Cele 6 miliarde de fețe ale lui Dumnezeu: Concepte ale divinității tipice pentru Vărsător

Posted by
Reading Time: 21 minutes

 

Era Vărsătorului (II)

Ray Grasse

Acest fragment este capitolul 4 din Signs of the Times (2002). Reprodus cu permisiunea autorului.

“Nu-i dați atenție acelui om din spatele cortinei.” Această replică, apărută într-un moment de climax al filmuluiVrăjitorul din Oz, a devenit una dintre cele mai citate replici din întreaga cultură pop. Dorothy și tovarășii ei de drum au împlinit misiunea dată de către “marele și puternicul vrăjitor”, și s-au întors pentru a-și primi răsplata. În loc de asta, ei descoperă că vrăjitorul nu este nici pe departe un vrăjitor adevărat, și că toate lucrurile pe care le căutau erau înăuntrul lor în tot acest timp.

Majoritatea ar fi de acord că este vorba de o poveste fantastică modernă încântătoare; dar cine ar fi ghicit că această poveste reprezintă de asemenea o expresie ezoterică a deplasării tectonice pe care eu o numesc Era Vărsătorului? Dacă cineva speră să dezvăluie “semnele vremurilor”, el trebuie câteodată să caute în locuri la care poate nu s-ar fi gândit. Pur și simplu, acest film îndrăgit la scară largă este un depozit de indicii asupra feței schimbătoare a societății, și chiar asupra credințelor noastre religioase. Pentru a explica în ce fel, trebuie să înțelegem ceva din implicațiile Vărsătorului pentru spiritualitatea modernă.

Odată cu fiecare Mare Eră vine o nouă modalitate de raportare la divin. În timpurile noastre, aceasta schimbare poate fi descrisă ca o democratizare a principiului “Dumnezeu”. Urmând analogia, influența descentralizatoare a Vărsătorului în politică a inițiat o mutație a puterii, de la conducători regești către bărbați și femei de rând. Același lucru începe să se întâmple și la nivel spiritual în ceea ce privește divinitatea, întrucât atenția se mută de la Dumnezeul (sau autoritatea religioasă) centralizat înapoi către noi înșine. După cum scria Carl Jung:

La început, zeii au trăit având puteri și o frumusețe supraomenească pe vârfuri de munți înzăpeziți sau în tenebrele peșterilor, pădurilor sau mărilor. Mai apoi, ei s-au strâns laolaltă într-o singură Divinitate, apoi acel Dumnezeu a devenit om. Dar în zilele noastre, până și omul-Dumnezeu pare să fi coborât de pe tronul său, dizolvându-se în ființa omului obișnuit. (Jung 1968)

Această tendință a fost martoră unor implicații pentru cultura modernă atât exoterice, cât și ezoterice, și nu toate au avut neapărat un caracter spiritual. Așadar, să începem mai întâi prin a privi anumite exemple exoterice.
 
 

“Religia” autonomizării personale

Pentru majoritatea oamenilor din prezent, noua accentuare a individualităţii tipice [Erei] Vărsătorului a determinat o concentrare acută asupra personalității individuale. În contrabalans cu tendințele către abnegație ale erei Peștilor, Era Vărsătorului inaugurează o filosofie a experienței asertive și o mai mare emfază asupra autonomizării personale. În loc de a ne sacrifica pentru o cauză sau pentru un principiu mai înalt, acum devenim mai preocupați cu actualizarea potențialelor noastre fizice și psihologice. Observăm efectele acestui spirit nou în extraordinar de variate modalități, de la inițialul optimism de tipul “pot s-o fac!” dintr-o poveste de-a lui Horatio Alger, la etosul “corpului frumos” vehiculat în cluburile noastre locale de fitness. La cel mai superficial nivel, aceasta a condus la ceva mai mult decât narcisismul și trâmbițarea personalității, a condus la ceea ce am putea numi “religia lui Eu”.

