Criza ecologica si moartea egoului speciei: speculații asupra viitorului

 
 
Christopher M. Bache, PhD
Publicat in The Journal of Transpersonal Psychology, 2000, Vol. 32, Nr. 1
 
 
 
 
Abstract
O confruntare profund deranjantă cu limitele capacității de susținere a planetei pare inevitabilă în acest secol. Totuși, această criză se poate manifesta ca un fel de inițiere globală într-un nou nivel al dezvoltării psiho-sociale umane. Făcând o comparație cu încercarea mistică a nopții întunecate a sufletului, această lucrare sugerează că criza ecologică ar putea constitui o noapte întunecată a sufletului speciei, atrăgându-ne în mod colectiv într-o experiență mai profundă a temeiului spiritual comun.

 
 
 
 
 

CRIZA SUSTENABILITĂȚII
Cele mai bune estimări legate de mediu pe care le avem in prezent ne spun că tendințele industriale și sociale actuale conduc umanitatea către un colaps economic și ecologic devastator, care va avea loc în următoarele zeci de ani, cel mai probabil. Întrucât nu dăm nici un semn de retragere din politica de expansiune economică continuă, singura incertitudine pare a fi cât de severă va fi suprasolicitarea ecologică și cât de catastrofică perioada de după colaps.
 
Puțini s-au încumetat să prezică această criză care se apropie mai precis decât Donella Meadows, Dennis Meadows și Jorgen Randers în cartea lor din 1992 Beyond the Limits (Dincolo de limite). Graficul revelator de mai jos este modelul computerizat al autorilor cu privire la destinul planetei în cazul în care ne menținem același ritm de creștere a populației, de producție industrială și de consum material. Scenariul reflectat în acest grafic pleacă de la premisa că societatea mondială continuă să meargă pe drumul său actual pe cât de mult posibil, altfel spus, că politicile care influențează creșterile de populație și economice rămân în mod esențial neschimbate, că tehnologia în agricultură, industrie și servicii sociale continuă să evolueze în aproximativ aceeași manieră ca până acum, și că nu există vreun efort extraordinar în direcția reducerii poluării sau a conservării resurselor. În această proiecție, creșterea industrială și de populație vor continua până în 2020, când o combinație de constrângeri legate de mediu și de resurse naturale vor înfrâna capacitatea de investiție a sectorului de capital. Odată cu prăbușirea capitalului industrial, se vor prăbuși de asemenea producția de alimente și serviciile sociale, provocând o scădere a speranței de viață și o creștere a ratei mortalității. (1)
 

 
În lucrarea Awakening Earth, Duane Elgin (1993) descrie viitorul apropiat al umanității în termeni la fel de cumpliți:
 

Ne îndreptăm către o vreme a unei nevolnicii de sapă de lemn – un timp de compresie planetară intensă. O generație de-acum încolo, lumea va deveni o oală supraîncălzită sub presiune în care familia umană este strivită de necruțătoarele forțe combinate ale creșterii populației mondiale, ale unui climat global destabilizat, ale rezervelor reduse de energie neregenerabilă, și ale poluării ecologice în creștere. Cercul s-a închis și nu este cale de scăpare. Aceste forțe sunt atât de neînduplecate, iar stresul pe care acestea îl apasă asupra lumii noastre atât de extrem, încât civilizația umană fie va decădea în haos, fie se va ridica spiralat într-un proces de transformare profundă. (p. 120) (2)

 
Elgin descrie începutul secolului XXI ca “decadele supraîncălzite”, iar presiunea deja se acumulează. Oamenii încep să-și dea seama că Pământul nu poate susține o creștere economică constantă, dar mulți dintre noi nu pot încă vedea alternativa.
 
