Am trăit miliarde de ani în opt ore. Evoluția sufletului (Soare-Pluto)

 
 
In Descoperirea Iubirii menționam o carte care m-a vrăjit pur și simplu: cu ea am retrăit starea aceea de fascinație totală pe care o aveam în copilărie când îmi citea cineva o poveste.

Un adevărat elixir, cu o putere de vindecare neîntrecută, Exploring Inner Space stă alături de marile cărți ale înțelepciunii și se pretează la comentarii ample. Dar deocamdată vă propun să intrăm în text folosind adevărata iarbă a fiarelor, cea capabilă să descuie ca prin minune orice lacăt: astrologia.
 
 

Exploring Inner Space (1961) este scrisă de o binecunoscută autoritate științifică ale cărei cărți erau atât de populare încât editorul a refuzat să o lase să-și folosească numele adevărat. Jane Dunlap descrie în detaliu cinci experiențe remarcabile avute sub influența LSD. Probabil nu există descrieri mai profunde și mai frumoase ale experiențelor LSD.
Myron Stolaroff – The Secret chief revealed.

Adelle Davis, 25 februarie 1904, Lizton, Indiana, SUA

Numele real al autoarei este Adelle Davis, considerată “cea mai faimoasă nutriționistă din prima parte a secolului XX”, care a pledat în cărțile ei pentru îmbunătățirea sănătății prin nutriție. După o scurtă introducere, Exploring Inner Space descrie în detaliu cinci experiențe excepționale sub influența LSD. Fiecărei experiențe îi sunt alocate câte două capitole. Articolul de mai jos este traducerea capitolelor 2 și 3 (I Lived Billions of Years in Eight Hours și The Evolution of the Soul) ale cărții, care descriu prima ei experiență.

Mobilul acestei alegeri nu este experiența LSD în sine și nici frumusețea trăirilor Adellei Davis – experiențele cu calul înaripat sau cea cu cobra ori cea cu regina viermilor de mătase sunt sublime, absolut tulburătoare – ci implicațiile ei astrologice. Pe 24 octombrie 1959 (acum exact 61 de ani), la momentul primei experiențe, Adelle avea 55 de ani și traversa un tranzit exact de la Pluto la Soare (opoziție, 0°02′) iar conținutul primei experiențe, evoluția, reflectă perfect această temă esențială a complexului Soare-Pluto, o dovadă zguduitoare a validității astrologiei. Practic, trăirile Adellei pot rivaliza cu cele mai profunde descrieri ale complexului Soare-Pluto din manualele de astrologie.

In articolele anterioare despre Soare-Pluto am explorat alte fațete ale luptei pentru putere specifice acestui complex, iar în descrierea de astăzi vom vedea iarăși această temă, însă la un nivel de profunzime nemaiîntâlnit. Deși foarte personale, trăirile Adellei Davis oferă o perspectivă cosmică, de nivel cauzal, esențial, asupra evoluției, cea care se află întotdeauna în spatele proceselor guvernate de Pluto.

Pentru cineva cât de cât familiarizat cu conceptul matricilor perinatale a lui Grof și legătura lor cu astrologia descoperită de Tarnas, este imposibil de ratat conținutul de tip MPB III care predomină în experiență și corespunde perfect celui mai important tranzit al Adellei din acel moment (Pluto->Soare).

(seria de articole despre matricile perinatale:
Plenitudinea și universul amniotic – Matricea Perinatală de Bază I
Izgonirea din paradis – Matricea Perinatală de Bază II
Lupta moarte-renaștere – Matricea Perinatală de Bază III
Experiența moarte-renaștere – Matricea Perinatală de Bază IV

pentru o relatare condensată descoperirilor lui Tranas prima parte a interviului cu Renn Butler, Onorarea predecesorilor: Stanislav Grof și Richard Tarnas)

Desigur, și celelalte tranzite majore pe care le traversa Adelle atunci sunt excelent reflectate în experiență. Dacă ar fi să menționăm doar două:

• Uranus-Saturn (opoziție, 6°01′) și Saturn-Uranus (conjuncție, 3°03′) – călătoria în timp. Practic călătoria Adellei din octombrie 1959 bate orice povestire sau film SF, oricât de îndrăzneț. Dacă apelăm iarăși la conceptul matricilor perinatale și legătura lor cu astrologia, acest gen de tranzite vor genera o alternanță între teme MPB II și MPB IV, care se poate recunoaște cu ușurință în nesfârșita repetare a fazelor de extincție a vieții urmate apoi de renaștere din experiența Adellei.
• Neptun-Soare (trigon, 0°46′), tranzit recurent (care reeditează precis un aspect natal, trigonul Soare-Neptun). In plus, Neptun în tranzit închide trigonul natal Soare-Neptun al Adellei, transformându-l într-un trigon major Neptun-Soare-Neptun, genul de situație în care ne putem aștepta la conținut de tip MPB I, iarăși lesne de recunoscut în trăirile mistice de cei care vor citi experiența Adellei până la capat.

La fel, harta ei natală transpare inconfundabil în experiențe:

• conjuncțiile Mercur-Saturn (0°54′- Adelle transcria fiecare experiență imediat după aceea, folosind mașina de scris și nu e ușor să ai asemenea disciplină; precizia incredibilă a descrierilor), Lună-Pluto (2°35′ – profunzimea și intensitatea trăirilor) și trigoanele formate între ele, Luna în Gemeni (abundența detaliilor);
• conjuncția Marte-Jupiter (0°03′)-NS și careul în T format de aceasta cu opoziția Uranus-Neptun;
• trigonul Soare-Neptun (2°27′);
• semicareurile exacte Saturn-Uranus, Saturn-Marte, Saturn-Jupiter, Uranus-Mercur, Jupiter-Mercur, Marte-Mercur;
• sesquicareul Pluto-Venus (1°35′) și chiar Venus în Vărsător, care caută să trăiască diverse experiențe de care se distanțează ulterior în încercarea de a afla cine este cu adevărat.

Dar mai importantă decât analiza astrologică detaliată este întâlnirea cu Pluto: deși transpersonală în sensul cel mai propriu al cuvântului, cei care au avut această ocazie pot da mărturie că nu există nimic mai personal. După cum se poate vedea mai jos…

Am trăit miliarde de ani în opt ore

În sfârşit venise ziua cea mare, 24 octombrie 1959. Urma să iau LSD împreună cu o veche prietenă, Helen. Am completat formulare, fișe medicale și chestionare, am fost intervievate, interogate şi am trecut toate testele fizice şi psihice. Însă au fost multe întârzieri. Regulile erau stricte: în primul rând, trebuia să fim însoțite de un psihiatru care fusese deja implicat în studii asupra LSD-ului; trebuia să stea cu noi în permanență, timp de 8 ore sau mai mult; și, în al doilea rând, experiența trebuia să se desfășoare în incinta unui spital. Doctorii de la universitate erau foarte ocupaţi, însă Dr. Snow, un psihiatru clinician, s-a oferit cu plăcere să ne fie „baby sitter” în prima lui sâmbătă liberă. Îi telefonasem în fiecare săptămână, dar părea că ziua lui liberă n-o să mai vină niciodată.

Pentru că LSD-ul intensifică teribil senzaţiile, s-a constatat că e important pentru noi să fim într-un mediu cât mai plăcut cu putinţă. Aşa că „incinta spitalului” a fost înlocuită de casa frumoasă a doctorului Snow, pentru că în saloanele sinistre ale spitalului universitar ne-ar fi deranjat întreruperile și zgomotele traficului de afară. Îmi imaginam cum ne vom bucura în liniște de halucinaţiile noastre, supravegheate de Frank, soţul meu. Lucrase şi el în cadrul grupului universităţii şi îi fuseseră administrate mai multe substanțe ce modifică conştiinţa. Astfel, dr. Snow urma să fie liber să citească sau să-și scrie unul din nenumăratele sale articole ştiinţifice. Eram sigură că n-o să fim niciun deranj pentru familia Snow.

Imediat ce am ajuns, Helen şi doamna Snow au selectat muzica şi au pus discuri la sistemul audio hi-fi, iar eu m-am dus să discut puțin cu dr. Snow. Doctorul e un bărbat de statură medie, cu chelie, vesel, cu o față inteligentă şi o privire la fel de vie şi alertă ca a unei vrăbiuţe. Simpatia și blândețea lui sunt atât de evidente, încât ți-e imposibil să nu-l iubeşti.

Puțin înainte de ora 10, şeful grupului de cercetare al universității a venit cu substanța și mi-a administrat intramuscular 110 micrograme. Cântărind mai puțin decât mine, lui Helen i-au administrat o doză mai mică, 100 micrograme.

M-am plimbat până în sufragerie şi m-am aşezat, crezând că trebuie să aştept o oră sau mai mult ca să se întâmple ceva. Sufrageria era decorată elegant, cu mult bun gust. Era mult mai plăcută decât orice spital. Covorul, canapeaua şi fotoliile confortabile erau toate de un alb imaculat. Imprimeul modern, nenumăratele perne mici şi pereţii plini cu cărţi din jurul şemineului dădeau camerei exact atâta culoare cât îi trebuia. Patru imense uşi franceze se deschideau într-o terasă acoperită cu viţa de vie, dând impresia că minunata grădină şi piscina strălucitoare fac parte din cameră. Era bine să fii singură aici, să poţi gândi, simți şi tremura, pentru că frica începuse să pună încet-încet stăpânire pe mine.

