Nașterea unei noi discipline

Cosmologia arhetipală în perspectivă istorică

Keiron LeGrice

Reprodus cu permisiunea autorului după articolul The Birth of a New Discipline, apărut în revista Archai: The Journal of Archetypal Cosmology, Vol. 1, Nr. 1 (vara 2009)

 

Acest prim eseu [din revista Archai] pune cosmologia arhetipală în perspectivă istorică, cercetând principalii precursori și posibilele direcții viitoare ale acestei discipline. Făcând o paralelă cu începuturile mișcării psihanalitice din urmă cu mai bine de un secol, LeGrice discută apariția cosmologiei arhetipale din confluența curentelor gândirii antice grecești, psihologiei abisale și astrologiei, insistând asupra contribuțiilor lui C.G. Jung, James Hillman, Stanislav Grof și Richard Tarnas.

 

La începutul secolului XX, când Sigmund Freud a conceput în Viena cadrul teoretic și metoda terapeutică a psihanalizei, cu greu se putea concepe că o astfel de mișcare avea să exercite o influență atât de puternică și durabilă asupra minții moderne. Ridiculizată și respinsă de mulți, controversată și tabuizată, psihanaliza contrazicea și provoca în chip radical valorile, moravurile și atitudinile adânc înrădăcinate ale moralității epocii Victoriene, prin teoriile sale referitoare la impulsurile reprimate ale libido-ului și sexualitatea infantilă. Se prea poate ca multora de la acea vreme să le fi părut aproape sigur că psihanaliza avea să fie repede clasată în istoria ideilor ca o simplă ciudățenie curioasă, un experiment eșuat, o concepție perversă și denaturată asupra naturii umane. Primele reacții la scrierile publicate de Freud au fost severe și disprețuitoare. Potrivit lui Ernest Jones, biograful și cel mai înfocat aliat al lui Freud, “Interpretarea viselor a fost inițial declarată fantezistă și ridicolă […] cele Trei eseuri [despre sexualitate] au fost considerate incredibil de perverse. Freud era considerat un om cu o minte malefică și obscenă”. (1) Mai mult, psihanaliza reprezenta o jignire la adresa credințelor tipice secolului XIX, credința în progres și în auto-determinare rațională. Unele dintre ideile sale transmiteau un mesaj nedigerabil, şi, aparent, cu totul inportun: pe de-o parte, ideea că omul modern, în ciuda pretențiilor sale de autonomie rațională, era de fapt un simplu instrument în mâinile impulsurilor și complexelor inconștiente; și, pe de altă parte, ideea că moralitatea pioasă a acelei epoci ascundea de fapt un cazan clocotind de instincte a căror expresie sublimată stătea la baza celor mai elevate aspirații și realizări culturale umane. (2)

Totuşi, în decursul a numai câteva zeci de ani, psihanaliza și nenumăratele ei ramificații din cadrul mai larg al psihologiei abisale au atins un grad de influență culturală ce s-a extins de-a lungul marilor centre urbane ale Europei, Americii de Nord și din alte regiuni. Astăzi, la peste un secol de la publicarea Interpretării viselor, chiar dacă unele afirmații exagerate și teorii nefondate ale lui Freud au fost respinse, influența psihologiei inconștientului este mai răspândită ca niciodată, în multe domenii din cultura contemporană – psihoterapie, studii religioase, mitologie comparată, teorie critică și artă – deoarece, cu toate lipsurile ei, [psihanaliza] a contribuit decisiv la înţelegerea naturii noastre umane.

Pentru noi, cei de astăzi, este ceva de la sine înțeles că mișcarea psihanalitică a reprezentat o corecție necesară aplicată valorilor și viziunii despre lume a secolului XIX. Într-adevăr, privind retrospectiv, pare că apariția acestei mișcări a venit ca un răspuns la imperativul progresului, tipic acelor vremuri. Pare că era nevoie tocmai de ea pentru ca sinele modern să capete o mai mare cunoaștere și conștiință de sine și să poată depăși limitările psihologice și morale ale acelei perioade a istoriei. Desigur, celor care sunt instalați într-un anumit zeitgeist cultural, sau celor care operează în limitele paradigmelor științifice consacrate dintr-un anumit timp, le vine greu să intuiască cum anume se vor transforma aceste paradigme în viitor, sau ce idei se vor impune cu necesitate minții umane determinând schimbări de direcție în speculația filosofică și în cercetarea științifică, și stabilind cursul curentelor culturale majore. De fapt, după cum foarte bine punctează Thomas Kuhn undeva în opera sa: de multe ori, o cantitate impresionantă de energie psihică este investită pentru menţinerea hegemoniei paradigmelor deja dominante şi pentru a le proclama validitatea chiar şi atunci când apar munţi de anomalii şi argumente contradictorii. (3) Un element esenţial în dialectica transformării este tocmai rezistenţa faţă de ideile complet noi şi faţă de datele şi informaţiile neobişnuite, iar această rezistență reprezintă de obicei actul celor ce-şi asumă punctul de vedere consacrat al majorității.

Așadar, este menirea celor puțini să joace rolul de emisari pentru noile adevăruri, iar aceștia se găsesc adesea înafara disciplinelor academice convenționale. Provocarea acestei minorități mai creative este de a sprijini și a da expresie noilor idei ce se impun conștiinței umane. După cum demonstrează foarte clar cazul psihanalizei, membrii acestui tip de minoritate provin din cele mai neașteptate sectoare, prezentând cel mai greu de crezut mesaj unui public adesea sceptic și chiar ostil.

 

 

Postulatele de bază ale Cosmologiei Arhetipale

Se pot observa anumite paralele între nașterea psihanalizei și apariția cosmologiei arhetipale, o nouă disciplină academică elaborată de un grup de intelectuali și cercetători situat în mare parte a timpului în San Francisco Bay Area, California. Cosmologia arhetipală explorează corelațiile dintre tiparele arhetipale perceptibile în experiența umană și ordinea structurală a sistemului nostru solar. Ea își inspiră metoda de lucru, principiile interpretative și perspectiva cosmologică din domeniul poate cel mai controversat: astrologia.

Chiar dacă mulți oameni ar respinge direct și categoric pretențiile de adevăr ale astrologiei, dovezile recente cu privire la existența unor corelații uimitoare între ciclurile planetare și cele mai importante tipare ale istoriei lumii, expuse de filosoful și istoricul culturii Richard Tarnas, au oferit acestei discipline [astrologia] o nouă și neașteptată credibilitate. Lucrarea lui Tarnas prezintă cele mai convingătoare dovezi aduse până astăzi afirmaţiei că acest sistem simbolic antic [astrologia] este din nou demn de o atenție serioasă din partea contemporaneității, mai ales că el a fost reformulat de-a lungul anilor prin confruntare cu psihologia abisală, psihologia umanistă și psihologia transpersonală.

Astrologia arhetipală, după cum a fost denumită această nouă abordare, este bazată pe observarea corespondențelor dintre planetele sistemului solar și anumite teme, calități și impulsuri asociate unui set de principii universale și categorii tematice, arhetipurile planetare. Fiecare corp ceresc (inclusiv Soarele și Luna) este asociat cu un principiu arhetipal distinct. Astfel, planeta Marte, de exemplu, este pusă în legătură cu o gamă largă de teme și trăsături asociate cu arhetipul luptătorului, și, la un nivel mai general, cu principiul asertivității, acțiunii și forței agresive. Pe de altă parte, planeta Venus, înțeleasă simplist, este asociată cu principiul eros-ului, iubirii romantice, frumuseții și plăcerii. Principiile arhetipale asociate planetelor sunt înțelese a fi în esenţă nu doar psihologice, ci și cosmologice, exercitând o influență ordonatoare, dinamică și formatoare atât asupra dimensiunii interioare, cât și asupra dimensiunii exterioare a realității, așa cum zeii din mitologia antică și Formele arhetipale platoniciene contribuiau activ la formarea și ordonarea realității.

Ipoteza din centrul astrologiei arhetipale este că putem dobândi o înțelegere profundă a dinamicilor arhetipale ce stau la baza experienței umane prin interpretarea semnificației pozițiilor planetelor aflate în relație una cu cealaltă. Astfel, există două componente principale ale astrologiei arhetipale: analiza natală și analiza tranzitelor. Analiza natală pornește de la premisa că pozițiile planetelor la momentul și locul nașterii unei persoane pot revela un tipar arhetipal semnificativ, exprimat atât de personalitatea acelei persoane, cât și de evenimentele și experiențele din biografia sa. Analiza tranzitelor are la bază studiul ciclurilor planetare: pe de-o parte cronologia acestora, adică desfășurarea lor în timp, și pe de altă parte relațiile geometrice formate între diferite planete, care se află fiecare într-un ciclu propriu. Se consideră că aceste relații mereu schimbătoare au semnificație simbolică şi că ele revelează schimbări ce corespund trăsăturilor şi conținutului tematic al experienței umane. În astrologia arhetipală sunt studiate două tipuri de tranzite: tranzitele globale și tranzitele personale. Tranzitele globale se referă la întreaga lume, la tiparele în devenire ale experienței umane colective. (4) Tranzitele personale se referă strict la indivizi; ele sunt obţinute prin compararea poziţiilor planetelor de la un anumit moment în timp cu poziţiile planetelor de la momentul nașterii acelui individ, adică prin comparație cu harta sa natală. Și astfel am rezumat pe scurt elementele esențiale ale teoriei astrologice. Deși astrologia tradițională este un subiect vast și complicat, cuprinzând o gamă amețitoare de factori ce ar putea fi luați în considerare, astrologia arhetipală se concentrează de obicei numai asupra acestor trei “forme de corespondență”, după cum le-a numit Tarnas: harta natală ilustrând pozițiile planetare la momentul nașterii unei persoane, schimbările de poziție ale planetelor văzute de pe Pământ (tranzitele globale) și relația dintre acestea două (tranzitele personale). (5)

Metoda folosită pentru analizarea și interpretarea dinamicilor arhetipale ale experienței umane în relație cu ciclurile planetare este bazată pe studiul alinierilor geometrice, adică pe studiul unghiurilor specifice de relație formate între diferite planete aflate fiecare pe orbita sa. (6) Semnificația fiecărei alinieri planetare, adică a fiecărui aspect, depinde de caracteristicile arhetipale asociate planetelor implicate în relație și de unghiul specific la care se formează această relație. La fel ca în perspectiva pitagoreică, și în astrologie se consideră că principiile numărului și geometriei țin de structura și organizarea intimă a cosmosului, și că aceste principii numerice sunt reflectate în relațiile dintre planete.

