Făurirea Sinelui, dezvrăjirea universului

extras din Cosmos and Psyche, Richard Tarnas
reprodus cu permisiunea autorului
 
 
Perspectiva noastră asupra universului nu înseamnă doar modul în care îl privim. Ea pătrunde în interiorul ființei noastre pentru constituirea identității noastre celei mai profunde, iar în exterior ne formează reprezentarea asupra lumii. Ea oglindește, și de asemeni fortifică și chiar construiește structurile, învelișurile și potențialitățile vieții noastre lăuntrice. Ea configurează în profunzime experiența noastră psihică și somatică, tiparele noastre de percepție, cunoaștere și interacțiune cu lumea. La fel de important, perspectiva noastră asupra lumii–credințele și concepțiile noastre, hărțile după care ne ghidăm, metaforele noastre, miturile, ipotezele noastre interpretative–ne configurează realitatea exterioară, formând și modelând potențialitățile maleabile ale lumii în mii de moduri de interacțiune reciprocă subtilă. Viziunile asupra lumii crează lumi.
 
 
Probabil că modul cel mai concis de a defini viziunea omului modern asupra universului este să ne concentrăm asupra aspectelor care o diferențiază de toate celelalte concepții despre univers. La modul foarte general, ceea ce distinge mintea omului modern este tendința ei fundamentală de a afirma și de a simți o separare radicală între subiect și obiect, o diviziune distinctă între sinele uman și lumea înconjurătoare. Această perspectivă este contrastantă cu cea ce a ajuns să fie numită perspectiva primitivă asupra lumii, care caracteriza culturile indigene tradiționale. Mintea primitivă nu susținea această separare decisivă, nu o recunoștea, în timp ce mintea modernă nu numai că o susține, ci este în esență constituită pe baza ei.
 
 
Ființa umană primitivă percepe mediul natural înconjurător ca fiind pătruns de sensuri, sensuri ale căror semnificație este deopotrivă umană și cosmică. În pădure sunt văzute spirite, în vânt și ocean, în râu, în munte sunt simțite prezențe vii. Sunt decodificate înțelesuri în zborul a doi vulturi la orizont, în conjuncția a două planete pe cer, în desfășurarea ciclurilor Lunii și Soarelui. Lumea primitivă este însuflețită. Ea comunică și are propriile scopuri. Este încărcată de semne și simboluri, implicații și intenții. Lumea este animată de aceleași realități ce rezonează în sfera psihologică, pe care ființele umane le experimentează lăuntric. Există o continuitate care se extinde din universul interior al omului către lumea exterioară. În experiența omului primitiv, ceea ce noi am numi lumea “exterioară” posedă un aspect interior care are continuitate în experiența umană subiectivă. Inteligența creatoare și receptivă, spiritul și sufletul, sensul și scopul sunt prezente pretutindeni. Ființa umană este un microcosmos în cadrul macrocosmosului, la a cărei realitate interioară participă, și cu care este unită cu întregul în moduri care sunt atât tangibile cât și invizibile.
 
 
Experiența omului primitiv are loc, propriu zis, în cadrul unui suflet al lumii, un anima mundi, o matrice vie de sens întrupat. Psihicul uman este integrat într-un psihic al lumii, la care participă integral și de către care este definit continuu. Activitățile acestui anima mundi, cu întregul lor flux și cu toată diversitatea lor, sunt exprimate printr-un limbaj mitologic și numinos. Deoarece universul este perceput ca fiind vorbitor de limbaj simbolic, poate apărea comunicarea directă de sensuri și scopuri între univers și ființa umană. Multiplele particularități ale universului empiric sunt toate înzestrate cu semnificații simbolice arhetipale, și acele semnificații curg între interior și exterior, între sine și lume. În această stare de spirit relativ nediferențiată, ființele umane se percep pe sine ca participând și comunicând în mod direct – emoțional, mistic, cauzal–cu viața lăuntrică a mediului natural și a cosmosului. Mai precis, această participation mystique (participare mistică) implică un sentiment complex de participare lăuntrică directă a ființelor umane nu numai la viața universului, ci și la puterile divine, prin intermediul ritualurilor, și la manifestarea în lume a puterilor divine, datorită prezenței lor imanente și transformatoare. Participarea este multidirecțională și multidimensională, atotpătrunzătoare și atotcuprinzătoare.
 
