Cheia astrologică ascunsă pentru Romeo și Julieta

Posted by
Timp de lectură: 45 minute

 

– Gemenii și guvernatorul lor, Mercur –

 

Priscilla Costello

www.priscillacostello.com
 
Acest articol este capitolul 8 din cartea Shakespeare and the Stars. Reprodus cu permisiunea autoarei.
 
 

E ură-aici, dar, și mai mult, iubire.
Amor mânios și ură drăgăstoasă.
(Romeo și Julieta, I, i, 168-169)

Here’s much to do with hate, but more with love.
Why, then, O brawling love! O loving hate!

 
 

Cuprinsul articolului:
Povestea
Zodia Gemenilor și guvernatorul ei, Mercur
Semnul opus Gemenilor: Săgetătorul
Herbalismul sau Doctrina Semnăturilor
Defectul care declanșează tragedia: impulsivitatea
Ideea sufletelor gemene și dragostea la prima vedere
Individuare și Inițiere în Romeo și Julieta
Uniunea Finală și Nunta Mistică
Tragedia absolută
Note

 
 
 

Povestea

În Verona, Italia, două familii deopotrivă de nobile, Montague și Capulet, se dușmănesc spre marea nemulțumire a prințului orașului, care-i amenință cu condamnarea la moarte pe cei ce se vor mai duela. Indrăgostitul Romeo, un Montague care suspină după Rosalinda, este convins de prietenii săi să se deghizeze și să participe impreună la balul mascat al familiei Capulet, unde soarta aranjează să o întâlnească pe Julieta, unica fiică a familiei Capulet. Se îndrăgostește fulgerător. După petrecere, el se strecoară în grădina familiei Capulet unde o vede pe Julieta la balcon, iar cei doi își schimbă jurăminte de iubire. Romeo îl vizitează apoi pe fratele Lorenzo, care cade de acord să îi căsătorească în secret, sperând ca astfel să vindece vrăjmășia dintre cele două familii.

Imediat după nuntă, vărul Julietei, furiosul Tybalt îi acostează pe stradă pe câțiva membri ai familiei Montague. Încercând să mențină pacea, din neatenție Romeo îl lasă pe Tybalt să îl înjunghie mortal pe prietenul său, Mercuțio. Înfuriat la culme, Romeo se luptă cu Tybalt și îl ucide. Totuși, prințul nu îl condamnă pe Romeo la moarte, ci doar îl exilează la Mantua. Ca să o distragă pe îndurerata Julieta (care de fapt suferă din cauza exilării lui Romeo, nu pentru moartea lui Tybalt), părinții ei insistă ca ea să se mărite cu contele Paris. Încercând să o ajute, fratele Lorenzo îi dă fetei o poțiune pe bază de ierburi care o va face să pară moartă. Planul era ca [între timp] fratele Lorenzo să-i trimită vorbă exilatului Romeo să vină și s-o salveze din cripta familiei și astfel să evadeze împreună. Insă un alt mesager, care nu știe nimic despre plan, ajunge primul la exilatul Romeo. Ca urmare, Romeo fuge la mormântul Julietei, unde îl întâlnește și ucide pe Paris, apoi, crezând că Julieta e moartă, înghite otrava pe care o obținuse de la farmacist. Julieta se trezește din efectul plantelor, și văzându-l pe Romeo mort, se înjunghie și ea mortal. Familiile, unite în jale, își jură o nouă pace.
 
 

Zodia Gemenilor și guvernatorul ei, Mercur

De regulă în scenele de deschidere, experimentatul dramaturg Shakespeare captează atenția publicului înfățișând acte de violență sau apariții supranaturale, ca de pildă fantoma din scena I din Hamlet sau cele trei vrăjitoare plutind deasupra cazanului în deschiderea piesei Macbeth. Această tactică este încă exploatată de povestitorii, romancierii sau scenariștii moderni de film și televiziune. După deschiderea dramatică, Shakespeare prezintă personajele principale, oferind unele preambuluri necesare și dezvăluie prin limbaj și imagistică baza tematică a piesei.