Aceasta este metoda folosită de Tarnas pentru interpretarea tranzitelor globale în cadrul lucrării sale din 2006, Cosmos and Psyche: Intimations of a New World View. El a descoperit astfel că în perioadele de timp în care planetele intră în aspect – sau în relații unghiulare semnificative – evenimentele globale din perioadele respective (revoluții și războaie, evenimente politice și sociale, expresii artistice și descoperiri științifice, schimbări culturale și transformări spirituale) și întreg zeitgeistul acelei perioade (starea generalizată sau spiritul epocii) reflectă semnificațiile arhetipale asociate respectivelor combinații planetare. De exemplu, Tarnas a înțeles că acele perioade din istorie în care Uranus și Pluto se aflau în aspecte importante (mai precis, în anii 1787-1798 când avea loc Revoluția Franceză, perioada 1845-1856 care a cuprins numeroase revoluții în Europa și în lume, și decada anilor 1960) au fost caracterizate de o serie de teme asociate cu interacțiunea dinamică reciprocă dintre cele două arhetipuri planetare: erupţia unor impulsuri revoluţionare puternice, eliberarea instinctelor (libidinale şi agresive), emanciparea maselor, lupta pentru libertate și o stare generalizată de schimbare radicală și turbulență. În timpul acestor perioade, conform semnificațiilor astrologice consacrate ale planetelor, arhetipul Uranus elibera și trezea instinctele și impulsurile primordiale asociate lui Pluto, în timp ce arhetipul Pluto fortifica și intensifica simultan impulsurile revoluționare și experimentale asociate lui Uranus. (7) Astfel, interacțiunea celor două arhetipuri planetare a modelat temele definitorii și caracterul întregii culturi în perioadele în care cele două planete se aflau în aspect. Tarnas a descoperit că probabil fiecare perioadă istorică ar putea fi analizată astfel, și că studiul diferitelor combinații dintre aceste arhetipuri planetare ne oferă o metodă puternică de înțelegere atât a naturii transormărilor istoriei culturale, cât și a dinamicilor biografiilor individuale.

Totuși, la fel ca în cazul psihanalizei acum un secol, în zilele noastre ne vine greu să ne imaginăm un subiect mai diferit de paradigmele ce domină cunoașterea actuală decât astrologia. În ciuda trecutului său glorios, când în multe dintre marile civilizații ale lumii astrologia era ținută la mare respect, acum, spune Tarnas, ea a devenit “etalonul superstiției”, fiind văzută de mulți ca însăși întruchiparea unui iraționalism obscur și ca o simplă proiecție a gândirii mitice, ceva ce știința modernă a căutat să depășească și să elimine. (8) Respingerea modelului geocentric al sistemului solar în urma Revoluției Copernicane și absența unei explicații științifice adecvate pentru ipoteza că planetele îndepărtate pot influența viețile oamenilor au fost considerate de mulți motive destul de solide pentru a crede că astrologia nu mai putea funcționa dacă precedentele cadre de validitate erau abolite: astfel astrologia trebuia condamnată la o totală obscuritate culturală și academică – poziție pe care eforturile contemporane superficiale ale astrologiei populare și-au asumat-o aproape fără rezerve. Mai mult, celebra concepție greșită a astrologiei, precum că viețile oamenilor sunt definitiv “scrise în stele”, pare să dezbrace ființa umană de capacitatea de auto-determinare, marcând astfel o întoarcere către un fatalism tiranic, către un univers al predestinării de neocolit. După cum este înțeleasă uzual, astrologia pare să contrazică ideea că suntem liberi să ne făurim propriul destin și să ne modelăm identitatea prin acte de voință liberă, să alegem și să trăim viața pe care o dorim, și astfel [astrologia] este percepută ca o amenințare la adresa puterii suverane a sinelui uman. Este de înțeles că, pentru unele persoane, acest motiv singur este de-ajuns pentru respinge din start astrologia.

Ar trebui, deci, să spun foarte clar că noua înțelegere arhetipală a astrologiei este departe de gândul predestinării fataliste cu care au fost asociate de-a lungul timpului formele ei tradiționale și populare. Căci astrologia, conform definiției foarte utile a lui Tarnas, nu trebuie să fie înțeleasă ca prezicând literalmente evenimentele viitoare, indicând astfel mecanismele unui destin predeterminat. Astrologia trebuie înțeleasă ca făcând predicții arhetipale, în ideea în care metodele sale de analiză și interpretare a pozițiilor și mișcărilor planetare ne oferă capacitatea de a înțelege factorii arhetipali, temele și motivele generale care se manifestă în experiențele noastre, și nu forma particulară de manifestare a acestor arhetipuri. (9) Pentru a înțelege cum s-ar putea manifesta un complex arhetipal în detaliile concrete ale vieții, ar trebui să luăm în considerare mulți alți factori care nu țin numai de astrologie: pregătirea culturală, condițiile economice și sociale, bagajul genetic, și, cel mai important, gradul de deschidere al conștiinței care ne ghidează acțiunile și deciziile. Astrologia arhetipală este configurată de o înțelegere profundă a complexei naturi participative a experienței umane. Ea se bazează pe recunoașterea faptului că experiența umană este modelată de intervenția critică a voinței individuale, cu toate că acest lucru se desfășoară într-un cadru cosmic de semnificații arhetipale. Mai mult, principiile arhetipale sunt cu totul nedeterminate în ceea ce privește forma de expresie în detaliile concrete ale vieții umane, chiar dacă ele păstrează o consistență tematică. După cum a arătat Tarnas, arhetipurile astrologice sunt atât multivalente (predispuse la o gamă largă de forme de expresie rămânând totodată coerente cu un nucleu central de semnificație), cât și multidimensionale (se manifestă în diferite feluri conform dimensiunilor diverse ale experienței umane). (10)

Ar trebui, de asemenea, să explic că, în timp ce astrologia este incompatibilă cu principalele afirmații dominante în epoca modernă, ale științei mecaniciste și ale concepțiilor materialiste asupra naturii realității, ea se potrivește totodată cu multe dintre perspectivele din așa-numita nouă paradigmă științifică, care și-au făcut simțită prezența în fizică, biologie, psihologie și în alte domenii. Ideile de holism, interconectivitate, interdependență, organicism, auto-organizare și cauzalitate non-locală care au răsărit din solul teoriei relativității și teoriei cuantelor din fizică sau din abordarea sistemică a biologiei, ne prezintă o viziune asupra realității care contrazice frapant acea perspectivă bazată pe fizica clasică și pe paradigma mecanicistă newtonian-carteziană încă dominantă. Astrologia este de asemenea mult mai congruentă cu teoriile recente referitoare la universul omnicentric, apărute în cadrul cosmologiei și fizicii moderne, teorii care acceptă faptul că suntem cu toții ferm centrați în propria perspectivă psihologică atunci când abordăm universul, ipoteză care sprijină teoria astrologică fundamentată pe un punct de vedere orientat după persoană (deci, geocentric). Aceste noi modele [teoretice], laolaltă cu ideile psihologiei abisale, oferă un context teoretic din ce în ce mai coerent și mai încurajator, în care putem înțelege mai bine pe ce se bazează corespondențele astrologice.

Astfel, cosmologia arhetipală include nu doar studiul corelațiilor dintre alinierile planetare și fenomenele tematizate arhetipal din experiența umană (astrologia arhetipală), ci și problema mai largă a relației astrologiei arhetipale cu noile paradigme intelectuale și viziuni culturale despre lume, și a locului acestei discipline în context academic. Inspirându-se din mai multe domenii de cercetare, cosmologia arhetipală se preocupă cu încercarea de a înțelege, în termeni filosofici și științifici, bazele corelațiilor astrologice și provocarea de a explica ce implică validitatea astrologiei arhetipale pentru cultura globală contemporană.

