Arhetipurile – Principiile directoare ale Psihicului și Cosmosului

Posted by
Timp de lectură: 30 minute

 
 

Stanislav Grof

 
 
Reprodus cu permisiunea autorului după Capitolul XI, “Archetypes: Guiding Principles of the Psyche and the Cosmos”, al cărții The Way of the Psychonaut vol. II
 
 
The way of The Psychonaut book coverArhetipurile sunt tipare primordiale și principii care guvernează cosmosul, entități universale cu rol de șablon pentru lucrurile particulare din lumea materială. Așa cum arată psihologul jungian James Hillman în cartea sa revoluționară, Re-Visioning Psychology, conceptul de arhetip poate fi aplicat unui spectru larg de obiecte, procese și situații (Hillman, 1977). De exemplu, potențialul imaterial al structurilor, cum sunt formele invizibile ale cristalelor ce se materializează într-o soluție chimică, fulgii de zăpadă sau formele de gheață de pe fereastră, comportamentul instinctiv al animalelor, genurile și topos-urile din literatură, sindroamele de bază din psihiatrie, modelele paradigmatice de gândire ale științei și figurile, ritualurile și relațiile antropologiei.

Arhetipurile pot fi descrise apelând la o serie de metafore. Potrivit lui Hillman,

“Nu există loc fără Zei și activitate care să nu-i implice (enact). Orice fantasmă și experiență au un temei arhetipal. Nu există nimic care să nu aparțină vreunui Zeu sau altul.”

În acest capitol, vom explora acele aspecte ale arhetipurilor care sunt cele mai relevante pentru psihonauți în călătoriile lor interioare și pentru specialiștii (practitioners) care lucrează cu oameni în stări holotropice.

Cuvântul grecesc ἀρχέτυπος înseamnă “model originar” (de la ἀρχέ, care înseamnă “început” sau “origine” și τυπος, însemnând “tipar”, “model” sau “tip”). Arhetipurile sunt matrici universale abstracte de natură transfenomenală, însă ele se pot manifesta în nenumărate feluri și pe diferite nivele [în lumea fenomenală]. În cartea sa, Cosmos & Psyche: Intimations of a New World View (Tarnas, 2006), Richard Tarnas descrie trei perspective importante prin care pot fi văzute arhetipurile, ca:

  1. principii mitologice (Homer, tragedia greacă, mitologia din întreaga lume)
  2. principii filosofice (filosofia lui Socrate, Platon și Aristotel)
  3. principii psihologice (psihologia lui C.G. Jung)

Manifestările mitologice ale arhetipurilor datează încă de la începuturile istoriei umanității. Ele au jucat un rol important în folclorul șamanic și în ritualurile și viața spirituală a culturilor antice și a popoarelor indigene. Figura șamanului este un arhetip în sine, care s-a manifestat în fiecare epocă în nenumărate țări și grupuri de oameni. Imaginea universală a șamanului a avut o existență variată și a cunoscut multiple transformări, avându-și originea probabil undeva în urmă cu 30.000 – 40.000 de ani în urmă, în Paleolitic.

În capitolul despre istoria psihonauticii [al cărții The Way of the Psychonaut] am discutat imaginile șamanilor paleolitici de pe zidurile peșterilor din sudul Franței: Vrăjitorul și Stăpânul Animalelor din Les Trois Frères, șamanul într-o scenă de vânătoare din peștera Lascaux și Dansatorul din Le Gabillou. Alte imagini arhetipale din Paleolitic sunt întruchipările lui Venus și figurinele simbolizând fertilitatea feminină: Venus din Wildendorf, Venus din Dohi Věstonice, Venus din Laussel, Venus din Hohle Fels, Vénus impudique și multe altele.

Criza inițiatică a șamanilor începători din mai multe culturi prezintă secvențe arhetipale similare: călătoria în lumea de dincolo, atacuri ale spiritelor răului, chinuri emoționale și fizice extraordinare, experiențe de anihilare, dezmembrare și moarte și renaștere psihospirituală, apoi călătoria magică pe tărâmul solar. Multe culturi au un imaginar eshatologic foarte bogat, cuprinzând călătorii postume ale sufletului, tărâmuri de Dincolo (Paradisul, Raiul sau Iadul) și scene de judecată. Iconografia arhetipală din Cărțile antice ale Morților este deosebit de bogată (mai cu seamă cartea tibetană, Bardo Thödol, cea egipteană, Pert em Hru, cea mayașă, Cartea Ceramică a Morților, Codexul Borgia al aztecilor și Ars Moriendi a europenilor) (Grof, 1994, 2006b). India este de asemenea un loc care abundă în sculpturi, basoreliefuri, gravuri și tablouri arhetipale uimitoare.

Simbolismul arhetipal și-a atins gradul cel mai înalt de artă și sofisticare în tradițiile tantrice ale principalelor religii indiene – hinduismul, budismul și jainismul. Tablourile și sculpturile complexe înfățișează dinamicile Puterii Șarpelui (Kundalini), hărțile corpului subtil și centrii săi energetici (chakras), diferite aspecte ale celor două zeități principale ale Tantrei (Shiva și Mahakali) și diferite stadii ale cosmogoniei și călătoriilor spirituale (Mookerjee și Khanna, 1977).

Simbolismul abstract deosebit de complex al Tantrei face posibilă înfățișarea zeităților și temelor spirituale sub forma unor yantras, imagini abstracte compuse din puncte, linii, triunghiuri, pătrate, spirale și flori stilizate de lotus. În tradiția Vajrayana (budismul tibetan Mahayana), există anumite picturi pe pergamente numite thangkas, care sunt folosite pentru meditație și în scop didactic. Acestea înfățișează mandalas, imagini complexe care îmbină iconografia arhetipală figurativă cu simbolismul geometric. Multe dintre acestea înfățișează scene din bardos, starea intermediară dintre încarnări. O iconografie deopotrivă de bogată se regăsește în tradițiile budiste chineze și japoneze. Și acestea portretizează zeități pașnice sau mânioase, paradisul și infernul, episoade din viața lui Buddha și din timpul vieților sale anterioare (jatakas) și multe alte motive.

James Hillman (1926-2011) – Psiholog jungian american, fondatorul psihologiei arhetipale

Și în alte culturi antice găsim panteonuri bogate în figuri, tărâmuri și povești arhetipale: în Egipt, Babilon, Asiria, America de Nord și America de Sud pre-hispanică, regatele și triburile africane, culturile aborigene și băștinașe australiene. În epopeile homerice și în tragediile grecilor, arhetipurile îmbracă forma unor zei (archai), semi-zei și eroi legendari precum Zeus, Hera, Poseidon, Hades, Apollo, Artemis, Afrodita, Hermes, Hercule, Iason, Tezeu sau centaurii. Mitologia greacă oferă de asemenea scene arhetipale complexe, de pildă festinul zeilor din Olimp, scenele din Tartarul infernal și din Câmpiile Elizee paradisiace, războiul dintre titani și zeii din Olimp sau muncile lui Hercule. Această lume arhetipală bogată i-a inspirat în mare măsură pe sculptorii și pictorii greci, precum și pe artiștii Renașterii.