Romeo și Julieta e o piesă neobișnuită, pentru că începe cu un prolog care anunță atât intriga, cât și ideea poveștii. Prologul începe sub forma unui sonet, un poem de paisprezece rânduri perfect ritmat:

Două [deopotrivă de] distinse case din Verona,
Unde povestea noastră s-a-ntâmplat,
Din veche ură iscă iar furtuna
Care cu sânge mâna le-a pătat.
Din sânu-acestor case învrăjbite
Doi tineri rău-sortiți își iau viața,
Iar toate întâmplările cumplite
Ce duc la moartea lor topi-vor gheața
Acestei dușmănii

Two households, both alike in dignity,
In fair Verona, where we lay our scene,
From ancient grudge break to new mutiny,
Where civil blood makes civil hands unclean.
From forth the fatal loins of these two foes
A pair of star-cross’d lovers take their life;
Whose misadventured piteous overthrows
Do with their death bury their parents’ strife.

Deci știm că ne aflăm în Verona, Italia, unde explodează pasiunile mediteraneene, și că în piesă este vorba de două case “egale în demnitate”, doi îndrăgostiți și doi dușmani, a căror ură amară unul față de celălalt izbucnește din nou. Shakespeare subliniază puternic atât statutul egal al celor două familii vrăjmașe, cât și rivalitatea lor înverșunată. Astfel, dacă vom căuta o legătură cu simbolismul zodiacal, ceea ce vom căuta va fi un semn cu “dublă figură”, cu două elemente perfect echilibrate.

Numai două zodii sunt constituite din dublete echilibrate: Peștii, reprezentați simbolic prin doi pești legați care înoată în direcții opuse, și Gemenii, reprezentați de doi frați gemeni ori printr-un semn cu două linii verticale legate de alte două linii orizontale la vârf și la bază. După cum vom vedea, o multitudine de observații legate de limbaj, caracterizarea personajelor și intriga indică faptul că fundamentul arhetipal al piesei este semnul Gemenilor.

Simbolul obișnuit al zodiei Gemenilor înfățișează două linii verticale drepte. Numărul doi are o semnificație filosofică și metafizică deosebită, pentru că ascunde secretul creației. De secole oamenii s-au întrebat: “cum devine Unul multiplu?”, “cum ajunge să se întâmple creația?”. În filosofia antică, răspunsul era că ea începe cu diviziunea lui Unu în doi. Polarizarea ce rezultă de aici se multiplică mai departe în numeroase perechi de opuși ce caracterizează lumea vizibilă și constituie experiența noastră [a acestei lumi], în toate dualitățile ei contrastante.

Mintea noastră împarte lumea în paradis și pământ, zi și noapte, lumină și întuneric, dreapta și stânga, bărbat și femeie, Eu și Tu – și cu cât resimțim mai puternic distanța dintre acești poli, oricare ar fi ei, cu atât mai puternic simțim totodată și unitatea lor. 256

Simbolul pentru semnul zodiacal al Gemenilor este format din două linii verticale, reprezentând multiplele dualități ce caracterizează lumea creată. Termenii acestora stau fie în echilibru, fie în conflict, având fiecare potențialul de a trece în opusul său – ziua în noapte, vara în iarnă, pacea în război – și de a reveni în poziția inițială. Liniile de deasupra și de dedesubt, care leagă cei doi pilaștri, semnifică faptul că opușii sunt în mod inextricabil legați sau conținuți în același Unu.

Toate aceste polarități urmăresc fie un echilibru care menține în suspensie tensiunea opușilor, fie o soluționare prin revenirea înapoi la unitate sau armonie (simbolizată prin nunta unui cuplu sau, la scară mai mare, prin nunta dintre cer și pământ). Dacă nu reușesc să atingă nici unul dintre aceste obiective, opușii pot continua să se războiască la infinit. Aceste idei sunt încorporate în semnul zodiacal al Gemenilor.