Dacă dreptatea este de partea lui Meadows, Elgin și a multor alți scriitori ecologiști, atunci anxietatea colectivă se va intensifica în decadele următoare, întrucât secole de datorii ecologice se cer plătite. Fără o realiniere fundamentală a priorităților noastre sociale, vom fi depășiți simultan pe mai multe fronturi de evenimente care ne scapă din mână și care nu pot fi oprite. Oamenii vor deveni din ce în ce mai alarmați odată cu degradarea implacabilă a condițiilor de viață, fiind forțați să renunțe la premise din ce în ce mai adânci. Vor fi mai puține daturi care pot fi asumate – cum și unde vom trăi, ce vom lucra pentru a ne întreține, ce va putea oferi societatea, ce va putea fi deținut. Panica va crește odată ce structurile mondiale pe care le-am considerat normale și necesare ne vor fi smulse din față. Milioane, probabil miliarde vor muri sau se vor afla în situații de viață presante până la disperare. “Lumea va părea să înnebunească”, prezice Elgin, și întrucât suntem acum conectați printr-o rețea globală de telecomunicații, toată această suferință va avea loc în fața ochilor noștri prin “intimitatea electronică” mijlocită de televizor, intensificându-ne durerea și arătându-ne adevărata amploare atât a durerii noastre locale, cât și a durerii globale. Aceste scenarii sunt familiare cititorilor de literatură ecologică și nu trebuiesc repetate în continuare.
 
Dacă lumea devine “o oală supraîncălzită sub presiune”, aceasta ne va supune simțul colectiv al realității unei presiuni enorme. Odată ce suferința și moartea câștigă teren, odată ce anxietatea și disperarea se adâncesc, toată această traumă va fi înregistrată nu doar de mințile noastre individuale, ci și de conștiința noastră socială împărtășită. Este important să accentuăm că amploarea și intensitatea acestei crize ar putea să nu semene cu nimic altceva cu care ne-am confruntat înainte. Nu se va asemăna cu catastrofele naturale care afectează doar un mic procentaj al populației Terrei și se încheie relativ rapid, și nici chiar cu Ciuma Neagră care a decimat Europa secolului XIV dar a lăsat celelalte continente neatinse. Având în vedere cât de adânc sunt îngemănate economiile noastre, criza ar putea afecta întreaga planetă și ar putea dura zeci de ani.
 
Pentru că dimensiunile acestei crize vor fi fără precedent în istorie, nu vom ști cum să reacționăm la ea ca specie. Este de la sine înțeles că natura extremă a acestei crize ne va tenta foarte puternic să răspundem într-o manieră regresivă. Vor fi, fără îndoială, voci care vor susține “sacrificiul necesar” al unui anumit procent al populației pentru supraviețuirea celorlalți, și altele care vor bate tobele naționalismului pentru o serie de războaie pentru resurse ce ne-ar putea permite să ne menținem stilul de viață distructiv pentru mediu timp de încă câteva zeci de ani. Toate criteriile de auto-valorificare care ne-au divizat în trecut, inclusiv rasa, genul, religia, naționalitatea și așa mai departe, ar putea fi exploatate pentru a legitima crearea unor definiții restrânse pentru interesele noastre egoiste. Felul în care vom răspunde acestei crize va cere măsura înțelepciunii și compasiunii noastre atât individual, precum și la nivel de civilizație. Va fi nevoie să ne folosim de tot ce am învățat – și încă mai mult. De asemenea, probabil că fiecare dintre noi va fi transformat psihologic și spiritual în feluri neașteptate și profunde.
 
Deja o serie de teoreticieni sociali descriu aceste convulsii sociale iminente ca o “coborâre în infern”. (3) Dacă într-adevăr va avea loc o a asemenea coborâre, umanitatea va striga la unison pentru a înțelege suferința care a copleșit-o. Dacă vom răspunde acestui strigăt doar printr-un răspuns tehnologic care adresează doar “cum-ul” problemei, nu și “de ce-ul”, ori dacă putem oferi ca răspuns doar teologii regresive ale retribuției divine și karmice, atunci vom înrăutăți această criză prin deprivarea de semnificația sa existențială mai profundă. Pentru a maximiza șansele de a depăși cu succes această perioadă critică a istoriei, este important să înțelegem cât de bine putem structura adâncă ce stă la baza acestor evenimente. În parte, asta ar însemna să înțelegem ce reprezintă această suferință teribilă în cadrul dezvoltării evolutive a umanității și această oportunitate care ni se oferă de a ne transcende în chip radical condiția psiho-spirituală actuală. Pentru a începe tratarea acestui subiect, îmi doresc să sugerez o paralelă între această criză socială iminentă și experiența cunoscută sub numele de “noaptea întunecată a sufletului”.
 