 

 

Origini, precursori și apariție

Într-un sens, înființarea unui nou domeniu de cercetare sau năzuința către o nouă paradigmă de cercetare este ceva ce nu se poate niciodată întâmpla fără o rupere definitivă cu ansamblul consacrat și acceptat de cunoaștere de la momentul respectiv – iar acest lucru este cu siguranţă adevărat despre cosmologia arhetipală. Totuşi, indiferent de cât de controversate și radicale pot părea premisele și implicațiile sale, de fiecare dată naşterea unui nou domeniu de studiu este rezultatul unei confluenţe a altor discipline de cunoaștere mai consacrate. Această confluență are loc atunci când teorii, metode și sisteme de gândire deja existente sunt aduse împreună în feluri poate neașteptate dar creative, pentru a da naștere unui domeniu cu totul diferit și original. Psihanaliza, de pildă, a răsărit direct din neurologia secolului XIX târziu și din hipnotismul practicat de Charcot, Janet, Breuer și Freud. Într-un context mai larg, psihanaliza a strâns laolaltă elemente provenind atât din Romantism, cât și din tradiția Iluministă – confirmând, pe de-o parte, ideile cu privire la baza inconștientă a motivației umane, identificată înainte de filosofii Schopenhauer și Nietzsche, și, pe de altă parte, aplicând în psihologie raționalismul și determinismul cauzal, idei care erau deja aplicate în științele naturale și medicină. Privind în urmă, contribuțiile psihanalizei, cum ar fi descoperirea impulsurilor primare Eros și Tanatos, sau recunoașterea complexelor Oedip și Electra ca tipare fundamentale ale comportamentului uman, exprimau o viziune despre lume care, în ciuda materialismului științific care definea acea perioadă, rechema în limbajul și în formulările ei teoretice sensibilitatea mitică a Greciei antice – acest lucru avea să fie mult mai vizibil în psihologia analitică din perioada târzie a operei lui C.G. Jung, care a avut un caracter mai pronunțat mitologic.

Din punct de vedere istoric, rădăcinile a mare parte din ceea ce numim astăzi discurs filosofic și cercetare științifică modernă pot fi urmărite până la vechii greci, sau mai devreme, când mintea umană s-a confruntat pentru prima dată cu marile întrebări privitoare la origine și menire, căutând ordine și semnificație în spatele fluxului fenomenal aparent al lumii. Știința atomistă, de pildă, este prefigurată în filosofia lui Democrit. Teoria sistemelor, care recunoaște rolul formei și tiparului auto-organizator, aduce astfel în discuție un concept asemănător cu cel aristotelic de cauză formală. (11) Modelul heliocentric al sistemului solar, figurând un Pământ în mișcare și un Soare nemişcător, a fost anticipat prin speculațiile lui Aristarchus. Iar fizica cuantică, care a propus în locul modelului static și materialist conceptul unui univers al transformării dinamice și al procesului, ne reaminteşte de faimoasa spusă a lui Heraclit, că “totul curge, nimic nu rămâne neschimbat”. În fiecare dintre aceste cazuri, şi mai multe dincolo de ele, concepții antice asupra cosmosului, formulate de greci, s-au reîntors multe secole mai târziu în atenția umanității și în prim-planul discursului intelectual, devenind esențiale pentru concepțiile dominante asupra naturii realității și pentru modelele științifice moderne obţinute pe cale empirică. Astfel se pare că noile discipline și mișcări de idei influențează viitorul în aceeași măsură în care sunt înrădăcinate în trecut.

Întocmai această întrepătrundere de vechi și nou, de antic și modern, a dat naștere cosmologiei arhetipale. De asemenea, și aici [la fel ca în cazul psihanalizei] avem de-a face cu o confluență a mai multor arii de cunoaștere și cultură care a contribuit la înființarea acestui nou domeniu multi-disciplinar – astrologia, psihologia abisală, istoria, filosofia, cosmologia, studiile religioase, mitologia comparată, studiile culturale, artele și noile științe. Și în acest caz au reieșit la suprafață ideile filosofice și sensibilitatea timpurie a grecilor antici, deoarece astrologia, după Tarnas, conține în ea însăși atât viziunea homerică a panteonului cu zei și zeițe din Olimp, cât și concepția platonic-pitagoreică a unui univers perfect ordonat și dinamic întrepătruns cu forme arhetipale transcendente, atât de natură mitică cât și matematică. (12)

Desigur, acesta este punctul în care cosmologia arhetipală diferă în chip radical și totodată se confruntă cu presupozițiile fundamentale pe care se întemeiază perspectiva contemporană dominantă Occidentală despre lume. Sub influența filosofică a raționalismului, pozitivismului și materialismului, împreună cu ascensiunea științei empirice și consfințirea rolului dominant al creștinismului monoteist între religiile Occidentale, zeii antici din mitologia greacă și romană fuseseră “uitați” – mai întâi respinși pe motiv că erau niște idoli păgâni, apoi pe motiv că nu erau nimic altceva decât construcții fictive ale imaginației, superstiții din sisteme arhaice de credințe provenind dintr-o epocă pre-științifică. În urma Revoluției Științifice, ideea că universul este ordonat de principii transcendente și că această ordine este expresia unei inteligențe universale – un logos sau nous divin – a ajuns să fie considerată demodată, fantezistă și întru totul deconectată de la gândirea contemporană. În epoca modernă, orice explicație a unui fenomen care lua în calcul factori transcendenți era repudiată, cu toate că înainte acest lucru era larg răspândit. Mintea științifică avea să considere factorii transcendenți imposibil și inutil de a fi cunoscuți, și să-i înlocuiască cu explicații pur naturaliste. În căutarea cunoașterii, acum doar dovezile simțurilor erau permise, procesate critic de rațiune și supuse metodelor științei. Epoca zeilor trecuse, și începea epoca modernă a societății industriale.

Există două evenimente importante fără de care întreprinderea științifică n-ar fi ceea ce este. Filosofia carteziană a inaugurat un dualism radical între lumea interioară a subiectivității și lumea exterioară a materiei, dintre sinele sau sufletul gânditor (res cogitans) și substanța extinsă negânditoare a lumii (res extensa). Apoi, mecanica newtoniană a explicitat legile fundamentale ale naturii și a oferit cadrele matematice adecvate care le-au permis oamenilor de știință să înțeleagă felul în care funcționează lumea exterioară și astfel să măsoare, prezică și să controleze procesele și operațiile acesteia. Lumea exterioară părea să fie perfect comprehensibilă pe cont propriu, fără vreo referire la gândurile, sentimentele sau dorințele oamenilor. Astfel se năștea obiectivitatea științifică, iar eficacitatea stiinței era puternic demonstrată de faptul că umanitatea stăpânea acum natura într-o măsură mult mai mare decât pe vremea primei Revoluţiei Industriale.

Una dintre consecințele ontologiei carteziene este că suntem forțați să acceptăm că ființa umană locuiește în două lumi separate, dar care sunt totuși conectate în mod misterios: una poate fi accesată prin simțuri, cealaltă prin privirea introspectivă. Dimensiunea sacră și spirituală a vieții începea din ce în ce mai mult să fie disponibilă, dacă era să fie abordată în vreun fel, numai în interioritatea omului. Lumea materială era înţeleasă ca fiind complet inconştientă, lipsită de valoare spirituală sau semnificaţie intrinsecă, compusă numai din materie inertă mişcată mecanic de forţe exterioare, măsurabile ştiinţific. Ştiinţa şi spiritualitatea erau complet dezbinate. Sacrul era smuls din materie, iar cosmosul era dezvrăjit.

După cum a descris pe larg Tarnas, în perspectiva modernă [despre lume], singura sursă a scopului, valorii sau conștiinței raționale era considerată a fi mintea umană, care era văzută ca un simplu epifenomen al funcționării creierului (fenomen marginal). (13) Ființele umane erau concepute ca fiind organisme materiale condiționate social, motivate biologic și codificate genetic, care există numai ca niște creaturi periferice, accidentale, în opoziție cu imensitatea de neconceput a unui univers mecanicist lipsit de suflet și finalitate. În contra acestei viziuni dezolante stătea întreaga realitate subiectivă a conștiinței de sine umane, cu o viață interioară atât de profundă și bogată încât ar putea contrazice orice explicație reducționistă a conștiinței. Fără a-și mai regăsi printr-un mit, poveste sau printr-o viziune cosmologică unitară simțul participării laolaltă cu universul plin de semnificație, omul a căzut pradă unei profunde neliniști și angoase existențiale. În aceste condiţii a fost nevoită psihologia abisală să-şi găsească locul în cultura modernă, mai întâi pentru a atenua simptomele psihopatologice, şi mai apoi, în special odată cu opera lui Jung, pentru a ajuta oamenii moderni să-şi găsească propria înţelegere şi propriul destin spiritual, bazându-se nu pe o atitudine demodată de ortodoxie religioasă, și nici pe rațiune, ci mai degrabă pe o relație însuflețită cu dinamicile din adâncurile psihicului uman inconștient.