“Pentru antici era ceva obișnuit să considere Marele Spirit sub aspectul dual al Gemenilor… În Egipt, ca pretutindeni, dualismul palpabil al Naturii – Bărbat și Femeie, Zi și Noapte, Dimineață și Seară, Vară și Iarnă, Soare și Lună, Lumină și Întuneric, Cer și Pământ – era reprezentat ca o Ființă dublă. “În majoritatea imnurilor [egiptene]”, ne informează De Rouge, “dăm de această idee a unei Ființe duble care s-a zămislit pe Sine, Sufletul, ca o pereche de Gemeni – [idee folosită] pentru a semnifica două Persoane ce nu pot fi despărțite niciodată.” 257

Polaritatea dintre două principii egale și opuse se reflectă în antipatia violentă dintre familiile Montague și Capulet, o necesitate absolută pentru desfășurarea acestei povești dramatice. De-a lungul piesei, opușii sunt flagrant contrastați: tinerețea e opusă bătrâneții, războiul – păcii, fericirea – disperării, lumina – întunericului, și, desigur, iubirea – urii.

Conexiunea piesei cu zodia Gemenilor este în special revelată de unicitatea limbajului lui Shakespeare. 258 O marcă distinctivă unică a piesei Romeo și Julieta este numărul impresionant de fraze ce conțin termeni diametral opuși, adică “oximoroane” (cuvânt provenit din greacă, însemnând literal “isteț [oxys] – prost [moros]”), [figuri de stil] care combină cuvinte contradictorii în aceeași frază. 259 Așadar, în chiar limbajul piesei avem încrustată antipatia dintre cele două familii aflate în conflict. Romeo protestează când prinde veste pentru prima oară despre noua confruntare a celor două clanuri în piața centrală a Veronei:


E ură-aici, dar, și mai mult, iubire.
Amor mânios și ură drăgăstoasă…

Grea ușurime, serios capriciu!…

Pană de plumb, fum limpede, foc rece,
Bolnavă sănătate, somn deștept,
Care nu e ce e.
(I, i, 168-169, 171, 173-174)


Here’s much to do with hate, but more with love.
Why, then, O brawling love! O loving hate!…

O heavy lightness! serious vanity!…

Feather of lead, bright smoke, cold fire, sick health!
Still-waking sleep, that is not what it is!

Julieta vorbește la fel. Abia după ce îl întâlnește și se îndrăgostește de Romeo, ea aude de la Doică cine este el de fapt. Șocată, Julieta se tânguie:

Iubirea mea din ură e născută,
Ivită făr` să știu, târziu știută.
Ce-nseamnă-acest fatidic început
De a-mi iubi dușmanul de temut?

(I, v, 135-138)

My only love sprung from my only hate!
Too early seen unknown, and known too late!
Prodigious birth of love it is to me,
That I must love a loathed enemy.

O altă pereche echilibrată de opuși apare în familiile celor doi îndrăgostiți. Rar în piesele lui Shakespeare îi găsim pe ambii părinți participând activ la acțiunea piesei, ca figuri înzestrate cu autoritate. În majoritatea pieselor vedem câte un singur părinte. În Visul unei nopți de vară, tatăl Hermiei, Egeus, provoacă el singur conflictul prin insistența ca fiica să i se mărite cu Demetrius; nu există aici nici o mamă care să-i înmoaie voința neabătută. În Cum vă place, tatăl Rosalindei, Ducele, este singurul părinte care-și face apariția, iar exilarea lui înaintea debutului acțiunii piesei este crucială pentru desfășurarea ulterioară a acesteia. Iarăși, nici în această poveste nu joacă vreun rol o figură maternă. În Regele Lear, tatăl este singurul instigator al intrigii dramei, prin faptul că le solicită declarații elocvente (și ipocrite) de dragoste celor trei fiice ale sale. Cu toate acestea, în Romeo și Julieta Shakespeare ne prezintă două cupluri deopotrivă de echilibrate: Lord și Lady Montague, și Lord și Lady Capulet. În nici o altă piesă nu se mai întâmplă asta.