 
Prin contrast, mintea modernă experimentează o diviziune fundamentală între sinele uman subiectiv și lumea exterioară obiectivă. Separat de ființa umană, cosmosul este văzut ca fiind cu totul impersonal și inconștient. Orice frumusețe sau valoare pot percepe ființele umane în univers, în sine acest univers este numai materie în mișcare, mecanicist și lipsit de sens, guvernat de hazard și necesitate. Acesta este cu totul indiferent față de conștiința și valorile umane. Lumea exterioara ființei umane nu are inteligență conștientă, viață interioară, și este lipsită de sens intrinsec și scop. Căci acestea sunt considerate realități specific umane, iar mintea modernă crede că a proiecta ceea ce este omenesc asupra a ceea ce este neomenesc reprezintă o eroare epistemologică fundamentală. Lumea exterioară este lipsită de orice înțeles care nu derivă în ultimă instanță din conștiința umană. Din perspectiva minții omului modern, individul primitiv combină și confundă interiorul cu exteriorul și astfel trăiește într-o stare de perpetuă amăgire magică, într-o lume deformată antropomorfic, o lume înșelătoare plină doar de înțelesul propriu subiectiv al psihicului uman. Pentru mintea modernă, singura sursă de sens din univers este conștiința umană.
 
 
Un alt mod de a descrie această situație ar fi să afirmăm că mintea modernă angajează universul dintr-o structură experiențială implicită care presupune existența unui subiect separat, și oarecum în contrast cu un obiect. Lumea omului modern este plină de obiecte, cu care subiectul uman se confruntă și asupra cărora el acționează din poziția sa unică de autonomie conștientă. Prin contrast, mintea primitivă se raportează la lume mai degrabă ca un subiect integrat într-o lume plină de subiecte, fără granițe absolute între ele. Conform perspectivei primitive, universul este plin de subiecte. Lumea primitivă este saturată cu subiectivitate, interioritate, sensuri și scopuri intrinsece.
 
 
Din perspectiva modernă, dacă eu percep lumea ca și cum ea mi-ar comunica înțelesuri relevante pentru mine ca om într-un mod inteligent și cu anumite scopuri, dacă o percep ca fiind încărcată de simboluri bogate în înțelesuri–asemenea unui text sacru ce poate fi interpretat–aceasta înseamnă că proiectez realități omenești asupra universului non-uman. O asemenea atitudine față de lume este considerată de mintea modernă ca fiind reflectarea unei stări de spirit naive din punct de vedere epistemologic: o stare de subdezvoltare intelectuală, de nediferențiere, de imaturitate, de amagire auto-indulgentă, ceva ce trebuie depășit și corectat prin dezvoltarea unui raționament critic matur. Sau, mai rău, poate fi văzută ca un semn de maladie mentală, de gândire magică primitivă plină de amăgiri în ce privește raportarea la sine, o boală care trebuie suprimată și tratată cu medicația potrivită.
 
 
Putem ilustra diferențele fundamentale dintre experiența primitivă și cea modernă cu ajutorul unei diagrame simple (Figura 1), în care cercul interior care semnifică identitatea de sine primitivă are ca circumferință o linie întreruptă, care sugerează caracterul său în mod radical permisiv și integrator în raport cu lumea, în timp ce cercul interior care simbolizează identitatea de sine modernă are circumferința formată de o linie continuă, sugerând experimentarea de către omul modern a unei diferențieri și dihotomii abrupte între subiect și obiect, interior și exterior. În mintea omului primitiv, zona mai închisă la culoare care reprezintă prezența inteligenței și a interiorității conștiente, sursa sensului și a scopului, strabate fără diferențiere întregul complex sine/lume. În mintea omului modern, zona mai închisă la culoare este localizată exclusiv în interiorul cercului reprezentând imaginea de sine.
 
 

 
 
Recunoașterea sistematică a faptului că absolut singura sursă de sens și scop din univers este mintea umană, și că a proiecta ceea ce este omenesc asupra a ceea ce este neomenesc este o eroare fundamentală, reprezintă una dintre presupunerile cele mai de bază– sau poate chiar presupunerea cea mai de bază–a metodei științifice moderne. Știința modernă urmărește cu o rigoare obsesivă să “dez-antropomorfizeze” cunoașterea. Faptele sunt în exterior, iar sensurile vin din interior. Lumea faptelor este privită ca fiind seacă, nudă, obiectivă, neînfrumusețată de calitatea umană și subiectivă, nedistorsionată de valori și aspirații. Vedem dezvoltarea acestui impuls foarte evident încă de la apariția minții moderne din vremea lui Bacon și Descartes pană spre zilele noastre. Dacă vrea să înțeleagă obiectul în mod corect, subiectul trebuie să observe și să analizeze acel obiect cu cea mai mare grijă să își inhibe tendința umană naivă de a investi obiectul cu caracteristici care sunt atribuibile de drept doar subiectului uman. Pentru ca să apară o cunoaștere autentică și valabilă, lumea obiectivă–natura, cosmosul–trebuie privită ca fiind fundamental lipsită de toate acele calități care sunt în mod subiectiv, lăuntric prezente din plin în mintea umană și constituie însăși natura ei: conștiință și inteligență, simțul scopului și al intenției, capacitatea de înțelegere și comunicare, imaginația morală și spirituală. A percepe aceste calități ca fiind intrinsec existente în lume înseamnă a “contamina” actul cunoașterii cu ceea ce sunt de fapt proiecții omenești.
 