Desigur, este mai mult decât simplă coincidență că inconștientul a fost descoperit în aceeași perioadă istorică în care s-a produs declarația lui Nietzsche că “Dumnezeu a murit”. (14) Aproape în exact aceeași clipă în care sinele modern a descoperit că locuiește într-o lume în care orice urmă de divin a dispărut – conștiința umană a plonjat în profunzimile necercetate și nebănuite ale psihicului inconștient. În această nou-descoperită lume interioară, a devenit evident că zeii antici încă trăiau, în ciuda faptului că au fost uitați și trecuți cu vederea atâta timp. De aici provine și remarca lui Jung dintr-un pasaj celebru:

Ne putem felicita că am ajuns atât de repede la un asemenea apogeu al clarității, crezând că i-am lăsat în urmă pe acești zei fantasmatici. Însă ce-am lăsat în urmă de fapt sunt doar spectre verbale, și nu realitățile psihice care au determinat nașterea zeilor. Suntem posedați de conținuturi psihice autonome de parcă acestea ar fi într-adevăr zei din Olimp. Astăzi, îi numim fobii, obsesii, și așa mai departe; într-un cuvânt, simptome nevrotice. Zeii au devenit boli. (15)

“Zeii” nu au dispărut definitiv și pentru totdeauna, ci doar au devenit de nevăzut pentru mintea modernă, care este orientată înafară, și a cărei perspectivă exclude orice altă realitate psihică decât propria conștiință și voință rațională. În lipsa unei mitologii vii, care este esențială, mintea modernă nu a perceput și nu a putut percepe activitatea acelor puternici factori dinamici care înainte erau denumiți zei. De fapt, părea că patologia psihologică sau fizică era singura cale de a atenționa conștiința egoistă modernă că există și alți factori autonomi pe care ea nu îi controlează. Și astfel, prin explorarea simptomelor și cauzelor acestei patologii în cadrul psihologiei abisale, “zeii” erau redescoperiți, desigur de data asta nemaifiind puteri celeste exaltate sau Olimpieni, ci întru totul factori intrapsihici abordabili prin recurs la viaţa interioară a omului. “Toate generațiile de până acum au crezut în zei într-o formă sau alta”, explică Jung. Tot el adăuga: “numai o sărăcire fără precedent a simbolismului ne-a putut permite să descoperim zeii ca fiind factori psihici, ceea ce înseamnă arhetipuri ale inconștientului.” (16)

Descoperirea și investigarea inconștientului au expus eroarea raționalistă de a crede în forța suverană a ego-ului conștient și a voinței care se auto-determină. Psihologia inconștientului nu a fost de-acord cu concepția psihologică naivă că suntem “stăpâni în propria casă”, că avem o voință conștientă singulară, centrată pe ego, și că această voință este, incontestabil, factorul determinant al vieții noastre. Psihologia abisală a demonstrat că noi, oamenii, nu avem o singură voință controlată conștient, ci mai mulți centri motivaționali care ne determină inconștient acțiunile și care ne pot întemeia [sau scuza] scopurile. Ego-ul, centrul conștiinței din starea de veghe, este doar o mică parte din psihicul întreg, el reprezintă doar un complex psihologic printre altele, cu toate că unul de o importanță unică. La nivel general, psihologia abisală a demonstrat că viața noastră este determinată de factori inconștienți pe care nu-i controlăm, iar psihologia analitică jungiană a exprimat în special natura colectivă, universală și mitică a nenumăraților centri arhetipali din inconștient – o perspectivă care a fost perfect compatibilă cu astrologia arhetipală și care avea să influențeze nespus viziunea acesteia.

De-a lungul operei sale, Jung a observat că sursa fantasmelor și viselor pacienților săi nu putea fi găsită printre evenimentele vieții acestora. Mai degrabă se întâmpla că unele imagini fantasmatice musteau de motive și simboluri care păreau a fi inspirate din tradițiile mitologice ale trecutului nostru colectiv. Examinând mai îndeaproape conținutul unor astfel de vise și fantasme, Jung a descoperit dovezi în favoarea existenței unei ordini pline de tâlc în psihicul uman, în favoarea unei dimensiuni a psihicului nerecunoscută până atunci, care structurează și organizează imaginația și gândirea umană individuală. El a devenit convins de faptul că la baza minții umane individuale trebuie să existe o dimensiune mai profundă, colectivă. Jung a postulat că există încă un nivel suplimentar care întemeiază modelul freudian al inconștientului – inconștientul personal ce conține amintiri reprimate și impulsuri, dorințe și frici inacceptabile social este întemeiat pe un “strat” transpersonal mai adânc, pe care Jung avea să-l numească inconștient colectiv sau psihic obiectiv. (17) El a mai descoperit faptul că viața umană nu este motivată numai de impulsurile instinctuale înrădăcinate în fiziologie și în materialul reprimat din inconștientul personal, cum credea Freud, ci și de ideile mitologice universale și tiparele arhetipale din inconștientul colectiv. În viziunea lui Jung, acest fundament adânc, stratul colectiv al psihicului, joacă rolul de “depozitar” al instinctelor și formelor dinamice care întemeiază existența umană, dar și rolul de “matrice a experienței”, solul pre-existent din care crește personalitatea individuală orientată prin complexul ego-ului. (18)

În inconștientul colectiv există arhetipuri precum Eroul, Umbra, Anima, Animus, Bătrânul Înțelept, Copilul Divin, Marea Mamă și Sinele. Jung a conceput aceste arhetipuri ca fiind forme care structurează, ordonează și dinamizează viața psihică, principii de natură instinctuală și spirituală, atât naturale cât și transcendente. Într-adevăr, aceste arhetipuri sunt atât de multivalente, încât Jung a avut nevoie de o întreagă serie de termeni pentru a le descrie. Pentru a numi câteva formulări: “principii formative de putere instinctuală”, “factori care condiționează”, “puteri stăpânitoare”, “zei”, “imagini universale”, “dominante inconștiente”, “tipare de comportament”, “idei primordiale”, “structuri ideatice a priori”, “forțe condiționate transcendental”, “forme care organizează”. (19) Mai departe, el a sugerat că arhetipurile sunt “dispoziții sau idei în sens platonic, active și vii, care preformează și influențează continuu ideile, sentimentele și acțiunile noastre”. (20) Astfel Jung și-a situat ferm teoria despre arhetipuri în continuarea tradițiilor mitice și platonice. La fel ca zeii din mitologie, arhetipurile sunt principii formatoare, supra-ordonate față de conștiința și voința umană, care structurează, ordonează și animă experiența noastră de viață.

În ciuda ecourilor de limbaj mitic grecesc, psihologia freudiană prezenta un model determinist și reducționist al psihicului uman, care respinge orice fel de valoare spirituală sau transcendentă a experienței umane. În această perspectivă, natura umană putea fi înțeleasă numai în termenii unor impulsuri instinctive inconștiente înrădăcinate în biologia sa, iar ca istorie ea [natura umană] putea fi înțeleasă numai ca o consecință a traumelor reprimate din copilărie. Totuși, pentru Jung, complexele experienței personale erau bazate pe arhetipuri colective, adică pe factori spirituali având încărcătură numinoasă și putere instinctuală, care provoacă evoluția și transformarea radicală în experiența umană și care determină procesul de dezvoltare psihologică numit de Jung individuație. Tocmai aceste arhetipuri, în forma lor cea mai profundă, reprezintă preocuparea centrală a cosmologiei arhetipale.

Dacă fundamentele filosofice adânci ale cosmologiei arhetipale sunt date de viziunea antică greacă, precursorii mai apropiați de noi se găsesc aici, în psihologia abisală, cu precădere în linia Jung-James Hillman-Stanislav Grof. În multe aspecte, cosmologia arhetipală reprezintă o continuare a celor mai importante contribuții ale acestor trei autori, marcând o piatră de hotar în ceea ce privește înțelegerea noastră a locului și semnificației arhetipurilor și a psihicului inconștient, atât în experiența umană cât și în largul univers.

Cercetările lui Jung cu privire la fenomenul sincronicității l-au deschis către posibilitatea că arhetipurile nu sunt doar imagini intrapsihice ce se fac simțite în vise și fantasme, de vreme ce arhetipurile par, în anumite condiții, să-și găsească expresie în evenimente și circumstanțe exterioare. Potrivit celei mai precise definiții date de Jung acestui termen, sincronicitatea este o “coincidență semnificativă” între un eveniment exterior și unul interior, o experiență subiectivă care se întâmplă în același timp cu un eveniment exterior care este evident legat de starea psihologică a individului de la momentul respectiv. (21) Sincronicitatea este coliziunea neașteptată, stranie și adesea numinoasă dintre lumea interioară și cea exterioară la un anumit moment în timp pentru care nu se poate găsi o explicație cauzală liniară, și care pune sub semnul întrebării dualismul radical al lui Descartes și diviziunea dintre minte și materie care a influențat atâta vreme viziunea modernă despre lume. În cazurile în care se petrece sincronicitatea, distincția obișnuită dintre minte și materie este depășită, revelând, după Jung, unitatea fundamentală a lumilor interioare și exterioare. Sufletul și cosmosul, spune Jung, par să fie două aspecte ale aceluiași psihic cosmic sau unus mundus, o realitate singulară nedivizată. (22) Din această perspectivă, inconștientul nu trebuie conceput ca fiind stratul colectiv al minții umane individuale, ci mai mult ca un domeniu universal în care trăim și care este legat inextricabil de natură și de lumea exterioară. Iar arhetipurile, în cea mai profundă dimensiune a lor, par să fie principii dinamice ordonatoare ale acestui câmp, factorii formativi ai unui singur suflet universal.

Arhetipurile planetare recunoscute de astrologie par să stea în strânsă legătură cu concepția lui Jung asupra arhetipurilor în sine, adică formele fundamentale ce există în spatele imaginilor arhetipale, al căror nucleu de semnificație poate fi numai intuit, niciodată complet cuprins de intelect. (23) De asemenea, arhetipurile planetare sunt înrudite cu arhetipurile jungiene prin fapul că au aceeași bază “psihoidă”, termen prin care Jung a încercat să surprindă esența complexă a arhetipurilor de principii simultan materiale și sufletești, manifeste în materialitatea cosmosului și totuși dând naştere în psihic imaginilor arhetipale și motivelor mitice. (24) Arhetipurile astrologice asociate planetelor sunt principii universale ce stau la baza imaginilor arhetipale mai specifice identificate de Jung. De pildă, Luna din astrologie, care este asociată cu emoțiile, cu impulsul de a îngriji și de a fi avut în grijă, și cu dimensiunea receptivă, emotivă, a personalității umane, include în semnificația sa globală cel puțin trei arhetipuri Jungiene: anima, mama și copilul, fiecare dintre acestea având legătură cu arhetipul Marii Mame, al întregului, al matricei ființei. (25) Aceste imagini arhetipale suprapuse și legate între ele pot fi înțelese cel mai bine ca expresii derivate ale arhetipurilor planetare fundamentale, așa cum sunt zeii și zeițele din mitologie, care par să fie forme personificate și manifestări ale acelorași principii universale.