Cultura greacă a manifestat de asemenea o altă perspectivă majoră asupra arhetipurilor. Grecii au văzut arhetipurile și ca principii filosofice. Tendința de a interpreta lumea în lumina principiilor arhetipale este una dintre cele mai importante calități ale filosofiei și culturii grecești. Perspectiva arhetipală clasică a fost formulată de Platon, care a pornit de la ideile filosofice timpurii privind primele principii (archai) ale presocraticilor (Heraclit, Thales, Anaximene și Anaximandru). Aceștia au considerat focul, apa, aerul sau apeiron-ul (nemărginitul) drept principiu fundamental al lumii. De asemenea, Platon s-a inspirat din învățăturile lui Pitagora despre formele matematice transcendente, iar o altă sursă importantă de inspirație a fost profesorul său, Socrate.

Pentru Platon, arhetipurile erau principii transcendente universale supraordonate lumii lucrurilor particulare. Ele formau și configurau lumea materială. În terminologia platonică, arhetipurile erau numite Idei sau Forme, după cuvântul grec eidos, care înseamnă tipar, calitate esențială sau natură. Nu trebuie să confundăm acest concept cu ideea așa cum o înțelegem în Occident, ca un produs al psihicului individual. Arhetipurile aveau, pentru Platon, o existență independentă într-un “tărâm de dincolo de cer” (huperouranios topos), inaccesibil simțurilor obișnuite omenești. Însă ele puteau fi experimentate în stări holotropice de conștiință de către persoanele inițiate în misterele antice, în ritualurile de incubație din templele lui Apollo sau cuprinse pe calea intelectului iluminat (în germană, corelatul ar fi Vernunft, nu Verstand).

Potrivit lui Platon, singura formă autentică de cunoaștere este cunoașterea Formelor. În dialogul Timaios, el ne prezintă motivele pentru care lucrurile stau astfel. Forma sau Ideea “își păstrează natura neschimbată, ea nu a fost creată sau adusă în existență și nu poate fi nicicum distrusă.” (Platon, 1988). De exemplu, un lucru este frumos în măsura în care arhetipul Frumuseții este prezent în el, sau în măsura în care acesta participă la acest arhetip. Însă arhetipul Frumuseții este etern în sine și nu poate fi adăugat propriu-zis sau scăzut din ceva.

Conceptul de arhetip (Formă sau Idee) nu se aplică doar asupra calităților abstracte, ci și asupra obiectelor materiale, animalelor și oamenilor. Ceea ce face o cheie să fie o cheie este faptul că participă la arhetipul Cheii, iar un câine este câine în măsura în care participă la arhetipul “Câinității” (Dogness). De asemenea, putem vorbi despre un arhetip al Umanității (humanness), nimeni altul decât Omul Cosmic, Anthropos. Fiecare arhetip are o formă imposibil de descris în generalitatea ei, precum și nenumărate variații și nuanțe. În colecția sa remarcabilă de imagini, numită Sacred Mirrors [Oglinzi Sacre], Alex Grey ne înfățișează bărbați și femei de diferite rase și vârste, scheletele lor, sistemele lor musculare, nervoase și circulatorii, precum și corpurile lor subtile (nadi, chakre, meridiane și aure). În biologie putem vorbi despre arhetipul scheletului vertebratelor și formele analoge specifice pe care le îmbracă la diferite specii. De exemplu, antebrațele și mâinile oamenilor sau ale maimuțelor pot fi văzute ca variante analogice ale aripilor păsărilor și liliecilor, la fel cum există analogii între labele din față ale felinelor și înotătoarele balenelor, delfinilor, leilor de mare și pinguinilor.

Scheletul vertebratelor reprezintă un arhetip care se manifestă, în specii diferite, sub forma unor variații ale aceluiași tipar universal. De exemplu, balenele, delfinii și focile au înotătoare; analogul acestora la broaște sunt brațele membranate, la cai și lei labele din față, la oameni și primate brațele, iar la lilieci și păsări aripile.

Matematica și geometria sunt exemple extrem de grăitoare de domenii arhetipale. La fel ca Pitagora, Platon nu vedea numerele ca entități create de mintea umană pentru ordonarea și numărarea obiectelor materiale, ci ca principii transcendente numinoase întrețesute în însăși fibra existenței. Deasupra ușii Academiei lui Platon se găsea inscripția: “Cine nu știe geometrie să nu intre.”

Fizicianul, matematicianul și laureatul premiului Nobel Eugene Wigner a publicat un eseu intitulat “Eficiența nerezonabilă a matematicii în științele naturale” (Unreasonable Effectiveness of Mathematics in Natural Sciences), în care și-a exprimat uimirea că un așa-zis produs al minții umane, matematica, ar putea să fie utilă în modelarea sau predicția fenomenelor din lumea materială. După cum scria el, “Utilitatea enormă a matematicii în științele naturale este ceva destul de misterios și nu există nicio explicație rațională pentru ea” (Wigner, 1960).

Analista jungiană Marie-Louise von Franz a scris o carte intitulată Number and Time [“Număr și timp”], în care descrie semnificația arhetipală a primelor patru numere întregi. Aici prezintă o serie de exemple din psihologie și din științele obiective, ajungând la concluzia că “Numărul natural este factorul ordonator atât al manifestării fizice, cât și al manifestării psihice a energiei, și, prin urmare, este elementul care leagă laolaltă psihicul și materia” (von Franz, 1974).

Von Franz, Pauli și Jung au văzut în această relație un indicator al existenței unei Unus mundus, a unei realități psiho-fizice ce transcende diviziunea dintre materie și psihic, o lume potențială din care pot izvorî, fără cauzalitate, noi creații. Observatorul și fenomenul observat provin din aceeași sursă. Evenimentele sincronistice arată momentul în care această lume potențială se întrupează în concret.

Figurile geometrice precum triunghiul, pătratul, cercul, dreptunghiul, pentagrama, steaua în șase colțuri, spirala, dubla spirală, solidele platonice (tetrahedronul, cubul, octahedronul, dodecahedronul și icosahedronul), sfera, piramida și conul erau considerate Idei transcendente în filosofia platonică. Alte exemple din geometria sacră sunt numărul π (pi), proporția de aur, forma nautilului (chambered nautilus) sau seriile Fibonacci. Printre exemplele mai recente se numără fractalii, reprezentările grafice computerizate ale ecuațiilor neliniare, imitând forme de copaci, ferigi, legume, scoici, țărmuri oceanice și așa mai departe. Cercetătorul elvețian Hans Jenny a reușit să creeze forme arhetipale prin intermediul unor plăci acoperite cu pudră de lycopodium, făcute să vibreze la diferite frecvențe. El și-a descris experimentele în cartea Cymatic Soundscapes (Jenny, 1992).

Conceptul de Idee este strâns înrudit cu relația dintre ființă și devenire. Lumea obiectelor particulare este mercurială, se schimbă mereu și nimic nu rămâne la fel. De aceea Buddha ne-a avertizat că atașamentul față de lucrurile materiale conduce la suferință. În comparație cu lumea materială, lumea Ideilor este superioară; ea este reală, eternă, eficace (reliable) și mereu neschimbătoare. Ideile sunt veșnice, iar asta le face asemănătoare zeilor. De aceea Platon credea că numai cunoașterea Formelor este cunoaștere reală.

Studentul și succesorul lui Platon, Aristotel, a venit cu o abordare mai empirică a formelor universale, una sprijinită de un raționalism bazat pe analiză logică, cu nuanțe mai degrabă seculare decât spirituale și epifanice. În perspectiva aristotelică, formele și-au pierdut caracterul numinos (sacru), însă le-a fost recunoscută dimensiunea dinamică și teleologică în faptul că sunt încrustate în mod concret în lumea empirică și în procesele vieții.

