O reevaluare a presupusei isterii a Terezei de Avila

Christopher M. Bache, Ph. D., 1985

Profesor de Filosofie şi Studii Religioase la Youngston State University, Ohio.

Reprodus cu permisiunea autorului după A Reappraisal of Teresa of Avila’s Supposed Hysteria, apărut în revista Journal of Religion and Health, vol. 24, nr. 4, iarna 1985

 

“Intuiesc că mare parte din crizele de sănătate despre care relatează misticii ar putea avea origini perinatale. Dacă și alte studii vor confirma această ipoteză, mare parte din așa-numita “patologie” asociată în general cu misticismul s-ar dovedi a fi de fapt deloc degenerativă, ba chiar progresivă. Acest fapt nu poate să aibă decât un efect înviorător asupra concepției noastre mai largi asupra misticismului.” – Christopher M. Bache, Ph.D.

 

ABSTRACT: Acest eseu prezintă o reevaluare a crizelor severe ale Terezei de Avila, crize care au reprezentat o trăsătură distinctă a misticismului ei. Diagnosticul de isterie își pierde validitatea, și trebuie să fie cel puțin abandonat de clinicieni. Putem analiza altfel aceste simptome comparând fenomenologia crizelor Terezei cu fenomenologia experiențelor subiecților terapiei cu LSD. Teza eseului este următoarea: aplicând categoriile lui Stanislav Grof, crizele Terezei sunt simptome perinatale. Ca atare, ele reprezintă apariția și reintegrarea unor sisteme psihologice extrem de primitive și originare, și pot fi descrise ca durerile creșterii conștiinței transpersonale. Ele nu reflectă o stare psihopatologică degernativă, ci o mișcare progresivă către nivele mai înalte de conștiință.

 
 

Una dintre cele mai enigmatice dintre nenumăratele experiențe neobișnuite relatate de mistici se încadrează într-o categorie ciudată, a crizelor fizice traumatice adesea însoțite de emoții puternice și tulburătoare. Se pare că Tereza de Avila era foarte predispusă la astfel de neplăceri și a suferit mare parte din viața sa adultă de aceste crize. Printre relatările experiențelor ei de absorpție mistică, se numără și descrierile candide ale “torturilor” trimise ei de către Dumnezeu, torturi care au crescut în intensitate odată cu aprofundarea rugăciunii sale mistice:

… durerea este atât de mare încât abia o poți suporta, și uneori, după cum zic surorile mele care uneori mă văd așa, și astfel înțeleg mai bine, pulsul aproape că mi se oprește, oasele îmi sunt toate dislocate iar mâinile îmi sunt atât de încordate încât uneori nu pot să le împreunez. Până în ziua următoare am dureri de încheieturi și în trupul întreg, ca și cum oasele mi-ar fi fost smulse în bucăți. Altă dată diavolul a stat cu mine cinci ore și m-a torturat cu suferințe atât de teribile și cu o neliniște totodată interioară și exterioară că nu le-aș mai fi putut îndura o secundă mai mult. Surorile care erau cu mine s-au înspăimântat de moarte… căci diavolul mi-a aruncat trupul, capul și brațele în aer și n-am avut forță să-i rezist. Dar cel mai rău lucru a fost neliniștea interioară. Nu puteam deloc să-mi regăsesc pacea. (1)

Atât de frecvente au fost aceste atacuri și atât de intim i-au afectat calea spirituală încât au ajuns să fie văzute ca niște semne distinctive ale spiritualității Terezei. Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, crizele Terezei erau diagnosticate ca isterie, conferindu-i titlul dezonorant de “patron spiritual al istericilor”. (2)

Scopul acestui studiu este să propună o analiză alternativă a convulsiilor Terezei, mai precis
să interpreteze aceste convulsii ca “simptome perinatale”. Voi propune că aceste simptome stranii sunt în întregime naturale și că relevă purificarea psiho-fizică necesară misticilor în drumul către atingerea stărilor transcendentale de conştiinţă. Prin urmare, voi sugera că aceste simptome nu trebuiesc înţelese ca fiind regresive, ci progresive. Chiar dacă subiectul acestui studiu se concentrează exclusiv asupra Terezei, mai mulți mistici au descris simptome traumatice extrem de similare. Așadar, consider că mecanismele implicate aici nu sunt specifice numai Terezei, ci au o relevanță extinsă pentru înțelegerea transformărilor conștiinței ce au loc pe calea mistică în general. Mai precis, întrucât aceste crize sunt adesea o componentă a experienței de tipul “noaptea întunecată a sufletului”, demonstrarea caracterului lor perinatal încurajează o reconceptualizare paralelă a “nopții întunecate”. Mai mult, aceste crize nu se regăsesc numai la misticii Occidentali, după cum am încercat să demonstrez în altă parte. (3)

Conceptul de “simptomatologie perinatală” este inspirat din munca lui Stanislav Grof din domeniul psihoterapiei cu LSD. Cei 25 de ani de cercetare în domeniu l-au făcut pe Grof autoritatea supremă pe plan mondial în ceea ce privește efectele psihoactive ale LSD. În opera sa se înrădăcinează nu numai o nouă și puternică modalitate de a face terapie, ci și un nou model al conștiinței, mai profund și mai cuprinzător decât orice alt model propus în cercurile psihologice Vestice. Aceia care au depășit dezbaterea dintre misticismul “natural” vs cel “chimic” s-ar putea feri de ceea ce pare un refren al aceluiași cântec.

Însă aceasta ar fi o greșeală, pentru că opera lui Grof este mult mai sofisticată metodologic și conceptual decât toate încercările precedente, într-o asemenea măsură încât marchează o nouă eră în tratarea subiectului. De altfel, dimensiunea farmacologică a cercetării lui Grof s-ar putea dovedi o pistă falsă la o analiză atentă. Harta conștiinței propusă de Grof este destul de independentă de LSD, care a avut numai rolul simplu de instrument de explorare, cu atât mai mult cu cât harta este în parte confirmată de școli psihoterapeutice care nu folosesc drogurile – de exemplu, descoperirile lui Rank legate de trauma nașterii. Mai mult, Grof însuși a dezvoltat metode fără droguri pentru a accesa aceleași dimensiuni ale conștiinței care mai înainte erau provocate cu ajutorul LSD-25.

Ordinea prezentării va cuprinde următoarele:
(1) o privire istorică și o critică a diagnosticului de isterie,
(2) o descriere a simptomelor Terezei păstrând în vedere atât componentele fizice, cât și cele psihologice,
(3) o descriere a simptomatologiei perinatale în psihoterapia cu LSD,
(4) o comparație fenomenologică între experiența Terezei și experiențele subiecților din terapia cu LSD,
(5) concluzii.