Piesa scoate puternic în evidență încă o corelație importantă cu semnul Gemenilor. În ordinea zodiilor, începând cu Berbecul și terminând cu Peștii, Gemenii sunt prima zodie de aer. Elementul aer are de-a face cu nivelul mental sau intelectual al ființelor umane, fiind asociat cu dezvoltarea minții și a abilității de a traduce gândurile în cuvinte. Publicul lui Shakespeare ar fi fost conștient de faptul că manifestarea pozitivă a talentelor mentale este un discurs fluent și bine-articulat. Pe de altă parte, [ei ar fi știut că] manifestarea negativă este aceea de a fi volubil: vorbăreț fără a zice prea multe lucruri substanțiale, superficial: angajat mental dar etern distras, mieros dar “fals” – sau “mercurial”, în sensul de ezitant și nedemn de încredere.

Parcă fixând rezonanța simbolică a piesei cu semnul Gemenilor, planeta asociată acestei zodii ca “guvernator” al ei, Mercur, apare aici ca personaj! Numele prietenului lui Romeo, unul dintre personajele principale, este un indiciu evident. “Mercuțio” este întruparea vie a mai multor fațete simbolice ale lui Mercur, lucru care ar fi fost evident pentru publicul lui Shakespeare. Iată un scurt poem ce capturează câteva dintre calitățile lui Mercur:

Cui îi place viața, hazul și plăcerea;
Cine ezită, preschimbându-se mereu?
Cine atenția iubește fără măsură?
Gemenii, desigur, domnul meu. 260

Poemul e o bună descriere a lui Mercuțio, pe care îl întâlnim pentru prima oară în seara în care Romeo și prietenii lui merg la balul mascat organizat de familia Capulet (Mercur iubește deghizările). Mercuțio este un adevărat palavragiu, unul căruia chiar îi place să se audă bătând câmpii, un adevărat fiu al lui Mercur. El își revelează darul vorbirii într-un discurs foarte lung, declanșat de referirea lui Romeo la un vis pe care îl avusese noaptea trecută:

Atunci, Cucoana Mab te-a vizitat.
Ea este moașa zânelor și vine –
Minusculă cât piatra de agat
Purtată pe un deget de-un vătaf –
Trasă de mici corpusculi înhămați
Deasupra nasurilor adormite.
Caleașca-i este-o coajă de alună
Cioplită de dulgherul veveriță,
Dar și de cari, ai zânelor rotari;
Cu spițe din picioare de țânțar
Și coviltir din aripi de cosaș.
Hamuri din pânză fină de păianjen,
Bici din picior de greier și cureaua
Din fum, iar vizitiul e-un tăun,
Mai mic decât rotundul viermișor
Din degetul molâu al unei fete.
Cu-acest cortegiu trece-n toiul nopții
Prin mintea-ndrăgostiților și-aduce
Vise de-amor; peste genunchi de lorzi
Și ei visează plecăciuni; prin mâini
De avocați și ei visează dări;
Pe buze de domnițe care, – apoi,
Le umple de bășici, de put a zahăr.
(I, iv, 53, 55-76)

O, then, I see Queen Mab hath been with you…
She is the fairies’ midwife, and she comes
In shape no bigger than an agate-stone
On the fore-finger of an alderman,
Drawn with a team of little atomies
Athwart men’s noses as they lie asleep;
Her wagon-spokes made of long spiders’ legs,
The cover of the wings of grasshoppers,
The traces of the smallest spider’s web,
The collars of the moonshine’s watery beams,
Her whip of cricket’s bone, the lash of film,
Her wagoner a small grey-coated gnat,
Not so big as a round little worm
Prick’d from the lazy finger of a maid;
Her chariot is an empty hazel-nut
Made by the joiner squirrel or old grub,
Time out o’ mind the fairies’ coachmakers.
And in this state she gallops night by night
Through lovers’ brains, and then they dream of love;
O’er courtiers’ knees, that dream on court’sies straight,
O’er lawyers’ fingers, who straight dream on fees,
O’er ladies ‘ lips, who straight on kisses dream,
Which oft the angry Mab with blisters plagues,
Because their breaths with sweetmeats tainted are.