La mai puţin de 10 minute după ce am luat drogul m-am simţit ameţită. Am început să iau notiţe, dar degetele mi se păreau foarte mari şi refuzau să se coordoneze. Helen a intrat și ea în cameră şi s-a prăbuşit pe un fotoliu mare, identic cu cel pe care îl alesesem eu. Între noi se afla o măsuţă mică, iar o veioză albă, mare, îi ascundea chipul.

Curând am devenit un înger plutind cu încântare prin spaţiu, fiecare celulă din corpul meu vibrând cu o bucurie frenetică. Apoi, emoţiile s-au intensificat de „n” ori, schimbându-se cu viteza luminii. Deodată m-a cuprins o groază sufocantă. Mă simţeam purtată împotriva voinței mele, ca şi cum m-ar fi prins un val extraordinar de puternic şi de violent. Eram absolut neputincioasă pentru că vedeam că e imposibil să mă împotrivesc unei forţe de o asemenea intensitate. Credeam că această emoție care îmi îngheța sângele în vine putea fi îndepărtată dacă dr. Snow, care stătea lângă noi, s-ar fi rugat pentru mine. I-am cerut să se roage şi chiar dacă el este un om foarte religios, atunci s-a rezumat la calitatea sa de psihiatru şi a rămas tăcut. Am repetat rugămintea, simţind că trebuie să se supună. Atât de urgentă mi se părea această nevoie, încât mi-am înfipt unghiile în palmele strânse, ca şi cum așa l-aş fi forţat să se roage pentru mine. Văzând că nu se conformează, am șoptit eu însămi rugăciunea Domnului, resimţind imediat un sentiment extraordinar de siguranță și o aversiune teribilă față de dr. Snow.

La scurt timp, am cerut să se pună muzică. O voiam în clipa aceea, nici o secundă mai târziu. De această dată cererea mi-a fost îndeplinită, şi muzica mi-a părut mai frumoasă decât tot ce auzisem până atunci. Simțeam cum îmi pătrunde în fiecare celulă a corpului, ca şi cum toate s-ar fi transformat în nervi auditivi. Discul era cu mai multe piese intrumentale: prima, None but the Lonely Heart. [Nimeni alta decât inima însingurată]

„Singurătatea este universală”, mă gândeam. „Fiecare persoană care a trăit vreodată sau este în viaţă acum a suferit la un moment dat de singurătate.”

O clipă trecătoare am fost fiecare om, şi, o secundă mai târziu, un melanj al tuturor oamenilor care au trăit vreodată, suferind suma totală a singurătăţii lor şi plângând într-o agonie chinuitoare.

„Îmi pot cunoaşte tristeţea.”

Muzica era și ea incredibil de tristă. Simțeam ceea ce mi se părea a fi toată tristeţea pe care a cunoscut-o lumea vreodată, plângând cu suspine zomotoase şi chircindu-mă sub această povară incredibilă care îmi rupea sufletul în bucăţi. Voiam cu disperare să citesc Renaşterea lui Edna St. Vincent Millay, având în minte mai cu seamă pasajul următor:

Autoarea trăise ceva din agonia pe care o simțeam eu; şi ea suferise în numele tuturor, aşa cum sufeream şi eu. Tânjeam atât de tare să citesc poemul întreg, încât l-am rugat pe dr. Snow să-mi caute un exemplar. Îi auzeam, pe el şi pe doamna Snow, cum se mișcau grăbiți încolo și încoace. Mi se părea că timpul stă în loc, dar într-un final doctorul mi-a spus că nu au găsit cartea, aruncându-mă într-o stare de dezamăgire amară.

Apoi s-au auzit acorduri de Ave Maria, de o frumuseţe inimaginabilă, emanând o dragoste ce-mi stârni şuvoaie de lacrimi. Sfânta Mamă îi alina pe cei suferinzi și elibera lumea de tristețe și singurătate. Eram plină de iubire, de toată iubirea Mamei Sfinte şi de toată iubirea pe care a cunoscut-o vreodată lumea, și mi se părea infinit mai dureroasă decât fuseseră singurătatea și durerea de mai înainte. Simțeam că fiecare celulă din corpul meu suspină pe cont propriu, ca şi cum fiecare persoană în viață sau care a trăit vreodată plângea chiar atunci, în mine şi cu mine. Când n-am mai putut să suport nicio secundă această durere, m-am preschimbat din nou într-un înger zburând către Rai, cu frumoase aripi întinse, acoperite cu mii de pene desăvârșite, de albul cel mai pur, dispuse în cea mai deplină simetrie. Chiar dacă muzica a continuat să cânte pe tot parcursul zilei, n-am mai auzit nici o notă de pe discuri.

Scena s-a schimbat cu o viteză de neconceput. În faţa mea se aflau imagini ale Infernului lui Dante şi scene biblice vaste înfățișând iadul: oameni şi bestii zvârcolindu-se, încercând să scape de înec, de flăcări, şi de şerpi. Imaginile s-au constituit într-un ansamblu alcătuit din sute de scene similare evocând convulsiile oamenilor, reptilelor şi fiarelor torturate la grămadă. După aceea, m-am identificat cu fiecare om şi fiecare fiară torturată, terorizată, zvârcolindu-mă într-o moarte perpetuă şi eternă, fără speranța vreunui sfârşit. Aceste scene atât de clare şi vii, la fel de vii cum aveau să fie și cele de după, îmi păreau ca nişte proptele experiențiale (incidental props) de care erau atârnate cele mai violente emoţii.

Aproape fără niciun moment de odihnă, am suferit un spectru întreg de torturi până la ora 5 după-amiaza, urlând cu zgomote foarte stridente pe care nu aveam nici o putere să le înăbuș. Senzațiile copleșitoare au continuat aparent la nesfârșit, însă am avut și câteva momente de semi-luciditate. Îmi simțeam gâtul şi muşchii maxilarului rigide și cioturoase de parcă erau de oţel, iar la răstimpuri simţeam o presiune dureroasă în urechi.

Apoi am început să suspin și să lăcrimez, iar dr. Snow a mutat un scaun lângă mine şi a pus pe el o cutie cu şerveţele nazale, gest care mi-a părut ca o sumă totală a bunătăţii umane. Simțeam că numai prin acest simplu gest mi-a oferit tot ce mi-aș fi putut dori vreodată. Când Frank a intrat în cameră, el și dr. Snow mi s-au părut minunați, i-am văzut ca pe niște creaturi dumnezeieşti, și îi iubeam aşa cum nu mai iubisem vreodată. Nu știam că cineva poate iubi cu atâta intensitate. Prezenţa lor mi-a dat un sentiment extraordinar de siguranță, chiar dacă numai pe moment.

Eram conştientă că procesele gândirii mele se desfășurau mai rapid și mai limpede ca niciodată. Geamul din partea cealaltă a camerei mi-a apărut ca fereastra unei catedrale, împodobită cu un superb vitraliu. Vedeam un tablou de pe perete, pictat de mine, mai mare decât era de fapt, dar lipsit de importanţă. Eram conștientă de aceste lucruri. Însă realitatea uluitoare a non-realității îmi capta toată atenția, iar secvențele se transformau în altele cu viteza luminii, ca un film derulat de multe ori pe repede-înainte.

După nesfârșitele chinuri şi torturi ale iadului, m-am pomenit într-o beznă totală simțind că nu pot să respir. Nu aveam aer, gâfâiam. Niciodată nu respirasem aşa de greu. Apoi totul s-a limpezit, şi am devenit primul pește pe uscat, într-o luptă pentru supravieţuire. Lacul în care trăisem [viața de pește] s-a evaporat. La scurt timp m-am confundat cu toţi peştii care trăiseră unde s-a evaporat apa. Simțeam cum mă biciuiesc vânturi fierbinţi. Pământul era stâncos şi colorat în galben-muştar. Nu se vedea nici o creatură vie. Am zăcut împreună cu alte milioane şi milioane de pești până când am murit cu toţii. M-am prăbuşit într-o „moarte” agonizantă, aproape nemairespirând deloc.

Între timp, dr. Snow, care mă supraveghea atent, s-a speriat de respiraţia mea puternică. Eram conștientă că venea înspre mine și mă deranja această întrerupere. Mai târziu mi-a spus că mă rugase să expir într-o pungă de hârtie şi să inspir dioxidul de carbon, ca să prevenim alcaloza, dar eu n-am auzit rugămintea lui şi nici n-am văzut vreo pungă. Halucinaţiile erau aşa de convingătoare şi mă angajau atât de profund, încât nu mai credeam că exist ca persoană individuală.

Când mi-am revenit din această „moarte”, lângă mine oceanul spăla ţărmul, iar valurile sale aduceau la mal scoici mici și animale unicelulare sau foarte primitive. Devenisem o amibă unicelulară, pulsând ca bătăile unei inimi. Într-un sentiment de explozie, unica celulă care eram s-a multiplicat în milioane și milioane de celule, până s-a confundat cu toate ființele microscopice din ocean care s-au adaptat vreodată la viața terestră, până şi cu cei mai mici licheni agățați de stânci şi pietre.