 
 

(1)

Diagnosticul de isterie

Unul dintre studenții lui Charcot, G.Hahn, S.J., a fost, cred, primul care a susținut acest diagnostic într-un studiu amplu, “Les phénomènes historiques et les révélations de Sainte-Thérèse”. (4) În urma unei analize detaliate a operelor complete ale Terezei, concluzia lui a fost că ea suferea de “o isterie organică extrem de caracteristică; boala atinge de fapt cea mai înaltă limită. […] Este vorba despre Marea Isterie (Grand Hysterie) cu semnele ei caracteristice, cu contracțiile și atacurile ei, care se aseamănă înfricoșătoarelor crize de epilepsie.” (5)

Isteria era o categorie de diagnostic extrem de utilizată și discutată în acele vremuri. Un alt student de-al lui Charcot, Pierre Janet, a publicat un studiu important despre isterie în 1892 în care l-a urmat pe Charcot în definirea cauzei isteriei, și anume o disfuncție organică cerebrală. (6) În 1895 Freud și Breuer au publicat faimosul volum Studii despre Isterie, în care au sugerat pentru prima dată o posibilă etiologie psihogenă a acestei afecțiuni. (7) Ei au susținut că isteria rezultă din reprimarea traumelor sexuale timpurii la temperamentele predispuse ereditar, o caracterizare care nu se potrivește cu viața Terezei. Dată fiind confuzia din jurul acestei afecțiuni, Evelyn Underhill recomanda în cartea sa Mysticism, să ne abținem mai bine de la judecăți asupra semnificației acestor crize până când ele sunt mai bine înțelese, mai degrabă decât să respingem aleatoriu marii mistici pe motiv că ar fi simpli isterici. (8)

Pe de altă parte, James Leuba a acceptat că eticheta de “isterică” este potrivită pentru Tereza și alți mistici, însă cu precizări suplimentare. În cartea The Psychology of Religious Mysticism el a conchis, urmându-l pe Hahn, că Tereza prezenta multe dintre simptomele caracteristice isteriei, însă nu se încadra perfect în tipul de personalitate al istericilor. Tereza era capabilă de un efort susținut, energic și inteligent investit în scopuri raționale, în timp ce istericii tipici sunt “sfârleze fără scop” și fără o direcție interioară. Respingând teoria psihanalitică a traumei sexuale reprimate, Leuba a considerat că prezența simptomelor isterice este datorată epuizării mentale și fizice cauzate de dificultatea stilului de viață monahal și de jurământul nenatural de celibat, cel din urmă fiind extrem de problematic în cazul Terezei. (9)

În cei 50 de ani scurși de la cartea lui Leuba, isteria nu s-a descurcat prea bine ca și categorie de diagnostic. Psihologia și-a rafinat concepțiile și a ajuns să recunoască distincții acolo unde mai înainte percepea similaritate. Studiile au început să demonstreze că afecțiuni psihice foarte diferite au fost grupate abuziv sub eticheta de “isterie”, făcându-i pe medici să creadă că criteriile pentru diagnosticarea isteriei erau atât de imprecise încât practic erau nefuncționale, creând iluzia definirii unui sindrom acolo unde nu exista de fapt nici unul. În urma reexaminării literaturii asupra subiectului, Slater și Roth au ajuns la următoarea concluzie:

Așadar, se pare că de fiecare dată când abordăm sindromul isteriei, acesta se fragmentează inevitabil, fie că metoda folosită este una genetică ori studiul de observație, fie că ne preocupăm de patologia, de trăsăturile de personalitate sau de simptomele asociate isteriei. Concluzia finală la care ajungem este că putem folosi termenul de “isteric” în forma sa adjectivală, adică pentru a desemna un simptom sau o constelație de simptoame. Vom evita să folosim termenul de “isterie” pentru a desemna un sindrom specific sau o afecțiune a minții, întrucât acestei așa-numite maladii îi lipsesc o definiție satisfăcătoare, precum și o patologie, patogeneză, structură simptomatică unitară, o evoluție unitară și un traseu bine-definit. (10)

Dat fiind acest progres în domeniul nosologiei (11), în prezent ar fi cel puțin un anacronism să îi punem Terezei diagnosticul de isterie. Maximul pe care l-am putea afirma în acest sens ar fi că ea manifestă anumite simptome isterice, însă în acest context ar fi mai potrivit să spunem că simptomele ei sunt marcate de o tendință către disociere și crize de integrare ale sistemului nervos central. Odată stabilit acest lucru, încă este necesar să ne decidem în privința etiologiei acestei afecțiuni. (12)

În prezent nu înțelegem motivul pentru care Tereza suferea de aceste crize similare cu cele epileptice. În sens mai larg, paradoxul remarcat de Underhill este încă nerezolvat. În general, misticii suferă mai multe suferințe fizice și au o sănătate mai șubredă decât majoritatea oamenilor, și totuși par să ducă o viață mai bogată, mai profundă decât aceștia. Ei sunt o parte a populației care suferă asemenea afecțiuni fizice, încât John Tauler afirma într-una din predicile sale, “Credeți-mă, copii, cine este obișnuit cu astfel de suferințe trebuie va avea nevoie adesea de o mare tărie de caracter, căci singură alcătuirea trupească n-ar putea să le suporte.” (13)

Privind în ansamblu, comunitatea psihologică a fost mai impresionată de simptomele unei aparente sănătăți deficiente, decât de semnele unei posibile meta-sănătăți, și, prin urmare, a ales să perceapă misticismul ca o deviație complicată de la normalitate, în mod cert de natură patologică. Pentru a stabili un nou diagnostic pentru crizele Terezei, să începem prin a nota evoluția în timp a simptomelor ei.

 
 

(2)

Descrierea simptomelor Terezei

Pe când era o tânără novice la Mănăstirea Carmelitelor din Avila, Tereza a suferit de leșinuri, febră și probleme cardiace. Într-o călătorie de tratament la Becedas, îi este oferită o copie a lucrării lui Osuna, Al treilea Alfabet Spiritual, din care învață rugăciunea reamintirii, experimentând curând “rugăciunea liniștii” și chiar un scurt moment de “uniune cu divinul” (14). În Becedas este diagnosticată ca având “nervii micșorați”, iar starea i se deteriorează constant vreme de trei luni. Tereza notează că “durerea din inima mea, pentru care am fost acolo să mă tratez, devenise mult mai rea; uneori mă simțeam de parcă aș fi fost strânsă între dinți ascuțiți, iar durerea provocată de acești dinți era atât de puternică încât mă temeam să nu înnebunesc.” (15) E străbătută neîncetat de dureri, din cap până-n picioare. Una dintre aceste crize au lăsat-o într-o comă de patru zile, atât de asemănătoare morții încât deja i se pregătea mormântul. Chiar dacă supraviețuiește, starea ei este deplorabilă: “Limba îmi era mușcată, sfâșiată în bucățele […] Toate oasele păreau să-mi fie smulse din încheieturi, și o stare teribilă de confuzie se insinua în mintea mea. În urma torturilor la care am fost supusă în aceste zile, îmi dublasem volumul și arătam ca o minge, nu mai puteam să-mi mișc brațele, picioarele, mâinile sau capul, decât ajutată de alții, de parcă aș fi fost moartă.” (16) În cele din urmă Tereza se întoarce în Avila nevindecată. După opt luni starea ei începe să se îmbunătățească, însă nu se recuperează complet din această paralizie vreme de trei ani.

Odată ce rugăciunea Terezei devine din ce în ce mai adâncă în anii de după boală, ea pare să primească unele “favoruri divine”. Primul astfel de favor, considerat ca atare un dar supranatural, este cel de a pătrunde în al treilea și al patrulea nivel de intensitate a rugăciunii – rugăciunea uniunii și rugăciunea uniunii divine. Al doilea, Tereza începe să aibă viziuni și să audă voci care o învață, printre altele, despre procesele de aprofundare a spiritualității sale. Un al treilea favor este numit de Tereza în mai multe feluri: extaz, înălțare, zbor sau strămutare a spiritului. În aceste experiențe ea își părăsește trupul într-un soi de formă spirituală și este adesea purtată în “Paradis”, unde îi sunt revelate o seamă de adevăruri teologice și spirituale. Oricât de problematice sunt pentru rațiunea Occidentală relatările Terezei referitoare la experiențele înafara corpului (out-of-body experiences – OBE), ea insistă că ele au avut loc exact așa cum le-a descris.