Totuși, cu toate problemele ei, aceeași emfază asupra personalității individuale ne-a dat ce-a fost mai bun din mișcarea “potențialului uman”, ca de exemplu figuri precum Abraham Maslow și Carl Rogers. Personajele de dinainte, cum ar fi Freud, definiseră psihicul în termeni oarecum negativi, ca fiind un pic mai mult decât un morman de gunoi al emoțiilor reprimate, dar ulterior mișcarea psihologiei umaniste s-a concentrat asupra înțelegerii și dezvoltării potențialelor noastre. Pentru a observa urme ale acestei moșteniri, priviți oricare dintre mișcările [sociale] din ziua de azi care au în nume prefixul “auto” sau sufixul “sine”: ajutorare de sine, auto-actualizare, auto-emancipare, muncă cu sinele, îmbunătățirea sinelui, responsabilizare de sine. Titlul cărții lui Jean Houston, The Possible Human (Omul Posibil) captează perfect spiritul acestei idei. Ca exemplu pentru cineva care a promovat acest trend în anii din urmă, luați-o pe Oprah Winfrey. Abordarea ei către planificare, de tip “schimbă-ți viața”, de la finele anilor ’90 urmărea să infiltreze un conținut mai motivant și orientat către autonomizare în emisiunile de televiziune. În mai multe feluri, acest trend putea juca un rol important în ceea ce privește direcțiile spirituale ale viitorului nostru, oferind o abordare a divinității care să nu anuleze personalitatea de zi cu zi, ci să o integreze în acest proces.
 
 

Misticismul Vărsătorului – Trezirea Zeului Interior

La un nivel mai mistic, această tendință individualistă tipică pentru Vărsător vine cu o abordare a spiritualității care depășește conceptul elementar al autonomizării personale către o împlinire a divinității noastre lăuntrice. În a sa Creative Mythology (Mitologia Creativă), Joseph Campbell scria:

La fel cum în trecut fiecare civilizație era mobilul propriei sale mitologii, în lumea modernității […] fiecare individ este centrul propriei sale mitologii, în care propria sa inteligență este Dumnezeul Întrupat, ca să zicem așa, pe care conștiința îl va avea de aflat în urma unei căutări empirice. Aforismul de la Delphi, “cunoaște-te pe tine însuți” este motto-ul. Iar centrul acestei lumi nu este Roma, Mecca, Ierusalim, Sinai, sau Benares, ci fiecare “tu însuți” de pe acest pământ. . . (Campbell 1968)

Aici putem observa semnificația focului prometeic în dimensiunea sa ezoterică, retrăgând conștiința spirituală din tărâmul zeilor până la nivelul fiecărui bărbat și fiecărei femei, un proces la care Carl Jung s-a referit prin “Hristificarea celor Mulți” (Edinger 1992). Când controversatul ocultist Aleister Crowley a proclamat că fiecare persoană este o “stea”, el exprima un adevăr cu precădere tipic pentru Vărsător, dar care, se înțelege, avea să fie pierdut în negura derutei stârnite de afirmațiile și stilul său de viață extravagante.

Dar nu cumva învățătura că “divinul se regăsește înlăuntrul nostru” se regăsește în fiecare mare religie de-a lungul istoriei, cel puțin privind dintr-un unghi ezoteric? La urma urmei, până și Creștinismul ne informează că “Împărăția cerurilor e în noi”, în vreme ce Ioan 10:34 afirmă clar că “Toți suntem Dumnezei”!

Cu toate acestea, există anumite diferențe între versiunile perene ale acestui adevăr și felul în care îl vedem ieșind la suprafață în contexte tipice Vărsătorului. Mistica tradițională tinde să preamărească divinitatea noastră lăuntrică până acolo încât exclude personalitatea noastră de suprafață. Totuși, perspectiva emergentă a Vărsătorului înțelege faptul că identitatea noastră de zi cu zi are valoare intrinsecă, că întruchiparea noastră individuală este o expresie unică a divinității (Campbell 1968). În același spirit, misticismul Vărsătorului pune accentul mai puțin pe figuri de tip guru, simboluri-Dumnezeu și sisteme religioase organizate de orice tip, deși probabil că duce asta la extrem. Și în vreme ce credința că Dumnezeu este de găsit înăuntrul nostru era prezentă încă din timpuri străvechi, rar a avut această credință rolul de înțelegere comună printre oamenii obișnuiți.

De exemplu, în timpul ultimelor două secole, creștinul obișnuit nu a cuprins mesajul ezoteric conținut în această credință, nici nu a îndrăznit să se afișeze cu astfel de sentimente în public, altfel ar fi riscat să fie persecutat sau chiar ucis. Dar tendința Vărsătorului pare să fie una în care perspectiva mistică a divinității noastre interioare devine profesiunea convențională de credință – chiar dacă este înțeleasă doar vag de către cei mai mulți. În prezent, nu este neobișnuit să deschidem televizorul și să auzim câte o celebritate vorbind despre cum “Dumnezeu este înăuntru” – comentariu care te-ar fi trimis direct pe rug câteva secole în urmă. De asemenea, adesea citim povești ale oamenilor care întorc spatele bisericilor sau sinagogilor tradiționale, pentru a-și făuri propria cale spirituală și legătură cu Dumnezeu.

