În ultima parte a sesiunii, am avut viziunea unei scene puternic luminate, amplasată undeva dincolo de spaţiu şi timp. Avea o cortină frumos ornamentată, împodobită cu modele complicate care păreau să conţină întreaga istorie a lumii. Am înţeles intuitiv că vizitam Teatrul Dramei Cosmice, unde jucau forţele care dau formă istoriei umane. Am început să asist la o magnifică paradă de personaje misterioase care intrate în scenă, se prezentau şi plecau încet.
Mi-am dat seama că ceea ce vedeam erau principiile universale personificate, arhetipurile, care printr-un complex joc corelat creează iluzia lumii fenomenale, piesa divină pe care hinduşii o numesc lila. Erau personaje proteice condensând numeroase identităţi, multe funcţii şi chiar mai multe scene, în timp ce le priveam, îşi tot schimbau formele într-o interpenetrare holografică extrem de complicată, fiind unul şi mai mulţi în acelaşi timp. Eram conştient că aveau multe faţete, niveluri şi dimensiuni diferite ale sensului, dar nu mă puteam concentra asupra nici uneia în mod special. Fiecare dintre aceste personaje părea să reprezinte simultan esenţa propriei sale funcţii, precum şi toate manifestările concrete ale principiului pe care-l reprezentau.
Erau acolo Maya, eterica figură magică simbolizând iluzia lumii, Anima, întruchipând Femeia eternă, Războinicul, o personificare a războiului şi agresivităţii asemănătoare cu Marte, Indrăgostiţii, reprezentând toate dramele sexuale şi poveştile de dragoste care au existat de-a lungul veacurilor, personajul regal al Domnitorului sau Impăratului, Hermitul cel retras în sine, făţarnicul şi intangibilul Scamator şi mulţi alţii. În timp ce treceau pe scenă, se înclinau în direcţia mea, ca şi cum mi-ar fi aşteptat admiraţia pentru demonstraţia lor de virtuozitate în piesa divină a universului.
Stanislav Grof – Jocul cosmic