De asemenea, ea mai insistă, spre surpriza noastră, că aceste experiențe înafara corpului sunt “mult mai benefice” pentru dezvoltarea sa spirituală decât uniunea mistică! (17) Admiratorii Terezei tind să evite acest punct al mărturiei sale, totuși era de așteptat, căci nu se potrivește cu preconcepțiile ei legate de realitate și de uniunea mistică. Venind în urma celor trei favoruri precedente, al patrulea favor divin este descris de Tereza ca mult mai valoros decât celelalte, pentru că îi va curăța sufletul de imperfecțiuni. Ea începe să resimtă o serie de suferințe ce vin fără avertismente asupra ei. Chiar dacă uneori sunt subtile, aceste dureri sunt alteori atât de copleșitoare “încât sufletul este incapabil de a mai face ceva. Întregul trup se încordează și nu mai poți mișca nici mâinile nici picioarele.” (18) Aceste spasme convulsive îi disclocă oasele într-o asemenea măsură încât ea crede că urmează cu siguranță moartea, chiar ajungând să se roage pentru eliberarea pe care moartea ar aduce-o. Spasmele sunt însoțite de frisoane, fluctuații ale pulsului și uneori cu țiuituri în urechi. Tereza se referă la o durere de parcă inima i-ar fi fost străpunsă de o săgeată îmbibată într-o substanță ce provoacă ura de sine, alteori o descrie ca și când ar fi provocată de o suliță cu vârf de fier încins. Tereza mai vorbește despre cum este aruncată ca gazul pe foc. În mod paradoxal, chiar dacă agonia este sfâşietoare, ea este dulce totodată: “Nici un cuvânt nu e de-ajuns pentru a descrie felul în care Dumnezeu rănește sufletul și neliniștea dureroasă care urmează de aici, o asemenea neliniște că sufletul abia mai știe ce-i cu el. Totuși, atât de plăcută este această suferință… O viață întreagă nu poate oferi încântare și satisfacție mai mare.” (19) Tereza nu a putut înțelege niciodată cum ar putea exista în suflet, în același timp, suferință și încântare. (20)

Chiar dacă aceste experiențe “înafara” corpului îi provoacă mari suferințe, Tereza pare capabilă să-și păstreze echilibrul psihologic “interior” în majoritatea lor. Ea se știe sprijinită de Dumnezeu în aceste încercări, pe care le simte ca făcând parte în mod necesar din drumul dezvoltării sale spirituale. Totuși, există momente când trauma fizică este însoțită de o angoasă psihică extrem de severă, în care acel sentiment de securitate spirituală este literalmente zdrobit. În aceste cazuri Tereza nu se mai poate simți în nici un fel conectată cu Dumnezeu sau protejată de El. Deloc surprinzător, ea atribuie aceste torturi diavolului. (21) Diavolul este cel ce o face pe Tereza să uite toate favorurile divine care i-au fost oferite mai înainte, determinând-o să arboreze o atitudine neîncrezătoare și sceptică față de orice. Ea se simte atât de rea încât se consideră responsabilă pentru toate ereziile Reformării, un exces pe care nici măcar scrupuloasa Tereza nu-l poate accepta. Se simte complet înstrăinată de mila lui Dumnezeu, fiind confruntată cu un Dumnezeu “care întotdeauna mânuiește focul și sabia”. Împovărată de păcatele ei în fața acestui Dumnezeu drept, Tereza descoperă disperarea.

Cu alte ocazii diavolul joacă “mingea cu sufletul [ei]”, determinând-o să nu poată gândi altceva decât trivialități absurde. Cu credința amorțită și adormită, și cu o iubire de Dumnezeu “călduță” numai, Tereza își simte sufletul captiv în iad:

Chiar și dorința de a-și spune rugăciunile sau doar de a căuta singurătatea nu face decât să intensifice angoasa sufletului, căci tortura interioară pe care o resimte, fără să-i poată recunoaşte originea, este intolerabilă, şi, în opinia mea, are o oarecare similaritate cu iadul. Într-adevăr, este un fapt cert, căci Domnul mi l-a revelat într-o viziune: sufletul arde către interior fără a ști cine a aprins focul, nici de unde vine, nici cum să scape de el, nici cu ce să-l stingă. (22)

Deprivată zile întregi de capacitatea de a gândi un singur gând bun, Tereza poate reflecta numai asupra depresiei și nemulțumirii absolute pe care nu le poate izola și nici risipi. Aceste confruntări cu diavolul sunt adesea de natură pur psihologică, și pot dura de la o zi până la trei săptămâni. Cu toate acestea, cea mai gravă stare este aceea când suferințele fizice și psihice au loc în același timp. Tereza notează că o astfel de sesiune a durat cinci ore și le-a îngrozit pe celelalte maici care au stat și-au privit neajutorate. (23)

Cu cât se apropie mai mult de punctul culminant al experienței sale mistice, cu atât devin mai frecvente și mai intense suferințele sale fizice și psihice. Cele mai recente experiențe relatate în autobiografia sa (circa 1565 dacă e să folosim data versiunii complete) sunt străbătute de sentimentul de a fi abandonată de Dumnezeu, chiar și când începe să se apropie din ce în ce mai mult de El. Uneori însoțită de crize, alteori nu, Tereza se simte suspendată între Paradis și Pământ. Cu toate că a abandonat Pământul care nu-i mai poate oferi nici o consolare, încă nu poate avansa în Rai. în timp ce dorința arzătoare de a fi cu Dumnezeu crește, la fel și sentimentul abandonului crește când dorința nu este satisfăcută. Singurul “ajutor” care îi este oferit este o cunoaștere a lui Dumnezeu care nu face altceva decât să-i sporească suferința, căci Teresei încă îi este interzisă prezența Lui. Ea rătăcește singură într-un fel de “deșert”, fără nici o alinare.

În acest context Tereza introduce imaginea interesantă a strangulării. Sufletul abandonat ce caută compania [divină], scrie ea, este “ca o personă care are o funie în jurul gâtului, care este strangulată și se chinuie să respire”. (24) Apoi ea menționează că dorința ca trupul și sufletul să nu fie separate în timpul acelor chinuri (cu alte cuvinte, dorința de a nu muri) este “ca o voce asfixiată care strigă după ajutor”. Aceeași metaforă este folosită în același paragraf pentru a desemna două experiențe psihologice distincte, însă în ambele cazuri comparația este neclară și cumva derutantă. Ne întrebăm în mod natural dacă nu cumva strangularea și respirația grea sunt aspecte esențiale ale experienței Terezei, pe care ea încearcă să le integreze în fluxul experienței sale psihologice. Consider că este foarte probabil să fie așa, dat fiind faptul că ea menționează explicit în mai multe locuri această respirație îngreunată. (25)

Când Tereza își redactează autobiografia, aceste suferințe fizice și psihice sunt resimțite aproape constant, devenind sinonime cu experiența ei. Chiar dacă ea trăise o uniune mistică extrem de avansată și experimentase de mai multe ori fiorii extazului, ea consideră că aceste torturi, chiar și confruntările cu diavolul, reprezintă cele mai valoroase daruri pe care i le-a oferit Dumnezeu. Ele sunt mijloacele prin care sufletul îi este purificat, “rafinat ca aurul într-un creuzet”, și curățat de imperfecțiuni. Ele reprezintă ultima stare de purgatoriu de dinaintea celei mai profunde uniuni mistice. Descrierea pe care Tereza o face în Castelul Interior acestei “purificări finale”, completată la doisprezece ani după versiunea completă a autobiografiei sale, se potrivește cu relatările ei precedente. Ea amplasează aceste torturi purificatoare în cel de-al șaselea palat, chiar înainte de intrarea în cel mai înalt palat, al șaptelea. Focul purificator este cea mai des folosită metaforă, iar Tereza descrie același abandon paradoxal – cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se simte mai înstrăinată de el. (26) Având la îndemână această descriere a experinețelor Terezei, să ne întoarcem atenția acum asupra aspectelor fundamentale ale psihoterapiei cu LSD.