Pentru a ne face o idee despre cât de răspândită este această noțiune în vremurile moderne, nu trebuie să căutăm mai departe decât în Vrăjitorul din Oz. Cel mai măreț dintre toate basmele moderne, ar spune unii, această operă cuprinde o aventură eroică clasică: Dorothy și însoțitorii săi pornesc în căutarea unor soluții la problemele presante din viața lor. Unul vrea o inimă, altul un creier, al treilea speră la curaj, iar Dorothy vrea pur și simplu să ajungă înapoi acasă. Ei călătoresc împreună către fabulosul tărâm din Oz, în speranța că “marele și puternicul vrăjitor” le va oferi aceste lucruri. Cu toate acestea, odată confruntați cu vrăjitorul, ei primesc în schimb o mare deziluzie, și totodată un mare dar.

Căci, deși vrăjitorul este un tip obișnuit, lucrurile pe care ei le căutau erau de fapt mult mai aproape de “casă”. Parafrazând ceea ce Glenda vrăjitoarea cea bună îi spune lui Dorothy: răspunsul călătoriei tale s-a aflat întotdeauna înăuntrul tău! Citită ca o parabolă, această replică ne dă de înțeles că în călătoria noastră spirituală “vrăjitorul” trebuie lăsat deoparte pentru a putea deveni mai autonomi.

În orice caz, cine este de fapt acest “vrăjitor”? Pe unul dintre paliere, el semnifică orice concept de Dumnezeu de care suntem prea atașați, sau dependența noastră excesivă de figuri exterioare de tip guru sau predicatori de orice tip. Cu accentul său asupra autonomiei și independenței personale, tipic pentru Vărsător, această poveste reflectă o schimbare radicală înăuntrul sensibilităților mitice ale vremurilor noastre. Pătrundem într-o eră în care avem de învățat cum să ne trăim legătura cu divinul dinăuntru. Relaţia noastră cu divinitatea se schimbă din plan vertical pe un plan orizontal, în vreme ce începem să ne conștientizăm rolul de co-creatori ai dramei cosmice.

Putem spune că Baum a intenționat ca acest mesaj ezoteric să facă parte din această poveste pentru copii, sau ne facem vinovați de a plasa astfel de idei în opera sa? Dovezile sugerează ferm că autorul știa ce făcea. După cum a arătat cercetătorul universului din Oz, John Algeo, Baum a fost membru al Societății Teosofice (înscriindu-se în anul 1892) și student entuziast al învățăturilor ezoterice ale lui H.P. Blavatsky. El a scris de asemenea despre anumite idei teosofice, publicând într-un ziar din Dakota de Sud (The Aberdeen Saturday Pioneer) pe la începutul anilor 1890 (Algeo 2000). Printre principiile centrale ale teosofiei se numără credința că “divinitatea” rezidă înăuntrul nostru, mai degrabă decât în forme sau intermediari externi. După cum a spus-o cândva Blavatsky, esența ezoterismului spiritual poate fi rezumată ca fiind ideea că “Dumnezeul personal există înăuntru, nicăieri înafara credinciosului” (Blavatsky 1985).

Într-un fel ușor diferit, ne este reamintită proclamația lui Nietzsche despre moartea lui Dumnezeu, o afirmație care nu a intenționat niciodată să vestească moartea efectivă a divinității, ci doar a conceptelor noastre tradiționale de Dumnezeu. Observăm un mesaj asemănător exprimat într-o formă mai artistică în filmul The Truman Show din 1998. Truman Burbank fusese ținut captiv într-o lume artificială stăpânită de o figură puternică, asemenea lui Dumnezeu, care purta numele curios de Christof. Către finalul filmului, Truman se confruntă cu nevoia sa de a pune deoparte această lume și pe creatorul ei și de a-și făuri propria viață. Dar Christof îl imploră să rămână, zicând că

“nu este mai mult adevăr afară, decât este aici în această lume pe care am creat-o pentru tine […] aceleași minciuni, aceeași înșelătorie. Dar în lumea mea, nu ai de ce să te temi. […] Nu ai cum să pleci, Truman; tu aparții acestui loc […] împreună cu mine”.

Dar el pleacă fără să privească înapoi. Într-o manieră asemănătoare punctului culminant al Vrăjitorului din Oz, despărțirea lui Truman de această figură divină reflectă tendința către autonomie și independență care marchează zorii Erei Vărsatorului.

