< back to articles

The billion-dollar spy

 

Mai-Iunie 2016

Whittier, Alaska

Pe 26 mai, după ce m-am întors din locul fixat pentru Revoluția Solară din 2016, am hoinărit puțin prin Anchorage. Am parcat pe 200E Northen Lights Boulevard, am mai stat puțin de vorbă la telefon cu soră-mea și în cele din urmă am intrat în librărie. Nu era nici pe departe atmosfera aia fabuloasă descoperită în iarna lui 2008 la libraria Borders din Manhattan, cu aglomerația de sute de oameni aflați parcă în transă care citeau peste tot, rezemați de rafturi, pe scăunele, la un ceai sau așezați pur și simplu pe jos, dar tot mi-a plăcut. Era uriașă după standardele românești, cred că aveau mii, de fapt zeci de mii de titluri și aducea mai curând cu o bibliotecă municipală de la noi decât cu o librărie. Mă simt tare bine când merg printre cărți, deschid ce îmi place și citesc cât vreau. Probabil e reacția celui forțat să cumpere cărți “la pachet” în copilărie. (‘Conceptul’ era următorul: o carte bună, pe care ți-ai fi dorit să o citești, era băgată într-o pungă împreună cu alte două cărți pe care nu le-ai fi cumpărat niciodată. Punga era legata la gură așa că puteai doar să te uiți pe dinafară sau să cumperi, altă variantă nu aveai.)

Dar Alaska e scumpă rău așa că funcționam pe modul economic și deci nu am cumpărat nimic. Chiar în momentul în care mă decid să plec îmi pică ochii pe o carte – The Billion Dollar Spy: A True Story of Cold War Espionage and Betrayal de David Hoffman. Cartea pare serioasă: descrieri, detalii și tot ce trebuie. Nu știam cazul așa că citesc diferite pasaje destul de interesante și, după ce dau peste încercările repetate de a-și oferi serviciile americanilor ale celui care a devenit cel mai prolific spion al CIA din URSS pe timpul Războiului Rece, mă enervez. În plină Moscovă, la mijlocul anilor ’70, li se oferă o asemenea pleașcă și americanii se tot dau loviți, cam vreo 2 ani așa. Iar ulterior se târguiau la bani cu el, deși știau ce riscă omul și că ce le dăduse deja valora miliarde. Nu pot să nu mă gândesc ce era în România în anii ăia și cum visam mai toți cu ochii deschiși la America… cai verzi pe pereți.
 

 
Nu știu cum se face că, nu la multă vreme după ce am ajuns acasă, pe 15 iunie, cartea îmi iese din nou în față, de data asta sub formă de audiobook. 15 dolari pe iTunes… Citesc mai multe despre ea și văd că e aparută în iulie 2015. De data asta nu mai stau pe gânduri, o înhăț imediat și o pun pe telefon ca să fiu sigur că apuc să o ascult.

Încerc de mai multe ori dar nu reușesc să am continuitate, nu e o carte de culcare, asta e clar. Dar undeva spre finalul săptămânii mă prinde și ascult într-una aproape tot weekendul. A fost greu până am intrat în poveste, dar după aia nu am mai ieșit de acolo. Eh, s-a dus rezistența de pe vremuri când eram capabil să asimilez informații zi și noapte, acum trebuie să fac pauze. Poate că dacă mă țin o să îmi revină capacitățile. Eu știu cel mai bine că cititul e chestie de antrenament.

După ce ajung pe la mijlocul cărții mi se mai potolește un pic curiozitatea și diversele amănunte ale poveștii îmi trezesc amintiri… în paralel cu epopeea lui Adolf Tolkachev, inginerul care a decis să dea o lovitura cât mai puternică Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste dându-le americanilor toate secretele militare la care avea acces, mie mi se derulează în cap anii de școală primară și viața lipsită de orizont pe care o duceau românii în perioada respectivă.