 
 

(3)

Simptomatologie perinatală în psihoterapia cu LSD

Începându-și cariera ca psihiatru de orientare psihanalitică în Cehoslovacia, Stanislav Grof a fost vreme de 25 de ani pionierul integrării LSD în procesul psihoterapeutic, cu scopul de a studia sistematic dimensiunile conștiinței revelate cu ajutorul psihedelicelor și de a compara rezulatatele acestui studiu cu teoria clinică contemporană, revizuind-o unde este nevoie. (27) Până în prezent, Grof a supervizat personal și a luat parte la peste 5000 de sesiuni de terapie cu LSD, structurate clinic și cu un eșantion extrem de diversificat. Grof consideră că experiențele foarte diferite pe care oamenii le au cu LSD încep să se delimiteze în categorii distincte când studiem un eșantion atât de mare, iar aceste categorii revelează o viziune coerentă și stabilă, universal aplicabilă, a conștiinței. El a prezentat această nouă hartă a conștiinței de-a lungul a patru cărți (28), iar a cincea, extrem de anticipată, fiind în pregătire (29).

După ce a înțeles că efectele psihoactive ale LSD sunt de tipul unui catalizator general și amplificator al proceselor psihice, Grof a demonstrat că acesta poate fi folosit în cadrul unor sesiuni de auto-explorare, cu scopul de a activa amintiri și alte conținuturi psihice din fiecare “strat” al conștiinței, rezultând astfel o depliere [unfolding] treptată a psihicului. El a descoperit astfel trei domenii experiențale ale conștiinței, diferențiate dar totodată întrepătrunse: domeniul psihodinamic, domeniul perinatal și domeniul transpersonal. Experiențele psihodinamice sunt cele “pe care le asociem cu, și care sunt derivate din, materialul biografic al vieții subiectului, cu precădere din evenimente, situații sau circumstanțe foarte încărcate emoțional. Ele [experiențele psihodinamice] sunt legate de amintiri sau probleme importante, conflicte nerezolvate din perioade variate ale vieții individului, începând cu vârsta copilăriei timpurii.” (30) Este un domeniu cercetat în mai multe școli de teorie psihodinamică convențională. Experiențele perinatale (“care privesc nașterea”) sunt concentrate pe probleme legate de existența fetală, nașterea biologică, durerea fizică, boală, înaintarea în vârstă, de posibilitatea morții și de moartea însăși. (31)

Experiențele transpersonale sunt o categorie extrem de diversificată de experiențe care au ca numitor comun senzația subiectului de a-și extinde conştiinţa cumva dincolo de granițele normale ale ego-ului, adică senzația că identitatea egotică personală a fost depăşită. (32) Printre experienţele transpersonale tipice numărăm: stări de unitate conștientă cu alte forme de viaţă, explorarea trecutului cultural, rasial şi chiar evolutiv, reamintirea unor încarnări precedente şi experienţe variate de percepţie extrasenzorială sau decorporalizare (OBE-Out of Body Experiences). Într-o bună parte a experienţelor transpersonale, realitatea fenomenală şi continuumul spaţiu-timp sunt depăşite, iar individul trece în domenii experienţale care în tradiţie aparţineau în exclusivitate shamanilor, misticilor şi celor ce practicau meditaţia. (33) Rezumând relaţia de întrepătrundere dintre aceste trei domenii, Grof scria:

Nivelul psihodinamic este încropit din istoria individului, fiind de natură şi origine biografică. Experienţele perinatale par să reprezinte un soi de frontieră dintre domeniul personal și cel trans-individual, după cum se reflectă în asocierea lor profundă cu nașterea biologică sau cu moartea. În sfârşit, domeniul transpersonal reflectă legătura dintre individ și cosmos, mediată prin canale ce par, cel puțin la ora actuală, inaccesibile înțelegerii noastre. (34)

Experiențele perinatele sunt cele mai relevante pentru subiectul acestui eseu, și care prin urmare impun o descriere mai detaliată. Este dificil de rezumat acest punct de vedere fără a compromite conținutul ideatic propus, dată fiind complexitatea datelor obținute de Grof și originalitatea schemei sale de interpretare a acestui tip de experiențe. Prin urmare, mă voi mărgini să scot în evidență acele porțiuni din cercetările sale care au cea mai mare relevanță pentru acest studiu, făcând trimiteri către lucrările sale pentru cititorii ce urmăresc o analiză mai profundă.

Temele principale ale experienței perinatale sunt nașterea, durerea fizică, boala, bătrânețea și moartea. Adesea aceste teme se manifestă într-o serie de experiențe foarte vii, pe care subiecții le consideră o retrăire efectivă a nașterii, relatări care au fost în unele cazuri verificate de membrii familiei sau de medicii prezenți la naștere (de exemplu, elemente precum un cordon ombilical răsucit, o naștere prematură, un forceps, manevre de resuscitare, mirosuri, sunete și lumini). Aceste date ne sugerează cu tărie că fătul este conștient înaintea și în timpul travaliului și nașterii, și că își poate aminti într-o anumită măsură aceste evenimente.

În prezent, relația exactă dintre experiențele perinatale și nașterea biologică este incertă. Pe de o parte, conținutul acestor experiențe nu poate fi redus la amintirea nașterii biologice, însă, pe de altă parte, multe dintre simptomele fizice ce apar într-un asemenea context par să fie derivate din experiența nașterii biologice. În plus, simptomele fizice ale nașterii sunt corelate cu conținutul experiențial: există patru categorii experiențiale ce corespund celor patru stadii ale nașterii biologice. Pentru a explica aceste date, Grof a sugerat că cele patru faze ale nașterii conduc la formarea a patru matrici fundamentale la nivelul personal al psihicului, cu rol în stocarea amintirilor viitoare cu conținut psihologic similar. El denumește clusterele de memorie cumulativă și orientată afectiv ce rezultă de aici “Matricile Perinatale de Bază I-IV” (Basic Perinatal Matrices – BPM). Energia considerabilă din fiecare BPM este dată de suma energiilor alocate amintirilor care împreună constituie sistemul [matricei]. Când una dintre aceste matrici este accesată într-o sesiune cu LSD, ea se manifestă ca un repertoriu de experiențe și semnificații organizat pe mai multe nivele, având de fiecare dată o încărcătură emoțională copleșitoare.

Revenind la detalii, Grof folosește următorii termeni pentru cele patru stadii ale nașterii biologice:

  1. Existența intrauterină de dinaintea începutului travaliului;
  2. Travaliul, înainte de dilatarea colului uterin;
  3. Travaliul, după dilatarea colului uterin;
  4. Propulsia finală prin canalul nașterii și separarea de către mamă.