Un alt exemplu din cinematografie în favoarea acestei idei este filmul science-fiction din 1989, Star Trek V: The Final Frontier. Dintr-un punct de vedere artistic, acest film a fost uneori criticat ca fiind cel mai slab din seria Star Trek; totuși, rezonanța sa mitică de necontestat îl face de fapt, în anumite privințe, cel mai interesant. Parte a acestui interes ar putea să răsară din sincronizarea sa astrologică, de vreme ce filmul a fost lansat în cinematografe în aceeași vară în care am obținut prima vedere de-aproape a planetei Neptun, mijlocită de misiunea Voyager II, și cu mai multe luni înaintea trecerii lui Saturn peste Neptun în 1989. Această puternică emfază asupra lui Neptun (guvernatorul Peștilor) însemna că momentul poate fi un punct esențial în trecerea de la Era Peștilor la cea a Vărsătorului, semnificând totodată o împlinire a acelor simboluri și preocupări din trecut. În film, acest sentiment al încheierii este reflectat într-un fel izbitor.

Echipajul navei Enterprise este condus către limitele îndepărtate ale universului de către un lider religios carismatic numit Sai Bak. Grupul ajunge într-o regiune a spațiului considerată a fi Paradisul, și dau ochii față în față cu o figură dumnezeiască ieșită parcă direct din Biblie: el este plin de furie, agresiv, și poartă o lungă barbă albă. Dar, la fel ca în Vrăjitorul din Oz, confruntarea anticipată se dovedește a fi o deziluzie: acest “Dumnezeu” nu este nimic de genul acesta, ci un impostor. În cele din urmă, acest pseudo-zeu este distrus de armele navei spațiale pilotate de Mr. Spock.

Una peste alta, filmul ilustrează superb tranziția dintre Ere, în sensul că observăm o personificare ca la carte a precedentei viziuni religioase despre lume(Sai-Bak, o figură de tip Iehova, învinsă de către o personificare ca la carte a noii viziuni științifice despre lume (Mr. Spock). Cu alte cuvinte, Era Peștilor face loc Erei Vărsătorului. În final, ca o cireașă de pe tort, filmul se încheie cu un Spock angajat într-un dialog cu Dr. McCoy și Captain Kirk asupra subiectului existenței lui Dumnezeu. Kirk intră-n vorbă: “Poate că Dumnezeu nu există acolo, afară […] poate El există aici înăuntru” – arătând către pieptul său. Este vorba de același mesaj tip Vărsător pe care l-am mai întâlnit, că divinitatea se află înăuntru.
 
 

Noua Față a lui Dumnezeu

Toată această discuție nu trimite la ideea că în viitor nu va mai fi nevoie de un concept al Divinității sau de o credință într-o inteligență creatoare supremă care ne reglementează lumea. În loc de asta, ea ar putea însemna că drumul către actualizarea acelei realități divine este acum unul mult mai direct și mai personal. Abordarea de tipul “mărime universală” a lui Dumnezeu care a caracterizat multe societăți tradiționale nu va mai funcționa în cultura Vărsătorului. Fiecare dintre noi va trebui să învețe cum să se conecteze cu acea “prezență” în maniera cea mai potrivită propriilor nevoi. Așa că în locul imaginii generice de bătrân cu o barbă albă fluturând, “Dumnezeu” ar putea lua câte o înfățișare diferită pentru fiecare persoană de pe planetă. Dumnezeu va trebui să poarte șase miliarde de fețe – una pentru fiecare membru al rasei umane.

Dar nu cumva ideea că Dumnezeu asumă chip uman a făcut parte integrantă din tradițiile noastre religioase Occidentale de mii de ani, după cum este acest fapt exemplificat de creștinism și religia antică grecească? Într-un sens, da. Dar există o diferență esențială în ceea ce observăm în privința mythos-ului emergent al Vărsătorului, care ar putea fi exprimată astfel: mai degrabă decât să ia formă umană, Dumnezeu începe acum să apară ca fiind însuși sinele nostru (sau ca cineva “din familie”). Acesta e un pas important în evoluția sensibilității noastre religioase. Pentru a ilustra mai bine această discuție, să privim sumar simbolurile regăsite în trei filme science-fiction foarte apreciate în ultimele zeci de ani: 2001: A Space
Odyssey, al lui Stanley Kubrick, Contact – regizat de Robert Zemeckis și Solaris-ul lui Andrei Tarkovsky.

 

2001: A Space Odyssey (regizor, Stanley Kubrick): Într-o notă stilistică personală, “opera spațială” a lui Kubrick spune povestea unei misiuni secrete către Lună și Jupiter, a unui grup de oameni de știință încercând să rezolve misterul formelor de viață inteligente de dincolo de Pământ. Mai întâi, semnale au fost recepționate de pe Lună, apoi de pe Jupiter, iar astronauții au fost trimiși să investigheze. Pe drum apar probleme cu HAL, computerul navei, și numai un singur astronaut rămâne să ducă misiunea la bun sfârșit. După o confruntare aproape fatală cu HAL, acest astronaut părăsește nava și este tras printr-un pasaj hiper-dimensional către o realitate nespecificată.