Romeo întrerupe această lungă trăncăneală despre Regina Mab (care continuă pe încă optsprezece rânduri și jumătate!): ” Ei, gata, destul, Mercuțio, / vorbești prostii.”. (I, iv, 95-6)

Aici Mercuțio se distrează pur și simplu folosind referirea lui Romeo la visul său ca punct de pornire, conjurând apoi imaginile cu regina fermecată, inventând detaliile privind minusculul ei transport și inventariind visele pe care ea, în galopul ei, le declanșează prin creierii celui adormit. Este vorba despre un discurs lung de o cu totul altă natură decât, de pildă, discursul la fel de lung al lui Hamlet, care începea cu “A fi sau a nu fi”, o expresie plină de gânduri profunde. Improvizația lui Mercuțio e rostită doar cu scopul de a distra, scop pe care Romeo îl percepe corect întrucât îi spune că vorbește “prostii”. Tipul Gemenilor este recunoscut pentru plăcerea lor de a stârni râsul prin glume și umor. Publicul lui Shakespeare, care cunoștea fundamentele astrologiei, l-ar fi recunoscut imediat pe Mercuțio drept tipul de om care-și dă drumul la gură cu orice ocazie și care [atunci când glumește] se bucură sigur măcar el de glumă.

De asemenea, Shakespeare prezintă o versiune feminină a lui Mercur, în persoana unui alt personaj cu darul vorbirii. Contrapartea feminină a lui Mercuțio este Doica Julietei, a cărei primă apariție pe scenă o oglindește considerabil pe cea a lui Mercuțio. Ea domină scena în care Lady Capulet se întâlnește cu Julieta cu scopul de a o determina să se mărite cu vărul ei, “viteazul Paris”. Luându-și tonul ce spusese Lady Capulet, că Julieta împlinise o vârstă “drăguță” (adică bună de măritat), Doica începe să depene fără șir amintiri despre înțărcarea Julietei.

Mi-aduc aminte
Bine. În unșpe ani de la cutremur
Și-am înțărcat-o – n-am să pot uita –
Din toate zilele, în ziua-aceea.
Mi-am pus pelin pe sfârc și stam întinsă
La soare, chiar sub porumbar. Stăpânul
Și dumneata erați la Mantua.
Ei bine, nu bat câmpii…

Și au trecut de-atuncea unșpe ani,
Putea să stea-n picioare, ba vă jur
Că alerga deja de colo-colo,
Și chiar c-o zi-nainte s-a julit
La frunte. Și bărbatu-meu – glumeț,
Fie iertat – o ia de jos…

(I, iii, 24-31, 37-42)

I remember it well.
‘Tis since the earthquake now eleven years;
And she was wean’d,–I never shall forget it,–
Of all the days of the year, upon that day:
For I had then laid wormwood to my dug,
Sitting in the sun under the dove-house wall;
My lord and you were then at Mantua:–
Nay, I do bear a brain…

And since that time it is eleven years;
For then she could stand alone; nay, by th’rood,
She could have run and waddled all about;
For even the day before, she broke her brow:
And then my husband–God be with his soul!
A’ was a merry man–took up the child…

Lady Capulet intră peste ele, așa cum dăduse mai înainte buzna și Romeo, și încearcă s-o facă pe Doică să se oprească. “Gata, destul cu astea, doică, taci.” Dimpotrivă, savurându-și sunetul propriei voci (pe întreaga întindere a celor treizeci și trei de rânduri) și gluma tocmai făcută despre căzătura Julietei, Doica vorbește într-una și repetă gluma. În acel moment chiar tânăra Julieta o întrerupe: “Să faci și tu ca ea, să taci, te rog” (I, iii, 51, 60). În mod evident, Doica exemplifică încă o dată legătura pe care piesa o are cu simbolismul astrologic al Gemenilor.