Apoi autorul vorbește despre cauzele care l-au împins pe Tolkachev să-și trădeze țara și ajungem inevitabil la represiunea dementă care a nenorocit milioane de familii, apoi la război… Și nu mă pot împiedica să nu remarc ironia ca imensa suferință produsă de al doilea război mondial rușilor a fost cauzată exact de conducătorii lor: chiar ei au plănuit și făcut posibil al doilea război mondial cu scopul de a cuceri rapid și prin viclenie toata Europa și de a fi priviți ca ‘eliberatori’. Sinistru! Noroc de Suvorov și de cărțile lui, altfel credeam și acum basmele care ni s-au servit la școală drept istoria celui de-al doilea război mondial. Mark Solonin are și el mai multe cărți care elucidează subiectul ăsta. La fel, nu mă pot împiedica să văd cum creativitatea și remarcabila ingeniozitate a unui neam întreg a fost risipită în represiune salbatică și silnicii, militarism și agresiune. Nu ne rămâne decât să visăm la ce lucruri formidabile s-ar fi putut realiza cu toate resursele și talentul lor dacă direcția ar fi fost alta…

E clar, Tolkacev – nume de cod CKSPHERE – a primit bani, și nu puțini. Dar a refuzat pietre prețioase și aur, a preferat rublele. Multă vreme a refuzat un cont în străinătate (escrow account). A refuzat să plece în Vest unde ar fi putut avea o viață bună – le-a zis americanilor că i-ar fi dor de casă! Ok, dar totuși, ce le cerea spionul? Medicamente, ochelari și înregistrările grupurilor rock occidentale iar ulterior transcrierea versurilor melodiilor în limba engleză în original. Numai așa poți întelege ce posibilități nesfârșite oferea patria socialismului și care era atmosfera reală acolo…

Mă cuprinde tristețea când mă gândesc că și în prezent, exact la fel ca în acele vremuri, umanitatea e angrenată într-un efort uriaș investit într-o direcție care nu va aduce decât suferință pentru oamenii care îl susțin cu viețile, strădaniile și – supremă ironie! – cu banii lor… Poate că e ca pe vremuri când poporul ales a trebuit plimbat în pustie până ce s-au prăpădit toți cei care erau formați în vechea lume, cu mentalitate de sclav, nedemni de intrarea în Țara Făgăduinței? Oare așa trebuie să pierim și noi, cei care continuăm să luam egoismul, lăcomia și agresivitatea drept virtuți deși vedem pretutindeni în jurul nostru consecințele teribile pe care le are atitudinea asta? Și mă întreb: oare nu s-ar putea și altfel? Adică să trecem la un alt nivel altfel decât prin distrugere și moarte? Eventual prin transformarea concepțiilor, valorilor și atitudinilor? Cred că asta presupune educație iar educația de acum pare să fie orientată spre formarea unor sclavi cât mai eficienți: cetățeni supuși și productivi. Ori saltul la un alt nivel presupune independență, originalitate, îndrăzneală, iar lucrurile astea se cultivă timp de generații, nu apar așa pur și simplu…

Duminică 26 iunie pe după amiază primesc un email cu tranzitele săptămânale și văd că tocmai am un tranzit de la Mercur la Pluto, în corespondență perfectă cu povestea de spionaj în care am trăit ultimele zile. Maximul a fost sâmbătă, ziua în care am decis că nu mai fac nimic altceva și ascult până termin povestea. Of, iar tranzitele astea “minore”

Exact după ce renunțasem să mai caut pe Internet data nașterii lui Tolkachev – nu găseam nimic – o aud în audiobook: 6 ianuarie 1927, Aktyubinsk, Aqtobe, Kazakhstan. Îi ridic harta pe loc: 3 planete în Capricorn (Soare, Venus și Mercur) împreună cu Saturn în Săgetător (ca și acum!) aflat în vârful unui careu în T format cu Jupiter și Neptun, dau seama despre seriozitatea și determinarea lui Adik (așa îi spuneau prietenii).