 
 
NOAPTEA ÎNTUNECATĂ A SUFLETULUI
“Noaptea întunecată a sufletului” este un stadiu avansat al dezvoltării psihospirituale atins numai de către cei mai dedicați aspiranți spirituali. Această fază dificilă și-a primit denumirea din lucrarea clasică a Sf. Ioan al Crucii, Dark Night of the Soul, și a avut parte de nenumărate comentarii (Bache, 1991, 2000; Underhill, 1961; Wilber, 1995). Această “noapte” are trăsături bine-definite care apar, sub diferite denumiri, în tradițiile mistice de pe mapamond. Ea vine după o serie de încercări mai slabe și chiar înaintea momentului de iluminare finală a conștiinței unificatoare. Ea este stadiul final al unui îndelungat proces spiritual de intensă purificare în care identitatea noastră ca sine distinct este pusă la încercare în nucleul ei și în cele din urmă sacrificată. Aceste încercări și greutăți culminează într-o moarte spirituală care este descrisă ca fiind mai profundă decât simpla moarte fizică. Potrivit mai multor tradiții mistice, numai moartea fizică nu ne poate destrăma profundul instinct de a trăi ca sine separat, și se spune că această moarte este urmată de o nouă naștere. Ceea ce moare în noaptea întunecată este atașamentul nostru față de existența ca sine separat, privat, debranșat de ceilalți și de marele univers. Astfel, noaptea întunecată reprezintă punctul culminant al unei lungi istorii a gestației spirituale, îndeobște presupusă a se extinde peste mai multe cicluri de viață. Ceea ce se naște în zorii care urmează este un statornic simț al comuniunii și al participării la Divinul omniprezent.
 
Vreau să sugerez că criza ecologică ce stă să vină ar putea precipita o criză a umanității care este comparabilă cu transformarea suportată de mistic în noaptea întunecată a sufletului. Interpretând astfel istoria, umanitatea ar putea să intre în ceea ce am putea numi noaptea întunecată a sufletului speciei, care este o perioadă de purificare colectivă profundă ce ne va forța să confruntăm și să sacrificăm din trecutul nostru colectiv tot ce ne-a menținut debranșați unii de alții, fiecare prejudecată care a întors familia umană împotriva ei înșiși, fiecare strop de ură care a păstrat inima umană micșorată și separată de Inima Divină despre care sfinții și înțelepții ne spun că bate în centrul creației. O întrebare fundamentală cu care va trebui să ne confruntăm în repetate rânduri în anii ce vor urma este dacă să alegem o soluție a crizei care să ofere tratament preferențial unei porțiuni a populației în defavoarea alteia sau dacă vom alege politici care urmăresc incluziunea și distribuirea egală a poverii către fiecare dintre noi. Vom oferi tratament preferențial unei anumite rase, clase, religii, națiuni sau continent în detrimentul altuia, sau vom opta pentru politici cu adevărat egalitare? Imediat sub stratul de civilizație de la suprafață mișună răni adânci ale trecutului nostru dezbinat. Vom avea înțelepciunea și curajul de a nu deschide din nou acele răni și, în loc, să alegem să acceptăm întreaga familie umană, chiar dacă pe termen scurt ne-ar putea costa propria familie? Supraviețuirea speciei ar putea depinde de felul în care alegem să răspundem la această întrebare.
 
Dacă termenul de “moarte a ego-ului” este cel frecvent folosit pentru a descrie moartea spirituală a individului, putem, prin extensie, să descriem moartea spirituală a umanității colective ca moarte a ego-ului speciei. Sugestia mea este, așadar, că criza ecologică ce stă să vină ar putea declanșa un proces de transformare socială atât de profund încât să provoace moartea ego-ului speciei. (4) Întrebarea devine aatunci următoarea: Cum va arăta moartea ego-ului speciei? Ce formă ar putea lua această transformare colectivă?
 