Înaintea nașterii, fătul are parte de experiențe de tipul “pântec bun” și/sau de tipul “pântec rău”, în funcție de cât de bine s-a îngrijit mama de făt în timpul stadiului prenatal. În prima fază a travaliului, fătul experimentează un asalt fizic și biochimic, dar datorită faptului că uterul nu este încă deschis, el nu are unde să scape, trăind literalmente o situație “fără ieșire”. În cea de-a doua fază [a travaliului], uterul este deschis, oferind astfel o cale posibilă de ieșire din această dilemă. În ultima fază, agonia travaliului culminează, fiind urmată de o eliberare bruscă și de separarea de către mamă. Printre temele tipice regăsite în cele patru stadii ale naşterii, înţelese ca matrici pentru stocarea amintirilor viitoare, se numără:

  1. Pântecul bun: satisfacerea unor nevoi importante, grijă, iubire, satisfacţie. Pântecul rău: senzaţii fizice neplăcute, dezgust, anxietate.
  2. Agresiuni şi violenţă nejustificată faţă de inocenţi neajutoraţi, lipsă de speranţă, vină, absurdul existenţei umane, a fi prins fără scăpare.
  3. Lupta titanică, criză viață-moarte dar cu o fărâmă de speranță, experiențe extrem de energice de diferite feluri – extaz vulcanic, excitație sexuală, sado-masochism.
  4. Experiența moarte-renaștere: anihilare totală a individului, urmată de accesarea unui nou nivel de existență, iubire profundă, intuiții mistice.
  5. Experiențe (și fantasme) ale vârstei de sugar, copil sau adult, care aproximează clusterul de teme din jurul nucleului perinatal relevant din memoria noastră, rezultând de aici că fiecare constelație își adună energia în timp și ajunge să influențeze comportametul [de zi cu zi].

Atunci când un subiect accesează o matrice perinatală într-o sesiune de terapie cu LSD, experiența sa va fi una multidimensională, dar totodată coerentă tematic. El sau ea poate experimenta simultan una sau mai multe faze ale traumei natale originare, traume similare (atât de natură fizică, cât și psihologică) – reale sau imaginare – din perioade ulterioare ale vieții, și, mai presus de toate, conflicte și semnificații religioase sau filosofice congruente cu același corpus tematic. În continuarea lui Grof, să distingem acum componenta fizică de componenta psihologică a matricilor. Astfel ne vom mărgini la tratarea ultimelor trei matrici, care sunt cele mai relevante pentru subiectul nostru.

Printre simptomele fizice tipice asociate accesării acestor matrici numărăm: presiune enormă asupra capului și corpului, dureri teribile în diferite zone ale corpului, tremor, spasme, zvâcniri involuntare, răsuciri ale corpului, frisoane și bufeuri, și țiuit în urechi. După cum rezumă Grof:

Subiecții pot petrece ore întregi într-o durere agonizantă, cu contorsiuni ale feței, cu respirația îngreunată și descărcând o cantitate enormă de tensiune prin tremor, spasme, scuturături violente și răsuciri complexe. Fața poate deveni de un purpuriu închis sau palidă ca un cadavru, iar pulsul este accelerat considerabil. De obicei, temperatura corpului oscilează extrem, transpirația poate deveni abundentă, iar greața acompaniată de vomă este ceva frecvent. (35)

Aceste simptome descriu fiecare dintre cele trei matrici, însă devin mai intense odată ce matricile III și IV sunt activate. În cele din urmă, torturile fizice culminează și se încheie, odată ce subiectul trece în cadrul experienței moarte-renaștere de la starea de constrângere și captivitate, printr-o disipare bruscă a presiunii, la o stare de spațiozitate. Deși nu toți subiecții resimt aceste simptome ca fiind o retrăire efectivă, conștientă, a traumei de la naștere, ele [simptomele] par să fie cel mai bine interpretate ca fiind derivate din experiența nașterii biologice. Adesea, subiecții trec în poziții fetale și se mișcă într-un fel asemănător cu mișcările copilului din timpul nașterii biologice, iar acest lucru este adevărat chiar și pentru aceia care experimentează această confruntare psihologică cu domeniul perinatal în termeni exclusiv simbolici, filosofici sau spirituali.

Dimensiunea psihologică a experiențelor perinatale este dificil de rezumat din cauza multi-dimensionalității extreme a experienței psihedelice. În toate cele trei matrici perinatale, persoana trebuie să facă față celor mai adânci rădăcini ale disperării existențiale, anxietății și singurătății metafizice, și sentimentelor profunde de vină și inferioritate; însă nuanța și punctul focal al confruntării diferă cu fiecare fază, urmărind de fiecare dată o secvență specifică de dezvoltare. (Ar fi totuși o greșeală să accentuăm prea tare natura secvențială a acestei confruntări, pentru că matricile perinatale se manifestă adesea și prin suprapunere.)

În stadiul BPM II tipic, subiectul suferă un asalt copleșitor în fața căruia este absolut neajutorat. Torturat fără șanse de scăpare, el este aruncat într-o stare extremă de disperare metafizică. Existența pare să fie complet lipsită de semnificație, iar sentimentele de vină, inferioritate și alienare sunt caracterizate în mod deosebit de lipsa speranței. La cel mai profund nivel, subiecții pot trăi însuși iadul – o situație de suferință extremă fără sfârșit, fără speranță și fără sens. În stadiul BPM III, multe dintre temele menționate mai sus sunt reluate, însă cu o diferență esențială. Datorită faptului că acum există o oarecare posibilitate de a evada – uterul este dilatat – are loc o bătălie titanică pentru supraviețuire, numită de Grof confruntarea moarte-renaștere. În mijlocul unor presiuni mecanice covârșitoare și adesea sufocat și în lipsă de oxigen, subiectul experimentează o serie de curenți puternici de energie care se intensifică prin tot corpul său, și care apoi se eliberează în descărcări explizve. O altă experiență frecventă de la nivelul acestei matrici este întâlnirea cu focul purificator care arde tot ceea ce este dezgustător și corupt în individ. (36)

Datorită faptului că această situație nu este una lipsită de speranță, ea se aseamănă mai mult cu purgatoriul decât cu iadul.În stadiul BPM IV, subiectul pierde în cele din urmă bătălia pentru supraviețuire:

Suferința și agonia culminează într-o experiență a anihilării totale, pe toate nivelele – fizic, emoțional, intelectual, etic și transcendental. Individul experimentează distrugerea biologică finală, înfrângerea emoțională, dezastrul intelectual și umilirea morală maximă […] El simte că a eșuat total din orice punct de vedere posibil; întreaga sa lume pare să se prăbușească, iar el pierde toate punctele de referință care erau semnificative. Această experiență este denumită de obicei moartea egoului. (37)

După ce subiectul a murit ca ego, el trăiește renașterea într-un tip de conștiință mai holistic, trans-individual. Întreaga tortură se încheie brusc și este urmată de experiențe de mântuire fizică și psihologică, iertare și iubire profundă. “Individul se simte curățat și purificat, de parcă ar fi scăpat de o cantitate incredibilă de “gunoi”: vină, agresiune și anxietate. Acesta experimentează o iubire copleșitoare pentru semenul său, apreciază relațiile umane calde, solidaritatea, și prietenia.” (38)

Procesul moarte-renaștere nu este niciodată complet parcurs într-o singură sesiune cu LSD. E nevoie de mai multe sesiuni în care subiectul abordează aceleași probleme pentru ca acestea să fie cu adevărat epuizate – de la 10 până la peste 100 sesiuni. (39) Tiparul obișnuit este că un subiect ce lucrează la acest nivel va trebui în cele din urmă să sufere o criză perinatală majoră, centrată pe una dintre fazele descrise mai sus. Acceptarea şi rezolvarea crizei vor trimite adesea persoana într-o experiență transpersonală pozitivă pentru restul sesiunii, însă este posibil că va rămâne conținut perinatal și pentru sesiuni viitoare. Dacă procesul este continuat într-o serie de mai multe sesiuni, o experiență finală moarte-renaștere va epuiza complet materialul perinatal. Folosindu-se în mod copios de cazuistica disponibilă, Grof a demonstrat că angajarea sistematică a acestui material traumatic poate chiar dizolva aceste matrici perinatale, astfel eliminând complet influența lor asupra comportamentului persoanei respective. În sesiunile următoare subiectul va pătrunde direct într-o experiență transpersonală, căci călătoria pe tărâmul conștiinței continuă. Aceste experiențe transpersonale își ating punctul culminant în experiențe mistice de tipul uniunii cu “Mintea Universală” sau cu “Vidul Cosmic”. (40)

 
 

(4)

Comparând experiențele Terezei și cele ale subiectului terapiei cu LSD

Întrucât am rezumat atât experiențele Terezei, cât și experiențele subiecților terapiei cu LSD (conform descrierii lui Grof), următorul pas este rezumarea celor cinci puncte de contact.