În punctul culminant al acestei secvențe psihedelice astronautul se găsește într-o încăpere luminată puternic, amintind de Franța secolului XVIII. Dar cu cine se confruntă el în timpul acestui moment de climax? Nu cu extratereștri, nu cu vreo figură dumnezeiască cu barbă, ci cu el însuși, sau, cu el însuși cel de la fiecare treaptă de vârstă. Filmul se încheie înfățișându-l pe astronaut aparent renăscut ca un copil al stelelor plutind la înălțime deasupra Pământului.

După cum a remarcat Joseph Campbell, fiecare eră și fiecare cultură adaptează structura “călătoriei clasice a eroului” propriilor valori și propriului context temporal. Opera spațială a lui Kubrick plasează această călătorie într-un context cosmic. Dintr-un anumit punct de vedere, comoara din punctul culminant al oricărei călătorii eroice simbolizează valorile cele mai înalte ale culturii respective: într-o societate, comoara poate fi lâna de aur, în timp ce în alta, nemurirea. Dar în viziunea lui Kubrick, eroul se întâlnește cu sine însuși. Ce semnifică asta în raport cu relația noastră cu ceea ce este ultim, care se află într-o profundă transformare? Semnificaţia este ideea că divinul îmbracă o formă mai familiară, şi că acum el este de găsit printr-o întoarcere asupra propriului sine.

 

Contact (regizor, Robert Zemeckis): Bazat pe romanul cu acelaşi nume al lui Carl Sagan, filmul din 1997 spune povestea unei femei cercetătoare, angajată într-o căutare a formelor de viaţă inteligente din Univers. Atunci când descoperă semnale din spaţiul îndepărtat, oamenii de ştiinţă le analizează, aflând că de fapt reprezintă instrucțiuni codate de construire a unei nave spațiale, una care le-ar permite oamenilor să călătorească undeva. După mai multe tergiversări, nava este construită iar oamenii de știință se îmbarcă într-o călătorie copleșitoare către tărâmuri misterioase. Într-un final, naveta se oprește, iar cercetătoarea noastră se găsește pe o plajă de o frumusețe eterică, asemănătoare Terrei în unele privințe, dar straniu de diferită în altele. Observă o siluetă apropiindu-se de ea: este un extraterestru deghizat în tatăl ei decedat.

La fel ca în cazul filmului 2001: A Space Odyssey, observăm în esență același simbolism arhetipal. Este o călătorie eroică clasică: personajul principal se îmbarcă pentru o mare aventură, și în punctul culminant al acesteia ea suferă o transformare. Dar și aici, de asemenea, acea confruntare finală nu este cu o figură-Dumnezeu sau cu vreo alteritate extraterestră, ci mai degrabă cu o formă foarte personală – tatăl ei. Dacă interpretăm aceste întâlniri cu “Celălălalt” ca simbolizând relația noastră cu divinul, în transformare, atunci vederea unui membru al familie în acest moment cheie al poveștii reafirmă faptul că acum calea noastră spirituală îmbracă o formă mult mai personală.

 

Solaris (regizor, Andrei Tarkovsky): Bazat pe o poveste de-a lui Stanislaw Lem, filmul din 1972 al lui Andrei Tarkovsky este în general apreciat ca fiind cel mai bun film science fiction provenit din Rusia în ultimele zeci de ani. Povestea are în prim-plan un grup de oameni de știință care au fost trimiși pe o stație spațială îndepărtată, pe orbita misterioasei planete Solaris, o planetă apoasă care este de fapt o ființă inteligentă în sine. În mod straniu, fiecare cercetător de la bordul navei descoperă că în prezența acestei planete trăiește o serie de halucinații extrem de personale, bazate pe propriile lor amintiri reprimate din trecut. În special psihologul este bântuit de amintirea frumoasei sale soții care se sinucise cu câțiva ani în urmă.

De-a lungul anilor s-au dat foarte multe interpretări acestei opere subtile și enigmatice, care au servit drept inspirație pentru mai multe filme în limba engleză, printre care și Event Horizon. Totuși, din perspectiva noastră, asta poate fi înțeleasă ca încă o variație a aceleiași teme tipice Vărsătorului. În confruntarea cu “Celălalt”, filmul îi prezintă pe fiecare membru al echipajului având o experiență care este unică și personală. Simbolic vorbind, divinul se prezintă din ce în ce mai mult într-o manieră individualizată, prin filtre și măști care să se potrivească temperamentelor și destinelor noastre.
 