M-am preschimbat apoi în prima sămânţă care a încolţit vreodată, am străpuns pământul stâncos, întâmpinând o dificultate infinită, care îmi solicita fiecare celulă din corp. Apoi m-am confundat cu milioane de seminţe încolţite, încercând să îmi cresc lăstari. Am devenit apoi o biată rădăcină, găsind cu greu cale printre pietre, dar era îngrozitor de greu. Într-o clipă eram toate rădăcinile împingându-și cu mistuitoare greutate firicelele în jos și în lateral, pentru ca viața de deasupra să poată ființa în continuare. Apoi am devenit prima plantă: o tulpină micuță cu vârful verde. Lăstarul creştea frumos din pământul stâncos, galben-muştar, iar simpaticul moț verde, un veritabil reprezentant al începutului vieţii, mi-a dat speranța și curajul să lupt în continuare.

Deasupra mea a apărut apoi o lumină, un soare micuț de mărimea unei stele. Eram toate plantele şi animalele [ca o singură entitate] și mă străduiam din răsputeri să ating această lumină. Braţele îmi erau atât de întinse încât simţeam că-mi ies umerii din omoplaţi. Acea luminiță era Dumnezeu. „Trebuie să ajung la El! Trebuie! Neapărat!”

Lupta pentru supravieţuire era constantă şi atotprezentă, la fiecare plantă și la fiecare animal. Lupta de a ajunge la Dumnezeu era la fel de constantă şi omniprezentă, dar infinit mai dificilă. Această forță vitală era acel suflet pulsând fără încetare în fiecare celulă, vegetală sau animală. Această forță nu putea fi mulţumită de nimic. În ciuda acestor dificultăţi teribile, începusem deja să populez pământul cu animale multicelulare şi licheni, fungi şi mici lăstari, când au început cutremurele, urmate la scurt timp de valuri imense. Vocea mea era acum bubuitul furtunos al cumplitelor cutremure, răgetul biciuitor al valurilor crâncene ce băteau şi invadau pământul trist. Zguduiturile şi bubuiturile aproape că m-au rupt în bucăţi. Viaţa pe pământ era distrusă – viaţa mea şi toate vieţile mele. Am plâns cu suspine incontrolabile în fața acestei crunte și nepăsătoare distrugeri.

Apoi m-am prăbuşit din nou în letargie. Chiar și așa, o puteam auzi pe Helen repetând uşor și delicat, aproape în șoaptă, total pe dos față de cum vorbește de obicei: „N-a existat niciodată o lume aşa frumoasă; ce lume frumoasă.”

La scurt timp am fost într-o secvență ca un trăznet, pe rând: o entitate monocelulară, licheni, semințe, rădăcini, mici lăstari și un amfibian urâțel. În tot acest timp eram întinsă pe podeaua asemeni unui ţărm stâncos. Îmi era atât de greu să urc pe stânci, dar picioarele din faţă, scurte şi aproape de niciun folos – adică [în realitate] partea de sus a brațelor– îmi erau slăbite şi mă dureau foarte tare. Am încercat să ridic capul, gâtul îmi era foarte firav, mi-l simţeam incomod şi foarte ţeapăn. Dar ajunsesem pe uscat şi puteam să trăiesc acolo. În ciuda tuturor greutăţilor, reuşisem. Mă simțeam victorioasă şi mândră.

Într-o secundă au trecut milioane de ani, iar pământul era acum acoperit cu diferite animale preistorice: şerpi, şopârle, fiare asemănătoare crocodililor, dinozauri, amfibieni şi reptile de toate felurile şi mărimile. Toate se luptau în mlaştinile de un verde luxuriant mulțumită creşterii tropicale. M-am transpus pe rând în fiecare dintre aceste fiare. Toate scoteau încontinuu zgomote puternice. Toate se luptau cu îndârjire pe viaţă şi pe moarte, consumate de ură şi groază. Ştiam că trebuie să ucid pe loc, altfel eram ucisă. Singurul fel prin care puteam să supraviețuiesc era să ucid pe loc. Doar uneori vânam pentru mâncare. Rând pe rând, animalele care mă atacau păreau din ce în ce mai înfricoșătoare. În furia şi cruzimea lor toate aceste ființe erau de o urâțenie de nedescris. Simțământul lor de ură era în sine o reptilă clocotind de venin. Incredibil de reală, teroarea pe care mi-o provocau mă țintuia în loc și îmi tăia respirația. Eram sfâșiată de hohote de plâns și simțeam cum fiecare celulă din corp începe să mi se micşoreze, făcându-mi sângele să îngheţe în vene.

Pentru o vreme am existat ca o fiară hidoasă de vreo 2 metri lungime, cu un corp mic, care semăna cu un aligator. Aveam gâtul lung și un cap de şarpe uriaş. Stăteam fixată cu picioarele în noroi, iar limba îmi ieșea bifurcată cu fiecare sâsâit. Stăteam și uram, sâsâiam, atacam; limba cerceta aerul iar trupul stătea la pândă.

Am fost de nenumărate ori şopârle, phytosauri şi şerpi, luptându-mă printre trestii sau prin mocirla groasă ori pe stânci. Printre stropii orbitori de apă nămoloasă şi mâzga verde am zărit o mare învălmăşeală de ferigi călcate, corpuri căzute şi animale zbătându-se, horcăind și murind cu solzii maronii, gri sau negri strălucind în soare. Am simțit impactul puternic al unei cozi parcă de crocodil care m-a lovit şi dinţii ascuţiţi muşcându-mă şi prinzându-mă de gât ca într-o menghină. Apoi mi-am auzit propriile horcăieli ale morţii în timp ce mă scufundam în mocirlă. Ore în şir am sâsâit, am mârâit, am muşcat şi m-am luptat să-mi protejez viaţa compusă din mii de animale. Cu fiecare animal cu care mă luptam, mai întâi un sâsâit, o săritură înainte, un mârâit, o mușcătură și apoi horcăiala de moarte, făceam spume la gură, iar corpul, mâinile şi picioarele mi se zbăteau în toate direcţiile. În tot acest timp, plângeam cu suspine de teroare şi eram copleșită de ororile care se desfășurau în fața mea. Teancul de şerveţele folosite de lângă mine a ajuns rapid la o dimensiune considerabilă.

Pentru un moment am fost un Brontosaurus rex, regele dinozaurilor, stând în apă mocirloasă de un metru, înconjurat de o mulțime de alte specii de dinozauri; îmi simțeam picioarele incredibil de grele, iar trupul ca o povară cumplită. Apoi am fost toţi dinozaurii. Eram fiecare dintre ei și luptam, lovind straşnic cu coada, încleştându-mă cu plăci osoase (gouging with bony plates), trântind tone de carne peste tone de carne, căzând cu putere printre trestii, zvârcolindu-mă în dureri de moarte, corpul meu făcând exact aceleaşi mişcări.

Am fost mai multe tipuri de păsări preistorice, cu aripi ca de liliac, cu oase lungi și subţiri, zburând stângaci printre crengile copacilor nemişcaţi ce semănau cu palmierii. Mă luptam pe uscat şi în aer şi plonjam asupra animalelor de jos, cârâind răguşit.

Parcă fără sfârșit am fost o mare învălmăşeală de şopârle, păsări, dinozauri, fiare asemănătoare crocodililor sau şerpi. Atacam, plonjam, muşcam, sâsâiam şi loveam nemilos cu coada. Am experimentat moartea a milioane de animale, dar și supraviețuirea unora dintre ele.

„De asta avem războaie”, mi-am spus. „Dintotdeauna, încă de la începutul lumii, viaţa a fost un şir nesfârşit de lupte şi încercări.” Mă întrebam încontinuu: „Cum de a reuşit oare omul să evolueze din starea asta?”

Ca un răspuns la întrebarea mea mi-a apărut în față Soarele care mi se părea totuna cu Dumnezeu, de data asta având mărimea unei mici luni. Mi-am dat seama că Dumnezeu își făcea simțită prezența fiind forţa vitală ce pretinde evoluţia.

Existând ca fiecare animal preistoric, această forţă vitală mi s-a părut ca un impuls neabătut, atât de puternic încât acoperea cu totul teroarea şi ura. Dorinţa de a supravieţui m-a făcut să mă lupt cu o ferocitate crâcenă, m-a făcut să-mi urăsc duşmanii şi să fiu înspăimântată de gândul propriei distrugeri.

Sunetele pe care le scoteam m-au surprins foarte tare pentru că sunau foarte realist. În acel moment eram convinsă că aş avea un succes răsunător pe platourile de filmare dacă m-aș ocupa cu efectele speciale audio. Notiţele lui Frank remarcau simplu: „Jane continuă să scoată sunete de animale; se zvârcoleşte de două sau de trei ori în sensul acelor de ceasornic, apoi invers”, apoi invers, apoi din nou la fel timp de încă jumătate de oră. Desigur că în momentul acela, nici Helen, nici eu nu ştiam ce experienţă are cealaltă. Ea se afla într-o lume unde culorile deveniseră o muzică sublimă, și unde muzica însăși devenea apoi desene şi culori minunate, o lume în care nu putea pătrunde nimic dizarmonios. Mai târziu a declarat de mai multe ori că sunetele mele nu aveau nimic de-a face cu mine. Poate prin telepatie, sau poate datorită spectacolului sonor pe care l-am desfășurat sub influenţa LSD-ului, în aceeași noapte, înainte să se culce, în relatarea ei a scris următoarele:

“În afara lumii mele se auzea o cacofonie deranjantă de mârâituri şi sâsâieli, țipete şi urlete. Simțeam prezenţa unei păduri primordiale, pline de mâl şi nămol şi cu o vegetaţie tropicală luxuriantă, cu o pădure care adăpostea lupta pe viaţă şi pe moarte a animalelor şi reptilelor. Însă aceste sunete discordante și hidoase au devenit armonioase, și au căpătat o simetrie şi o frumuseţe plină de culoare, formă şi dinamism, care s-a îmbinat perfect cu simfonia mea de strălucire şi sunete. Pe parcursul experienţei mele ea nu mai era Jane, ci tocmai acele forme de viață ale căror sunete specifice le imita.”