Prima arie comună este reprezentată de simptomele fizice. O analiză a relatărilor Terezei evidențiază clar asemănările dintre simptomele acesteia și cele amintite de subiecții terapiei lui Grof: spasme și contracții prin tot corpul care pot dura ore întregi și care pot deveni atât de grave încât să provoace dislocări temporare ale oaselor, convulsii violente și tremur în extremități, frisoane, fluctuații ale pulsului, țiuituri în urechi și dureri atroce în tot corpul, în special în jurul inimii. Dacă menționarea strangulării se validează empiric, atunci putem adăuga și senzația de sufocare la această listă. În fine, faptul că Tereza asumă o poziție fetală în timpul crizelor ei timpurii sugerează că e vorba despre o postură perinatală (41), iar un pasaj citat la finalul acestei secțiuni va descrie experiența unei presiuni sufocante asupra întregului craniu și trup.

A doua arie de comparație este componenta emoțională sau psihologică a crizelor Terezei. Stresul psihologic pe care Tereza îl suportă în timpul acestor atacuri atinge punctul culminant în experiențele care implică diavolul, aceste experiențe fiind foarte asemănătoare devalorizării psihologice, alienării metafizice și disperării existențiale trăite de subiectul din terapia cu LSD. Sentimentul uzual de siguranță interioară este sfărâmat de agitația interioară extremă și de senzația de pierdere a iubirii și încrederii. Toate frivolitățile și slăbiciunile cândva reduse la tăcere se reîntorc ca un blestem, iar Tereza se simte lipsită de valoare la cel mai profund nivel. Ea se simte absolut înstrăinată de Dumnezeu și condamnată la un exil etern din Împărăția sa. Atât de puternică este această senzație de înstrăinare și lipsă de valoare a Terezei, încât ea cedează în fața disperării, experimentându-l pe Dumnezeu numai ca un tiran răzbunător. Odată cu adâncirea experienței mistice, și senzația de abandon și alienare față de Dumnezeu se intensifică. Ea scrie că aceste chinuri psihlogice sunt chiar mai groaznice decât durerile fizice, cele mai rele dintre ele fiind disperarea și negarea iubirii lui Dumnezeu. Negarea iubirii lui Dumnezeu, ne transmite Tereza, este simțită ca și cum ar fi suspendată fără scăpare deasupra unui foc și arsă încet. Tereza vede aceste experiențe ca fiind asemănătoare purgatoriului și iadului, imagini care-și găsesc un corespondent în relatările subiecților din terapia cu LSD. Prin urmare, într-un context conceptual propriu, Tereza reiterează principalele elemente ale experienței psihologice ale subiectului din terapia cu LSD: înstrăinare față de orice este perceput ca bun și semnificativ, alienare extremă, senzația unei lipse absolute a valorii personale, senzația de inutilitate și disperarea lipsită de speranță. Disperarea este simțită pentru că suferința și înstrăinarea de Dumnezeu sunt percepute de Tereza ca fiind eterne, la fel cum sunt percepute de subiecții terapiei cu LSD.

Al treilea punct al comparației aparține de fapt celei de-a doua arii, însă este abordat separat din cauza importanței sale specifice: experiența Terezei reproduce experiența de moarte a ego-ului ce apare la subiecții terapiei cu LSD. Într-un fel sau altul, moartea ego-ului este o temă recurentă în scrierile Terezei. Repetând frenetic ideea de sacrificiu și renunțare absolută de sine, ea descrie rugăciunea uniunii ca o “moarte absolută față de tot ce este lumesc și o împlinire întru Dumnezeu” (42). Ea insistă că patimile și crucificarea sunt cele mai bune teme pentru meditație, chiar și în stadiul avansat al celui de-al șaselea palat, teme care se pot cultiva printr-o puternică identificare cu Domnul răstignit. (43)

Folosind ca metaforă pentru suflet viermele de mătase, ce trebuie să moară în proproiul cocon, Tereza scrie: “Viermelui de mătase îi este necesar să moară; și acest lucru va fi cel mai greu; căci moartea vine mai ușor când ai puterea de a te vedea trăind o nouă viață, însă datoria noastră aici este de a continua să trăim această viață, și totuși să murim față de propriul liber arbitru.” (44) Numai după ce viermele de mătase a murit, spune ea, poate fi trăită uniunea absolută cu Dumnezeu.

În concordanță cu aceste idei, Tereza își experimentează torturile ca o formă de purificare ce are loc prin distrugerea propriului sine. La fel ca Meister Eckhart înaintea ei, Tereza înțelege această “fostă identitate” ca fiind nu numai obiceiurile degenerate, ci însăși existența ca individ cu voință de sine. Transformarea descrisă de ea este nimic altceva decât o strămutare sau distrugere a acestui nucleu al voinței de sine. Ea scrie: “Când ne golim pe noi înșine de tot ce ține de natura creată și facem asta pentru iubirea lui Dumnezeu, același Domn Dumnezeu ne va umple sufletele cu El Însuși.” (45) Acest pasaj nu se referă la o experiență de vârf trecătoare, ci la o restructurare permanentă a conștiinței. Ego-ul Terezei este mistuit de un foc purificator (46), pentru a fi înlocuit de o conștiință durabila a divinității. Atât de absolută și permanentă este această moarte a ego-ului, încât atunci când descrie starea de spirit a misticului în cel de-al șaptelea palat, Tereza vorbește despre o stare perpetuă de uitare de sine:

“[Misticul] trăiește într-o stare de uitare atât de stranie, încât, cred eu, pare să nu mai existe, și nici să mai aibă dorința de a exista – nu, absolut nici o dorință de a exista.” (47)

După câte se pare, în cel de-al șaptelea palat ego-ul este înlocuit de o modalitate non-egotică a conștiinței, înrădăcinată în Dumnezeu, iar nu în sine, o modalitate pe care Tereza o descrie astfel: ea ia asupra sa treburile lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le ia asupra Sa pe ale ei.