Pentru Aristotel, formele universale există mai întâi de toate în lucruri, nu undeva deasupra sau dincolo de ele. Mai mult, aceste forme universale nu doar modelează și oferă calitățile esențiale lucrurilor particulare concrete, ci le transformă în mod dinamic dinăuntru: de la potență la actualitate și maturitate. De exemplu, în viziunea lui Aristotel, arhetipurile ghidează dezvoltarea unei ghinde în stejar, a omidei în fluture, a embrionului în organism matur și a copilului în adult. Odată actualizat pe deplin caracterul esențial al formelor, formele își pierd treptat “aderența” asupra lucrului sau ființei și începe etapa de dezintegrare (decay).

În biologie, problema nu se rezumă doar la ce anume dă forma finală a organismelor – țânțarul, papagalul, balena sau omul. Întrebarea este ce natură are forța care poate ghida dezvoltarea lor prin milioanele de procese de diviziune celulare din stadiile embriogenezei, de la fertilizarea oului până la forma de maturitate. Studiul embriogenezei diferitelor forme de viață și cercetările privind capacitatea acestora de a contrabalansa intervențiile experimentale nocive l-au inspirat pe Hans Driesch să postuleze existența unei forțe inteligente în natură (entelehie), dând naștere astfel paradigmei vitalismului (Driesch, 1914).

Problema universaliilor, mai cu seamă conceptul de arhetip la Platon și Aristotel, a fost una dintre temele centrale de dezbatere pentru filosofii scolastici din perioada medievală. Aceștia se împărțeau pe trei grupuri: realiștii apărau ideea lui Platon că arhetipurile au o existență independentă într-un tărâm situat în afara universului. Nominaliștii afirmau că universaliile sunt simple cuvinte și abstracțiuni ale fenomenelor vizibile în lumea materială. Cel de-al treilea grup, conceptualiștii, considerau că universaliile există, însă numai în mintea noastră. Așadar, pentru ei, acestea nu aveau o existență exterioară sau substanțială.

Ideea de arhetip sau de universal a suferit ulterior transformări însemnate, în epoca clasică, în Evul Mediu și în Renaștere. Realismul a atins punctul culminant în filosofia și arta Înaltei Renașteri. În secolele care au urmat, odată cu dezvoltarea științei empirice, conceptul de arhetip s-a transformat radical, primind puternice nuanțe nominaliste. Perspectiva arhetipală a rămas vie în arte, în studiile clasice, în studiul mitologiei și în Romantism, însă părea că viziunea arhetipală avea să dispară din cauza accentului din ce în ce mai pregnant pe rațiune.

Immanuel Kant a descoperit categoriile a priori, formele care ordonează și condiționează orice experiență și cunoaștere umană, determinând astfel o adevărată revoluție în filosofie, iar această descoperire a făcut posibilă reapariția perspectivei arhetipale (Kant, 1999). Kant a determinat reorientarea radicală de la obiectele cunoașterii la subiectul cunoscător, iar această reorientare a influențat aproape toate domeniile gândirii moderne. În secolul XX, conceptul de arhetip a renăscut în mod neașteptat. Această renaștere a fost prefigurată de cartea lui Friedrich Nietzsche, Nașterea tragediei, în care filosoful discută felul în care principiile dionisiac și apolinic modelează cultura umană (Nietzsche, 1967), și a crescut exponențial prin dezvoltarea psihologiei abisale.

Sigmund Freud era un om foarte interesat de mitologie și un avid colecționar de antichități. Fostul său apartament și birou de pe Bergasse 19 din Viena s-a transformat acum într-un muzeu plin de artefacte grecești, romane și egiptene din colecția sa personală. Pentru “complexul lui Oedip”, Freud s-a inspirat din tragedia Oedip rege, a marelui tragic grec Sofocle, iar în ultima formulare a teoriei sale psihanalitice el a ales termenii mitologici Eros și Thanatos pentru a descrie cele două pulsiuni contrare din psihicul uman. Însă Freud vedea poveștile mitologice ca niște reflecții ale problemelor și conflictelor pe care le au copiii în familia nucleară și, astfel, nu a ajuns la o înțelegere reală a domeniului transpersonal și a arhetipurilor.

C.G. Jung a adăugat un capitol important în istoria arhetipurilor, definindu-le ca principii psihologice și oferind argumente puternice pentru o perspectivă realistă asupra lor. Gândirea lui Jung a fost influențată de epistemologia critică a lui Kant și de teoria freudiană a instinctelor, însă în cele din urmă psihologul elvețian a ajuns să le depășească pe amândouă. Felul în care a înțeles el psihicul uman reprezintă o depășire considerabilă a modelului biografic freudian. La fel ca Freud, el a accentuat puternic importanța inconștientului și a dinamicilor sale, însă conceptul de inconștient al lui Jung este radical diferit.

Despărțirea epocală a lui Jung de psihanaliza lui Freud a început odată cu analiza unei colecții de poeme și proză a scriitoarei americane Miss Frank Miller (Miller Fantasies) (Miller, 1906). În această operă, el a descoperit că pentru multe dintre motivele folosite de această scriitoare puteau fi identificate paralele în literatura din mai multe țări și din diferite perioade istorice. Jung a avut de-a face cu același fenomen analizându-și visele proprii și pe cele ale pacienților săi și fantasmele și iluziile schizofrenicilor.

Astfel, el a ajuns la concluzia că noi nu posedăm numai un inconștient individual (în sensul freudian, un fel de groapă de gunoi psihobiologic, în care sunt aruncate tendințe instinctuale respinse, amintiri reprimate și interdicții asimilate la nivel subconștient), ci și unul colectiv. Jung vedea acest domeniu vast al psihicului ca o manifestare a unei forțe inteligente și creative a cosmosului, care leagă împreună umanitatea, natura și întregul cosmos.

Inconștientul colectiv are o dimensiune istorică ce conține întreaga istorie a umanității, în timp ce domeniul arhetipal găzduiește moștenirea noastră culturală – mitologia tuturor culturilor care au existat vreodată. În stările holotropice putem experimenta motive mitologice din aceste culturi, chiar dacă nu avem nicio cunoștință despre ele, intelectual vorbind. Explorând inconștientul colectiv, Jung a descoperit arhetipurile sau, altfel spus, principiile universale care guvernează dinamica acestuia.

Mai întâi, Jung le-a numit “imagini primordiale”, folosind un concept împrumutat de la Jacob Burkhardt. Apoi, le-a numit “factori dominanți ai inconștientului colectiv” și în cele din urmă s-a hotărât să le spună “arhetipuri”. Potrivit înțelegerii cumulate din psihologia jungiană, studiile mitologice și cercetările moderne asupra conștiinței, arhetipurile sunt principii cosmice, primordiale și eterne care structurează (informing) și stau la baza (underlying) lumii materiale.

La început, Jung nu credea că arhetipurile sunt transindividuale, ci considera că ele sunt tipare intrapsihice adânc întipărite în creier, asemuindu-le cu instinctele animalelor. Jung a făcut un pas important în înțelegerea arhetipurilor atunci când a descoperit sincronicitatea. Ca urmare, el a ajuns să vadă arhetipurile nu doar ca manifestări ale unui inconștient colectiv împărtășit de toți oamenii, ci ca manifestări ale unei matrici mai extinse de existență și sens care configurează și cuprinde deopotrivă atât lumea fizică cât și psihicul uman.

În postmodernitate, conceptul de arhetip a avut un rol din ce în ce mai influent nu doar în psihologia post-jungiană, ci și în alte domenii precum antropologia, mitologia, studiile religioase, filosofia științei, filosofia procesuală, astrologia și altele. Conceptul a fost elaborat, rafinat și îmbogățit printr-o atenție sporită acordată naturii fluide, evolutive, multivalente și participative a arhetipurilor (Tarnas, 2006).
 