Mai târziu, Helen mi-a zis fără ocolişuri că sunetele pe care le scoteam aduceau întrucâtva cu pisicile în călduri care se aud sub geam în sezonul de împerechere. În schimb, pentru mine, situaţia nu era nicidecum amuzantă sau închipuită, ci doar o realitate dezolantă și îngrozitoare.

Fără nici cea mai mică pauză, m-am transformat deodată din aceste animale muribunde în sute de erupţii vulcanice, presiunile mele interne forţând lava spre cer. Eram miile de animale rostogolindu-se, sărind şi fugind panicate căutându-și refugiu din calea râurilor de lavă topită, luminând cerul cu o strălucire roşiatică. Toate zvârcolirile şi chinurile de moarte ale acestor animalelor erau ale mele. Am urlat de durerea lor insuportabilă şi am simţit că îngheţ de spaimă şi, în acelaşi timp, că ard la fel ca bucăţile de carne aruncate în flăcări. Durerea arsurii era atât de reală încât în acea clipă îmi doream toate alifiile pe care lumea le-a produs vreodată.

Imediat am devenit râurile imense de lavă, ce curgeau sfârâind în mare. Am sâsâit zgomotos, însă diferit de cum sâsâiau şopârlele şi şerpii. Într-un fel eram toate animalele încă în viaţă după erupţia vulcanică, căznindu-mă să respir aerul plin de cenuşă. Mă aflam într-o beznă continuă, sufocându-mă, murind. Totuşi, supraviețuisem ca alte mii de animale, căutând disperată mâncare, căci toate plantele muriseră. Tuşeam încercând să beau apa plină de cenuşă, cu gust înţepător, apoi am murit de sete şi foame. Am supravieţuit sub forma altor câteva specii pe acest pământ pe care soarele nu-l mai atinsese de atâtea secole încât începuse o eră glaciară. Ca un simbol al vieţii, credeam că voi muri cu siguranţă pe pământul pustiu şi îngheţat.

Pe măsură ce continua această şaradă indusă chimic, m-am transformat în viscole șfichiuitoare, în gheţari imenşi şi în pământul ciopârţit şi chinuit. Vocea îmi devenise sunetul vântului, iar corpul îmi era format din gheţarii grei şi din pământul jerpelit. Din moment ce toată viaţa fusese distrusă, stăteam nemișcată într-o stare de „moarte”, jelind situația dezolantă, crunta înfrângere. Au trecut eoni. Apoi iarăşi am fost o amibă, pulsând din nou asemeni bătăilor unei inimi, apoi iar frumosul lăstar verde, amfibianul cu gâtul firav şi, în final, iarăși mii de animale luptându-se unele cu altele, mârâind, muşcând, zgâriind, sâsâind, atacând, omorând.

Sunetele mele o aduseseră pe Helen la capătul răbdării. Cu o voce foarte delicată a implorat: „Pace, vreau pace.”

Într-o clipă și fără să mai gândesc a venit și răspunsul meu nespus de empatic: „Nu există pace! Nu există pace!”

În relatarea lui Helen, răspunsul meu a fost descris astfel: „Ca replică, toate animalele primordiale de dincolo de lumea mea au mârâit la unison.”

Imediat, a revenit imaginea luptei pentru supravieţuire. „Cum a putut omul să evolueze de aici?”, m-am mirat. Apoi iar a venit lumina, care era în acelaşi timp şi Dumnezeu şi soarele, acum de mărimea unei luni pline. Într-un fel sau altul, în rolul fiecărei plante și fiecărui animal, trebuia să ajung la El; nici un preţ nu era prea mare pentru asta.

Au trecut milioane de ani. În jurul meu era o junglă, cu copaci imenşi umbrind bogăţia de vegetaţie luxuriantă, florile minunate şi luminişurile de pe pământul jilav. În depărtare vedeam câmpii line, tăiate de lacuri şi râuri. Pentru un moment am fost o gazelă graţioasă, rumegând iarba din câmpii; un leu imens, sigur pe sine, relaxându-se la soare; şerpi lungi şi frumoşi, alunecând prin iarba deasă; miriade de vulturi, plonjând după pradă, mândri de sarcina noastră de gunoieri; un scorpion măreţ, strângând din posterior pentru a-mi înţepa următoarea victimă; o panteră neagră, sfâşiind carnea caldă încă de pe oase; toate felurile de păsări, migrând spre nord pentru împerechere; o rață înotând printre trestii, cu un cârd de pui după mine; păsări cu penaje scânteietoare, ciripind în pădurile tropicale; o femelă leopard cu puii săi, apoi fiecare dintre pui, scuipând [pisicește] tot ce mă înspăimânta. Această scenă, ca şi toate celelalte, s-a repetat din nou şi din nou, iar de fiecare dată când scuipam, fiind unul dintre puii de leopard, izbucneam în râs. A fost singura parte a experienţei care mi s-a părut amuzantă.

Am fost pe rând fiecare animal din fiecare junglă şi din fiecare câmpie a fiecărui continent: zebre, maimuţe, reptile, crocodili, o întreagă varietate de feline şi antilope şi sute de alte animale. Fiind toate acestea, îmi fierbea în suflet forţa vitală, acea dorinţă de a ajunge la soare şi la Dumnezeu, acel impuls necontenit de a evolua.

Apoi, la fel ca şi în mlaştini, fiind toate animalele câmpiilor şi junglelor, mă luptăm, mârâiam, zgâriam, muşcam, înţepam, sâsâiam. Am trăit alături de toate fiecare mârâit, zgârietură, muşcătură, înţepătură, moarte şi am murit. Odată cu cei mai slabi, am murit; odată cu cei mai puternici, mult mai puțini, am supravieţuit.

De data asta părea că lupta mea are ceva nobil. Exista cu siguranţă şi cruzime, dar nu acesta era scopul luptei. Mă luptam numai pentru supravieţuire, fie ca să mă apăr, fie ca să obţin mâncare. Nu mi se părea nimic în neregulă cu o astfel de luptă. Fiind toate animalele din jungle şi din câmpii, m-am simţit foarte diferit de cele din mlaştini. Teroarea nu mai era omniprezentă. Ca mamă rață şi mamă leopard am simţit o dragoste rudimentară şi o nevoie de a proteja. Ca leu, şarpe sau panteră mă simţeam oarecum în siguranţă; fiind una cu păsările aveam un sentiment de libertate; ca maimuţe şi antilope simţeam în ritmul mișcărilor noastre o bucurie nespusă şi ceva ne lega în dorinţa noastră pentru pace. Mi se părea absolut minunat faptul că începuseră să evolueze sentimentele pozitive.

Apoi corpul meu a trecut printr-o serie lungă de mişcări fantastice. Am devenit vântul de la miază-noapte, provocând viscole șfichiuitoare deasupra câmpiilor şi am devenit apoi animalele ce mureau de frig; am devenit ploaia ce turna cu găleata, provocând inundaţii care au distrus cele mai multe vietăţi; sute de vulcani ce ardeau pământul şi fiarele chinuite; pământul zguduindu-se de cutremure; munţi maiestuoşi formaţi de aceste mişcări; valuri măreţe repezindu-se peste plaje; gheţari ai altor epoci de gheaţă; tunete huruind şi fulgere despicând cerurile.

Apoi am fost marile incendii ale pădurilor, provocate de fulgere. Flăcările ajungeau până la cer, urlând în faţa vântului; am fost animalele înspăimântate încercând să fugă din calea focului, prinse de foc şi fum, tuşind ca şi cum plămânii le-ar fi fost distruşi, apoi murind în agonie; iar în final am fost cioturile şi pământul carbonizate şi arse. Într-o fracţiune de secundă geologică am fost miliarde de seminţe încolţite, acoperind instantaneu pământul, lăsând numai trunchiurile înnegrite ca mărturie a focului. Iar şi iar, pe măsură ce treceau mileniile, am trăit moartea tuturor și am trăit renaşterea tuturor. De multe ori, în fiecare perioadă de milioane de ani, fiind animalele din şesuri şi jungle, îmi părea că extincția îmi este iminentă.

Suferinţele acelor puţini rămaşi păreau de neconceput.

În ciuda faptului că fiecare celulă a creierului meu era antrenată de schimbarea caleidoscopică a scenelor atât de vii, stârnindu-mi emoţii atât de violente, m-am pomenit cu dorința puternică de a le relata experienţa mea lui Frank şi doctorului Snow. Din când în când exclamam: „Sunt toată evoluţia, fiecare părticică din ea”; „Nimeni nu poate să scrie un rezumat al acestei experiențe; ar trebui o să fie o întreagă enciclopedie”; „Nu sunt doar toate lucrurile umane, sunt toate lucrurile în general.” Când trăiam ferocitatea luptelor din mlaştini şi jungle, mă simţeam copleşită de mirare, repetând întruna: „Cum a putut omul să evolueze de aici?” Mi se părea atât de imposibil, încât am ştiut de atunci că există doar un singur răspuns: evoluţia a fost meşteşugia lui Dumnezeu.