 
Este ușor pentru noi, oamenii actuali, aflați încă sub infuența viziunii moderne care înscăunează experiența și concepțiile moderne ca fiind absolute, să credem că înțelegem cu adevărat viziunea primitivă când o privim ca fiind pur și simplu consecința naivă a fricilor, speranțelor și proiecțiilor primitive. Dar dacă vrem să discernem mai imparțial diferențele dintre aceste două viziuni asupra lumii, este necesar să înțelegem simplul fapt că acel cosmos primitiv a fost în mod universal experimentat, timp de milenii nenumărate, ca fiind în mod tangibil și auto-evident viu și treaz–plin de intenție și sensibilitate, energizat de prezențe spirituale ubicue, animat în întregime de forțe arhetipale și sensuri inteligibile–într-o manieră pe care percepția modernă nu o recunoaște și probabil nu o poate recunoaște.
 
 
Desigur că această diferență fundamentală între primitiv și modern nu s-a ivit instantaneu în secolul al 17-lea, ci a s-a dezvoltat în cursul câtorva mii de ani, în multiple forme și prin intermediul multor transformări culturale. Se poate considera că nu doar modernitatea, ci și omul ca proiect în dezvoltare au forțat instaurarea diferențierii gradate între sine și univers. O distincție emergentă între subiect și obiect pare să fi fost deja prezentă chiar de la nașterea lui Homo Sapiens, cu capacitatea și impulsul său inovator de a planifica, mai degrabă, în mod conștient în loc să acționeze automat sub impulsul instinctelor, de a se baza pe propria sa stare de spirit și pe voința individuală spre a-și croi drumul în lume, de a manipula și de a controla natura în loc să se simtă atât de integrat în ea încât să fie un subiect pasiv al acesteia. De îndată ce specia noastră a dezvoltat pentru prima oară o simbolistică lingvistică, omul a început să se diferențieze din ce în ce mai mult față de lume, obiectivându-și experiența prin modalități care puteau articula influența universului asupra noastră și influența noastră asupra universului. De îndată ce omul a folosit prima unealtă, el a început să se comporte ca un subiect față de un obiect. Toate progresele epocale din cadrul evoluției umane–postura bipedă și statul în picioare, creierul mai mare și mai complex, fabricarea uneltelor, folosirea focului, dezvoltarea societății bazată pe vânat și cules, diviziunea muncii, domesticarea plantelor și animalelor, formarea așezărilor și apoi a centrelor urbane mari, organizarea socială din ce în ce mai complexă și mai ierarhizată, dezvoltarea capacităților de simbolizare lingvistică, religioasă și artistică, apariția primelor forme de știință și filosofie–toate acestea au reflectat și în același timp au grăbit noile etape ale diferențierii progresive a identității umane față de universul înconjurător.
 
 
Există o imagine memorabilă la începutul filmului lui Kubrick intitulat 2001: A Space Odyssey (2001: O Odisee Spațială) care captează un aspect corelat cu coerența de ansamblu a vectorului epopeei umane. În prima secvență intitulată “The Dawn of Man” (Începuturile Omului), o primată proto-umană tocmai a făcut descoperirea primordială a utilizării unei unelte pentru prima dată, folosind cu succes un os mare ca armă într-o luptă pe viață și pe moarte. În euforia acelei descoperiri, primata lovește cu osul o piatră din nou și din nou, iar osul se sparge în cele din urmă și fragmentele sale care se împrăștie sus în aer se metamorfozează cu încetinitorul într-un satelit spațial care orbitează pământul la începutul secolului douăzeci și unu. Într-o singură scenă putem vedea întreaga traiectorie prometeică, alfa și omega a căutării prometeice de a elibera ființa umană de constrângerile naturii cu ajutorul inteligenței și voinței umane, pentru a ascensiona și a transcende, pentru a obține controlul asupra marii matrice din care ființa umană încerca să se desprindă. Această căutare își găsește punctul culminant în modernitate, și în special în știința modernă, unde scopul dominant al cunoașterii este predictibilitatea și controlul din ce în ce mai accentuate asupra mediului natural înconjurător văzut ca fiind în mod radical “diferit”: mecanic, impersonal, inconștient, obiectul cunoașterii umane pline de putere.
 