Urmaresc tranzitele perioadei în care s-a hotărât să facă tot ce îi stă în putere ca să afecteze pe cât de serios posibil comunismul: binecunoscutul Jupiter-Uranus… perioada cât a fost activ ca spion arată iarăși lucruri foarte interesante… dar ce mi s-a părut cu adevărat remarcabil e că Tolkachev are o opoziție natală aproape perfectă între Pluto și Soare (0°14′) iar la momentul publicării poveștii (2015), Pluto este în opoziție cu poziția natală și, deci, conjunct cu Soarele lui: scoate la iveală ce a fost îngropat, ascuns.

De altfel, Soare-Pluto pare să fie una dintre semnăturile spionilor: Vera Atkins Rosenberg, născută la Galați și naturalizată în Marea Britanie, care a trimis peste 400 de spioni în Franța ocupată – modelul lui Ian Fleming pentru Miss Moneypenny din seria James Bond – avea conjuncție (0°30′). Îmi amintesc că acum vreun an am petrecut o întreagă dimineață de duminică urmărindu-i povestea din diferite surse în paralel cu tranzitele, totul se potrivea perfect. Tot conjuncție (0°18′) avea și Charles Hernu, politicianul socialist francez care a spionat pentru sovietici. Ioan Serb, generalul român condamnat pentru spionaj în favoarea rușilor avea opoziție (6°54′). Mihai Caraman, zis și “spionul care a zguduit NATO”, decorat se pare și de KGB (din motive lesne de înțeles) avea un trigon Soare-Pluto (0°29′). La fel și faimosul Richard Sorge (1°45′). Detalii despre spionii români, afacerea Caraman și Charles Hernu aici.

Ca să pună în context povestea și rolul jucat de Tolkachev, cartea cuprinde diverse inserturi cu poveștile altor cetățeni sovietici care au spionat pentru americani. Partea cu Victor Sheymov, maiorul KGB de la direcția cifru (dacă îmi amintesc bine) care a fugit de sub nasul KGB-ului cu tot cu familie la americani, mi-a amintit cu câtă plăcere i-am citit cartea. Turnul Secretelor e un must-read, a fost tradusă în românește și se mai găsește pe la anticariate. Păcat că nu dau de data nașterii lui Sheymov ca să imi pot verifica supozițiile. Am să încerc să o mai citesc odată, poate găsesc ceva. A mai fost vorba și de alți spioni care au lucrat pentru americani, pe care îi știam de prin alte cărți, însă deși autorul e jurnalist de vreo 30 de ani și a luat și premiul Pulitzer, aș zice că nici nu se compară cu Suvorov: e ca senzația pe care ai avea-o citind un raport al Miliției despre o spargere la o tutungerie față de a vedea un blockbuster de la Holywood. Adevărat, Suvorov a scris mai multe cărți despre cel de-al doilea război mondial și comunism, el a și trăit în sistemul ăla deci l-a cunoscut perfect din interior și încă nu ca un oarecare (ofițer de tancuri, Spetnaz, Academia Militară Diplomatică a URSS, spion GRU la Geneva și Viena), lucruri care pe undeva îi explică performanța magistrală ca scriitor.

Dar și Billion Dollar Spy e bună, mai ales că nu știam absolut nimic despre caz: te introduce în contextul vieții lui Tolkachev, în atmosfera din Moscova acelor ani, cu magazinele alimentare decorate somptuos cu marmură și candelable, dar altfel cam goale de care rușii de rând erau cam nemulțumiți (mă întreb care ar fi fost senzația moscoviților dacă ar fi vizitat Alimentarele românești unde puteai găsi doar conserve cu tocană de legume și fulgi de creveți vietnamezi), cu scrisorile lui Saharov șî Soljenițin (pe care îmi amintesc că le auzeam citite la Europa liberă), cu blocurile un pic mai răsărite unde locuiau doar cei utili regimului… Cartea te ajută să înțelegi un pic mai bine istoria recentă și e o lectură instructivă mai ales pentru români. Nu mai vorbesc de cine vrea să aibă idee de ce e în stare un Soare-Pluto…