Deodată mi-a venit să vomit, brusc şi violent. Am fugit spre uşă, iar Frank a sărit să mă ajute, însă nu m-a lăsat să ies. Am fugit la altă uşă; tot nu mă lăsa să ies. Abia mai târziu am înţeles că toate uşile fuseseră încuiate şi cheile fuseseră ascunse. Simţeam că am să vomit în orice moment peste tot covorul alb şi că voma mea va inunda casa. Mi s-a părut că au trecut milioane de ani până a venit dr. Snow cu o cheie și mi-a deschis până la urmă uşa. Am fugit în grădină, icnind cu fiecare pas. Deşi am scuipat doar puţină salivă, eram convinsă că îmi ţâşnea din gură un şuvoi de vomă. M-am aruncat în iarbă, „vomând” întruna. În timpul acestui episod, am simţit că sunt întreaga umanitate. Ce semnificație trebuiau să aibă toate aceste sentimente, dacă aveau vreuna, nu ştiam şi nici nu-mi păsa.

Într-un final s-a oprit şi voma iar frumuseţea grădinii m-a cuprins. Era ca şi cum teroarea, durerea, monstruozităţile, distrugerea şi moartea pe care le trăisem și observasem în acelaşi timp se contopiseră într-un buldozer, care săpase în mine un crater imens. Acum acesta se umplea, devenind un lac de pace și beatitudine. Plânsetele de uşurare şi de mulţumire mi-au cutremurat corpul și mi-au sfâșiat sufletul până în rărunchi, mai tare decât mă afectase vreodată durerea sau groaza.
 
 

Evoluția Sufletului

În clipele de luciditate, cacofonia stridentă și hidoasă de sunete pe care le-a scos propriul meu gât ore în șir m-a făcut să mă zvârcolesc de rușine, jenă și resentiment. Eram cât se poate de conștientă că i-am invadat într-un mod strigător la cer ziua liberă acasă a dr. Snow. Trecuse deja de amiază, dar nici el și nici Frank nu mâncaseră nimic toată ziua. Mai mult, din cauza insistențelor mele că vreau să stau afară, Frank fusese nevoit să vină lângă mine, iar astfel dr. Snow a fost obligat să stea să o supravegheze pe Helen. Un alt lucru de care mi-a părut rău a fost că au trebuit să îl trimită de acasă pe băiatul lor, care ne-ar fi putut întrerupe, iar doamna Snow, care urma un curs la universitate, încerca să învețe pentru un examen. Cum a reușit oare să se concentreze lângă o mlaștină primitivă plină cu bestii chinuite?

M-am aruncat direct pe iarbă, însă dr. Snow s-a grăbit să-mi aducă o pătură. Iarba îmi era familiară din mlaștini și din jungle, așa că n-am privit asta cu ochi buni. Însă am fost vag conștientă când mi-a spus că trebuie să fac liniște din cauza vecinilor. Cu mare greutate, am încetat până la urmă cu sâsâiturile și grohăiturile, dar faptul că încă sunt prietenă cu familia Snow e un adevărat miracol al caracterului lor profund creștin.

Secvențele care trebuie că s-au repetat de douăzeci sau mai multe ori treceau din nou pe dinaintea mea: amiba pulsândă, micuța speranță sub forma lăstarului verde, curajosul amfibian, marile catastrofe și amalgamul de mârâituri, sâsâituri și animale bruscându-se în luptele din mlaștini și jungle. Toate detaliile s-au repetat în exact aceeași formă cu fiecare repetiție, însă de fiecare dată secvențele se schimbau mai rapid, iar agonia dura din ce în ce în mai puțin. Fiecare secvență de luptă și toate senzațiile de groază m-au făcut invariabil să plâng în hohote, însă acum puteam să îl țin pe Frank de mână, iar asta îmi ușura suferința. Prezența și tăcerea lui erau recomfortante, și eram recunoscătoare că și el luase LSD.

La fel ca în balada engleză, The Twelve Days of Christmas, fiecare repetiție a începuturilor evoluției venea cu câte un detaliu nou. De data asta eram o mamă cangur cu puiul în marsupiu, fugind de un prădător, eram puiul de cangur privind pe furiș o lume încețoșată și dinamică; un lup singuratic urlând într-o noapte de iarnă; o vulpe polară, strecurându-se printre nămeții modelați în forme superbe; o veveriță înfometată, acoperită de haina albă a iernii, căutând disperată ceva de mâncare; o balenă scuipând zgomotos apa în fântâni arteziene; morsa și foca jucându-se în apele înghețate și însăși aurora boreală, dansând pe cer. Din fericire, în tot acest timp am putut fi și eu însămi când am privit nuanțele sclipitoare de albastru, violet, roșu și oranj care pulsau acoperind cerul frigid. Însă în același timp nu eram eu însămi, dar nici nu-mi păsa. Din nou devenisem, una câte una, toate formele de dezastre, toate plantele și animalele murind – strângând din pumni, zvârcolindu-mă, sâsâind, plângând, vomitând, murind. Și așa au trecut milioane de ani.

Oriunde viața părea amenințată cu extincția se ivea lumina care era în același timp Dumnezeu și soarele, de fiecare dată un pic mai mare. Odată cu toată suflarea vie, am simțit o nevoie urgentă de a o atinge. Această forță vitală neabătută, pulsând în tot rămânea mereu la fel de măreață, însă posibilitatea de a-l atinge pe Dumnezeu părea că se apropie din ce în ce mai mult. Acum știam dincolo de orice îndoială că această nevoie stătuse în spatele întregii evoluții.

De la momentul în care prima amibă a ajuns la mal, mi s-a părut că au trecut miliarde de ani până când am devenit un om al peșterii, imobil de frică în beznă, lângă peretele unei caverne. Mă simțeam insignifiantă și mică și la fel de îngrozită cum erau animalele preistorice. Apoi am fost toți oamenii peșterilor, și am trăit o serie de existențe absolut mizerabile. Un moment am fost un cro-magnon, scrijelind pereții peșterilor, oarecum mai puțin îngrozit acum. Apoi au trecut eoni întregi pe repede înainte, iar eu am fost oameni primitivi de toate felurile: un primitiv locuind într-o cabană șubredă încropită pe niște catalige, lângă lac (lake dweller), într-un peisaj atât de viu încât puteam auzi clipocitul apei sclipind albăstrii în soare; o femeie de culoare lângă un “sat” de cabane de trestie, într-o pădure tropicală lugubră; un boșiman australian, aruncându-și sulița într-un peisaj arid; un țăran de la munte, în vacarmul copiilor care se jucau lângă el, cu femei care măcinau porumb în mojare cu pistil – acum priveam către ceea ce aveau să devină Arizona și New Mexico; un eschimos mâncând carne înghețată la el în iglu; un nomad străbătând cu alți nomazi pădurile și câmpiile Europei și Asiei Mici la începuturile istoriei, având turmele după noi. În fiecare dintre aceste vieți am simțit forța neabătută, vitală și care nu cunoaște liniște a lui Dumnezeu. Ca fiecare dintre ei, am fost îngrozită de forțele naturii, de animale feroce, de foame, de boală, de alte triburi; iar luptele au continuat la fel ca în mlaștini și jungle. Însă mi se părea extraordinar că omul primitiv a reușit să supraviețuiască și să evolueze prin toate chinurile și catastrofele vieții preistorice.

În acest moment am mers, ajutată de Frank și cu picioarele tremurând, la baie, într-o încăpere cu un perete de oglindă. M-a izbit revenirea mlaștinilor și într-o stare de semi-comă am privit cum se contorsionează foarte ciudat un chip absolut grotesc. Acest chip flexibil, ca de gumă, n-avea nimic de-a face cu mine. Scotea pe gură niște grohăituri ciudate, iar în acest proces gura i se întindea mult spre dreapta și se estompa aproape de unghiul bărbiei; sâsâiturile trăgeau de gură în sus și la stânga; iar fruntea, plină de riduri de parcă era un bulldog, se strângea în ritmul altor sunete înfricoșătoare.

Când m-am întins din nou pe iarbă, am auzit cântecul păsărilor din copacii pe care-i vedeam deasupra mea, și mi s-a părut incredibil de frumos. După ce atâtea catastrofe – viscole, erupții vulcanice, foamete, boli, incendii, războaie – n-au reușit să distrugă omul, cântecul păsărilor mi se părea că anunță un viitor mai bun.

Apoi am parcurs toate stadiile evoluției mai târzii a omului, și am simțit cu o claritate uimitoare și, presupun, cât se poate de precis, ceea ce trebuie că a simțit omul în fiecare dintre ele. Am fost un bebeluș negru extrem de micuț, și am supt la sânul ca un peduncul; am fost mama lui, ținând copilul cu o blândețe deosebită; un țăran chinez (coolie) cu foamea urlându-i în vintre; un om de știință dinaintea apariției științei, mândru nevoie mare că am fost primul care a descoperit că copiii vin pe lume prin intermediul sexului; o coreancă plivind, cu o durere de spate, cultura de orez; un sultan turc gras, cu picioarele încrucișate, arogant și crud; fetele îmbrăcate sumar din harem – superbe, senzuale, dar împietrite de frică; sclavele lui Nero când au fost date la pești, tremurând de groază și zbătându-se de durerea pe care trebuie s-o fi simțit; și, într-un final, Nero însuși, cântând un bop al anilor 64 d. Hr., indiferent la tot ce mă înconjura și mândru că puteam să ard pe rug miile de oameni pe care îi uram.