Anumite aspecte din viziunea străbătută de mituri a lui Jung au fost preluate de James Hillman spre finalul anilor 1960, și dezvoltate în propria sa disciplină, “psihologia arhetipală”. Inspirată de neoplatonismul Renașterii, psihologia lui Hillman – care este aliată cu lucrarea lui Henry Corbin – a prezentat și promovat viața imaginativă a sufletului în toată splendoarea, nobilitatea, patosul și diversitatea sa mitică, mergând mai departe chiar decât a mers vreodată Jung în toată opera sa. Chiar dacă Hillman i-a respins lui Jung înțelegerea kantiană a arhetipurilor ca entități reificate incongnoscibile (lucrul în sine la Kant) ce determină formarea imaginilor arhetipale (Hillman vede o astfel de teorie ca doar o altă manifestare de fantasmă arhetipală ce nu trebuie luată ad litteram), el a afirmat și extins viziunea mai generală jungiană a naturii pluri-arhetipale a psihicului. În continuarea lui Jung, Hillman a garantat realitatea vie a lumii imaginației, onorând pe fiecare dintre producțiile diverse ale psihicului – patologia sa, figurile sale mitologice şi fantasmele. El a considerat că sufletul este casa mai multor “persoane”, și a mai multor zei și zeițe, și că ego-ul ar trebui să renunțe la iluzia că el ar ocupa întreg locul, împotriva concepției monoteiste asupra divinului, și ca o provocare a ideii umaniste că psihicul este o funcție a unui sine uman singular. Descoperirea şi împlinirea acestei naturi plurale sau politeiste a psihicului, sugerează Hillman, se poate dobândi prin adoptarea unui fel metaforic de a experimenta și înțelege viața – prin cultivarea unui “ochi arhetipal” ce vede dincolo de interpretările literale și concrete ale vieții contemporane, mai adânc, până la realitățile mitice pe care literalismele le ascundeau. El spera că această abordare putea oferi o cale de ieșire de sub stăpânirea autocratică represivă a ego-ului modern, pe care o asocia cu monoteismul, oferind sufletului modern o expresie mai autentică a vieții sale. (26) Mai mult, Hillman a înțeles că anumite condiții psihologice precum depresia sau nevroza nu sunt ceva ce pur și simplu trebuie tratat, corectat și vindecat, cum se întâmplă în varianta medicală a psihoterapiei. El considera că dimpotrivă, aceste simptome sunt expresii esențiale ale profunzimilor sufletului și psihicului, care, dacă sunt acceptate și cercetate, se pot dovedi adevărate porți către o viață mai bogată și mai plină de sens.

Găsind dovezi ale miturilor și arhetipurilor oriunde ar fi căutat, Hillman a ales să-și întoarcă ochiul arhetipal către cultură în general, în speranța că acest efort ar putea restaura un fel de a fi mai potențat estetic și mai legat de mitic. Potrivit rezumatului lui Murray Stein, prin opera lui Hillman:

Ușile analizei erau date de pereți și psihologia abisală era scoasă din contextul clinic afară în lumea largă. Asta a permis un soi de re-sacralizare psihologică a lumii moderne, în măsura în care actul de a crea mituri putea fi acum preluat de cei cu o înțelegere nativă a imaginii și structurii arhetipale. (27)

Hillman a observat că zeii și zeițele domină totul – de la simptome fizice, societate, opere de artă până la istorie și științe, teorii psihologice și filosofice. După cum a spus chiar el în felul său inimitabil, nu poți să-ți deschizi gura fără să vorbească prin ea un zeu.

Din punct de vedere epistemologic, Hillman a rămas ferm credincios ideii sale că orice teoretizare și psihologizare este condiționată arhetipal. Totuși, într-un sens, pentru Hillman totul este imaginație, realitatea este constituită din procesele imaginative metaforice ale psihicului. Ce anume se găsește în afara psihicului și dincolo de realitatea imaginată, nu putem spune. Astfel, în ciuda faptului că psihologia arhetipală a depășit antropocentrismul, și cel mai important, egocentrismul sufletului modern, faptul că Hillman a respins întru totul metafizica a condus la păstrarea intactă a dihotomiei carteziene dintre sine și lume, suflet și cosmos, dihotomie pe care se întemeiau implicit atît psihologia arhetipală cât și psihologia abisală a lui Jung. Psihicul este plin de rezonanțe metaforice, spune Hillman, mustește de suflet, e sursa tuturor percepțiilor noastre ce parvin din lume, însă din cauză că lipsește un cadru metafizic adecvat, nu este foarte clar cum anume relaționează psihicul cu lumea. (28) Spre meritul său, Hillman a conștientizat că mai era nevoie “de încă ceva”, că psihologia arhetipală nu ar trebui să continue să ignore contextul cosmologic, presupozițiile metafizice și ipoteza implicată a existenței unei relații cu o lume exterioară. (29) Lucrul de care este nevoie, admite Hillman, este o “cosmologie psihologică” care să abordeze relația psihologiei arhetipale (și a aplicațiilor sale terapeutice) și temeiurile sale mai profunde, cosmologice sau metafizice. (30)

Cu toate că Hillman l-a urmat pe Jung în ceea ce privește susținerea existenței unei dimensiuni arhetipale a psihicului, el a adoptat o poziție critică față de alte elemente majore ale operei lui Jung, cum ar fi conceptul de Sine (centrul, totalitatea și capacitatea integrativă a psihicului) și cel de individuație (procesul de transformare psihologică profundă ce conduce la întregirea și împlinirea conștientă a Sinelui), considerând că aceste concepte țin de o perspectivă monoteistă și care înțelege devenirea în mod liniar, perspectivă pe care Hillman a încercat să o evite și față de care a fost extrem de critic. Totuși, aceste două concepte sunt extrem de importante pentru cosmologia arhetipală.

Implicațiile fenomenelor sincronistice și ale corelațiilor astrologice sugerează că Sinele ar putea fi înțeles nu doar ca centru și totalitate a psihicului individual, ci totodată ca un fel de principiu organizator și integrator al inconștientului universal sau al psihicului cosmic. După o afirmație celebră de-a lui Jung, “Sinele nu este doar în mine, ci în toate ființele, la fel ca Atman, ca Tao.” (31) La fel ca Atman, Sinele este ceva de felul unei manifestări individualizate a fundamentului spiritual numit în hinduism Brahman. Ca Tao, Sinele este asemenea unui principiu al ordinii cosmologice, al armoniei dinamice și al integrării. Ca principiu integrator și unificator al inconștientului universal, Sinele sau ceva de felul său pare să fundamenteze și să orchestreze corespondențele dintre mișcările planetelor și dinamicile arhetipale ale experienței umane, impulsionând evoluția conștiinței umane prin mediul constituit de arhetipurile cosmologice, la fel cum la nivel personal Sinele joacă rolul de principiu teleologic integrator și transformator al psihicului individual. O astfel de perspectivă procesuală ce ia seama la evoluție este esențială cosmologiei arhetipale, deoarece orbitele planetelor par să descrie cu necesitate tipare ciclice de evenimente recurente în timp, principiile arhetipale asociate planetelor de asemenea par să aibă potențial teleologic, purtând în sine un simț al menirii și al evoluției, mutând conștiința umană mai aproape de unitate și împlinire de sine. Prin urmare, cosmologia arhetipală (în special analiza tranzitelor) poate ajuta la dezvăluirea dinamicilor individuării și evoluției istoriei culturale, prin faptul că ea ne permite să cartografiem schimbări calitative și tematice ale experienței umane. După cum conchide Tarnas în Cosmos and Psyche,

“Particularitatea detaliilor și tiparele ciclice (oferite de analiza tranzitelor) ne amplifică înzecit capacitatea de înțelegere a evoluției culturale, care devine acum un proces istoric imens modelat de forțe arhetipale dinamice, puteri care acționează într-un psihic colectiv cu rădăcini cosmice și exprimând tocmai această filiație cosmică.” (32)

Între timp, în aceeași perioadă a anilor 1960-1970 în care Hillman elabora psihologia arhetipală, psihiatrul ceh Stanislav Grof dezvolta psihologia transpersonală. Pornind de la tradiția psihanalitică ce conține ideile și metodele terapeutice dezvoltate de Freud, Jung, Alfred Adler, Otto Rank, Wilhelm Reich și alții, Stanislav Grof a inițiat propria psihoterapeutică experiențială bazată pe extraordinarul potențial de vindecare și de cunoaștere al stărilor ne-obișnuite de conștiință. Aceste stări ne-obișnuite, induse fie prin consumul de substanțe psihoactive, fie prin tehnici de respirație accelerată, sau care apar spontan în timpul crizelor psiho-spirituale, reprezintă o cale de acces pentru dimensiuni din ce în ce mai adânci ale inconștientului, în care domeniul perinatal descoperit de Grof (care privește dinamicile psihologice și amintirile inconștiente ale traumei nașterii) pare să fie de o importanță majoră. Cu toate acestea, cercetarea propriului inconștient nu se limitează numai la evenimente individuale sau la experiența nașterii. Grof a descoperit că de fapt în aceste stări neobișnuite de conștiință putem accesa ceea ce par a fi amintiri ale unor evenimente istorice, colective, multi-culturale, karmice, filogenetice și evolutive. Mai mult, aceste amintiri par să fie organizate arhetipal și tematic într-o asemenea manieră încât, de pildă, experiențele traumatice din istoria proprie a cuiva sunt conectate cu unele experiențe similare din punct de vedere arhetipal din trecutul colectiv al umanității. Grof a descoperit că auto-investigarea psihologică în stările holotropice oferă o experiență directă a realității unui inconștient universal, mitic-arhetipal, ceea ce sprijină afirmațiile cosmologiei arhetipale. În urma cercetării îndelungate a stărilor holotropice de conștiință, Grof înțelege acum conștiința egotică și psihicul uman ca fiind “expresii și reflexii ale unei inteligențe cosmice care străbate întregul univers și toată existența”. (33) (Grof detaliază pe larg în acest număr din Archai conceptul său de psihologie transpersonală și relația acestui domeniu cu astrologia arhetipală. )