Dar oricâte amănunte ai afla despre viața în patria socialismului, despre întâmplări cu spioni la Moscova și despre modul de operare efectivă a lui Tolkacev, partea cea mai incredibilă a poveștii e șirul absolut interminabil de gafe al americanilor. Ai senzația că urmărești un editorial de la Russia Today, genul ăla care îți explică că americanii sunt cei mai rai oameni de pe pământ și în plus de o prostie colosală. Le-a luat o veșnicie să îi răspundă (omul le-a tot dat mesaje timp de aproape 2 ani), apoi să se convingă că informațiile erau reale (tot vreo 2 ani), apoi să îi dea niște bani, apoi să-i dea pastila letală și în final, după ani și ani în care le-a oferit informații de primă mână, depășind cele mai îndrăznețe vise ale spionajului american, nu au reușit nici măcar să-l protejeze! Se pare că Tolkachev a fost trădat de un idiot nemulțumit că a fost dat afară de la CIA, pe nume Edward Lee Howard (și de jegosul de Aldrich Ames probabil). Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti (KGB) i-a înscenat o oprire de rutină în trafic, i-au pus un sac în cap si l-a înhățat pe loc și, dupa vreun an (anchetă și tortură), l-a executat. Colac peste pupăză, în urma unor scăpări incredibile ale americanilor, genul ăla din comediile cu proști, deși supravegheat, cetățeanul care l-a trădat pe superspion a fugit rapid în Rusia, unde a și murit (dupa vreo 15 ani parcă). Dar cred că a meritat, cu siguranță i s-a părut mai frumoasă viața la Moscova decât cea de la San Francisco…

 

De-a lungul istoriei, dar mai ales în trecutul recent, Maica Rusie a avut un impact devastator asupra României, impact pe care il vedem zi de zi, cu ochiul liber. Deși au trecut peste 25 de ani și multe lucruri sunt schimbate categoric în bine, boala comunismului are rădăcini profunde și încă face ravagii în țărișoara noastră. Constat uimit că, în pofida faptului că informația e disponibilă la liber – de exemplu poți afla destul de ușor din familie cum s-a comportat armata germană ocupantă cu românii comparativ cu armata roșie “eliberatoare” sau despre mărețele realizari din vremea comunismului în care erai torturat zile intregi și nenorocit daca erai prins ca dețineai o simplă bancnotă de 20 de dolari – vrednicul tovarăș Vladimir Vladimirovici Putin și sistemul reprezentat de el are incredibil de mulți admiratori la noi. Tocmai de asta, ca să punem lucrurile în perspectiva corectă, am să amintesc pe scurt cum l-au tratat rușii pe Richard Sorge, spionul sovietic care, fără nici o exagerare, a salvat Uniunea Sovietică în cel de-al doilea război mondial.

Întrebat în anul 1957 într-un interviu, despre acest decalaj (1 an de la condamnarea la moarte până la execuția propriuzisă n.m.), Tominaga a răspuns vizibil iritat: “Noi am propus de trei ori Ambasadei URSS la Tokyo să-l predăm pe Sorge rușilor în schimbul unui prizonier japonez aflat la ei și de trei ori am primit același răspuns: «Numitul Richard Sorge este necunoscut nouă». (sursa – Revista Historia)

Diferența este că în timp ce americanii au fost neglijenți și incompetenți, rușii au fost ticăloși. Dar în final rezultatul a fost același. Ok, trebuie să recunoaștem, Richard Sorge are o stradă cu numele lui la Moscova…

 

***

 

