Comuniune

 
Christopher Bache
extras din Mind before Matter: Visions of a New Science of Consciousness
reprodus cu permisiunea autorului
 

Dacă am fi trăit într-o lume care afirmă primatul conștiinței, adică într-o lume care afirmă viziunea că în spatele acestui univers de o frumuseţe neobişnuită, şi totodată împlinindu-l, există o altă lume la fel de splendidă, un Univers-mamă, sursa acestei lumi, Matricea Primordială a acestei lumi, un Pântec Cosmic; dacă am fi trăit cu această înțelegere în locul sistemului de credințe cu care trăim în prezent, cum s-ar putea schimba viețile noastre? Răspunsul meu la această întrebare este: Dar ce anume nu s-ar fi schimbat, dacă am fi trăit într-o astfel de lume?
 
Ca mulți alții în zilele noastre, sunt de părere că umanitatea se îndreaptă cu repeziciune către o astfel de concepţie asupra lumii. Implicațiile faptului de a trăi într-un univers multi-dimensional care este într-adevăr viu, în cel mai profund sens al cuvântului, în care calitățile “minții” sunt la fel de importante ca cele ale “materiei”, semnificaţia acestui fapt este pe cale de a emerge în conştiinţa noastră colectivă. Incepem să vedem semne ale acestei schimbări esențiale de perspectivă în multe domenii. În cercurile psihologice și filosofice, începem să recunoaștem ce înseamnă cu adevărat să ne vedem trăind într-un univers însuflețit, un univers îmbibat de suflet, cu pasiune, sentiment, inteligență și alegere.
 
Miza acestei antologii (Mind before Matter: Visions of a New Science of Consciousness) este de a descrie ceea ce credem că se va naște la cotitura istorică a acestei schimbări. Cititorul va înțelege că aceasta nu este o sarcină care cere precauție și formulări timide, ci una care ne invită să ne proiectăm cât de adânc posibil în lumea pe care o vedem născându-se. Cum ar putea arăta viitorul dacă vom face tranziția către un fel de a trăi conștient într-un univers fizic înconjurat de un Pântec-Cosmic, de un Meta-Univers, de un Univers Spiritual, pentru a folosi limbajul vechi; dacă am înţelege că totul despre noi înşine – trupurile, inimile, minţile noastre – provine din această Matrice Primordială? Poate că mai important ar fi să ne întrebăm: cum anume ne-am simţi să trăim într-o astfel de lume?
 
Cred că, probabil, viitorul s-ar asemăna şi ar fi resimţit ca o comuniune. Comuniunea este lucrul de care cu durere ducem lipsă astăzi, şi pe bună dreptate. Să fim serioşi, cine vrea să intre în comuniune cu un univers mort? Cine este acel om întreg la minte care ar vrea să intre în comuniune, să devină intim, să facă schimb de fluide vitale, cu un univers mecanic, care nu mă poate simţi la rândul lui, cu un univers orb care nu mă poate vedea, sau cu un univers care se dezvoltă prin șansă la întâmplare, făcând propria mea existență un foarte norocos accident? A ne izola faţă de un asemenea univers pare perfect normal. Când limităm calităţile regăsite în noi doar la specia noastră, când negăm posibilitatea ca aceste calități sau ceva de felul lor să curgă prin mai larga matrice a vieții, atunci pare perfect normal să căutăm comuniunea doar cu cei de felul nostru, cu alți oameni și aproape-oameni. Dar cât de teribil îngustăm lumea când acționăm astfel.
 
Dacă am ajunge să credem că universul nu este compus din “materie moartă”, ci dintr-o materie energetică vie, inteligentă, auto-emergentă, dacă am ajunge să credem că în mijlocul pulsului creator al evoluției nu s-a aflat pur și simplu norocul chior și cernutul răbdător, ci ingenuitatea și chiar prevederea, acesta ar fi un Univers cu care am dori să intrăm în comuniune. Dacă am simți că creativitatea noastră individuală are o contraparte, un partener tăcut, ascuns în Meta-Universul înconjurător, acesta ar putea fi un parteneriat pe care să dorim să-l aprofundăm. Dacă am simți că iubirea pe care o avem pentru copiii noștri ar fi oglindită de iubirea pe care Universul o are pentru fiul-sapiens, aceasta ar putea fi o îmbrățișare pe care să căutăm să o cultivăm.
 