La unul dintre nivele, această moarte va implica cel mai probabil pierderea modurilor adânc înrădăcinate de raportare la lume, colapsul paradigmelor intelectuale şi sociale adânc încrustate. Revoluţiile intelectuale şi sociale care au izvorât din mintea modernă sunt indicatori ai faptului că ego-ul speciei noastre se află în prăbuşire de mai multă vreme – eclipsarea supremaţiei biblice şi naşterea ecumenismului global, sfârşitul patriarhatului impus constituţional şi dezvoltarea mişcării feministe, colapsul viziunii despre lume newtonian-carteziene şi naşterea teoriei cuantice, urmate de o nouă cosmologie, crearea unor arme atât de distructive încât mai bine n-am îndrăzni să le folosim, apariţia economiei globale şi, acum, descoperirea faptului că civilizaţia noastră industrială este nesustenabilă din punct de vedere ecologic. Este clar că orice va urma de acum încolo este o culminare a procesului care se află în desfășurare de ceva vreme. Și cu toate acestea, sunt de părere că moartea finală a ego-ului speciei va avea loc numai atunci când separarea existențială pe care o resimțim în prezent va genera o experiență colectivă de profundă întrepătrundere existențială, când interesele egoiste îngust definite vor fi înlocuite de o profund simțită compasiune extinsă la nivel global.
 
La acest nivel, moartea ego-ului speciei ar putea lua forma unui colaps colectiv al faptului de a trăi în izolare, și ar implica o schimbare profundă a felului în care ne simțim reciproc și în felul în care simțim însuși universul. În locul tendinței de separare și alienare care este normală, chiar legiferată de către mintea modernă, s-ar putea dezvolta un nou simț al plenitudinii inerente vieții, cu cercuri ale compasiunii propagându-se de-a lungul rețelei vitale. În viitoarea epocă a penuriei, nu vom avea de ales decât să reconsiderăm întreaga relație cu universul fizic și să reevaluăm nevoile existențiale profunde care ne pun în mișcare tiparele de consum. Odată ce vom fi forțați să ne depășim definițiile fizice despre noi înșine și despre bunăstarea noastră, o identitate mai profundă, un sine mai acordat spiritual ar putea emerge cu repeziciune, chiar mai repede decât am fi putut prezice vreodată din această parte a crizei.
 
Dar n-am putea noi oare crea această schimbare psiho-spirituală chiar acum, înainte ca criza ecologică să se reverse asupra noastră? Este clar că am putea, dar se pare că ne lipsește voința de a acționa astfel. Duane Elgin (1993) argumentează că criza ecologică ar putea fi de fapt necesară pentru ca această transformare să aibă loc:
 

În ciuda celor mai bune intenții ale noastre, fără această iminentă epocă de primejdie și greutăți, familia umană nu pare să se trezească la identitatea globală și la responsabilitatea sa evolutivă. Suferința imensă a milioane – chiar miliarde – de ființe umane prețioase, cuplată cu distrugerea la scară largă a multor alte forme de viață, vor fi factorii ce ne vor incendia complezența și izolarea. Suferința inutilă este văpaia psihică și psihologică care ne poate trezi compasiunea și care poate face indivizi, comunități și națiuni să fuzioneze într-o civilizație globală coezivă, organizată conștient. (p. 121) (5)

 
Dacă această criză a sustenabilității va provoca într-adevăr moartea ego-ului speciei noastre, cred că ceea ce va muri va fi în primul rând tendința noastră predominantă de a fi deconectați de ceilalți și de la tot ceea ce ne înconjoară. Dacă vom face alegerile care ne scapă de rămășițele psihologice ale istoriei noastre dezbinate, vom putea începe să experimentăm mai conștient rețeaua care țese întreaga viață într-un singur material. Purificarea este urmată de iluminare, iar această Mare Iluminare va marca un nou început pentru umanitate. Epoca individului-erou va da naștere epocii comunității eroice.
 