 
Din timpurile lui Bacon și Descartes, Hobbes și Locke, și încă mai evident ca urmare a Iluminismului, înțelegerea omului modern s-a transformat gradat atât de mult, încât lumea nu mai este văzută ca un lăcaș al unor sensuri și scopuri predefinite, așa cum fusese nu doar în viziunea primitivă imemorială ci și pentru grecii antici, pentru scolasticii medievali, și pentru umaniștii renascentiști. Odată cu ascensiunea deplină a minții moderne, universul nu mai este văzut ca fiind animat de puteri miraculoase, de zei și zeițe, de Idei arhetipale sau de scopuri sacre. Lumea nu mai întruchipează o ordine cosmică a sensurilor și scopurilor la care individualitatea umană tinde să se alinieze. Universul este mai degrabă văzut ca un domeniu neutru de fapte contingente și de potențiale mijloace folosite pentru ca omul să-și atingă scopurile profane. Potrivit faimoasei terminologii a lui Max Weber de la începutul secolului douăzeci, care a dezvoltat concepțiile mai timpurii cu un secol ale lui Schiller, lumea modernă este “dezvrăjită” (entzaubert): Aceasta a fost golită de orice dimensiune spirituală, simbolică sau expresivă care generează o ordine cosmică în care existența umană își găsește sursa sensului și a scopului. În locul acestei viziuni, lumea este concepută în întregime pe baza unor fapte neutre, a căror înțelegere rațională detașată îi conferă ființei umane o nemaiîntâlnită capacitate de a calcula, de a controla și de a manipula această lume.
 
 
Și totuși, o mutație atât de semnificativă în înțelegerea umană a făcut să se împlinească și altceva aproape la fel de important pentru identitatea modernă. Demistificarea, negarea sensului și scopului intrinsec obiectivează universul la modul esențial și prin aceasta îi neagă subiectivitatea. Obiectivarea îi neagă lumii capacitatea subiectivă de a intenționa, de a semnifica în mod inteligent, de a-și exprima sensul, de a întruchipa și de a comunica scopuri și valori relevante pentru ființa umană. A obiectiva lumea înseamnă a elimina din ea toate categoriile subiective, ca de exemplu sensul și scopul, percepându-le ca pe niște proiecții ale celor ce sunt acum considerați singurii subiecți adevărați, ființele umane. Aceasta, pe de altă parte, amplifică extrem de mult și conferă o mare putere subiectivității umane: capacitatea lăuntrică a ființei umane de a se autodefini, auto-revizui, auto-determina–atât de a modela lumea exterioară, cât și de a a avea o autonomie lăuntrică semnificativă. Astfel devine posibilă existența unei noi libertăți față de sensuri și ordini impuse din exterior, care mai devreme erau percepute ca fiind integrate în cosmos, și care fuseseră susținute și impuse de către structurile tradiționale ale autorității culturale, fie religioasă, fie socială ori politică. Charles Taylor a descris bine consecințele acestei mutații profunde în identitatea modernă:
 
 

Una dintre atracțiile puternice ale acestei viziuni austere, cu mult înainte ca aceasta să-și găsească “meritul” în tehnologie, constă în faptul că o lume dimistificată este corelativă unui subiect auto-definit, și că victoria obținerii unei identități auto-definite a fost însoțită de un sentiment de bucurie și putere, căci subiectul nu mai are nevoie să-și definească perfecțiunea sau viciul, echilibrul sau dizarmonia, în raport cu o ordine exterioară. Împreună cu făurirea acestei subiectivități moderne a apărut o nouă concepție despre libertate, și atribuirea unui rol nou, central, libertății, care pare să se fi dovedit definitiv și ireversibil.