 

Religia în cheia Jazz-ului

Cum rămâne cu viitorul religiei organizate? Această tendință orientată către Vărsător semnalează cumva sfârșitul bisericilor și confesiunilor convenționale, întrucât nou-găsitul individualism spiritual conduce la un climat de genul “fiecare pentru sine”, fără a mai fi nevoie de instituții religioase?

Există mai multe posibilități la care trebuie să ținem seama. Cea mai evidentă este că societatea va continua să devină din ce în ce mai pluralistă, cultivând caleidoscopic mai multe viziuni religioase diferite. Într-o mare măsură Amerca deja oferă un șablon pentru această situație, dată fiind diversitatea sa religioasă și confesională.

Acesta este mesajul alternativ al Vrăjitorului din Oz: pe lângă sugestia faptului că “răspunsul se găsește înăuntru”, filmul înfățișează coordonarea unor viziuni și călătorii diverse. Observați cum, de pildă, povestea nu prezintă pur și simplu o persoană care pleacă să-și împlinească visul, ci mai degrabă un grup de creaturi total diferite, fiecare purtând propriul vis. În ciuda diferențelor, ei sunt totuși capabili să armonizeze călătoriile fiecăruia într-o manieră care se dovedește a fi mai mult decât simpla însumare a părților. Din nou, este vorba de modelul caleidoscopic, sau modelul-jazz, în care mai multe ființe își unesc forțele.

Acest model poate fi comparat cu versiunile precedente ale motivului “aventurii în grup” din mitologia Occidentală. În variațiile legendei Arturiene (mai ales vechea versiune franceză, La Queste del Saint Graal), cavalerii se află [împreună] în căutarea Sfântului Graal, fiecare pentru el – o caracteristică despre care Joseph Campbell a spus că accentuează spiritul simbolic al Graalului. După cum stă scris în textul original, “ei au căzut de acord să meargă cu toții în această aventură, dar au crezut că ar fi ceva dezonorant să meargă în grup, așa că fiecare a pătruns în pădure într-un punct pe care el însuși l-a ales, prin locul cel mai întunecat și pe unde nu era tăiată cale”. Pentru Campbell, această descriere ne oferă o idee importantă legată de abordarea Occidentală a spiritualității, care diferă în mod esențial de cea regăsită în mitologiile Orientale, unde individualitatea este mai puțin valorizată. (Campbell 1990).

Cavalerii arturieni pornesc în călătorie individual, și totuși fiecare caută același lucru: Sfântul Graal. În povestirea din Oz, fiecare personaj caută ceva diferit: unul caută curajul, altul – casa, unul – creier, altul – inimă. Aici rezidă transformarea fundamentală în ceea ce privește natura călătoriei spirituale. Cu alte cuvinte, scopul însuși s-a schimbat, devenind unul mai individualizat, și potrivindu-se nevoilor fiecărui aventurier.

Observați că nu există coordonare comună a eforturilor în cazul cavalerilor. În individualismul lor, ei își taie separat drum către “pădurea întunecată” – ceea ce unii ar spune că reprezintă un stadiu rudimentar al individualismului. În Vrăjitorul din Oz, personajele nu numai că sunt individualizate, ci au și învățat cum să-și coordoneze la comun călătoriile fără a-și sacrifica propria viziune. Ceea ce ne oferă un indiciu esențial pentru supraviețuirea în Era Vărsătorului: nu este vorba doar să ne conștientizăm aspirațiile și visele profunde, ci trebuie să găsim o cale să le armonizăm, să construim o rețea caleidoscopică de viziuni spirituale diverse în cadrul unui grup.

Despre felul cum poate fi atins un asemenea lucru, avem mai multe exemple. Primul exemplu este global ca întindere, și ilustrează felul în care credințe diverse ale lumii pot coexista armonios. Mă refer aici la Parlamentul Religiilor Lumii, convocat pentru prima dată în Chicago în 1893, apoi din nou un secol mai târziu. Credințele religioase din jurul lumii s-au adunat laolaltă pentru a discuta problemele presante ale vremurilor. Am putea spune că era vorba de un fel de “Națiunile Unite” ale credințelor religioase. (Din punct de vedere astrologic, amândouă aceste întruniri istorice sunt remarcabile pentru că au avut loc într-un tandem precis cu unele configurații planetare exterioare rare din acele perioade: prima convocare a Parlamentului a coincis cu o conjuncție Pluto-Neptun încă aplicantă în 1893, în timp ce al doilea Parlament a coincis cu o conjuncție Uranus-Neptun din 1993.)