 

Arhetipurile în psihologie și psihiatrie

Cercetările moderne asupra conștiinței au arătat că arhetipurile pot fi experimentate nemijlocit în stările holotropice, și că ele pot oferi informații noi în legătură cu motive mitologice din întreaga lume pe care cel care le experimentează nu le cunoștea dinainte. În cărțile mele, am oferit nenumărate exemple de situații în care clienții mei au experimentat sau chiar întrupat figuri arhetipale sau au fost martorii unor secvențe mitologice (Grof, 2006a, 2006b). Jung descrie o observație interesantă pe care a făcut-o în timpul unei vizite la o clinică de psihiatrie de maximă siguranță. La un moment dat, ela observat un pacient suferind de psihoză cronică holbându-se foarte fix pe fereastră. L-a întrebat la ce se uită, iar pacientul i-a răspuns: “Nu vezi? Soarele are penis și formează vântul mișcându-și-l înainte și înapoi.” Spre marea sa surpriză, Jung a descoperit ulterior că acest pacient experimenta de fapt un motiv din mitologia mithraică.

Arhetipurile au implicații teoretice și practice profunde în psihiatrie, psihologie și psihoterapie. Ele joacă un rol important în geneza simptomelor emoționale și psihosomatice, fiind parte a sistemelor COEX. Înțelegerea dinamicilor arhetipale este, deci, esențială pentru vindecare și transformare. Acest proces este foarte asemănător cu inteligența interioară auto-vindecătoare a psihicului (procesul de individuare jungian) și cu potențialul vindecător al figurilor arhetipale sau al energiilor cosmice pe care anticii și băștinașii le vedeau ca divinități.

De exemplu, regăsim o funcție vindecătoare la arhetipul Apollo, în ritualul de incubație din templele grecești, la zeitățile din cadrul religiilor sincretiste din Caraibe și America de Sud (loa în tradiția Voodoo sau arisha în Umbanda și Santeria) și la Puterea Șarpelui (Kundalini), descrisă în textele sacre indiene. Foarte mulți psihonauți care experimentează cu plantele sacre descoperă că sunt ghidați în sesiunile lor de spiritul plantei respective, de pildă Mescalito (peyote) sau Marea Zeiță Mamă Pachamama (ayahuasca).

De interes deosebit în această ordine de idei este secvența arhetipală complexă cunoscută drept “Călătoria Eroului”. Aceasta este foarte importantă nu doar în psihiatrie și psihoterapie, ci și în religia comparată, pentru că joacă un rol cheie în ritualurile și istoria spirituală a umanității. Este un tipar arhetipal esențial pentru înțelegerea șamanismului, a riturilor de trecere, a misterelor antice ale morții și renașterii și a marilor religii ale lumii. Conceptul a fost formulat în urma cercetărilor lui Joseph Campbell, cel mai mare mitolog al secolului XX. El a descris pentru prima oară acest motiv în cartea sa clasică din 1947, Eroul cu o mie de fețe (Campbell, 1947). Datorită naturii universale și atotcuprinzătoare a acestui motiv, care transcende granițele istorice și geografice, Campbell considera Călătoria Eroului un “monomit”.

Joseph Campbell (1904-1987). Profesor american de mitologie și religie comparată. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Eroul cu o mie de fețe.

După publicarea acestei cărți, Campbell a demonstrat în diferite seminare ținute împreună cu directorii de programe ai Institutului Esalen din Big Sur, California (John Perry, Sam Keen, Chungliang Al Huang și Stanislav și Christina Grof) că această secvență arhetipală este esențială pentru înțelegerea unui spectru larg de fenomene, printre care se numără crizele inițiatice ale șamanilor, riturile de trecere, misterele antice ale morții și renașterii, Divina Comedie a lui Dante Alighieri, viețile sfinților și misticilor, evenimentele sociopolitice și urgențele spirituale (spiritual emergencies).

Schema Călătoriei Eroului, oferită de Joseph Campbell; povestea arhetipală al “monomitului” există sub diferite forme în întreaga lume și apare în toate perioadele istorice.

Lucrul cu stări holotropice a demonstrat fără putință de tăgadă că experiențele arhetipale nu sunt simple produse haotice ale unei patologii a creierului de origine necunoscută (așa-numitele “psihoze endogene”), ci creații ale sufletului lumii, Anima Mundi, care emerg în conștiința individuală (S. Grof și C. Grof, 1991; Grof, 2000). Descoperirea corelațiilor sistematice ale tranzitelor planetare cu momentul și conținutul stărilor holotropice de conștiință este cea mai puternică dovadă pentru acest fapt din câte cunosc.

Un alt argument crucial este fenomenologia Procesului de Reînnoire a lui john Perry, un tip de urgență spirituală care imită temele tragediilor regale de Anul Nou, jucate în culturile antice în timpul “epocii arhaice a mitului întrupat” (Perry, 1998). De asemenea, lucrul cu stările holotropice a revelat existența domeniului arhetipal al inconștientului, care conține o combinație unică de elemente din viața fetală și aspecte arhetipale.
 
 

Arhetipurile și știința

Știința materialistă modernă s-a angrenat și ea în vechea dezbatere filosofică dintre nominaliști și realiști și a decis cu mare emfază să se poziționeze de partea nominaliștilor. Existența unor dimensiuni ascunse, invizibile, ale realității este o idee total străină științei materialiste, cu excepția cazului în care acestea sunt de natură strict materială și pot fi accesate prin intermediul unor dispozitive care ne extind câmpul senzorial, cum ar fi microscopul, telescopul sau senzorii ce detectează diferite tipuri de radiație electromagnetică.

Psihiatrii cercetători și practicieni asumă un cadru conceptual foarte restrâns, care limitează psihicul uman la biografia postnatală și la inconștientul individual freudian. După ei, ființele și tărâmurile arhetipale nu sunt reale, ontologic vorbind, ci sunt simple născociri ale imaginației umane sau produse patologice ale creierului, care necesită tratamentul cu substanțe tranchilizante.

În stările holotropice de conștiință, figurile și domeniile arhetipale pot fi experimentate într-o manieră la fel de convingătoare, dacă nu chiar mai convingătoare, ca experiența lumii materiale. De asemenea, aceste experiențe pot fi puse sub semnul validării intersubiective. Experiențele personale profunde ale acestor tărâmuri ne ajută să înțelegem că viziunile despre lume ale culturilor antice și indigene nu se bazează pur și simplu pe ignoranță, superstiție, “gândire magică” primitivă sau viziuni psihotice, ci sunt experiențe autentice ale altor realități.

Figurile arhetipale se încadrează în trei categorii. Prima categorie cuprinde personajele care întrupează diferite roluri și principii universale. Cele mai faimoase dintre acestea sunt Marea Zeiță Mamă, Cumplita Zeiță Mamă, Bătrânul Înțelept, Copilul Etern (Puer Aeternus și Puella Aeterna), Îndrăgostiții, Moartea și Tricksterul. Jung a descoperit că bărbații adăpostesc în inconștient o reprezentare generalizată a principiului feminității, pe care a numit-o anima. Contrapartea ei este reprezentarea generalizată a principiului masculinității din incoșntientul femeilor, numită de Jung animus. Reprezentarea inconștientă a aspectelor întunecate și distructive ale personalității umane poartă numele de umbră în psihologia jungiană.