 
 
Golirea universului de subiectivitate, lipsirea sa de capacitatea de semnificație intenționată prin obiectivare și demistificare amplifică în mod radical spiritul de libertate și de subiectivitate autonomă al identității de sine, convingerea fundamentală a omului că își poate făuri și determina propria existență. Simultan, demistificarea sporește capacitatea ființei umane de a privi natura înconjurătoare doar ca pe un context care trebuie modelat și ca pe o resursă de exploatat în beneficiul omului. Pe măsură ce lumea își pierde structurile tradiționale de sens prestabilit, pe măsură ce aceste structuri sunt în mod succesiv “decodate” și demolate, condiționările existenței umane–atât exterioare cât și interioare–devin din ce în ce mai deschise la transformare și dezvoltare, din ce în ce mai supuse influenței, inovației și controlului uman. Prin însăși această mutație extraordinară a viziunii s-a dezvoltat o fundație psihologică și filosofică eficientă pentru ascensiunea rapidă a științei moderne, a societății profane, a individualismului democratic și a civilizației industrializate.
 
 
Istoria schimbării minții umane de la o stare de participation mystique la o stare de conștiință complet diferențiată este, din multe puncte de vedere, însăși istoria minții umane. Împinsă de la spate de tendința umană puternică de a dobândi o din ce în ce mai mare autonomie în raport cu condițiile existenței, aproape întreaga evoluție a conștiinței umane a urmat acest impuls psihologic și epistemologic de a distinge sinele uman de univers, subiectul de obiect, partea de întreg. Proiectul prometeic pare a fi intrinsec condiției umane. Cu toate acestea, acest proiect a fost realizat cu cea mai mare vigoare și inteligență de către mintea occidentală, și dincolo de toate de către mintea modernă, care este avatarul și culmea progresului prometeic.
 
 
Dacă privim din nou comparația (din figura 2) dintre experiența primitivă a așa-zisei participation mystique și experiența modernă a unei dihotomii subiect-obiect, putem înțelege imediat ce s-a petrecut pe parcursul schimbării de la viziunea asupra lumii figurată în partea stângă la cea din partea dreaptă. În îndelungata evoluție de la conștiința primitivă la cea modernă, a avut loc un proces cu două fațete interconectate: pe de o parte, o diferențiere gradată a sinelui față de lume, a ființei umane față de natură, a individului față de matrița atotcuprinzătoare a existenței; pe de altă parte, o demistificare gradată a lumii, care a produs o relocare radicală a sursei înțelegerii și a inteligenței conștiente de la nivelul universului privit ca un întreg la sinele uman separat. Acel ceva care odată pătrundea tot universul în calitate de anima mundi este acum considerat proprietatea exclusivă a conștiinței umane. Sinele uman modern a absorbit, la modul esențial, întregul sens și scop în ființa sa lăuntrică, golind cosmosul primitiv de ceea ce mai demult constituia însăși natura sa esențială.
 
 

 
 
Însă, riscăm să înțelegem greșit acest proces evolutiv dacă îl considerăm numai din punctul de vedere în general profan discutat până acum. Diferențierea modernă a sinelui uman autonom și demistificarea universului empiric au fost, de asemenea, profund influențate și chiar împinse de evoluția istorică a religiei, din nou în special în contextul occidental–antic, medieval și timpuriu modern. De la începuturile sale, identitatea de sine occidentală a fost informată de descoperirea importantă a relației speciale a umanității cu realitatea dumnezeiască transcendentă, cu o ființă supremă monoteistă care era atât creatorul universului cât și sediul ultim al sensului și valorii: “Omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.” Astfel, unicitatea, independența și superioritatea lui Dumnezeu în raport cu lumea cotidiană plină de limitări a ființelor muritoare și a sufletelor nerăscumpărate au făcut ca sentimentul unicității, separării și superiorității ființei umane față de restul naturii și universului creat să devină mult mai puternic.
 
 
Modificând în consecință diagrama noastră, putem recunoaște intervenția crucială a acestei etape în evoluția de la viziunea primitivă asupra universului la cea modernă, etapă cauzată de dezvoltarea imensă a religiei. Odată cu revelarea faptului că ființa divină transcendentă este sursa ultimă a sensului și valorii, supraordonată și separată față de lumea empirică a naturii, împreună cu asocierea unică a ființei umane cu acea divinitate transcendentă, a fost făcut un pas intelectual și psihologic uriaș înspre elevarea separatoare a omului față de un univers în mod gradat golit de sens intrinsec. Conform revelației monoteiste, Subiectul dumnezeiesc care există prin sine însuși a creat lumea ca Obiect, în cadrul căreia se desfășoară istoria divin ordonată a subiectului uman special. Așa cum sugerează diagrama din figura 3 (și așa cum afirmă argumentele bine gândite ale lui Descartes privind existența lui Dumnezeu pe care acesta le-a enunțat la nașterea filosofiei moderne), ceea ce devine în cele din urmă identitatea de sine modernă își derivă statutul ontologic unic din asocierea sa privilegiată cu realitatea divină transcendentă care se situează deasupra unui cosmos empiric ce a fost din ce în ce mai golit de toate semnificațiile și valorile sale inerente în afara ființei umane.
 