De la publicarea cărții lui Lovejoy, The Great Chain of Being (Marele Lanț al Ființei), a fost susținut de mai mulți gânditori transpersonali că marii sfinți și înțelepți care au trecut deja prin propria lor noapte întunecată a sufletului ne ajută să întrezărim în viitorul evolutiv al umanității prin faptul că ne arată ce anume devenim la nivel colectiv. Se spune că realizările lor spirituale au generat semințele spirituale care funcționează ca magneți stranii ce atrag atenția asupra iluminării colective a umanității. Și totuși, dacă evenimentele descrise aici ajung să aibă loc, cred că funcția de punte psihică dintre aceste ființe mărețe și viitorul umanității le va reveni celor ce trăiesc actualmente acești ani critici. În lumea foarte instabilă, supraîncărcată de mâine, cei care au făcut deja la nivel individual tranziția pe care umanitatea încearcă să o facă la nivel colectiv, cei care deja gândesc și se comportă ca cetățeni globali responsabili ecologic, cei care au eliminat din inimile lor dezbinarea pe bază de rasă, religie, clasă, gen, națiune, ș.a.m.d., ar putea juca rolul de catalizatori ai apariției unei noi forme de conștiință umană. Într-un astfel de viitor supraîncărcat, eforturile individuale de a propaga normalitatea transpersonală, socială, politică și ecologică în conștiința globală ar putea avea într-adevăr consecințe extrem de profunde.
 
 
 
NOTE

  1. În Declarația Finală a Conferinței de la Viena din 1990 stă scris: “În mai multe sectoare deteriorarea mediului a atins un prag dincolo de care pagubele sunt ireversibile.” În ciuda acestui fapt, într-un studiu recent, intitulat Defending the Future (În apărarea viitorului), se menționează că “nici un guvern de pe glob nu a făcut vreo schimbare majoră de politică cu scopul de a transforma nesustenabilul în sustenabil” (George, 1995, p. 32). Un rezumat devastator al situației noastre ecologice poate fi găsit în Laszlo (1994, Cap. 2).

  2. Elgin prezice că până în 2025, două tendințe puternice vor converge pentru a crea criza globală – condițiile materiale vitrege fără precedent se vor opune oportunităților nemaiîntâlnite de comunicație. De acum într-o generație, rezervele mondiale ușor accesibile de petrol vor fi terminate, vom mai adăuga planetei încă 3 miliarde de oameni, iar clima se prefigurează că va deveni din ce în ce mai variabilă din cauza încălzirii globale. Exact în momentul în care vom avea nevoie de mai multă hrană ca oricând, fermele petrochimice vor deveni descurajant de costisitoare iar vremea din ce în ce mai nestatornică, ceea ce va conduce la faptul că “din probabilitate se va transforma în certitudine faptul că ne vom confrunta cu o perioadă extrem de dificilă şi solicitantă a problemelor umanităţii.” În ceea ce privește aspectele pozitive, mai multe tehnologii revoluționare, dintre care fibra optică, bazele de date user-friendly, sateliții de comunicație și computerele care recunosc vocea și au abilități de traducere, vor fuziona pentru a “produce o rețea globală de telecomunicații de o impresionantă profunzime, amploare și sofisticare. Pe scurt, “creierul nostru global” va izbucni și “se va activa” în primele două decade ale secolului XXI” (Elgin, 1993, pp. 248-249).

  3. În cartea The Coming Age of Scarcity (Epoca viitoare a penuriei), autorii Michael Dobkowski și Isidor Wallimann notează: “<Iadul> reprezintă instabilitatea fundamentală ce va apărea odată ce locuitorii unei planete suprapopulate vor intra în competiție pentru resurse din ce în ce mai sărace” (Dobkowski & Walliman, 1998, pp. 286-287, citându-l pe Heilbroner, 1980).

  4. Din câte știu, Ken Ring (1984, p. 205) a fost primul cercetător care a sugerat că specia noastră s-ar putea apropia de ceva de felul unei “experiențe aproape de moarte planetară”, o idee culeasă și dezvoltată de către Michael Grosso (1985, Cap. 14). Stan Grof (1985, pp. 426-433) oferă o perspectivă perinatală asupra crizei globale în lucrarea Beyond the Brain (Dincolo de creier).

  5. Peter Russell (1995, p. 157) este de asemenea de părere că criza actuală ar putea funcționa ca un “catalizator evolutiv” împingând umanitatea către următorul stadiu al evoluției sale.