În mod similar, în contextul terapiei cu LSD, moartea ego-ului este experimentată ca o anihilare totală a individului, pe toate nivelele: fizic, emoțional, intelectual, etic și transcendental. Toate punctele de referință semnificative se prăbușesc, odată ce individul este golit de sine până la limita dispariției. Odată ce a murit ca ego, individul se descoperă “pe sine” ca trăind într-o nouă modalitate a conștiinței, care-l deschide către anumite experiențe cu un caracter mistic distinct. Este demn de notat în acest context că descrierea lui Grof a transformărilor pe termen lung a personalității subiectului pe LSD care a trecut prin experiența morții ego-ului este foarte asemănătoare cu descrierea Terezei referitoare la viața misticului în cel de-al șaptelea palat. (48)

O a patra paralelă este amestecul de durere și extaz care a nedumerit-o într-atât pe Tereza. (49) Durerea experimentată de subiecții pe LSD sub influența celei de-a treia matrici perinatale atinge adesea un nivel atât de ridicat încât trece de-odată într-o stare de răpire ecstatică de proporții cosmice, numită de grof extaz vulcanic. “În starea de “extaz vulcanic”, diferite senzații și emoții se topesc într-o singură masă nediferențiată ce pare să conțină extremele oricărei dimensiuni posibile a experienței umane. Durerea și suferința intensă nu pot fi deosebite de maxima plăcere, căldura fierbinte de frigul înghețat, agresiunea criminală de iubirea pătimașă, angoasa vitală de răpirea divină, agonia morții de extazul de a fi născut.” (50) Astfel, când Tereza vorbește despre suferințe extreme caracterizate de o dulceață absolută, ea nu ne indică un masochism patologic, după cum se credea înainte, ci ne transmite o descriere precisă a unei experiențe rare, dar deloc patologice în esență.

Al cincilea punct de contact, parcursul general al experienței Terezei oglindește traseul subiectului terapiei cu LSD. Începând numai la scurt timp după ce Tereza începuse să practice rugăciunea reculegerii, crizele ei au devenit din ce în ce mai frecvente și mai grave odată cu adâncirea ei în experiența rugăciunii, atingând un punct culminant chiar înainte de realizarea celui mai înalt ideal mistic. (51) În mod similar, simptomele perinatale se intensifică odată ce subiectul se apropie din ce în ce mai mult de experiența moarte-renaștere, atingând un punct culminant în această experiență.

Un lucru la fel de important, și după cunoștințele mele trecut cu vederea de comentatorii precedenți, este faptul că atacurile Terezei încetează odată ce pătrunde în cel de-al șaptelea palat. (52) Simptomele perinatale sunt durerile creșterii unei modalități a conștiinței pe care Tereza o va numi conștiința divină. Ca atare, ele sunt trecătoare și se încheie odată ce această nouă modalitate a conștiinței devine cea principală. Această tranziție nu a avut loc până la redactarea autobiografiei din 1565, însă este cert că s-a completat până la vremea scrierii Castelului Interior în 1577. Este într-adevăr un straniu caz de isterie vindecată prin uniune mistică.

În vreme ce argumentele de mai sus ar putea fi suficiente pentru a stabili că atacurile Terezei au fost de fapt simptome perinatale, ele nu transmit foarte clar adevărata precizie a corespondenței dintre relatările Terezei și cele ale subiecților din cadrul terapiei cu LSD. (53) Acest lucru poate fi obținut numai dacă acordăm o atenție deosebită detaliilor și nuanțelor din relatarea Terezei. Așadar, aș dori să închei această secțiune cu un citat dintr-un pasaj deosebit de bogat în elemente perinatale. Într-una din experiențele ei cele mai agonizante, dar și cele mai bogate, Tereza coboară în iad. Coborârea în iad este o temă asociată cu BPM II, iar călătoria Terezei reprezintă un portret fascinant al acestei matrici. (aspectele matricii perinatale, îngroșate)

“Mi se părea că intrarea era ceva de felul unui pasaj lung şi strâmt, ca un furnal, foarte jos, întunecat şi închis ermetic; pământul părea să fie plin de apă, şi arăta ca un noroi murdar şi urât mirositor, şi în el vedeam nişte reptile extrem de stranii. În capătul pasajului era un spaţiu gol, o scobitură într-un zid, ca un fel de dulap, şi aici este locul în care m-am simţit complet claustrată. Însă priveliştea acestor lucruri era ceva plăcut faţă de ce am trăit acolo […] Nu cred că ceea ce am simțit poate fi exagerat, și nici că cineva ar putea vreodată să înțeleagă. Am simțit un foc înăuntrul sufletului, pe care sunt complet incapabilă să-l descriu. Suferințele mele trupești erau atât de insuportabile încât, chiar dacă în viața mea am suportat cele mai grave suferințe, […] nici una nu se compară nici pe departe cu ce am simțit atunci, să nu mai zic de certitudinea pe care o aveam că ele vor fi eterne și nu se vor încheia vreodată. Și chiar și acestea pălesc în fața agoniei sufletului: o senzație de oprimare, sufocare și un chin simțit atât de profund, însoțite de o tristețe atât de lipsită de speranță și atât de chinuitoare, încât nu le pot descrie prea forțat. A spune că era ca și cum sufletul ar fi fost încontinuu smuls din corp – este foarte puțin, căci asta ar fi însemnat că cineva m-ar fi omorât; în timp ce atunci sufletul însuși se sfărâma în bucățele. Cert este că nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie acel foc interior și acea disperare mai gravă decât cele mai cumplite torturi și dureri. Nu puteam să văd cine îmi provoca provoca aceste suferințe, dar cred că m-am simțit de parcă aș fi fost în același timp arsă și dezmembrată; și repet, iarăși, că focul interior și disperarea sunt cele mai rele lucruri care există. În acel loc de-a dreptul pestilențial, unde eram prea secătuită de puteri pentru a mai spera la liniște, era imposibil să stai jos sau să te întinzi, căci nu era destul loc pentru așa ceva. Fusesem pusă în acest loc care arăta ca o scobitură într-un zid, iar acele ziduri erau pur și simplu groaznice privirii apăsau asupra mea, până când m-au sufocat complet. Nu era nici un fel de lumină, și totul se afla în cel mai negru întuneric. (54)

 
 

(5)

Concluzii

Consider că cele cinci puncte de contact elaborate mai sus – simptomele fizice, conținuturile psihologice, moartea ego-ului, amestecul de suferință și extaz și progresia simptomatică – sunt suficiente pentru a sprijini interpretarea propusă. Acestea vin în favoarea concluziei că atacurile convulsive ale Terezei nu au fost simptome ale isteriei, orice ar fi însemnat și isteria, ci simptome perinatale care s-au ivit spontan odată ce conștiința ei s-a deschis prin practica rugăciunii. Stratul perinatal al conștiinței este frontiera dintre conștiința personală și cea transpersonală, este nucleul sedimentat al inconștientului personal, pivnița în care sunt păstrate fragmente neprocesate de natură primitivă ce privesc supraviețuirea, integritatea corporală, și prin extensie, valorile de bază ale cuiva și neajutorarea acestuia în fața forțelor distructive ale vieții. Apariția bruscă a simptomelor perinatale în viața Terezei semnalează emergența acestor sisteme primitive în conștiință. Numai după ce Tereza a epuizat complet aceste sisteme, a fost posibilă intrarea în cel de-al șaptelea palat, prezența statornică a lui Dumnezeu, stare din care n-a mai ieșit niciodată.

Prin urmare, crizele Terezei nu reprezintă semnalmente patologice, regresive, ci mai degrabă simptome progresive ce însoțesc apariția unor stări mai înalte de conștiință. Ele sunt durerile creșterii unei conștiințe extinse, purificarea sistemului psiho-fizic de otrăvuri pe drumul către stări mai holiste ale conștiinței. Suspectez că mare parte din problemele de sănătate despre care vorbesc misticii ar putea fi de origine perinatală. Dacă studiile viitoare vor confirma această ipoteză, mare parte din așa-zisa “patologie” asociată misticismului s-ar dovedi a fi deloc degenerativă, ci de fapt progresivă. Acest fapt nu poate avea decât un efect înviorător asupra concepției noastre asupra misticismului în general.