 
Această transformare epocală a relației în triadă între divinitate, umanitate și univers era deja pusă în mișcare la apariția marilor religii și filosofii ale transcendenței în decursul acelei perioade a primului mileniu dinaintea erei noastre, care a fost denumită de Karl Jaspers Epoca Axială. Diferențierea între sine, univers și Dumnezeu a câștigat o putere deosebită și noi valențe odată cu desfășurarea tradiției biblice, de la profeții ebraici târzii, trecând prin perioada timpurie a creștinismului și până la Sfântul Augustin și epoca medievală. Ea a cunoscut un avans decisiv, și a devenit absolută dintr-un anumit punct de vedere, datorită militantismului protestant care desacraliza universul în favoarea supunerii exclusive a ființei umane în fața maiestății suverane a Creatorului. În cele din urmă, în zorii Revoluției științifice și ai Renașterii, această postură privilegiată a omului față de restul creației a fost asumată pe deplin și aprofundată în termeni pe de-a-ntregul profani–aceasta și ca urmare a forțelor puse în mișcare de moștenirea religioasă occidentală–pe măsură ce identitatea de sine modernă făcea progrese în dezvoltarea fără precedent a autonomiei și autodeterminării sale.
 
 

 
 
Poate ar fi util să discutăm aici o mulțime de complicații și excepții, de ambiguități și nuanțe semnificative în legătură cu această evoluție istorică îndelungată și complexă. Dar, vorbind la modul foarte general, putem spune că pe măsură ce identitatea umană, ghidată de simbolizările sale culturale, religioase, filosofice și științifice în continuă transformare, a câștigat din ce în ce mai multă substanță și s-a diferențiat din ce în ce mai mult față de lume, acea individualitate și-a însușit din ce în ce mai mult toată inteligența și însuflețirea, tot sensul și scopul pe care înainte le percepea ca fiind parte din univers, astfel ca în cele din urmă să ajungă să localizeze aceste realități exclusiv în sine însăși. Și invers, pe măsură ce ființa umană și-a însușit toată inteligența și însuflețirea, tot sensul și scopul pe care înainte le percepea ca fiind parte din univers, ea a câștigat din ce în ce mai multă substanță și s-a diferențiat de univers, având o autonomie în continuă creștere pe măsură ce acele sensuri și scopuri au început să fie considerate mai maleabile în raport cu voința și inteligența umană. Cele două procese–construirea identității de sine și însușirea lui anima mundi–s-au susținut și s-au fortificat unul pe celălalt. Însă consecința lor comună a fost golirea gradată a lumii exterioare de orice sens și scop intrinsec. Până în vremurile modernismului târziu, cosmosul s-a metamorfozat într-un gol lipsit de minte și suflet, în cadrul căruia ființa umană este conștientă de sine într-un mod incongruent. Anima mundi s-a dizolvat și a dispărut, iar toate calitățile spirituale și psihologice sunt acum localizate exclusiv în mintea și în psihicul uman.
 
 
Se pare că acest schimb evolutiv a încurajat apariția unei identități de sine centrate autonome, o identitate desprinsă de lume într-un mod decisiv și totuși angajată într-o relație cu lumea înconjurătoare, care la rândul ei a fost golită de toate acele calități prin care acum doar ființa umană se distinge. Făurirea identității de sine și desacralizarea universului, diferențierea omului și însușirea sensului – toate acestea sunt aspecte ale aceleiași evoluții. De fapt, dacă am rezuma acest proces foarte complex, am putea spune că obținerea autonomiei umane a fost plătită cu experiența alienării umane. Cât de prețioasă este prima, și cât de dureroasă cea de a doua! Ceea ce poate fi considerat ca fiind strategia epistemologică fundamentală a evoluției minții umane–separarea sistematică a subiectului de obiect–care a fost dezvoltată până la maxim de mintea modernă, s-a dovedit a fi foarte eficientă și într-adevăr eliberatoare. Cu toate acestea, multe din consecințele pe termen lung ale acestei strategii s-au dovedit a fi, de asemenea, foarte problematice.