Figurile arhetipale din a doua categorie reprezintă zeitățile și demonii din fiecare cultură, zonă geografică și perioadă istorică. De exemplu, în locul unei imagini universale a Marii Zeițe Mamă, putem avea experiența uneia dintre întruchipările sale culturale, cum ar fi Fecioara Maria din cultura creștină, Inanna din cultura sumeriană, Isis de la egipteni, Hera din panteonul grec, Lakshmi sau Parvati de la hinduși și așa mai departe.

Similar, unele exemplificări ale Cumplitei Zeițe Mamă ar putea fi Kali de la indieni, zeița cu cap de șarpe, Coatlicue, din Columbia preistorică, Medusa sau Hecate de la greci, zeița Rangda din Bali sau Pele din Hawaii. E important de accentuat faptul că imaginile care apar în conștiință în timpul stărilor holotropice se pot inspira din mitologia oricărei culturi din istoria umanității. Ele nu se limitează la moștenirea noastră rasială și culturală individuală.

Al treilea grup de figuri arhetipale sunt conglomeratele holografice, reprezentând o vârstă, un gen, o anumită rasă, cultură, funcție, profesie și așa mai departe – Soldatul, Copilul, Mama, Evreul, Conchistadorul, Tiranul, Martirul etc. Aceste imagini sunt formate din toate experiențele colective ale categoriilor respective – Evreul din toți evreii care au trăit vreodată, Soldatul din toți soldații care au luptat pe câmpurile de luptă ale istoriei, Mama și Copilul din toate mamele și copii care au trăit pe acestă lume și așa mai departe. Similar, pot fi recunoscute diferențele experiențiale dintre arhetipul Lupului și experiența conștiinței colective a unei haite de lupi.

De-a lungul anilor, am observat de multe ori că persoanele care au participat la atelierele mele, clienții și antrenorii (trainers) din sesiunile psihedelice sau de Respirație Holotropică, au experimentat figuri și motive arhetipale obscure din culturi relativ necunoscute, pe care am reușit să le identific ulterior. Adesea am dus la bun sfârșit aceste căutări cu ajutorul prietenului meu, Joseph Campbell, care era o adevărată enciclopedie de mitologie. Cele mai remarcabile exemple pe care mi le amintesc sunt o anumită experiență din cadrul mitologiei culturii Malekulan din Noua Guinee, și o alta din mitologia eschimoșilor inuiți (cazurile lui Otto și Alex din Călătoria Ultimă; Grof, 2006b).

Arhetipurile joacă un rol important în geneza teoriilor și descoperirilor științifice. După cum a arătat Philipp Frank în cartea sa remarcabilă, Philosophy of Science: the Link between Science and Philosophy, sursa axiomei fundamentale a unei teorii științifice și ideea care duce la o descoperire științifică sunt adesea motive arhetipale. În istoria științei, de multe ori ideile revoluționare apar cu mult înainte să existe suficiente dovezi în sprijinul lor (Frank, 1957).

În secolul VI î. Hr., filosoful ionian Anaximandru a propus o teorie proto-evoluționistă, sugerând că toate formele de viață își au originea în viața oceanică. Filosofii greci Democrit (sec. IV î. Hr.) și Leucip (sec. V î. Hr.) au formulat o teorie atomică a materiei, afirmând că lumea materială este constituită din mici particule invizibile (a-tomos însemnând ceva ce nu poate fi divizat), Nicolaus Copernicus și Johannes Kepler și-au inspirat teoriile astronomice din arhetipul Soarelui, iar chimistul german Friedrich August Kekulé von Stradonitz a fost inspirat în descoperirea inelului benzenului de o viziune a arhetipului Ouroboros, șarpele care-și devorează coada.

Johann Wolfgang von Goethe (1728-1749) – important scriitor, om de stat și filosof german

În anumite domenii științifice este din ce în ce mai recunoscută importanța tiparelor arhetipale. Johann Wolfgang von Goethe a fost fascinat de felul constituției plantelor (building plan of plants), mai cu seamă de conceptul de frunză arhetipală, care prevede că organele florale ale plantei sunt frunze modificate. Goethe a formulat o teorie a metamorfozei plantelor, în care forma arhetipală a plantei se regăsește în frunza originară. El scria: “De la un capăt la altul, planta este frunză, și e unită atât de inseparabil cu viitorul mugure încât nu ni le putem închipui una fără cealaltă.” Cercetările lui Goethe au pus piatra de temelie pentru nenumărate ramuri ale botanicii moderne.

Gregory Bateson (1904-1980) – antropolog, biolog, cibernetician și filosof britanic-american, fascinat de arhetipul definitoriu pentru fenomenul vieții, “tiparul care leagă”

Antropologul, biologul și filosoful Gregory Bateson a fost fascinat de “tiparul care leagă” [totul] în natură și în teoria evoluției, și o considera principala calitate ce diferențiază organismele vii de obiectele anorganice (Bateson, 1980). Pentru a explica existența formelor și ordinii naturale, fiziologul și parapsihologul britanic Rupert Sheldrake a formulat o teorie a câmpurilor morfogenetice și a rezonanței morfice.

Sheldrake a făcut referire la arhetipuri în discuțiile sale privind natura câmpurilor morfogenetice. El afirmă că aceste câmpuri fac posibil faptul că formele eterne platonice regăsite în “lumea perfecțiunii matematice”, după cum am văzut mai sus, există în afara timpului. Însă Sheldrake mai are o ipoteză legată de cauzalitatea formativă, cu nuanțe vădit aristotelice. Aici natura în sine poate produce forme prin intermediul creativității evolutive.
 
 

Arhetipurile, religia și spiritualitatea

Descoperirea faptului că lumea arhetipurilor este ontologic reală legitimează viziunea spirituală despre lume, căutarea spirituală și activitatea religioasă care implică experiența directă. Ea ne permite să distingem între religiile bazate pe credință, cu dogmatismul, ritualismul, moralismul și ambițiile lor seculare și spiritualitatea autentică, regăsită în ramurile monastice și mistice ale religiilor, precum și în grupurile care pun accent pe practica spirituală și pe experiența directă.

Spiritualitatea se bazează pe experiențe personale ale unor aspecte și dimensiuni neobișnuite ale realității, și nu necesită un locaș special sau o persoană desemnată să intermedieze contactul cu divinitatea. Misticii nu au nevoie de biserici sau temple. Contextul în care ei experimentează dimensiunile sacre ale realității se rezumă la trupul, psihicul și natura lor. Ei nu au nevoie de preoți, ci de un grup de sprijin format din alți căutători sau de sfaturile unui învățător mai avansat în călătoria interioară decât ei înșiși.

Făcând o comparație, religia organizată este o activitate de grup instituționalizată, care are loc într-un locaș special desemnat, cum ar fi sanctuarele, bisericile sau templele, la un anumit moment specificat, și care implică un sistem de autorități desemnate care e posibil sau nu să fi avut experiențe personale ale realităților spirituale. Odată ce o religie devine organizată, adesea își pierde legătura cu originea ei spirituală și devine o instituție seculară ce exploatează nevoile spirituale omenești fără a le satisface.

Religiile organizate tind să construiască sisteme ierarhice axate pe putere, control, politică, bani, averi și alte preocupări lumești. În aceste circumstanțe, cel mai adesea ierarhiile religioase descurajează experiența spirituală directă a membrilor lor, pentru că acestea facilitează dobândirea independenței și fac persoanele mai greu de controlat. Când se întâmplă acest lucru, viața spirituală autentică continuă în mare parte în ordinele monahale, tradițiile mistice (mystic branches) și în sectele extatice ale religiilor respective. De-a lungul istoriei, misticii nu au avut relații prea fericite cu religiile organizate de același crez, lucru exemplificat de soarta Ioanei d’Arc, de nenumăratele victime ale Inchiziției, de povestea martiriului misticului sufit Hallaj și de persecuția sufiților din țările musulmane.