În acea seară, am fost cu Helen și Frank la un restaurant, unde ne-am discutat experiențele pe care le-am avut pe LSD, și la răstimpuri reveneau valuri scurte ale efectului. Helen s-a comportat ca o doamnă cu excepția unor izbucniri stridente de râs. Pe de altă parte, eu nu am reușit să-mi controlez vocea. Cu gesturi viguroase, am jucat rolul lui Nero, întruchipând râsetele sale și descrierea războaielor Romei cu o voce atât de înțepătoare încât aparent chelnerul credea că m-am îmbătat.

Pe parcursul experienței, însă, l-am părăsit repede pe Nero ca să devin Socrate, simțind că a muri nu e nimic în comparație cu a încălca un principiu; apoi am fost Platon scriindu-și dialogurile; Șeherezada, rostindu-mi poveștile fără sfârșit; un musulman închinându-se lui Alah; apoi, toți discipolii lui Mohamed, ai lui Buddha și ai lui Confucius; Henry al VIII-lea, înfulecând carnea de pe un os și ordonând unei slugi ca nevasta să-mi fie decapitată ca și cum ar fi cel mai obișnuit lucru; apoi am fost biata femeie decapitată; un călugăr într-o chilie rece și pustie, care copia un manuscris; un lup singuratic, urlând în noaptea plină de nămeți, devenind un simbol al singurătății universale; și, pentru o clipă, Cleopatra: senzuală, frumoasă, într-un extaz orgasmic, apoi, clipa următoare, abătută și deprimată, ținând o aspidă la sân.

Existând ca un compus de mii de oameni care au trăit în Evul Mediu am murit de holeră, de ciumă, de Moartea Neagră, de lepră și sute de alte boli. În același timp, îi îngrijeam pe muribunzi și îi plângeam pe decedați, gândindu-mă cu inima frântă că un corp omenesc nu poate suporta o durere atât de intensă. Eram toți criminalii și toate victimele, toți călăii și toți spânzurații, toți îndrăgostiții și toți iubiții. Am fost toți cerșetorii, cu palma întinsă și trupuri sfrijite, murdari și ponosiți; am fost și cei care dădeau de pomană, aroganți și plini de dispreț; toți sclavii din galere, cu șalele frânte de loviturile de bici; am fost supraveghetorul lor, mândru de propria-mi cruzime; toți traficanții de sclavi și vânătorii ducându-și prada legată cu frânghii; toți sclavii înghesuiți în navele murdare și împuțite. Părea că eșafodajul pe care erau atârnate aceste emoții violente nu avea sfârșit, și că varietatea de sentimente care mă trăgeau ba într-o direcție, ba în alta, era infinită.

Apoi am devenit Michelangelo, sprijinindu-mi spatele obosit și adăugând ultimele detalii la Capela Sixtină, cu dureri în brațe și umeri; Leonardo da Vinci, înfierbântat, plin de praf, lovind într-o daltă și modelând un bloc de marmură albă; monștrii de apă, amenințând orice navigator; Columb, privind focul de la mal, mândru și entuziasmat. Am construit templul împreună cu mayașii; am fost fecioarele mayașe îngrozite care urmau să fie jertfite; am fost Navajos, dansând frenetic în jurul unui desen pe nisip și luptătorii lui Polovitzski, galopând pe câmpii asemeni demonilor. Iar și iar am fost dragoni teribili care scuipau foc și alții cu nări imense, scoțând inele de fum ca niște gogoși de jumătate de metru.

Fără vreo clipă de odihnă pentru creierul și trupul meu extenuat, am devenit alpiniști alunecând spre moarte; câini St. Bernard, cărând truse de salvare; o mamă chinezoaică suspinând, dându-i bebelușului său să mănânce noroi pe timpul foametei; fiecare om dintre sutele de oameni sărbătorind riturile primăverii cu orgii sexuale pe câmp pentru fertilitate; vulturii planând peste ruguri funerare din India; o văduvă hindusă, arsă de vie împreună cu trupul neînsuflețit al soțului. Am fost fiecare dintre cei 70.000 de oameni uciși în bătălia de la Gettysburg și, în același timp, fiecare rudă rămasă în viață, copleșită de durere; am fost mai mulți englezi disperați putrezind în temnițele debitorilor; toți servitorii, trăind o existență flămândă, durerile foamei fiind îngrozitor de reale; toți stăpânii feudali, bine păziți de șanțurile lor și colectând dijma sub formă de grâne; Circe, preschimbându-mi disprețuitoare amanții în porci, și mândrul Ulise, în clipa în care a învins-o; am fost sirenele ademenind spre moarte navigatorii, apoi navigatorii ce aveau să moară, incapabili să reziste chemării cântecului lor; șeici tineri călărind cai vajnici de-a lungul Saharei și domnițe musulmane cu ochii de ciocolată și fețele acoperite de văluri albe. Am fost toți acești oameni și mulți alții de nenumărate ori, și în fiecare repetiție suspinam cu durere alături de cei înfricoșați, bolnavi și muribunzi.

Deodată, urâțenia absolută s-a risipit din fața mea, lăsând loc unor priveliști splendide. Eram Toscanini, conducând orchestra de sute de muzicieni într-o sală de spectacol situată în cer, muzicienii mei stând pe un nor imens, opalescent, sclipind cu diamante. În același timp, eram milioanele de urechi ale umanității, ascultând primele acorduri tandre ale acestei muzici celeste care se intensifica într-un crescendo care în cele din urmă mi-a umplut ființa și m-a absorbit, golită de ego, în sine. Cumva, în aceste acorduri presimțeam calități precum bunătatea, compasiunea și iubirea. Simțeam că această muzică trebuie urmată, așa cum copiii îl urmau pe Flautistul Fermecat. Apoi mi-a venit ideea că acest Flautist Fermecat era însuși Dumnezeu.

Câteva minute părea că am revenit la identitatea mea normală. În această perioadă, Helen s-a plimbat încet prin grădină, până s-a așezat pe băncuța de lângă piscină. Îmi apărea ca un copil mic și rănit (hurt child of perhaps two). Frank fusese chemat un moment în altă parte a casei și m-a rugat să am grijă de ea. Mi se părea că m-a însărcinat cu o responsabilitate de nesuportat. Mă temeam să nu sară cumva în piscină. Chiar dacă este o înotătoare excelentă, în acel moment eram convinsă că n-ar fi reușit să înoate și s-ar fi putut îneca. Frank n-a întârziat mult, iar întoarcerea sa mi-a produs o relaxare incredibilă. Ulterior, Helen ne-a spus că în acel moment retrăia o anumită parte nefericită din copilăria ei, când încă nu învățase să înoate și că simțea într-adevăr un impuls de a sări în apă, “ca să devină parte din ea și să se contopească cu ea.” Se pare că astfel de exemple de telepatie sunt des întâlnite în timpul experiențelor cu LSD.

La scurt timp, am fost din nou o varietate bogată de persoane și m-am pierdut într-un spectru de emoții intense. De data aceasta mi se părea că fiecare dintre acești oameni trăise aceleași sentimente, aceleași confruntări și victorii ca animalele din mlaștini și jungle. Atracția forței vitale era atotprezentă. Această nevoință înnăscută de a-l atinge pe Dumnezeu l-a făcut pe om să evolueze și să-și dezvolte capacitatea de a iubi și alte emoții pozitive – un gând recurent care m-a copleșit de admirație de fiecare dată.

Îmi tot repetam: “Niciodată nu o să mai critic o altă ființă umană. Fiecare om încearcă din răsputeri, iar faptul de a încerca este atât de curajos, atât de nobil. Însă lupta pentru supraviețuire continuă, durerea, suferința, tristețea, groaza, singurătatea și moartea. Cei slabi pier, cei puternici rezistă.”

Brusc m-a copleșit un val de compasiune. Într-o secundă am devenit Fecioara Maria, bucuroasă și liniștită, mergând călare cu Iosif către Betleem. Am fost magii care au adus daruri și păstorii privind la cea mai strălucitoare stea pe care o văzuseră vreodată. Ne-am lăsat turmele și, pășind pe zăpada scârțâitoare, mergeam după stea; odată cu fiecare dintre cei trei, bucuria de a fi cu copilul Iisus îmi făcea corpul să se zbată în hohote de plâns. Am fost împreună cu copilul Iisus în templu, L-am urmat împreună cu apostolii și, cu inima bucuroasă, am vânturat o creangă de palmier când intra în Ierusalim.

Apoi am fost Iisus atârnând pe cruce. Simțeam dureri sfâșietoare în timp ce cuiele străpungeau carnea vie, și rosteam cuvintele Sale: “Tată, iartă-i că nu știu ce fac.” Am fost Maria suspinând la picioarele crucii. Apoi am murit, am fost îngropat și am înviat.