Este doar un vis, o speculație nebună din partea celor care nu doresc să trăiască sau nu se potrivesc cu adevărurile reci ale epocii științifice? Este o fantezie compensatoare a faptului pierderii părintelui divin pe care am trăit-o în secolele XVII și XVIII?
 
Cât de ușor ar fi dacă ar fi fost doar asta. Cât de simplu, pentru că astfel tot ceea ce ne-ar putea lipsi ar fi curajul, iar curajul poate fi găsit. Curajul de a lua înapoi ceea ce în tinerețe ai oferit Tatălui Iehova, Tatălui Allah, Tatălui Vishnu, și tuturor celorlalți Băieți Bătrâni care ne-au dominat în ultimii 4000 de ani. Cât de ușor ar fi fost dacă problema era doar să înfruntăm acest ultim pas dincolo de căminul medieval, construindu-ne propria planetă, un loc ideal pentru comerț și negustorie, minunata lume nouă, toate astea. Dar nu va funcționa așa.
 
Ceea ce dispare în oglinda retrovizoare a istoriei este mai ușor de descris decât ceea ce se apropie – viziunea Universului ca Grădinar care culege roadele cu răbdare la o scară arareori imaginată până acum. Un grădinar inteligent care a investit 13.7 miliarde de ani pentru a ara pământul, pentru a pregăti solul câmpurilor multi-galactice menite a plesni de viață, care investește 4.6 miliarde de ani într-o singură planetă, pentru a dezvolta cu răbdare din apele acesteia forme din ce în ce mai complexe de viață care găzduiesc forme din ce în ce mai subtile de conștientizare. Am fost martori numai irumperii primilor muguri la suprafață. Treisprezece miliarde de ani pregătind terenul – ce urmează într-un milion de ani de-acum?
 
Nu trebuie să fim amăgiți de povestioare de amor atunci când căutăm semne dacă acest Grădinar este rău sau bun. Dacă acest grădinar își iubește copiii, este o iubire aprigă. Kali, zeița distrugerii, oferă mângâiere cu o mână dură, aparent fără milă. Trebuie să atingem o anumită profunzime în înțelegerea planului vieții pentru a recunoaște compasiune în atingere ei. Zeița Kali, simbol al auto-regenerării continue a vieții, este uneori reprezentată înconjurată de grotesc. Distrugând vechile forme pentru a le dezlănțui pe cele noi, ea este cea care taie recolta anului precedent pentru a lăsa loc generației viitoare. “Își devorează copiii”, spun vechile scripturi. Ce fel de mamă își mănâncă pruncii, distrugând o specie pentru a face loc alteia? Și totuși, spune Ramakrishna, dacă vrem să-l cunoaștem pe Dumnezeu, trebuie să fim gata să privim răul în ochi. Trebuie să privim adânc prin întreaga experiență de a fi viu în acest univers neîmblânzit, mereu schimbător, și să nu ne clintim ca reacție la ce vedem. Această lume își devorează copiii. Această viziune nu este pentru cei slabi de înger.
 
Dacă am deveni convinși de primatul unui Pântec Cosmic viu, conștient, dotat cu intenție, încărcat de geniu, dacă am ajunge să ne conștientizăm că sinele nostru post-iluminism, post-modern, este parte a unui proces extins de naștere, ne-am dori în mod natural să cultivăm comuniunea cu acest Pântec. Am începe să cultivăm practica de a fi în comuniune cu sursa noastră de existență, iar în vreme ce această comuniune s-ar aprofunda, la fel s-ar întâmpla și cu înțelegerea noastră de sine.
 
Ar fi numai o problemă de timp până am începe să străpungem vălul uitării la nivel colectiv și să pătrundem în depozitul de conștiință care ține toate amintirile vieților noastre trecute, ecourile tuturor aventurilor și locuirilor noastre precedente. Odată cu această descoperire, capătul ar cădea înafara timpului, și odată cu el frica noastră colectivă de moarte. Nu ne-am mai experimenta ca fiind captivi în timp, având parte numai de o felie scurtă de timp, ci ca înotând prin timp, jucându-ne prin valurile lui, scufundându-ne în repetate rânduri în apele sale. Frica de moarte ar fi înlocuită de mirare odată ce am integra profunda realizare a reciclării constante a vieții, pliind fiecare realizare în structuri mereu mai complexe, minunata înțelepciune a rotației neobosite a ciclurilor comparativ scurte de viață accelerând dezvoltarea acelui ceva “mai adânc” din noi pe care îl numim suflet.
 