În conferința pe care a ținut-o în 1937 la fundația Dwight Harrington Terry a Universității Yale, C.G. Jung le-a sugerat celor din public pentru care ritualurile religiei convenționale și-au pierdut eficacitatea să considere posibilitatea de a depăși limitele religiei lor și de a încerca să efectueze confruntări experiențiale directe cu inconștientul. Urmat așa cum trebuie, acest ritual intrapsihic poate să faciliteze “experiența religioasă imediată” și să contribuie la emergența unei integrări spirituale deosebit de personalizate (Jung, 1937).

Ceea ce Jung avea în minte în 1937 este un ritual care să fie realizat în cercul sacru al propriului nostru psihic. Descoperirea sincronicității i-a transformat în mod dramatic înțelegerea acestui ritual. Ideea unei “experiențe religioase imediate” ar putea fi înțeleasă acum ca un ritual care este realizat în cercul sacru al naturii ca întreg. Definiția religiei la Jung era următoarea: “religia este o rețea de căutători spirituali autentici, care transcend limitele spațiului și timpului.”
 
 

În căutarea unui nou mit planetar

Cercetători precum Arnold Toynbee și Joseph Campbell au observat că toate vechile culturi au fost guvernate de un mit de bază sau de o combinație de mituri. Joseph Campbell punea adesea întrebarea următoare: “Care sunt miturile care guvernează civilizația occidentală?”. El considera foarte important mitul căutării Sfântului Graal, ca un simbol al individualismului ce caracterizează societatea Occidentului. Cavalerii Regelui Arthur nu au plecat împreună în căutarea Graalului, ci au hotărât să plece fiecare pe propria cale prin păduri. De asemenea, ne putem gândi la două dintre miturile majore ale modernității, pe care Richard Tarnas le explorează în cartea sa, The Passion of the Western Mind: Paradisul Pierdut și Ascensiunea Omului (Tarnas, 1991). Motivele Morții și Renașterii Psihospirituale, Răpirea și Violarea Femininului, Faust, Ucenicul Vrăjitorului, Frankenstein, Fiul Risipitor – toate par la fel de potrivite în acest context.

O altă întrebare pe care și-a pus-o adesea Joseph Campbell a fost următoarea: “Care va fi mitul viitorului?”. El și-a exprimat speranța că acest mit va implica depășirea fragmentării și construirea unei civilizații planetare, în care oamenii să trăiască în armonie unii cu alții și cu natura, fructificând descoperirile uimitoare ale științei și tehnologiei, dar utilizându-le cu o înțelepciune înrădăcinată într-o înțelegere profundă, spirituală (Noua Atlantidă a lui Hoffman). Atingerea acestui țel ar implica Renașterea Psihospirituală și Întoarcerea Femininului. De vreme ce discutăm despre o civilizație planetară, aș vrea să aduc în discuție o observație deosebit de interesantă care mi se pare foarte relevantă.

Richard Tarnas (1950-) – psiholog analitic, istoric cultural, filosof și astrolog arhetipal

Una dintre cele mai surprinzătoare descoperiri din munca mea cu psihedelicele și cu Respirația Holotropică a fost ușurința cu care, în stările holotropice de conștiință, clienții, cursanții (trainees) și participanții la atelierele mele au depășit granițele istorice și geografice și au experimentat figuri, motive și domenii arhetipale din atât de multe culturi din întreaga lume. Michael și Sandra Harner au observat o distribuție transculturală similară a experiențelor în cazul unui grup de 1500 de occidentali care au fost expuși la ritmuri de tobe șamanice (Harner, 2012).

De-a lungul anilor, în timpul sesiunilor mele psihedelice, am experimentat episoade din diferite mitologii și religii ale lumii (hindusă, budistă, budistă tibetană, musulmană, creștină, egipteană antică, shinto, aborigenă, nativ-americană și sud-americană). Se pare că acesta e un fenomen nou, pentru că multe culturi au folosit “tehnologii” de extindere a minții, printre care și plante psihedelice, iar dacă întregul inconștient colectiv le-ar fi fost la fel de ușor accesibil cum pare să fie pentru moderni, n-ar fi trebuit să avem mitologii specifice pentru fiecare cultură.

Suntem nevoiți să asumăm că, de exemplu, tibetanii au experimentat în primul rând zeități tibetane, iar indienii Huichol, mai cu seamă zeitățile lor. Nu există descrieri ale Spiritului Căprioarei sau ale Bunicului Foc în Bardo Thödol, la fel cum nu există discuții despre Dhyani Buddha în folclorul Huichol. Putem găsi diferite nuanțe ale aceluiași arhetip, însă nu vom găsi aceeași formă culturală la grupuri culturale diferite.

Se pare că această accesibilitate sporită a diferitor domenii din inconștientul colectiv este ca o paralelă la ce se întâmplă în lumea materială pe planeta noastră. Până la sfârșitul secolului XV, europenii nu au știut nimic despre Lumea Nouă sau despre locuitorii ei, și viceversa. Nenumărate grupuri de oameni din zone exotice ale lumii au rămas necunoscute pentru restul lumii până în modernitate. Tibetul era relativ izolat până la invazia chineză din 1949. În zilele noastre, telefonul, radioul, televiziunea, călătoriile cu avionul și, mai recent, internetul, au dizolvat multe dintre vechile granițe. Să sperăm că ceea ce se petrece în lumea interioară și cea exterioară indică faptul că ne îndreptăm spre o civilizație cu adevărat globală.
 
 

Pericolele arhetipurilor pentru psihonauți

Cel mai pregnant pericol asociat cu experiențele lumii arhetipale este ceea ce Jung numea “inflație”. Inflația e atunci când cineva își asumă pentru sine numinozitatea și luminozitatea domeniului arhetipal și o atașează propriului ego sau corp. Potrivit lui Joseph Campbell, care rezonează în această privință cu Karlfried Graf Durckheim, “o zeitate (sau figură arhetipală) utilă trebuie să fie transparentă în raport cu transcendentul”. Trebuie să trimită la Absolut, dar să nu fie confundată cu el. A opaciza arhetipurile și a le venera este un alt pericol important și o capcană a călătoriei spirituale.

Această opacizare conduce la religii care îi unesc în perimetrul lor doar pe cei dispuși să creadă și să venereze în felul respectiv, despărțind lumea în grupuri rivale: creștini/păgâni, musulmani/infideli, evrei/goyim etc. Chiar și diferențele de interpretare a principalelor dogme din cadrul aceleiași religii pot duce la confruntări acute și secole de lupte sângeroase, după cum am văzut în secolele de atrocități dintre catolici și protestanți sau dintre suniți și șiiți. Capacitatea de a vedea prin sau dincolo de arhetipuri către Absolut, care e sursa oricărei religii, determină dacă rezultatul este o viziune mistică despre lume sau doar idolatrie.

Înțelegerea realității ontologice a lumii arhetipale validează viața spirituală și ritualurile culturilor pre-industriale – șamanismul, riturile de trecere, misterele morții și renașterii și marile religii și filosofii spirituale ale Orientului și Occidentului. Dintre acestea, pentru societatea modernă sunt foarte importante riturile de trecere. Potrivit unor cercetători precum Margaret Mead și Mircea Eliade, faptul că civilizația industrială a rămas fără niște rituri de trecere importante și acceptate social contribuie decisiv la situația precară a societății moderne, mai cu seamă la situația generației tinere – sexualitate exacerbată (sexual acting out), abuz de droguri și violență.