În fine, ultima pastilă amară în cazul de față a fost după căderea comunismului când soția lui Tolkachev a mers la ambasada americană din Moscova. Le-a spus cine este și le-a cerut ajutor – avea cancer. Răspunsul a fost ceva de genul: ne pare nespus de rău dar avem multe cereri și nu vă putem ajuta. Desigur, CIA a aflat de incident vreun an sau mai bine după moartea femeii. Băieți buni, americanii… ei, dacă ar fi știut, alta era situația! Dar, ce să-i faci, nu au știut. Femeia a suferit persecuții grave în familie din partea sistemului sovietic, fapt ce l-a și determinat ulterior pe Tolkachev să încerce să dea o lovitură mortală sistemulului comunist. Soțul ei a fost ucis de KGB pentru că a tradat patria sovietică și în final, când le-a cerut ajutorul, americanii i-au pus vechea placă: ne pare rău, dar…

 

Ca în mai toate cazurile în care cineva se ridică împotriva tiraniei este interesant de observat că inițial superspionul nu a vrut decât să scrie niște scrisori de protest în speranța reformării pașnice a sistemului, după modelul lui Saharov și Soljenitin. Dar, văzând reacțiile grobiene ale puterii sovietice față de Saharov, și-a dat seama că treaba e putredă până la măduvă și că forma asta de protest nu are nici un sens; prin urmare trebuie să facă ceva mult mai categoric. Era conștient de riscuri și le-a asumat fără ezitare. A avut doar două preocupări: să provoce pagube cât mai mari sistemului și să nu fie prins viu de KGB. Deși povestea lui nu are farmecul și forța cărții lui Victor Sheymov sau claritatea excepțională a perspectivei și starea electrizantă pe care ți-o dau cărțile lui Suvorov (un scriitor excelent după părerea mea), vine în ordine imediat după ele. Si, judecând după scrisorile lui Tolkachev către CIA, nu mă îndoiesc că ar fi fost la fel de impresionantă dacă ar fi apucat să o scrie personal.

Cu toate amănuntele astea, cred că Adolf Tolkachev e liniștit acolo unde este acum. Pentru că motivația acțiunilor lui nu au fost banii, faima sau puterea. Sacrificiul lui (pentru că asta a fost) a fost făcut pentru ca generațiile viitoare să nu mai trăiasca în silnicie. Povestea lui mi-a adus aminte de reflecția lui Henri David Thoreau din Insubordonarea civila, un bun epitaf pentru Adolf Tolkachev:

Majoritatea oamenilor slujeste Statul nu ca oameni, ci ca masini, cu trupurile lor. Sint inrolati in armata, in garda nationala, sint portari, politisti, temniceri, agenti etc. In majoritatea cazurilor, ei sint cu desavirsire lipsiti de exercitiu mental, indiferent ca este vorba de judecata sau de simtul moral; totusi, se inalta pe ei insisi pe un piedestal de lemn, de pamint sau de piatra; daca s-ar fabrica oameni de plumb, acestia ar fi fara indoiala la fel de convenabili. Asemenea indivizi, biete papusi, n-ar trebui sa inspire mai mult respect decit niste oameni de paie, de lut sau de beton, valorind cam tot atit cit caii sau ciinii. Cu toate acestea, ei sint considerati, in general, ca fiind buni cetateni.

Altii – cum ar fi legiuitorii, politicienii, magistratii si functionarii publici – slujesc Statul in primul rind cu creierul: si, cum rareori dau dovada de discernamint moral, au aceleasi sanse sa-l slujeasca pe diavol – fara vreo intentie premeditata, de altfel – ca si pe bunul Dumnezeu.

Foarte rari sint aceia – eroi, patrioti, martiri, reformatori, in sensul adevarat si nobil al cuvintului, oameni demni de acest nume – care slujesc Statul cu constiinta lor si care, in mod necesar, ii opun rezistenta in cea mai mare parte a timpului, motiv pentru care sint considerati, in general, dusmani ai Statului.