Lucrând împreună la Institutul Esalen din California, unde au venit în contact cu practicanți ai astrologiei, Grof și Tarnas au început să cerceteze dacă astrologia putea fi folosită pentru a ne ajuta să înțelegem extraordinar de variatele stări ne-obișnuite de conștiință care apar în timpul sesiunilor de terapie experiențială. În ciuda scepticismului lor inițial, cei doi au descoperit spre marea lor surprindere că analiza tranzitelor personale este o metodă eficientă de a evidenția temele, nivelele și experiențele arhetipale trăite în timpul acestor sesiuni, depășind orice formă precedentă de diagnostic psihologic în ceea ce privește acuratețea și puterea de predicție. Încurajat de această aplicare cu succes a astrologiei, Tarnas și-a întors apoi atenția asupra marii culturi, aplicând metode de analiză și interpretare astrologică în studiul biografiilor și al istoriei mondiale. Și așa a început călătoria sa de treizeci de ani de descoperiri astrologice în care Tarnas a realizat un studiu sistematic a câtorva mii de hărți natale și hărți ale evenimentelor și perioadelor majore din istoria lumii, studiu care a culminat cu publicarea lucrării sale revoluționare, Cosmos and Psyche.

Inspirându-și înțelegerea arhetipurilor din psihologia abisală, Tarnas a conectat eficient semnificația tiparelor mitice și arhetipale din psihologie, istorie, artă și cultură (descoperite de Jung, Hillman, Jopseph Campbell și alții), cu principiile arhetipale universale din astrologie, care, după cum confirmă studiul lui Tarnas, sunt consistent corelate cu mișcările și alinierile planetare. Cercetările astrologice efectuate i-au sugerat că aceste principii arhetipale, descrise în nenumărate feluri de-a lungul istoriei gândirii occidentale, nu sunt simple cuvinte (ca în nominalism), nu sunt întru totul factori intrapsihici, după cum presupune mintea modernă. Ele nu sunt numai simple categorii al psihicului uman proiectate inconștient asupra unei realități exterioare separate, cum credea Jung la începutul și pe la mijlocul carierei sale, ci mai degrabă, conform formulării jungiene târzii a caracterului psihoid al arhetipului în sine, ele sunt forțe creatoare conținute în natura realității – principii metafizice și cosmologice, precum și factori ordonatori și imagini arhetipale ale psihicului. Astfel, cosmologia arhetipală leagă ideile psihologiei abisale de fundamentele metafizice și mitologice ale Greciei antice, astfel oferind un context cosmologic adecvat pentru psihologia abisală. Combinând reflecțiile lui Jung asupra sincronicității și naturii arhetipurilor, viziunea arhetipală a lui Hillman și devotamentul acestuia față de pluralismul arhetipurilor, împreună cu harta extinsă a psihicului oferită de Grof – și, totodată, combinând aceste idei cu propria sa cercetare de amploare – Tarnas a prezentat perspectiva astrologică într-o lumină cu totul diferită, găsind în acest sistem simbolic antic adesea minimizat, ceva foarte valoros pentru mintea postmodernă, ceva ce ar putea să transforme în chip radical însăși înțelegerea noastră a naturii universului.

Și astfel, fiind redescoperite mai întâi ca factori psihologici umani, arhetipurile își recapătă, prin această nouă abordare a astrologiei, statutul cosmologic de archai – de principii arhetipale cosmologice – propriu perspectivei filosofice grecești. Părând a juca în același timp rolul de temeiuri fundamentale ale psihicului uman și totodată de procese cosmologice formative în universul larg, arhetipurile – archai – sunt tipare eterne în sens platonic, stiluri mitologice arhetipale, forțe dinamice care configurează întreaga experiență, modelând atât lumea exterioară cât și conștiința umană. Iar inconștientul, la început conceput ca simplu strat al psihicului uman, pare acum să fie integrat– pe baza dovezilor astrologice și a sincronicității – într-un suflet cosmic sau anima mundi, pare să facă parte din însăși interioritatea cosmosului. Aceste două concepte – arhetipurile cosmologice și anima mundi – reprezintă preocuparea principală a cosmologiei arhetipale.

 

 

Provocările viitorului

Tarnas și Grof sunt două dintre figurile centrale din spatele înființării cosmologiei arhetipale. Elaborând un curs facultativ în programul de licență Philosophy, Cosmology and Consciousness (PCC) de la California Institute of Integral Studies din San Francisco, lucrările publicate și modul de predare ale celor doi au ajutat în ultimii douăzeci de ani (34) foarte multă lume să privească astrologia cu alți ochi, inspirând o categorie variată de oameni să cerceteze pentru prima dată serios acest domeniu. Alții, printre care și eu – cei care asimilaseră mai întâi abordările astrologiei venind din partea lui Jung, sau din partea umanismului sau psihologiei transpersonale, abordări dezvoltate de figuri precum Dane Rudhyar, Stephen Arroyo, Liz Greene și Robert Hand – au găsit corespondențe ideatice în opera lui Tarnas și au avut foarte mult de câștigat de pe urma contextului filosofic și istoric pe care el le-a adus în domeniu. La nivel practic, felul în care Tarnas aplică astrologia în mai multe și diverse arii de cunoaștere – cum ar fi istoria, curentele culturale, artele, psihologia abisală și tradiția intelectuală occidentală – oferă o demonstrație viguroasă a potențialului enorm al analizei arhetipale. Pentru Tarnas, astrologia este un veritabil “telescop arhetipal” ce are capacitatea de a lumina dinamicile arhetipale și temele universale ce străbat atâtea regiuni ale experienței umane. (35)

Din cauza numărului crescut de oameni interesați de perspectiva arhetipal-astrologică, pe la finele anului 2007 un grup de aproximativ șaptezeci de cercetători, practicanți și intelectuali de toate tipurile s-au adunat formând Colectivul pentru Cercetare Arhetipală (Archetypal Research Collective) în San Francisco Bay Area. De asemenea, în urma eforturilor unora dintre participanții la acest grup de cercetare a fost posibilă apariția revistei Archai cu principalul scop de a promova cosmologia arhetipală ca o nouă disciplină academică și de a aduce această disciplină în atenția unui public extins.

Este foarte incitant să ai șansa de a fi implicat în apariția cosmologiei arhetipale, chiar la începutul acestui proces. Fazele timpurii ale unui nou curent sunt adesea cele mai creative, oferindu-le celor ce iau parte la formarea sa oportunitatea unică de a face o contribuție notabilă în noul domeniu, și oportunitatea de a influența astfel decisiv direcțiile viitoare prin propriile cercetări. Desigur, viitorul ne rezervă și multe provocări. Date fiind ipotezele radicale ale cosmologiei arhetipale și nepotrivirea sa cu consensul general cu privire la natura realității, cei care lucrăm în acest domeniu vom fi inevitabil forțați să înotăm împotriva marilor curente ale gândirii academice contemporane, și nu va fi ușor. Mai mult, dat fiind faptul că se prea poate ca această disciplină să aibă consecințe ce depășesc cu mult cadrul academic, cercetătorii și practicanții din domeniu vor trebui de asemenea să-și asume încă o responsabilitate: aceea de a contribui la trezirea minții moderne față de potențialul enorm al cosmologiei arhetipale, și astfel de a participa semnificativ în transformarea spirituală mai largă a vremurilor noastre.

Întocmai precum curentul psihanalitic de acum un secol, cosmologia arhetipală va provoca în mod cert reacții defăimătoare din partea unora și o respingere categorică din partea altora. Totuși, la fel ca în cazul psihanalizei, poate că și această disciplină reprezintă un instrument necesar de corectare a limitărilor și caracterului unilateral al viziunii contemporane despre lume, un răspuns adecvat la imperativele evolutive ale acestor vremuri. Poate că domeniul cosmologiei arhetipale și perspectiva astrologică pe care acesta se fundamentează pot contribui la vindecarea dihotomiei devastatoare dintre suflet și cosmos care definește viziunea modernă despre lume. Și poate că, în timp, o înțelegere mai profundă a cosmologiei arhetipale ne poate fi drumul către ieșirea din cosmologia dezvrăjită a epocii moderne, și calea către recunoașterea, pe urmele grecilor, a unui univers însuflețit impregnat cu semnificație și relevanță arhetipală.