Deodată, învierea Lui mi s-a părut șocant de neimportantă. Era aceeași poveste spusă de mii de ori. Întotdeauna după moarte a urmat viața. Astfel concluzionam: “Faptul că El a înviat din morți este considerat important numai pentru că noi am uitat acel profund adevăr interior: toată suflarea vie moare ca să renască din nou.”

Apoi a revenit starea violentă de greață și simțeam că prin gura mea se revarsă un fluviu de vomă de mărimea Amazonului, acumulat din toaletele unei întregi metropole. Gustul și mirosul erau revoltătoare și mă copleșeau, iar icnelile păreau să-mi rupă stomacul în bucăți. Însă nu puteam să “vomit” destul. Apoi am obosit nespus și am devenit din nou micul amfibian, cu picioare jalnice, firave și gâtul dureros și țeapăn. Începusem să îndrăgesc această micuță și curajoasă șopârlă, chiar așa moale și urâtă cum era. Apoi au revenit icnelile, mai puternice, iar acum părea că marele fluviu de vomă se prăvale de la înălțimea și cu forța cascadei Niagara, și cu aceeași constanță cu care această cascadă se revarsă în lacul Ontario.

În acest moment am trăit cea mai intensă secvență de suferință din întreaga experiență, fiecare secundă chinuindu-mă într-o agonie de neconceput. Simțeam că am înnebunit și că nu e cale de întoarcere. Apoi am fost toți nebunii care au trăit vreodată. Am fost aruncată în temnițe medievale și tratată cu sălbăticie pentru că eram posedată de “spirite rele”, am fost ascunsă în pivnițe și poduri de familii rușinate de mine. M-am zbătut în toate găurile de șarpe pe care le-a cunoscut această lume, în mecansime de fier și cămăși de forță, suferind abuzurile torționarilor sadici, abuzuri care însă nici nu se comparau cu agonia mentală a celor cu adevărat blestemați. Am existat odată cu toți idioții incontinenți bolborosind într-o stare de confuzie infinită, am trăit ca toți imbecilii și cretinii care au existat vreodată. Suferința era atât de puternică încât am afirmat de nenumărate ori, printre suspinele agonizante, că “nu voi mai lua niciodată LSD în viața mea, nici pentru tot aurul din Fort Knox” și că “Această substanță nu are cum să dea dependență! Nimeni n-ar putea să vrea să o ia a doua oară!”.

Dr. Snow stătea lângă mine și avea un flacon de pastile în mână. “Dacă îți dau o pastilă de aici, revii la normal cu totul în cinci minute.”

Spre surprinderea mea, am refuzat vehement.

Într-o clipă m-am întors în mlaștina preistorică de mârâituri, mușcături și sâsâituri. În acest moment, doi membri ai echipei de cercetare de la universitate au venit să ne verifice starea. Nu doar că m-a enervat întreruperea lor, m-a înfuriat la culme. Mlaștinile erau ale mele și nu toleram intruși. Apoi am devenit vag conștientă că cineva îmi prezenta pe altcineva, dar chiar atunci își făcea apariția finală micul și dragul meu amfibian. “Cât de ridicol e să încerci să fii atât de formal când prezinți pe cineva unei șopârle”, am remarcat murmurând sfidătoare. După ce au plecat, experiența a rămas la fel de intensă, însă perioadele de luciditate dintre valurile efectului au devenit mai lungi.

Niagara de vomă a revenit, însă de data aceasta mă relaxa teribil. Apoi deodată copacii, arbuștii, florile și gazonul au căpătat o frumusețe transcendentă, pe care o putea întruchipa doar marele Pictor prin superba sa excelență, văzută prin ochi capabili de o apreciere infinită. Simfoniile păsărilor căpătaseră o armonie și o dulceață exagerată, iar cântecul lor blând atingea un fel de melodie asemănătoare din lăuntrul meu. Fiecare celulă din corp îmi era saturată de pace, liniște, uimire și venerație. Toate acestea se combinau formând o bucurie atât de intensă încât se transforma în durere atroce, și tot ce voiam era să plâng pentru totdeauna. Însă eram în paradis, iar suspinele mele erau de bucurie extremă. Curând, lacrimile mele au început să exprime o recunoștință arzătoare că mi-a fost arătat acest paradis și că acest paradis care îmi era revelat era ascuns în mine însămi.

Multă vreme am stat întinsă privind, ascultând, plângând și iubindu-l pe Dumnezeu și tot ce a creat El vreodată. Vedeam micile fire de iarbă cum se prosternează în rugăciune, florile care dansau în adierea brizei și copacii ridicându-și brațele către Dumnezeu. Auzeam apa cântând în clipocitul ei, frunzele arbuștilor șoptind, pașii mici ai insectelor grăbite și aripile fâlfâitoare ale fluturilor. În timp ce armonia, liniștea și iubirea acestui paradis mă umpleau până la refuz, simțeam cum trec milioane de ani.

Treptat am revenit la realitate și mi-am dat seama că în curând se va face seară. Întreaga experiență mi-a provocat revărsări de uimire și venerație. Stăteam pe iarbă și mă întrebam de ce am ales tema evoluției. Subiectul nu mă interesase niciodată în mod deosebit. Nu frecventasem cursuri la facultate despre asta, nici nu citisem din Darwin sau din orice alt autor care discută evoluția omului. Și chiar dacă aș fi citit toate cărțile scrise vreodată pe acest subiect, ele n-ar fi putut să imprime asupra mea emoțiile violente pe care le experimentasem.

Apoi mi-a sclipit în minte un răspuns. În acea dimineață, în timp ce Frank scotea mașina din garaj, am frunzărit o revistă și pentru o clipă privirea mi s-a odihnit pe titlul unui articol de Jimmy Michener: “Violence and the Whips of Nature over Millions of Years Built a Paradise”. Acum știu că acea secundă mi-a influențat întreaga zi și, presupun, toate zilele pe care le mai am de trăit. Am văzut, și în același timp am fost, violența și capriciile naturii; am privit cum trec milioane de ani și în final am ajuns în paradis.

Cu mare tristețe, acum mă temeam că efectul s-a terminat; voiam să mă întorc în Paradis. În ciuda suferințelor trăite, eram deja îngrozită că trebuie să mă întorc într-o lume a limitelor. După vreo jumătate de oră, dr. Snow a venit cu o tavă plină cu brânzeturi, biscuiți, lapte și fructe. Doamna Snow ni s-a alăturat și am stat cu toții târziu în apus ca să discutăm ce văzusem și simțisem eu și Helen.

Apoi, deodată efectul LSD-ului m-a tras iarăși de pe malul realității. În această ultimă secvență s-a desfășurat cea mai importantă parte a zilei, aducând claritate și recapitulând întreaga experiență. Secvența a transformat întreaga experiență, pe care acum o vedeam ca una profund religioasă, mi-a oferit niște convingeri care au arat brazde ale permanenței în sufletul meu și m-a copleșit atât de tare cu sentimente de venerație și reverență încât mai multă vreme după aceea mi-a fost greu să vorbesc.

Mă aflam din nou în paradis, însă de data asta nu eram deloc “eu”, nici măcar ca atunci când mă identificasem cu un brontozaur scufundat pe jumătate în mocirlă. Acum îmi părea că sunt toți oamenii care au existat vreodată. Eram ca o reprezentare fără nume a umanității, însă în același timp eram toți oamenii. Apoi, cu un sentiment incredibil de venerație, mi-a fost acordată o scurtă privire către ceea ce avea să devină omul, către culmile pe care avea să le atingă și către progresul încă neconceput. În mare parte, această privire va rămâne pentru totdeauna de nedescris.

În acest stadiu al evoluției care depășea cu mult stadiul sinelui meu eram învăluită de seninătate, liniște și bucurie. Mai mult, gândurile îmi deveniseră ca de cristal, curgând rapid dar totodată calm asemeni unui râu. Ajunsesem la o cunoaștere dincolo de orice îndoială, la niște convingeri extrem de puternice, de neclintit, ca și cum LSD-ul ar fi tras cortina, lăsând loc strălucirii luminii înțelepciunii. În acest tărâm glorios, era așa cum scrisese Sf. Pavel: puteam să văd “față către față” și “înțelege pe deplin”.

Într-un final, înțelesesem că “victoria biruie moartea”. Înțelegeam că miile de morți pe care le trăisem, fiecare urmată invariabil de înviere, mă aduseseră în acest paradis, și că aceste morți demonstrau de fapt nemurirea. Vedeam, astfel, că moartea fiecăruia, a mea și a tuturor celorlalți, avea să fie încununată de glorie.

Apoi mi s-a prezentat o altă convingere similară, prea puternică pentru a fi contestată: timpul nu există. Trăim în eternitate, o eternitate care există dintotdeauna și care va exista întotdeauna. Chiar dacă simțeam că trec milioane de ani, acum știam că acești eoni erau doar secunde pe ceasul timpului nemărginit.

Acum mă gândeam la ideea doctorului Jung, conform căruia fiecare om are amintiri rasiale. Anterior aveam o atitudine cumva neutră față de această teorie, însă acum era o certitudine. Într-adevăr, n-avea cum să nu fie adevărată. Miile de sentimente pe care le trăisem nu aveau cum să fie conținute într-o cantitate de substanță mai mică decât un bob de zahăr. Nici nu aveam cum să le fi dobândit în urma experienței mele de viață. Emoțiile nu pot fi deprinse din cărți, de la școală ori de la biserică. Mai mult, eram convinsă că fiecare persoană are amintiri rasiale și că aceste emoții rememorate ies la iveală atât de frecvent în ceea ce considerăm numai drept crime sau războaie [trecând cu vederea acest strat psihic mai profund].