Dar este de asemenea posibil ca același pluralism caleidoscopic să existe chiar între limitele unei singure organizații sau religii, ceea ce reprezintă al doilea exemplu pe care îl prezint. Societatea Teosofică a fost fondată în anul 1875 de către H.P. Blavatsky; această organizație și-a asumat în esență o abordare caleidoscopică a religiei, în cheie jazz, permițând înscrierea persoanelor de diferite orientări spirituale, și împărtășind un pic mai mult decât o simplă aderare la anumite principii fundamentale, pe care Teosofiștii le-au numit “cele trei obiecte”. Cineva se poate înscrie în organizație, fie că este budist, creștin sau musulman. În felul lor propriu, grupuri spirituale precum unitarienii sau baha’ii demonstrează de asemenea o abordare caleidoscopică a credinței religioase, în timp ce Institutul pentru Științe Noetice din California oferă un exemplu secular pentru felul în care persoanele orientate spiritual își pot uni forțele în cadrul unei organizații, respectând simultan scopurile mai înalte ale științei moderne.
 
 

Forma în Schimbare a Spiritualității Personale

Totuși, cum rămâne cu spiritualitatea individuală a vremurilor viitoare? Dacă într-adevăr devenim din ce în ce mai deschiși față de ideea că “Dumnezeu se află în interior”, ce semnificație are acest fapt pentru forma în proces de schimbare a însăși practicii spirituale?

O astfel de tendință ar putea determina ceea ce Huston Smith numește o abordare de tip “autoservire”, în care persoanele își aleg elementele preferate din variate tradiții, formându-și propria religie personalizată. Aceastră combinație de stiluri a devenit deja o opțiune la ordinea zilei pentru multe persoane din comunitatea New Age, și probabil că va continua să fie astfel vreme de multe secole de-acum în colo.

Dar există o problemă fundamentală în privința acestei abordări: în timp ce ea ar funcționa perfect pentru fondatori de religie de clasă mondială precum Buddha, în cazul persoanei obișnuite ea tinde să producă o formă diluată de spiritualitate. După cum i-a atras atenția un yogin lui Huston Smith, este mai bine să sapi după apă folosind o sondă 20 de metri, decât folosind cinci sonde de 4 metri!

În altă ordine de idei, influența democratizatoare a Vărsătorului se va manifesta probabil pentru majoritatea oamenilor printr-o mai mare libertate de alegere a propriei direcții spirituale. Multe dintre religiile cu care suntem obișnuiți astăzi probabil că vor rezista în Era care stă să vină, dar spre deosebire cu vremurile străvechi, nu vom mai fi obligați să fim practicanți ai religiei în care ne-am născut. În schimb vom avea opțiunea să alegem orice religie sau confesiune pe care o vom dori. Desigur, Statele Unite au fost fondate pe acest principiu, un fapt care ne arată o altă modalitate prin care această națiune este vârful de lance al ordinii viitoare. Religiile organizate vor continua să joace un rol important în viitor, însă oamenii vor avea mai mult de ales decât în perioadele istorice precedente.

O a treia posibilitate o reprezintă reconcilierea primelor două direcții într-o abordare mai integrativă, una care echilibrează, pe de-o parte, extrema posibilă a spiritualității “parodice” și, pe de altă parte, dogamtismul tradițional “monolitic”. Această abordare integrativă ar implica aderarea la o anumită tehnică sau religie, la nivelul nucleului practicii [spirituale] a cuiva, permițând totodată familiarizarea aceluia cu filosofii și principii ale mai multor sisteme sau credițe spirituale diverse. Altfel spus, acela va fi eclectic în înțelegere, dar specific în practică.

Faimosul yogin Paramahansa Yogananda spunea cândva: “Învață câte puțin din toate, și totul despre un singur lucru” (Yoganda 1997), ceea ce s-ar putea aplica de asemenea spiritualității Erei viitoare. Extinde-ți orizonturile, dar până la urmă forează undeva, și mergi până la capăt. Capătă avantajul întemeierii și profunzimii oferite de o cale singulară, plus vastitatea înțelegerii oferită de mai multe căi – o combinație neceesară vieții într-o lume din ce în ce mai complexă și pluralistă.

Mai există două chestiuni care se referă la direcția viitoare a spiritualității personale în Era Vărsătorului. Prima: în vreme ce știința continuă să înlocuiască (și, într-o anumită măsură, să discrediteze) miturile standard ale religiilor tradiționale, oamenii vor renunța la adeziunea față de acele povești, și se vor orienta din ce în ce mai mult către metodologii spirituale care să servească drept bază pentru practicile lor religioase – pe scurt, ei vor căuta tehnici, mai degrabă decât convingeri.