După cum văd eu lucrurile, există șase provocări principale care trebuiesc adresate de cercetătorii din domeniul cosmologiei arhetipale în anii care urmează:

(1) să acumuleze un corpus solid de dovezi pentru a demonstra mai explicit validitatea, eficacitatea și relevanța analizei astrologice arhetipale pentru cultura universală, prin aplicarea acesteia în studiul psihologiei, istoriei, culturii și artelor;

(2) să caute să înțeleagă și să explice, în termeni filosofici și științifici, fundamentul corelațiilor astrologice, și să prezinte premisele și implicațiile cosmologiei arhetipale într-o formă accesibilă și care să convingă mintea modernă;

(3) să construiască punți către alte discipline, în special acelea care atacă viziunea dominantă despre lume, cum ar fi filosofia procesuală a lui Whitehead, noile paradigme științifice, și ideile unor teoreticieni transpersonali sau integrativi, cum ar fi Gebser, Wilber și Washburn;

(4) să pună în context istoric cosmologia arhetipală, explicând descendența sa ce trece prin civilizațiile babiloniene, mitologia greco-romană, platonism, neoplatonismul Renașterii, Romantism și psihologia abisală;

(5) să distingă clar – și să-și definească relația cu ele – perspectiva cosmologiei arhetipale de alte perspective astrologice, cum ar fi astrologia antică, astrologia psihologică (în formă jungiană sau umanistă), astrologia tradițională (natală, mondială și orară), cosmobiologia (care provine de la școala Ebertin din Germania) și abordarea divinatorie a astrologiei (dezvoltată în Marea Britanie de Geoffrey Cornelius, Maggie Hyde și alții);

(6) să elaboreze ghiduri de bază (practice, teoretice și etice) referitoare la folosirea analizei astrologice arhetipale ca un instrument de înțelegere a dinamicilor și a complexelor psihicului individual în psihoterapie, precum și ghiduri de interpretare a unei hărți astrologice și de desfășurare a ședințelor de consultații.

Eu sper că revista Archai va servi ca vehicul pentru îndeplinirea tuturor acestor scopuri.

 

 

Note

(1) Ernest Jones, The Life and Work of Sigmund Freud, ed. Lionel Trilling şi Steven Marcus (New York: Basic Books, 1961), p. 243. După cum se știe, Freud compara revoluția pe care el a stârnit-o în psihologie cu revoluția Copernicană din astronomie, în ideea în care ambele au subminat și “dezumflat” imaginea de sine a umanității. Revoluția Copernicană este, desigur, exemplul paradigmatic de progres științific sau filosofic care la prima apariție provoacă rezistență, derâdere și dispreț în comunitatea intelectuală.

(2) Freud descrie “id-ul” ca fiind “un ceaun plin cu excitații clocotind”. Vezi Sigmund Freud, New Introductory Lectures on Psychoanalysis, Standard Edition, trad. James Stratchey (1933: repr. New York: Norton & Company, 1965), p. 84

(3) Vezi Thomas Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, ed. a 3-a (Chicago: University of Chicago Press, 1996)

(4) Termenul de “tranzit global” a fost folosit pentru prima dată de Stanislav Grof în timpul cercetării sale astrologice desfășurate împreună cu Richard Tarnas la Institutul Esalen în anii 1970.

(5) În principal, cercetarea astrologică arhetipală, așa cum este ea reprezentată de lucrarea lui Tarnas, Cosmos and Psyche și de articolele din revista Archai, nu se concentrează asupra unor componente majore ale practicii astrologice tradiționale, cum ar fi trăsăturile semnelor zodiacale, casele astrologice, guvernatorii și alți factori de acest tip. Preocuparea sa predominantă se concentrează asupra planetelor, asupra alinierilor ciclice ale acestora și asupra dinamicilor arhetipale corespunzătoare.

(6) Fiecare planetă își schimbă poziția față de Pământ când orbitează în jurul Soarelui. Schimbările de poziție ale planetelor sunt măsurate cu precizie urmărind mișcarea planetelor în jurul Pământului folosind, ca referință, ceea ce se numește ecliptică. În decursul unui an, Soarele pare să se miște de-a lungul unei constelații de stele fixe, făcând înconjurul Pământului. Ecliptica este linia circulară bazată pe mișcarea aparentă a Soarelui. În vreme ce planetele își continuă drumul pe orbită, poziția lor față de ecliptică se schimbă, formând diferite alinieri geometrice unele cu altele. Acest tipar schimbător de relaționare între planete face obiectul studiului în astrologie, cu scopul de a înțelege relațiile schimbătoare dintre principiile arhetipale asociate cu planetele aferente. Știind cum relaționează planetele la un anumit moment în timp, putem ști cum anume relaționăm și noi cu diversele principii arhetipale pe care aceste planete le reprezintă.

Cele mai importante aspecte recunoscute în tradiția astrologică sunt: conjuncția (două sau mai multe planete la distanță de 0°), sextilul (60°), careul (90°), trigonul (120°) și opoziția (180°). Dintre acestea, Tarnas a aflat că aspectele de tip cuadratură – conjuncția, opoziția și careul – sunt în general cele mai semnificative pentru înțelegerea evenimentelor mondiale și a celor mai importante teme din viața cuiva. În tradiția astrologică, aceste alinieri sunt considerate a fi dinamice, “grele” sau provocatoare, în sensul că ele semnifică relații tensionate între unele principii arhetipale, relații care în general necesită un efort considerabil de adaptare și integrare, care tind să încurajeze acțiunea pentru a elibera tensiunea energetică dintre cele două principii arhetipale, și care astfel sunt adesea văzute ca fiind cele mai problematice, cele mai solicitante, dar în final cele mai creatoare și mai orientate către progres. În contrast, trigonul și sextilul sunt considerate aspecte “ușoare”, armonioase, confluente, în sensul că tind să indice o relație bine-întemeiată, deja integrată, de susținere reciprocă, o relație armonioasă între principiile arhetipale. Cu riscul de a supra-simplifica, putem înțelege aspectele “ușoare”ca fiind moduri de a fi deja integrate, iar aspectele grele ca fiind stări dinamice de devenire care necesită integrarea.

(7) Vezi Richard Tarnas, Cosmos and Psyche: Intimations of a New World View (New York: Viking, 2006), p. 141–205

(8) Tarnas, comunicare personală.

(9) Tarnas, Cosmos and Psyche, p. 128

(10) Tarnas, Cosmos and Psyche, p. 87

(11) Aristotel definește cauzalitatea identificând patru manifestări ale acesteia: cauza materială, cauza eficientă, cauza formală şi cauza finală. Pentru existenţa unei locuinţe, de pildă, trebuie să aibă loc un eveniment făcut posibil de patru factori. Cauza materială răspunde la întrebarea “din ce va fi făcută locuința?“. Vom avea nevoie deci de materii prime. Cine este acela care va înființa locuința respectivă și cum va face el asta? – iată întrebarea care ne permite să identificăm cauza eficientă. Oamenii care se vor ocupa de prelucrarea materialelor conform cu proiectul reprezintă, deci, cauza eficientă. Însă acest proiect trebuie să fi prins formă în mintea și în imaginația cuiva, mai înainte să ne întrebăm asupra materialelor și a celor ce le vor prelucra. Schița, proiectul, viziunea prealabilă despre întruchiparea locuinței – reprezintă cauza formală. Trebuie notat că proiectul casei include anumite semnificații care depășesc nivelul material, care se află dincolo de forma locuinței. O locuință conține în proiectul ei și semne ce țin de locuirea familiei sau insului respectiv: cine administrează care cameră? ce fel este decorată casa? ce semnifică efectiv spațiile lăsate libere în locuință? – acesta e holul, aici e camera pentru meditație etc. Asta ne aduce mai aproape de ultima cauză – ce răspunde la întrebarea “care este scopul locuinței?“. Răspunsul: locuirea umană.

Paradigma științifică prezentă întrebuințează cu precădere doar primele două dintre aceste cauze: cauza materială și cauza eficientă. Acest lucru este evident mai ales din fundamentul metafizic pe care se înalță eșafodajele științifice curente. Mai precis, știința contemporană se bazează pe materialism, și în consecință vede natura ca simplă materie moartă, neînsuflețită, care funcționează după legi mecanice. Astfel, multe dintre întreprinderile științifice curente vor fi subordonate acestei viziuni metafizice și vor trata universul ca pe ceva lipsit de viață și exploatabil. Multe dintre operațiunile de cercetare de astăzi urmăresc stăpânirea și exploatarea naturii (cercetarea științifică a devenit mai mult “tehnică”) ele nu țin cont de dimensiunea arhetipală a naturii și nici de telos-ul universului, negând posibilitatea ca Universul să aibă o finalitate în adevăratul sens al cuvântului. Înaintăm orbește la cheremul cauzelor materiale, se presupune. Însă așa cum sugerează dovezile prezentate de Astrologia Arhetipală, natura nu este moartă, universul este de fapt însuflețit. Așa cum proiectul locuinței se afla în imaginația celui care l-a conceput, imaginația omului își poate face loc în domeniul arhetipal al realității. Forma, proiectul universului, schema lui de funcționare, ne este accesibilă prin accesarea introspectivă a acestei dimensiuni arhetipale, dimensiune nici măcar presupusă în materialism.

Pentru a aplica aceste idei la contextul de față, teoria sistemelor privește universul ca o multitudine de sisteme stratificate și întrepătrunse. Teoria sistemelor definește sistemul pornind de la o concepție asemănătoare cu cea aristotelică, cu patru determinante universale. Într-un astfel de context, putem atribui arhetipurilor rolul de “organizatori” ai experienței umane și ai devenirii universului. (nota ed. Rom.)