Suflet, un nume atât de fragil pentru acea conștiință extraordinară care îmbibă sute de încarnări, fuzionându-le energia într-o singularitate strălucită, o stea lucind care odată născută va trăi pentru totdeauna. Întrezărit pentru prima dată cu câteva mii de ani în urmă, la început s-a crezut că Sufletul, Atman, Sinele Divin, Împărăția Cerurilor este o creatură atât de extraordinară încât n-ar putea să se așeze pe această biată planetă. Hinduismul și-a numit descoperirea moksha, “evadarea” din samsara, evadarea din această lume a suferinței. S-a crezut că adevăratul cămin al unui lucru atât de glorios precum sufletul poate fi numai în paradis, cu Vishnu, sau în Ceruri cu Hristos, sau cu Amitabha în Tărâmul Pur. Chiar și atunci când Budismul a înlocuit idealul “sus și afară” al arahat-ului cu idealul bodhisattva al eternei reîntoarceri, scopul încă tindea să fie gândit ca o despuiere a Terrei de fiii ei iluminaţi. Numai cu greu, poate că doar în prezent, începem să pricepem curba mai cuprinzătoare a traiectoriei noastre evolutive. Samsara nu este un loc, ci o stare a conștiinței. Deși este mai greu și mai anevoios de eliberat decât mintea, însăși materia va trebui să cedeze în fața răbdătoarei și neobositei infuzii a Divinității.
 
Odată cu aprofundarea comuniunii noastre cu Mama Univers, am începe să recunoaștem tiparul mai adânc al potențialului evolutiv ce activează în forma în care ne aflăm acum. Numai după ce l-am integrat pe Darwin și am recalculat vârsta universului, numai după ce viziunea formelor de viață fixe a fost înlocuită de o viziune a unui proces fluid întinzându-se de-a lungul unor imense porțiuni de timp, numai atunci vom putea să îndrăznim a ne da cu părerea cu privire la măreţia simfoniei din care facem parte.
 
Atunci când comuniunea se va aprofunda până în punctul în care vom străpunge coaja identității noastre egoiste și ne vom elibera identitatea solară care s-a dezvoltat înlăuntrul nostru în toate aceste milenii, și atunci când această eliberare va fi legată de o nouă poveste cosmologică, a unui Univers dinamic, mereu în desfășurare, atunci vom începe să înțelegem că adevărata menire a Sufletului nu este de a se refugia înapoi în Mama-Univers, trăgând seva vitalității materne în celulele de carne și de os. Într-o bună zi, copiii stelelor vor păși pe această planetă complet conștienți, o trainică întrepătrundere a Raiului și Pământului. Involuția precede evoluția, iar evoluția deschide porțile unor forme mai puternice de comuniune între materie și spirit. Odată ce pătrundem mai adânc în această comuniune, vom începe să descoperim o semnificație mai adâncă a imnurilor care cântă creația unui Paradis pe Pământ.
 
Odată ce poarta către Mamă este deschisă prin comuniune, nu mai există previziuni pentru sensul umanității. Indiferent de cât de departe va bate viziunea noastră asupra viiorului, aceasta va păli în fața realității. Când privim către viitor, suntem de fiecare dată captivi între limitările ipotezelor noastre, iar cea mai hotărâtoare dintre aceste ipoteze este însăşi forma în care existăm ca fiinţe în acest moment al dezvoltării noastre evolutive. Imaginația noastră individuală este constrânsă de granițele psihicului nostru colectiv, dar însuși acest psihic colectiv se schimbă și evoluează.
 
Dacă facem trecerea la viața într-un Univers Viu, vom practica arta comuniunii cu acest Univers, făcând conștient ceea ce până acum a fost relație inconștientă. Fluxul de vitalitate şi înţelegere care s-a infiltrat în noi înşine din cotloanele ascunse ale profunzimii minților noastre va deveni curgere conștientă. Inspirația împărțită de Muze capricioase va deveni dialog conștient cu însăși sursa minții. Evoluția noastră psihologică și spirituală se va clădi exponențial, și odată cu această schimbare evoluția noastră socială și culturală va prinde viteză. Dacă se întâmplă astfel, de ce nu s-ar întâmpla la fel de bine ca noi să reconstruim această planetă într-o mai mare pace și armonie? Poate o astfel de revoluție să nu fie parte a crizei istorice sub imperiul căreia ne aflăm acum?
 