În 1973, Joan Halifax și cu mine, la acea vreme proaspăt căsătoriți, am fost invitați de antropoloaga Margaret Mead și de fiica ei Catherine Bateson la o conferință restrânsă numită “Ritualul: împăcarea cu schimbarea”. Conferința a fost sponsorizată de Fundația Wenner-Gren, o mică asociație antropologică situată în Manhattan, New York, și s-a desfășurat în castelul Burg Wartenstein din Austria. La această conferință au participat optsprezece oameni și fiecare a trebuit să pregătească câte o lucrare (pre-prints), pentru că Margaret ura prelegerile formale. Întâlnirea a durat șase zile și ne-am întâlnit de două ori pe zi în jurul unei mese rotunde imense să ne împărtășim ideile. Tema discuțiilor a fost ideea lui Margaret pe care am menționat-o mai sus: problemele pe care le avem cu adolescenții sunt provocate de faptul că civilizația industrială și-a pierdut riturile de trecere.

Scopul discuției noastre era să aflăm dacă e posibil să recreăm în mod artificial anumite rituri de trecere, sau dacă ele trebuie să crească organic din istoria tribului sau culturii în care trăim. Cu toții am căzut de acord asupra importanței riturilor de trecere și ne-am gândit la posibilitatea de a le recrea apelând la un fel de amestec de tehnici disponibile, de pildă urcatul pe frânghie, activități care solicită instinctul de supraviețuire, ieșiri în natura sălbatică și mersul pe cărbuni încinși (fire-walking).

Margaret Mead (1901-1978) – antropolog cultural american; faimoasă pentru studiile sale asupra sexualității și nașterii copiilor în culturile tradiționale din Pacificul de Sud și din Asia de Sud-est. A fost căsătorită cu Gregory Bateson, iar cei doi au lucrat împreună în Noua Guinee și Bali.

Datorită climatului politic, ne era cât se poate de clar că e nerealist să luăm în considerare folosirea substanțelor sau plantelor psihedelice pentru acest scop, care de altfel ar fi alegerea firească din perspectiva secolelor de experiență ale culturilor indigene. Grupul nostru a ajuns la concluzia că terapiile experiențiale non-farmacologice puteau fi un înlocuitor temporar destul de bun. Din nefericire, Margaret nu a reușit să depășească piedicile administrative și să implementeze această idee interesantă. Eforturile de a reinstitui riturile de trecere continuă până în ziua de azi.

O altă validare a realității ontologice a arhetipurilor provine din experiențele libere cu psihedelice, enteogene și alte tehnici experimentale puternice non-farmacologice (Grof, 2000; 2006a; Metzner, 20). Din nenumăratele experiențe în lumea arhetipală pe care le-am avut în sesiunile mele psihedelice, cea mai interesantă s-a petrecut într-o sesiune cu o doză mare de MDMA (într-un studiu pilot condus de Sasha Shulgin și Leo Zeff).

După vreo cincizeci de minute de la începutul sesiunii am început să simt o activare puternică a zonei inferioare a corpului. Pelvisul îmi vibra și elibera valuri de energie cu șocuri extatice. La un moment dat, această explozie de energie m-a propulsat cu o frenezie amețitoare într-un vârtej cosmic al creației și distrugerii. În centrul acestui uragan monstruos al forțelor primordiale erau patru figuri arhetipale herculeene ce păreau să joace într-un dans cosmic suprem al săbiilor. Aveau puternice trăsături mongole: pomeți proeminenți, ochi oblici și capul ras împodobit cu o codiță împletită.

Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei din cartea Apocalipsei lui Ioan de Patmos. Albrecht Dürer

Învârtindu-se într-un dans nebunesc, își fluturau coasele sau iataganele în fomă de “L”. Apoi toți patru au format ceva ce părea o svastică rotindu-se cu rapiditate. Am înțeles intuitiv că această monumentală scenă arhetipală avea o legătură cu procesul creației și, totodată, cu ultimul nivel al călătoriei spirituale. În procesul de cosmogeneză (cu mișcarea sa de la unitatea primordială la lumea pluralității), lamele iataganelor reprezentau forța care divizează și fragmentează câmpul unificat al conștiinței cosmice și al energiei creative în nenumărate unități separate.

În ceea ce privește călătoria spirituală, lamele păreau să reprezinte acel nivel în care conștiința căutătorului depășește separarea și polaritatea și atinge o stare de unitate originară nediferențiată. Aici iataganele aveau rolul unui blender care transformă unitățile separate într-o masă amorfă. Direcția procesului părea să aibe legătură cu rotația lamelor în sensul acelor de ceas și invers (versiunea pașnică și, respectiv, cea amenințătoare, a svasticii). Proiectat în lumea materială, acest motiv arhetipal părea asociat cu creșterea și dezvoltarea (ovulul fertilizat sau sămânța care se divide și devine organism) sau cu distrugerea formelor (războaie, catastrofe naturale, decadență). Atunci experiența mi-a deschis o panoramă inimaginabilă de scene ale distrugerii.

În aceste viziuni, dezastrele naturale precum erupțiile vulcanice, cutremurele, meteoriții, incendiile forestiere, inundațiile și tsunami-urile se combinau cu imagini înfățișând dezastre făcute de mâna omului: orașe în flăcări, atacate de raiduri aeriene și rachete, străzi întregi de clădiri înalte prăbușindu-se, moarte în masă și ororile războiului. În fruntea acestui val al anihilării absolute erau patru imagini arhetipale, călăreții macabri simbolizând sfârșitul lumii. Mi-am dat seama că erau Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei (molima, războiul, foamea și moartea), călărindu-și caii multicolori. Acum vibrațiile și șocurile constante ale pelvisului meu se sincronizau cu mișcările acestei călăriri rău-prevestitoare și m-am alăturat dansului, devenind unul dintre călăreți, dacă nu chiar toți patru în același timp, pentru că identitatea mea se dizolvase.

Scena s-a schimbat brusc și am avut viziunea peșterii din Republica lui Platon. În această lucrare, Platon descrie un grup de oameni care-și petrec viața înlănțuiți într-o peșteră, privind un perete gol. Pe acest perete ei văd umbrele proiectate de lucrurile ce trec prin fața intrării în peșteră. După Platon, umbrele sunt la fel de aproape de prizonieri cum sunt ei de a vedea realitatea. Filosoful iluminat este asemeni unui prizonier eliberat de această iluzie, care ajunge să înțeleagă că umbrele de pe perete sunt iluzorii. El poate percepe adevărata formă a realității, nu doar umbrele pe care le văd prizonierii rămași în peșteră. Această viziune a fost urmată de o înțelegere profundă și convingătoare a faptului că lumea vieții noastre cotidiene nu este făcută din materie, ci este o realitate virtuală creată de conștiința cosmică printr-o orchestrare infinit de complexă și sofisticată a experiențelor. Este jocul divin pe care hindușii îl numesc lila, creat de iluzia cosmică, maya.

Reprezentare a alegoriei peșterii, compusă de Platon în dialogul socratic “Republica” undeva în jurul anului 380 î. Hr.