De pildă, gândiți-vă la budism, care este mai mult o metodologie decât un set de convingeri. Spre deosebire de mai multe religii fundamentaliste, nu trebuie să “credem” poveștile despre viața lui Buddha pentru a ajunge în “Rai”. Esența budismului este un set precepte etice și practici spirituale, iar o asemenea structură este de natură să devină valul viitorului. Alte exemple includ Știința Minții, care evită credințele mitice convenționale. Chiar înăuntrul creștinătății putem observa semne ale infiltrării acestei schimbări, ca de pildă în cazul mișcării Științei Creștine. Acest sistem poate fi înțeles ca un hibrid între sensibilități în stilul Peștilor, și unele în stilul Vărsătorului, în sensul că se bazează pe un cadru creștin (Pești), în timp ce insistă asupra importanței ținerii sub control a minții (Vărsător).

A doua chestiune se referă la ceea ce am putea numi noul perenialism. Întrucât lumea noastră devine din ce în ce mai complexă, suntem forțați să transcendem dogmele și miturile noastre parohiale, și să ne concentrăm asupra lucrurilor pe care le avem în comun și care ne leagă. O expresie a acestui imperativ este ascensiunea studiului religiei comparate în secolele recente, în special cu referire la studiul principiilor “perene” (eterne). Acestea reprezintă nucleul, ideile universale care stau la baza filosofiilor spirituale din întreaga lume. În ultimul secol, acest nou perenialism a fost inițiat de indivizi precum Carl Jung, Joseph Campbell, Frithjof Schuon și Mircea Eliade, ca să dau câteva nume. Observați, de asemenea, că această abordare nu implică în mod necesar o negare a acelor trăsături unice pentru fiecare anumită religie (o critică la care Joseph Campbell a fost adesea supus din cauza abordării sale “universaliste”). Mai degrabă, o opțiune integrativă este aceea de a echilibra accentul asupra elementelor universale cu specificul fiecărei religii. Această opțiune ar putea fi cea mai solidă, dacă urmărim să răspundem cerințelor societății noastre compexe.
 
 

Dezlegând Ghicitoarea Sfinxului

În capitolul al optulea (din Signs of the Times) am comentat imaginea unor oameni de știință veghind asupra copiilor pe un teren de joacă pentru a ilustra un aspect al polarității Leu/Vărsător – sentimentul raționalității detașate care poate survine atunci când mintea umană (Vărsător) devine prea disociată de vitalitatea și caracterul imediat al experienței de viață (Leu). În acest capitol am văzut o modalitate foarte diferită de a privi simbolismul acestei polarități, care se concentrează asupra unei fuzionări mai armonioase a acestor opuși polari. În locul unei accentuări unilaterale a umanității noastre care să nege realitatea lui Dumnezeu (Vărsător peste Leu), sau a unei accentuări a divinității în detrimentul umanității noastre fundamentale (Leu peste Vărsător), această dimensiune se preocupă cu posibilitatea integrării divinului și umanului, a spiritualului și a cotidianului.

Aici o imagine mai potrivită pentru a exprima potențialul axei Leu/Vărsător ar fi cea a Sfinxului Egiptean. Poate că nu vom ști niciodată ce au intenționat egiptenii în legătură cu simbolistica Sfinxului, nici măcar egiptologii nu au căzut de acord în privința acestei chestiuni. Însă ca simbol pentru vremurile noastre, puterea sfinxului își are cel mai probabil originea în vibrația pe care o provoacă în corzile noastre arhetipale profunde, ca o emblemă a potențialelor noastre spirituale emergente și ca un simbol pentru ceea ce am putea deveni. La fel ca tehnologia energiei solare, fuziunea dintre om şi leu descrie simbolic întrunirea esenţei spirituale şi a esenţei umane într-una singură, şi posibilitatea creării unei societăţi formate din oameni-zeu complet integraţi.

Aproape cu un secol în urmă, poetul William Butler Yeats a făcut aluzie la relevanța acestui simbol pentru viitorul umanităţii, în aceste versuri care vestesc (sau oare deplâng?) epoca mondială iminentă, în poemul “The Second Coming” (A doua venire):


Desigur că ceva revelație este la îndemână;
Desigur că A doua Venire este la îndemână,
A doua Venire! Cu greu mă părăsesc acele cuvinte
când o vastă imagine a lui Spiritus Mundi
îmi obturează privirea: undeva pe nisipurile deșertului
O siluetă cu trup de leu și cap de om…

 
 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.