Dacă am simți că această lume este saturată de inteligență, creativitate și conștiință, am petrece mai mult timp oferindu-i ascultare. Ne-am asculta fluxul de conștiință până când i-am localiza sursa. Am asculta vocea mai mare care înconjoară și umple vocea noastră personală. Dacă am face asta, cultura noastră ar redescoperi ceea ce fiecare cultură cu ascultare-interioară a descoperit, și anume că Natura este cu adevărat vie și grăitoare. Ea grăiește, dar noi suntem cei care am uitat limba vorbită de ea. Dacă am ajunge să credem că într-adevăr universul comunică cu noi, am învăța cum să învățăm de la el.
 
Nu consider că ar trebui să ne așteptăm ca persoanele cu studii avansate de fizică, chimie, biologie, antropologie sau psihologie să audă același mesaj pe care l-au auzit oamenii primordiali ai lumii antice. Să nu vă așteptați ca medicii cu aparate tomograf sau RMN la dispoziție să audă aceleași cântece vindecătoare precum șamanii pre-literați. Nu minimizez înțelepciunea popoarelor indigene, dar ce cântece minunate va auzi actuala generație de copii-sapiens când își vor întoarce urechile educate către înăuntru? Ce conversații noi vor izvorî între Mama-Univers și noi, conversații care n-au putut fi purtate până în prezent?
 
Desigur, va exista o continuitate cu trecutul. Desigur, vom auzi din nou mesajul antic al iubirii care ne îmbrățișează, imperativul compasiunii și promisiunea recompensei pentru efortul bine-consumat. Și desigur că vom auzi adevărurile care ne vor conduce către mai mare un respect pentru înțelepciunea păstrată de culturile mai vechi. Dar la fel de sigur este că ne vom angaja în conversații care n-ar fi putut avea loc înainte de acest secol, nu pentru că Mamei-Univers i-ar fi lipsit ceva, ci pentru că copiii ei nu erau încă pregătiți. Încă ne tăvăleam prin nisip numărând pe degete și numeam asta matematică superioară.
 
Când ne aflăm în profunde stări ne-obișnuite de conștiință, intrăm într-un dialog intim cu resursele infinite ale Mamei-Cosmos. Conversațiile care pornesc în aceste stări reprezintă o interacțiune subtilă dintre mintea noastră de sapiens și o Inteligență Infinită. Ceea ce ne rămâne din acest dialog este o funcție a abilității noastre de înțelegere. Licențiat în studii religioase, conversațiile mele au tins să se concentreze asupra progresiei evolutive a umanității arcuindu-se prin timp și tăind prin bardos (stare intermediară a constiinței aflată între moarte și renaștere conceptualizată in Budism). Licențiat în biologie, Rupert Sheldrake s-a întors cu viziuni penetrante despre procesul de cauzare formativă și despre structuri pe care le-a numit câmpuri morfogenetice. Licenţiat în în psihiatrie clinică, Stanislav Grof a descoperit rădăcinile perinatale ale variilor forme de psihopatologie şi fântâna transpersonală de vindecare. Ideea este că atunci când cultura noastră va evolua până în punctul în care să genereze dialoguri susţinute şi la obiect cu Mama-Univers, revărsarea va fi la fel de diversă precum minţile pe care le aducem să poarte acest dialog. Răspunsurile vor fi la fel de sofisticate precum întrebările avute de fiecare dintre noi.
 
Totul se reduce la asta: gândind că suntem cea mai inteligentă, cea mai evoluată formă de viaţă aruncată de un Univers mecanic, înspumat, noi ne aflăm în comuniune doar cu noi înşine şi menţinem la distanţă întreaga lume. Dar dacă ne-am deschide faţă de o lume în care să recunoaştem inteligenţa arzătoare a Pântecului Cosmic care ne-a dat naștere nouă și tuturor lucrurilor din jurul nostru, dacă am începe să întrezărim magnitudinea și amploarea proiectului său și profunzimea iubirii care îl face posibil, ne-am întoarce spre a da ochii cu această lume misterioasă. Am trimite emisari și am înființa avanposturi. Am elabora un comerț cu ea până când relația s-ar aprofunda în comuniune, iar comuniunea este un schimb sacramental care transformă ambele părți.
 