Ultima scenă importantă a sesiunii s-a desfășurat într-o scenă de teatru, decorată magnific, unde am văzut o paradă a principiilor universale personificate – arhetipurile, care erau acum actorii cosmici care creau iluzia lumii fenomenale prin interacțiuni complexe. Erau personaje proteice cu nenumărate fațete, nivele și dimensiuni de semnificație, care își schimbau mereu forma și treceau unele în altele, întrepătrunse holografic într-un mod extrem de încâlcit. Fiecare părea să reprezinte simultan esența propriei funcții, precum și manifestarea concretă a elementului respectiv în lumea materiei.

O vedeam pe Maya, principiul misterios și eteric simbolizând lumea iluziei; pe Anima, întruchipând eternul feminin; o personificare a războiului și agresiunii ce semăna cu Marte; Îndrăgostiții, reprezentând toate dramele în amor și poveștile de dragoste din toate timpurile; figura regală a Conducătorului; retrasul Hermit; înșelătorul Trickster și mulți alții. Cum traversau scena, făceau câte o plecăciune în fața mea, de parcă așteptau aprecieri pentru spectacolul lor stelar în piesa divină a universului.

Această experiență m-a făcut să înțeleg sensul motivului arhetipal al Apocalipsei. Deodată mi s-a părut profund greșit să înțeleg acest motiv ca având legătură doar cu distrugerea fizică a lumii materiale. Cu siguranță, e posibil ca Apocalipsa să se manifeste la scară globală ca un eveniment istoric, ceea ce stă în puterea tuturor arhetipurilor. Există nenumărate exemple de situații în care motivele și energiile arhetipale au erupt dincolo de granița care separă de obicei tărâmul arhetipal de lumea materială, modelând astfel istoria. Asteroidul uriaș care a ucis dinozaurii în urmă cu șaizeci și cinci de milioane de ani, războaiele din toate timpurile, răstignirea lui Iisus, Sabatul Vrăjitoarelor medievale și Dansul Morții, iadul lagărelor de concentrare naziste și iadul fierbinte budist (Buddhist hot hell) de la Hiroshima sunt doar câteva exemple cât se poate de grăitoare.

Însă importanța fundamentală a arhetipului Apocalipsei este rolul său de punct de reper în călătoria spirituală. Acest arhetip emerge în conștiința căutătorului într-un moment când el sau ea descoperă natura iluzorie a lumii materiale. Pe măsură ce universul își revelează adevărata natură de realitate virtuală, de joc cosmic al conștiinței, lumea materiei este distrusă în psihicul nostru individual.

Mi-a trecut atunci prin minte că acesta ar putea fi sensul “sfârșitului lumii” despre care se vorbește în profeția mayașă. În acest caz, ar avea de-a face mai degrabă cu o transformare interioară radicală prin care trebuie să treacă pe parcursul tranzitului Soarelui peste axa galaxiei (tranzit care durează cel puțin șaptezeci și doi de ani, timp în care Soarele se află în contact cu axa galactică). Astfel, acum ne-am situa în mijlocul acestei perioade. Măreția acestei transformări ar fi comparabilă cu tranziția omului de la epoca Neandertalienilor, la epoca omului de Cro-Magnon (la ultimul tranzit de acest tip, în urmă cu 26.000 de ani, adică cu un “An Platonic” în urmă), sau cu aceea de la vânători-culegători la epoca agriculturii și construirii orașelor (tranzitul precesional al Soarelui de cealaltă parte a galaxiei, cu aproximativ 13.000 de ani în urmă, sau o jumătate de “An Platonic”).
 
 
Prezentarea matricilor perinatale
Plenitudinea și universul amniotic – Matricea Perinatală de Bază I
Izgonirea din paradis – Matricea Perinatală de Bază II
Lupta moarte-renaștere – Matricea Perinatală de Bază III
Experiența moarte-renaștere – Matricea Perinatală de Bază IV
 
 
Un interviu cu Stanislav Grof
 
 

Referințe

Bateson, G. 1980. “Mind in Nature: A Necessary Unity”. New York: E. P. Dutton.
Campbell, J. 1947. “The Hero with A Thousand Faces”. Princeton, NJ: Princeton University Press.
Driesch, H. 1914. “The History and Theory of Vitalism” (trad. C. K. Ogden). Londra: Macmillan.
Frank, P. 1957. “Philosophy of Science: The Link between Science and Philosophy”. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
Franz, M.-L. von. 1974. “Number and Time: Reflections Leading Toward a Unification of Depth Psychology and Physics”. Stuttgart: Ernst Klett Verlag.
Grof, C. și Grof, S. 1991. “The Stormy Search for the Self: A Guide to Personal Growth through Transformational Crises”. Los Angeles, CA: J. P. Tarcher.
Grof, S., 1994. “Books of the Dead: Manuals for Living and Dying.” Londra: Thames and Hudson.
Grof, S. 2000. “Psychology of the Future: Lessons from Modern Consciousness Research”. Albany, NY: State University of New York (SUNY) Press.
Grof, S. 2006a. “When the Impossible Happens”. Louisville, CO: Sounds True.
Grof, S., 2006b. “The Ultimate Journey: Consciousness and the Mystery of Death”. Santa Cruz, CA: MAPS Publications.
Grof, S. și Grof, C. 2011. “Holotropic Breathwork: A New Approach to Self-Exploration and Therapy”. Albany, NY: State University of New York (SUNY) Press.
Harner, M. 2012. “Cave and Cosmos: Shamanic Encounters with Another Reality”. Berkeley: North Atlantic Books.
Hillman, J. 1977. “Re-Visioning Psychology”. New York: Harper Collins.
Jenny, H. 1992. “Cymatic Soundscapes”. Epping, NH: MACROmedia.
Jung, C. G. 1937. “Religion and Psychology”. Conferința Dwight Harrington Terry de la Universitatea Yale din timpul vizitei lui Jung în Statele Unite.
Jung, C. G. 1959. “Archetypes and the Collective Unconscious”. Collected Works, vol. 9,1. Bollingen Series XX, Princeton, NJ: Princeton University Press.
Kant, I. 1999. “Critique of Pure Reason”. Cambridge, MA: Cambridge University Press.
Metzner, R. 2013. “The Toad and the Jaguar. A Field Report of Underground Research on a Visionary Medicine”. Berkeley, CA: Regent Press.
Miller, Miss Frank. 1906. “Quelques Faits d’Imagination Créatrice.” în Archives de psychologie (Geneva) V. 36-51.
Mookerjee, A. și Khanna, M. 1977. Londra: Thames and Hudson.
Nietzsche, F. 1967. “The Birth of Tragedy and the Case of Wagner” (trad. Walter Kaufmann). Visalia, CA: Vintage Press.
Perry, J. W. 1998. “Trials of the Visionary Mind: Spiritual Emergency and the Renewal Process”. Albany, NY: State University of New York (SUNY) Press.
Plato. 1986.” Symposium”. Chicago, IL: University of Chicago Press.
Plato. 1988. “Timaeus”. Salem, NH: Ayers Co. Publishers.
Sheldrake, R. 1981. “A New Science of Life”. Los Angeles, CA: J. P. Tarcher.
Tarnas, R. 1991. “The Passion of the Western Mind”. New York: Harmony Books.
Tarnas, R. 2006. “Cosmos and Psyche: Intimations of a New Worldview”. New York: Viking Press.
Wigner, E. 1960. “Unreasonable Effectiveness of Mathematics in Natural Sciences.” în: Communications in Pure and Applied Mathematics, vol. 13, nr I. New York: John Wiley & Sons.

 
 

2 comments

    1. Ar cam trebui sa fie lectura obligatorie la scoala, nu?
      sau macar pentru psihologi si astrologi…

      Cu drag!

Leave a Reply to admin Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.