Am înțeles că “vărsăturile” mele violente simbolizau efortul întregii umanități de a se debarasa de emoțiile negative ale mlaștinilor. Mulțumită capacității sale de a se debarasa de emoțiile negative, omul a reușit să evolueze de la mârâieli, sâsâituri și lupte, de la catastrofe și suferință, la stadiul în care e capabil de emoții pozitive precum iertarea, compasiunea, blândețea, mila, onoarea, caritatea, sacrificiul de sine și iubirea. Frumusețea nufărului de apă se înrădăcinează în noroi. Simțeam că o bună parte din nebunia pe care o experimentasem atât de devastator își avea originea într-o incapacitate de a elimina emoțiile negative și de a le accepta pe cele pozitive.

Deodată, o altă convingere mi-a răsărit în minte: orice emoție pozitivă și antiteza sa negativă constituie una și aceeași realitate. Așa cum o monedă are două fețe imposibil de despărțit, tot astfel sunt inseparabile emoțiile pozitive și cele negative. Vedeam limpede cum, exact în același fel, culorile închise de pe un tablou dau profunzime și sens celor deschise; cum omul nu poate aprecia cu adevărat iubirea decât dacă a cunoscut mai întâi ura, nici frumusețea până nu s-a confruntat cu urâțenia, sau orice altă emoție pozitivă fără conștiința antitezei sale. Înțelegeam că emoția negativă este sarea care dă gust pâinii, și că dacă e să atingem vreodată fericirea, proporția dintre emoții negative și pozitive trebuie să fie aceeași ca proporția dintre sare și pâine. Îmi părea că întreaga evoluție era un proces de corectare a acestor proporții.

Experiența acestei zile mi-a arătat că, odată cu fiecare stadiu al evoluției omului, calitățile pozitive au devenit din ce în ce mai numeroase și s-au făcut simțite mai frecvent și cu o mai mare intensitate. În contrast cu furia, ura și groaza omului și animalelor preistorice, acum simțeam din nou blândețea mamei de culoare, integritatea lui Socrate, retrăiam venerația budiștilor, cream arta lui Michelangelor și ascultam muzica lui Toscanini. Apoi, așa cum mă obșnuise acest paradis, am fost copleșită cu sentimente de iertare, compasiune, iubire și altele asemenea. Știam că omul evoluat avea să experimenteze aceste emoții într-o măsură mult mai mare decât suntem capabili acum.

Cumva, felul în care înțelesesem evoluția era ca o sumă a tuturor schimbărilor desfășurate în trecut. Acum îmi era clar că lupta extraordinară continuă pentru fiecare plantă, animal și om, că viața nu poate fi înțeleasă ca statică, și că dacă o formă de viață nu reușește să se dezvolte exponențial, în cele din urmă va sfârși în uitare, așa cum s-a întâmplat cu atâtea forme de viață în trecut.

Apoi mi-a apărut în minte afirmația că diferența dintre om și animal este dată de capacitatea de a gândi a omului, și am considerat-o relativ neimportantă. Mi se părea că oamenii care insistă asupra acestei chestiuni pierd din vedere ceva esențial. Noua mea descoperire spunea că diferența fundamentală era că omul evoluat poate să iubească și să simtă toate emoțiile pozitive într-o măsură mult mai mare decât pot animalele. Devenisem conștientă că frica menține sentimentele negative în prim-plan și că sentimentul de siguranță este singurul ce poate transforma emoțiile în aspectul lor pozitiv.

Nenumăratele emoții pe care le-am simțit pe parcursul întregii zile au fost atât de cuprinzătoare încât mi-au furnizat o nouă convingere de neclintit, cristalizată în această stare de paradis: faptul că toate plantele, animalele și oamenii au în mare parte aceleași sentimente. Pentru prima oară în viață, devenisem conștientă de minunata unitate a tuturor vietăților, fie ele plante, animale sau oameni, preistorice, istorice sau prezente. Fiecare a trebuit să ne confruntăm cu groaznica luptă pentru supraviețuire, fiecare am răspuns la tracțiunea ascendentă a lui Dumnezeu. Miracolul extraordinar al acestei unități mă făcea să plâng.

Aproape simultan mi-a venit gândul că forța vitală resimțită de toate celulele vii, de la cea mai mică amibă la cel mai dezvoltat om, semăna cu gravitația. Pe când gravitația își exercită forța în jos, trăgând toate lucrurile din toate timpurile și locurile, pentru totdeauna, această gravitație divină mi se părea inversă, trăgând fără încetare toate lucrurile mereu în sus, de la începutul timpului și întru eternitate. Acum știam că dacă tindem să creștem și să ne atingem potențialul maxim, putem să avem mereu acest sentiment de pace care acum mă învăluia, dar în clipa în care nu vom mai da totul ca să evoluăm, vom simți o agitație care nu cunoaște domolire. Cu această înțelegere a evoluției, am conștientizat că omul va continua să se dezvolte, nu într-atât datorită sieși, ci în ciuda sa. Această concluzie mi-a dăruit un optimism proaspăt, reconfortant.

M-a cuprins un sentiment profund de reverență când am înțeles că forța divină fusese responsabilă nu doar de dezvoltarea corpului și minții omului, ci în egală măsură și a sufletului său. Sufletul îmi părea constituit din mai multe atribute: emoțiile noastre pozitive, înțelepciunea adâncă, abilitățile creative și orice potențial pentru bunătate. Simțeam că această parte din noi pe care o numim suflet făcea parte de asemenea din Dumnezeu, și știam că Dumnezeu este etern. Astfel, ceea ce până acum fusese doar un concept intelectual devenise o convingere încărcată emoțional: sufletele noastre, partea de dumnezeire din noi, n-avea să moară niciodată, ci avea să trăiască o viață eternă.

Într-un final am sesizat, cel puțin în parte, esența lui Dumnezeu și, cu un val colosal de bucurie, mi-am dat seama că L-am găsit. “Dumnezeu nu e doar iubire, așa cum spune Biblia”, îmi tot repetam plină de entuziasm. “Dumnezeu este în egală măsură toate emoțiile pozitive: iubire, compasiune, milă, bunătate și toate celelalte. De fiecare dată când văd o expresie a acestor emoții, de fapt îl văd pe Dumnezeu. E chiar aici în grădină! Acum Îl pot vedea pe fața lui Frank, acum pe a dr. Snow, acum pe a lui Helen.” Entuziasmul mereu mai intens îmi făcea inima să bată cu putere; noua mea descoperire îmi părea atât de minunată, de satisfăcătoare, atât de simplă și totuși atât de profundă. Apoi mi-am dat seama că Dumnezeu este în noi în măsura în care aceste emoții pozitive sunt în noi, și că El trăiește în fiecare om, indiferent de cât de ascunse pot fi uneori aceste calități.

Apoi gândurile mi s-au îndreptat către copiii mei, și m-a cuprins un sentiment atât de intens de iubire față de ei, încât cred că ar putea fi înțeles numai în acest paradis. Îi vedeam ca pe niște bijuterii prețioase pe care aveam privilegiul să le veghez – și nimic mai mult – și doar pentru un timp scurt. Eram profund recunoscătoare pentru ei și pentru soțul meu.

Într-un alt moment vizionar, am văzut că scopul nenumăratelor sentimente agonizante pe care le trăisem pe parcursul zilei era să înțeleg pe deplin tranziția lentă de la emoțiile negative la cele pozitive care constituie sufletul. Într-adevăr, această tranziție era însăși evoluția sufletului, partea de Dumnezeu din noi, pe care avusesem șansa unică de a o vedea. Și am remarcat că Dumnezeu – pe Care îl căutam de atâta timp și pe Care, cu ajutorul LSD-ului, L-am găsit atât de rapid – era acest paradis care se regăsește în profunzimea sufletului fiecărui om.

O stare de beatitudine și venerație s-a instalat asupra mea ca un abur delicat. Apoi această stare a fost înlocuită de un val de smerenie autentică, și, pentru prima oară în viața mea, am avut sentimentul uimitor de a mă considera o parte neimportantă a umanității. Faptul că eram neimportantă era colosal de neimportant. Mă învăluiau sentimente de pace și bucurie și simțeam că împărăția cerurilor e într-adevăr în noi. LSD-ul făcuse din această zi cea mai importantă zi din viața mea.
 
 
Alte articole despre Soare-Pluto
Tehran (Soare-Pluto)
Arhetipurile în știri: Soare-Pluto
Un spion de miliarde (Soare-Pluto)
Biroul Legendelor (Soare-Pluto)
Vă aflați în baza de date pentru război social a Chinei? (Soare-Pluto)
Aspectele Soare-Pluto – Călătorie în lumea subterană
Nicolai Lilin – Educație siberiană (Soare-Pluto)
Daci liberi și patrioți români (Soare-Pluto)
2034: Un roman al următorului război mondial (Soare-Pluto)
 
 
ATENȚIE, acest articol are caracter pur informativ!!!
Extras din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, CAPITOLUL II: Sancționarea traficului și a altor operațiuni ilicite cu substanțe aflate sub control național
Art. 2.

(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Art. 3.

(1) Introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Art. 4.

Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri pentru consum propriu, fără drept, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 5 ani.