Odată cu această schimbare, însăși istoria ar lua o turnură. Am începe să valorificăm și să cultivăm abilitățile de aliniere. Am începe să recunoaștem simptomele de aliniere greșită în indivizi, instituții și ideologii. Am începe să recunoaștem tiparele jumătăților de adevăr care au apărut de-a lungul istoriei, bucățile de înțelegere fragmentată, fărâmele sumare de lumină copleşindu-ne ochii obişnuiţi cu umbrele, sărutul pasional dar scurt al iubiţilor prea curând despărţiţi de întunericul care coboară mereu. Atât de lungă şi încurcată aventura noastră cu această altă lume. Atât de multe neînţelegeri amestecate cu geniu. Odată ce comuniunea se aprofundează, vom conștientiza la ce anume din trecutul nostru cultural trebuie să renunțăm și ce trebuie să păstrăm. Vom învăța să separăm ceea ce este imatur și pre-matur de chemarea mai înaltă care ne poartă înainte, către o expresie de sine mai completă și mai plină. Tensiunile și misterul unui univers dedicat dezvoltării veșnice ne-ar umple de compasiune pentru lunga și sângeroasa noastră istorie, și iertarea ar urma apoi.
 
Iertarea este un semn frecvent că în conștientizare a avut loc o adevărată revelație. Atunci când vedem și înțelegem mai mult, avem tendința de a ne ierta spontan pe noi înșine și de a-i ierta pe ceilalți pentru că au văzut mai puțin, și avem multe păcate de iertat. Odată ce comuniunea umanității cu Mama Natură se adâncește, vom înțelege mai bine stricăciunea pe care am provocat-o planetei Sale mânați de ignoranță și lăcomie. Dacă ne-am fi trezit mai devreme, atât de multe specii ar fi fost cruțate, dar acum este timp doar pentru a salva speciile rămase și de a readuce echilibrul bio-sistemelor noastre.
 
Odată ce comuniunea noastră cu Mama-Univers se adâncește, ne vom cere iertare în fața ramurilor înaripate sau cu patru picioare din familia noastră. Ne vom cere iertare în fața fraților și surorilor de alte culori ale pielii și alte credințe, vom cere iertare în fața mamelor ucise de sărăcie, lăcomie și ură. Și numai când acest pocal amar va fi băut până la fund, ne vom putea întoarce cu o speranță rezonabilă de a crea o lume mai sănătoasă, mai sigură și mai echilibrată. Odată ce comuniunea se adâncește, iraționalul și tragedia patologiei izolării noastre sociale vor izbucni dincolo de ultimele bariere, dând naștere unor noi începuturi pe întreg globul pământesc.
 
“Fii practic! Revino-ți!”, sună cântecul scepticilor, “ceea ce propui este o fantezie absurdă!”. Le înțeleg obiecțiile. Pare imposibil. Dar astfel de obiecții răsar din partea unei specii blocate în acel moment teribil și precar din evoluția sa în care indivizii sunt destul de conștienți pentru a avea conștiință de sine, dar nu și pentru a conștientiza tiparele care țes viețile individuale în totalități mai extinse. Doar pe jumătate conștienți, suntem numai îndeajuns de conștienți să valorificăm talentele pe care le regăsim spumegând în noi înșine, dar nu destul de conștienți pentru a recunoaște adevărata sursă a acestor talente. Nerecunoscându-le sursa, susținem că tot ceea ce găsim este al nostru, așa cum fac mereu copiii. Între timp, părintele privește cu afecțiune, așteptând.
 
Dar Mama-Univers pare că nu mai poate aștepta multă vreme. Apele sale au fost rupte, semnalând începutul travaliului colectiv al umanității. Coloanele de foc în chip de ciupercă se ridică peste tot pe glob, căderea zgârie-norilor, parazitul otrăvurilor industriale furișându-se, temperaturile globale crescând, toate semnalează sfârșitul ordinii vechi și începutul unei noi ordini. Legea imperativă care ne va face posibilă nașterea în această nouă ordine este simplă: “transformă-te sau mori”. Pur și simplu nu ne mai putem permite luxul de a păstra actualele diviziuni și lăcomia necrofagă a culturii corporatiste. Poate că nașterea acestui nou fiu planetar va fi primejdioasă și costisitoare, dar cât de prețioasă este chemarea sa.
 
Imaginile cu planeta noastră din spațiu, care pare de marmura albastră, ne hipnotizează, chemându-ne către un scop pe care fiecare dintre noi îl simțim dar încă nu putem să-l exprimăm clar – un scop care probabil nu va fi realizat într-o singură generație, dar e o transformare ce trebuie făcută acum sau niciodată. Odată ce în anii ce vor urma ne vor fi oferite din ce în ce mai puține opțiuni, ultima opțiune rămasă ne va cere să pășim prin acest portal cu repeziciune, fără a privi înapoi. O casă în flăcări se află în urma noastră. Comuniunea ne cheamă.