(12) Tarnas, Cosmos and Psyche, p. 73–75 și 86

(13) Tarnas, Cosmos and Psyche, p. 16–25. De asemenea, vezi Richard Tarnas, The Passion of the Western Mind: Understanding the Ideas That Have Shaped Our World View (1991; repr., New York: Ballantine, 1993), 416–422, pentru discuția pe tema ramificațiilor revoluției Copernicane, ontologiei carteziene, epistemologiei kantiene și biologiei evoluționiste darwiniene, și a ecourilor acestora în înțelegerea modernă a locului în cosmos destinat umanității.

(14) Vezi Friedrich Nietzsche, The Gay Science, With a Prelude in Rhymes and Appendix of Songs (1887), trad. Walter Kaufmann (New York: Random House, 1974), p. 181; și Friedrich Nietzsche, Thus Spoke Zarathustra (1885), trad. Reginald J. Hollingdale (London: Penguin, 1969), p. 41.

(15) C. G. Jung, “Commentary on the Secret of the Golden Flower” (1929), în Alchemical Studies, Collected Works, vol. 13, trad. R. F.C. Hull (Princeton: Princeton University Press, 1968), p. 1–56

(16) C. G. Jung, The Archetypes and the Collective Unconscious, trad. R. F.C. Hull (Princeton: Princeton University Press, 1968), p. 23, par. 50.

(17) C. G. Jung, Memories, Dreams, Reflections (1961), trad. Richard and Clara Winston (London: Flamingo, 1983), p. 420.

(18) Liliane Frey-Rohn, From Freud to Jung: A Comparative Study of the Psychology of the Unconscious, trad. Fred Engreen and Evelyn Engreen (New York: Delta, 1974), p. 96.

(19) Aceste formulări sunt extrase din câteva volume ale Operelor complete ale lui Jung, The Collected Works of C.G Jung, Bollingen Series XX, trad. R. F.C. Hull (Princeton: Princeton University Press, 1953–1979).

(20) Jung sugerează că “Între limitele experienței psihice, inconștientul colectiv ia locul tărâmului platonic al Ideilor eterne. În locul acestor modele fundamentale care dau formă lucrurilor create, inconștientul colectiv oferă prin arhetipurile sale condițiile a priori pentru atribuirea de semnificație.” Vezi C.G. Jung, Mysterium Coniunctionis, a 2-a ed., 1955–1956, trad. R. F. C. Hull (Princeton: Princeton University Press, 1989), p. 87.

Întrebarea ce este abordată aici este întocmai cea privitoare la “limitele experienței psihice”. Care sunt acestea? Dacă, după cum sugerează Jung în altă parte, psihicul uman este întemeiat pe un fundal transcendental și este conectat fundamental cu natura și lumea exterioară, atunci teoria jungiană a arhetipurilor și a inconștienului colectiv, cel puțin în forma sa târzie, este mult mai apropiată de poziția platonismului decât se credea până acum. Această concluzie este întărită de observațiile lui Jung asupra fenomenelor sincronistice.

(21) Jung, Memories, Dreams, Reflections,p. 418–419.

(22) Jung, Mysterium Coniunctionis, p. 537–538

(23) Pentru o detaliere a conceptului jungian al “arhetipului în sine”, vezi Frey-Rohn, From Freud to Jung, 281–299.

(24) C. G. Jung, On the Nature of the Psyche (1954), trad. R. F.C. Hull (London: Routledge, 2004), p. 101–102 și p.110–111.

(25) Vezi descrierea lui Tarnas a semnificațiilor arhetipale asociate Lunii, în acest număr din Archai. (“Planetele”, p. 38). De asemenea, vezi descrierile arhetipurilor planetare pe site-ul Archai: www.archaijournal.org/fundamentals/planets.html).

(26) Vezi James Hillman, Re-Visioning Psychology (1975; repr. New York: HarperPerennial, 1992)

(27) Murray Stein, “Spiritual and Religious Aspects of Modern Analysis,” în Analytical Psychology: Contemporary Perspectives in Jungian Analysis (Advancing Theory in Therapy), ed. Joseph Cambray și Linda Carter (New York: Brunner-Routledge, 2004), p. 211

(28) Pentru o discuție în jurul antipatiei lui Hillman față de metafizică, vezi David. R. Griffin, “Archetypal Psychology and Process Philosophy: Complementary Postmodern Movements,” în Archetypal Process: Self and Divine in Whitehead, Jung, and Hillman, ed. David. R. Griffin (Evanston, IL: Northwestern University Press, 1990), p. 63–72

(29) Vezi eseul lui Hillman, “Back to Beyond: On Cosmology,” în Archetypal Process, ed. Griffin (Evanston, IL: Northwestern University Press, 1990), p. 213–231

(30) Hillman, “Back to Beyond,” p. 220

(31) C. G. Jung, “Good and Evil in Analytical Psychology” (1959), în Civilization in Transition, Collected Works, vol. 10, p. 463

(32) Tarnas, Cosmos and Psyche, p. 204

(33) Stanislav Grof și Hal Z. Bennett, The Holotropic Mind (San Francisco: Harper Publications, 1992), p. 18

(34) La momentul publicării acestei traduceri, se împlinesc de fapt aproape treizeci de ani de la acest moment.

(35) Tarnas, Cosmos and Psyche, p. 71

 

 

Bibliografie

Cambray, Joseph şi Linda Carter – Analytical Psychology: Contemporary Perspectives in Jungian Analysis (Advancing Theory in Therapy), New York: Brunner-Routledge, 2004

Freud, Sigmund – New Introductory Lectures on Psychoanalysis, 1933, Standard Edition, trad. James Strachey, New York: Norton & Company, 1965

Frey-Rohn, Liliane. – From Freud to Jung: A Comparative Study of the Psychology of the Unconscious, trad. Fred Engreen şi Evelyn Engreen, New York: Delta, 1974

Griffin, David R. – Archetypal Process: Self and Divine in Whitehead, Jung, and Hillman, Evanston, IL: Northwestern University Press, 1990

———. “Archetypal Psychology and Process Philosophy: Complementary Postmodern Movements.” în Archetypal Process: Self and Divine in Whitehead, Jung, and Hillman, ed. David R. Griffin, Evanston, IL: Northwestern University Press, 1990

Grof, Stanislav – The Cosmic Game: Explorations of the Frontiers of Human Consciousness, Albany: State University of New York Press, 1998

———. Psychology of the Future: Lessons from Modern Consciousness Research, Albany: State University of New York Press, 2000

Grof, Stanislav şi Hal Z. Bennett – The Holotropic Mind, San Francisco: Harper Publications, 1992

Hillman, James – “Anima Mundi: The Return of the Soul to the World.” 1982, în The Thought of the Heart and the Soul of the World, Dallas: Spring, 1992

———. “Back to Beyond: On Cosmology.” în Archetypal Process: Self and Divine in Whitehead, Jung, and Hillman, edited by D. R. Griffin, Evanston, IL: Northwestern University Press, 1990

———. Re-Visioning Psychology, 1975, Reprint, New York: HarperPerennial, 1992

Jones, Ernest. – The Life and Work of Sigmund Freud, ed. Lionel Trilling şi Steven Marcus, New York: Basic Books, 1961

Jung, Carl G – “Archetypes of the Collective Unconscious.” 1954. în The Archetypes and the Collective Unconscious, Collected Works of C. G. Jung, vol. 9, partea I, a 2-a ed, trad. R. F.C. Hull. Princeton: Princeton University Press, 1968.

———. The Collected Works of C. G Jung. Bollingen Series XX, trad.R. F.C. Hull, Princeton: Princeton University Press, 1953–1979

———. “Commentary on the Secret of the Golden Flower.” 1929. în Alchemical Studies, Collected Works of C. G. Jung, vol. 13, trad. R. F.C. Hull, Princeton:Princeton University Press, 1968

———. “Good and Evil in Analytical Psychology.” 1959, în Civilization in Transition, Collected Works of C. G. Jung, vol. 10, trad. R. F.C. Hull. Princeton: Princeton University Press

———. Memories, Dreams, Reflections, 1961, trad. Richard şi Clara Winston, London: Flamingo, 1983

———. Mysterium Coniunctionis, a 2-a ed., 1955–1956, Collected Works of C. G. Jung, vol. 14, trad. R. F.C. Hull, Princeton: Princeton University Press, 1989

———. On the Nature of the Psyche, 1954, trad. R. F.C. Hull, London: Routledge, 2004

Kuhn, Thomas S. – The Structure of Scientific Revolutions, 1962, a 3-a ed. Chicago: University of Chicago Press, 1996

Nietzsche, Friedrich – Basic Writings of Nietzsche, trad. Walter Kaufmann, New York: Modern Library, 2000

———. The Gay Science, With a Prelude in Rhymes and Appendix of Songs, 1887, trad. Walter Kaufmann, New York: Random House, 1974

———. Thus Spoke Zarathustra. 1885, trad. Reginald J. Hollingdale, London: Penguin, 1969.

Shamdasani, Sonu – Jung and the Making of Modern Psychology: The Dream of a Science.Cambridge: Cambridge University Press, 2003

Stein, Murray – “Spiritual and Religious Aspects of Modern Analysis.” în Analytical Psychology: Contemporary Perspectives in Jungian Analysis (Advancing Theory in Therapy), ed. Joseph Cambray şi Linda Carter, New York: Brunner-Routledge, 2004

Tarnas, Richard – Cosmos and Psyche: Intimations of a New World View, New York: Viking, 2006

———. The Passion of the Western Mind. Understanding the Ideas That Have Shaped Our World View, 1991, Reprint, New York: Ballantine, 1993