Aceste simptome se manifestă coerent în două contexte atât de diferite (viața monahală a Terezei și psihoterapia cu LSD) pur și simplu pentru că stratul perinatal este o structură universală a conștiinței care poate fi accesată prin două tehnici diferite – pe de-o parte, energia catalitică a LSD, focalizată interior în sesiuni structurate terapeutic; pe de altă parte, conștiința extinsă cultivată în mod sistematic printr-un stil de viață monahal și prin practica rugăciunii contemplative. Contextele și mijloacele diferă, însă la o analiză fenomenologică procesul de purificare pare același. Pentru a afla cum se derulează acest proces, ar fi nevoie de un studiu comparativ al mecanismelor psihologice ce pun în mișcare ambele tehnici, studiu care depășește economia acestei lucrări. Însă cea mai bună interpretare a paralelelor expuse mai sus pare să fie că, fără îndoială, în ambele cazuri are loc un proces de purificare. Dacă ne vine greu să acceptăm faptul că misticul și subiectul terapiei cu LSD au experiențe paralele, chiar identice, din punct de vedere fenomenologic, atunci poate că e timpul să reexaminăm presupozițiile care conduc la acest rezultat problematic. Într-adevăr, nu este cumva vremea să redeschidem dezbaterea despre misticism și psihedelice?

 
 

Note

(1) Tereza of Avila, The Life of Tereza of Jesus (1565). Tradusă și editată de E. Allison Peers. New York, Image Books, 1960, pp.195,288.

(2) Underhill, E., Mysticism (1911). New York, E. P. Dutton & Co., 1961, p.58.

(3) Bache, C., “On the Emergence of Perinatal Symptoms in Buddhist Meditation,” J. Scientific Study of Religion, 1981, 20, 339-350.

(4) Revue des Questions Scientifique, 12, 5-7713, 511-56914, 39-84.

(5) Citat preluat din Leuba, J., The Psychology of Religious Mysticism. New York, Harcourt, Brace & Co., 1925, p.197.

(6) Robinson, D., ed., The Mental State of Hystericals (1901). Washingion, D.C., University Publications of America, 1977.

(7) Freud, S., Studies on Hysteria. Standard Edition, Vol.2, London, Hogarth Press, 1956.

(8) Underhill, op. cit., p.58.

(9) Leuba, op. cit., Capitolul 8.

(10) Slater, E., and Roth, M., Clinical Psychiatry, a 3-a ed. Baltimore, The WIlliams & Wilkins Co., 1969, pp.106, 107.

(11) Nosologia – disciplina care se ocupă cu studiul, clasificarea și definirea bolilor. (n. tr.)

(12) ibid., p. 116.

(13) Citat in Underhill, op. cit., p.61.

(14) Life, op. cit., p.80.

(15) ibid., p.87.

(16) ibid., p.90.

(17) ibid., pp.189-192.

(18) ibid., p.274.

(19) ibid., p.273.

(20) ibid., Capitolele 20, 29.

(21) ibid., Capitolele 30-32.

(22) ibid., p.282.

(23) ibid., p.288.

(24) ibid., p.195.

(25) De exemplu, ibid., pp.274, 301.

(26) Tereza of Avila, Interior Castle (1577). Tradusă şi editată de E. Allison Peers. New York, Image Books, 1961. Deşi Tereza descrie al patrulea nivel al rugăciunii ca fiind “cea mai înaltă” experiență mistică din viața ei, cred că experiența ei mistică a devenit mult mai profundă până la momentul redactării Castelului Interior. Metaforele despre uniune din ultima lucrare (pp. 214-215) exprimă o uniune mai desăvârșită, mai completă, decât descrierea precedentă (din Life: Capitolul 18). Mai mult, în Life ea pune mai mare preț pe experiența răpirii divine decât pe cea a uniunii (p.189), în vreme ce în Castelul Interior răpirea dispare când uniunea s-a desăvârșit (p. 223). Astfel, “purificarea finală” relatată în Life este o ultimă pregătire pentru o experiență mistică de o amploare mult peste orice este relatat în autobiografie.

(27) După 10 ani de cercetări la Institutul pentru Cercetare Psihiatrică din Praga, Cehoslovacia, Grof a venit în Catonsville, Maryland la Centrul pentru Cercetare Psihiatrică din Maryland, unde și-a continuat munca în psihoterapia cu LSD între anii 1967-1973. Din acel moment el este membru senior al Institutului Esalen din Big Sur, California.

(28) Este vorba despre volumele Realms of the Human Unconscious; LSD Psychotherapy;The Human Encounter with Death, și Ancient Wisdon and Modern Science, al cincilea volum aflat în pregătire la acea vreme fiind Beyond the Brain. (n. tr.)

(29) Grof, S., Realms of the Human Unconscious: Observations from LSD Research. New York, Dutton Press, 1976; LSD Psychotherapy. Pomona, California, Hunter House Publications, 1980; Grof și Halifax, J., The Human Encounter with Death. New York, Dutton Press, 1977; Beyond the Brain, în apariție.

(30) Grof, LSD Psychotherapy, op. cit., p.64. Vezi și pp.64-71, and Realms, op. cit., Capitolul 3.

(31) ibid., pp.71-87. Vezi și Realms, op. cit., Capitolul 4.

(32) “Ego” nu este folosit aici în sensul psihanalitic, ci într-un sens mai larg: sinele conştient al vieţii noastre cotidiene, “eul” fenomenologic.

(33) Grof, Psychotherapy, pp.87-88. Vezi și Realms, op. cit., Capitolul 5.

(34) ibid., p.88.

(35) ibid., p.72.

(36) Realms, op. cit., p.131.

(37) ibid, pp.138-139.

(38) ibid., p.139.

(39) Grof, Psychotherapy, op. cit., p.215.

(40) Realms, op. cit., Capitolul 5.

(41) Tereza of Avila, Life, op. cit., p.90.

(42) ibid., p.163.

(43) ibid., pp.172-174.

(44) Castle, op. cit., p.113.

(45) ibid., p.216.

(46) Life, op. cit., pp.196, 273.

(47) Castle, op. cit., p.219.

(48) Compară Grof, Psychotherapy, op. cit, pp.227-31 cu Castle, op. cit., pp.219-225.

(49) Tereza of Avila, Life, op. cit., pp.273-275.

(50) Grof, Realms, op. cit. p.125.

(51) Tereza of Avila, Life, op. cit. pp.192-193, 196; Castle, op. cit. p.134. Tereza a început să sufere de atacuri convulsive numai după ce a practicat rugăciunea reculegerii, pe care a învățat-o când se trata de leșinuri, febră, probleme cardiace și alte suferințe. (Life, p. 79.) Aptitudinea ei pentru acest tip de meditație sugerează că Tereza avea, chiar și la vârsta de 23 de ani, o capacitate nativă pentru stări meditative de conștiință, stări care invită aceste amintiri traumatice încorporate să răsară din inconștient. De la această distanță nu putem stabili dacă problemele ei timpurii de sănătate erau de origine perinatală, însă continuitatea simptomelor ei, în special durerile de inimă este deosebit de sugestivă, la fel și faptul că practica rugăciunii pare să-I fi agravat condiția.

(52) Castle, op. cit. p.224.

(53) Tereza pare să fi experimentat o vreme, la o scară redusă, ceva asemănător cu tranziția repetată între crize perinatale și stări transpersonale de conștiință a subiectului din terapia cu LSD, căci ea scrie undeva: “Dar, când această durere […] începe, Domnul pare să ia sufletul purtându-l în extaz, ca astfel să nu poată suferi sau să simtă vreo durere, pentru că el [sufletul] începe imediat să simtă împlinirea.” (Life, op. cit., p. 275)

(54) Tereza of Avila, Life, op. cit., pp.301-302; sublinierile mele.