Poveștile Doicii sunt agasante mai cu seamă pentru că, spre deosebire de divagațiile lui Mercuțio, ale ei sunt repetitive, fidele mecanismului automat al memoriei, spuse pe măsură ce mintea femeii stabilește legăturile pe care le are cu întâmplările povestite. E clar că mintea ei operează pe făgașe mentale predeterminate, într-un contrast flagrant cu inventivitatea genială a lui Mercuțio. Ea și Mercuțio ilustrează împreună o altă polaritate, înfățișând fiecare două feluri distincte în care poate funcționa mintea. Totuși, la fel ca Mercuțio, ea încheie cu aceeași glumă cu tentă sexuală pe care el o va folosi în scena următoare. Când micuța Julieta căzuse pe față, soțul Doicii glumise: “Ei, lasă, ai căzut cu fața-n jos, Dar, când crești mare, ai să cazi pe spate” (I, iii, 44). Versiunea lui Mercuțio este una mai isteață și mai educată a aceleiași glume, el făcând în plus un joc de cuvinte în descrierea reginei fermecate Mab ca “[baba] car` le-apasă pe fecioare/ Să stea pe spate-ntinse și le-nvață/ Să-și poarte plodu-n pântec prima oară.” (I, iv, 92-94)

Așadar, important este că avem două personaje la fel de vorbărețe, care întrupează fiecare tendința mercurială de “a-și da drumul la gură”.

De fapt, într-o scenă ulterioară atunci când Doica îl căuta pe Romeo, Mercuțio și Doica ajung chiar să se întâlnească, la piață. Aici ea îndeplinește o funcție mercurială de maximă importanță: rolul de intermediar; ea e însărcinată cu rolul de a transmite informații între Julieta și Romeo. În mitologia clasică, Mercur [Hermes] este mesagerul zeilor, și cu sandalele și cascheta sa înaripate e capabil să călătorească ultra-rapid între [Olimp] și pământ. Acesta este și rolul arhetipal al lui Mercur: el este purtătorul de cuvânt al zeilor, un mesager între zei și zeițe, între zei și ființe umane sau între ființele umane. În acest caz, Romeo îi spune veștile bune – că Julieta trebuie să meargă la chilia Fratelui Lorenzo în acea după-amiază ca să se căsătorească – Doicii, urmând ca ea să le transmită fetei.

Atât Mercuțio, cât și Doica sunt, într-un fel, comedianți, deoarece de-a lungul piesei ei oferă momente de eliberare comică. În timp ce Mercuțio se bazează mai mult pe istețimea și sofisticarea jocurilor sale de cuvinte, Doica recurge mai degrabă la aluzii obscene. Primul reprezintă tipul superior, iar a doua tipul inferior de funcționare mentală. Pentru a face mai clară această distincție, cel mai adesea Shakespeare îl pune pe Mercuțio să vorbească în versuri, în timp ce Doica vorbește de cele mai multe ori în proză. Spiritul lui Mercuțio o pune pe Doică în dezavantaj; atunci când cei doi se întâlnesc pe stradă, Mercuțio face glume pe seama femeii, fredonând un scurt cântecel care evidențiază jocul de cuvinte [în lb. engleză] dintre “hoar” [venerabilă] și “whore” [prostituată]. (II, iii, 120-125). Shakespeare evidențiază din nou calitățile lui Mercuțio în scena în care Romeo și Doica rămân în cele din urmă singuri, atunci când Doica îl întreabă pe Romeo cine era acel bărbat:

Doica: Spuneți-mi, vă rog, domnule, cine era acest individ obraznic, care se ținea de cioace?

Romeo: Un domn căruia îi place să se-audă vorbind, doică, și care spune mai multe-ntr-un minut
decât are vână să facă-ntr-o lună.

(II, iii, 130-133)

Marry, farewell! I pray you, sir, what saucy merchant was this, that was so full of his ropery?

A gentleman, nurse, that loves to hear himself talk, and will speak more in a minute
than he will stand to in a month.

Isteț până la capăt, Mercuțio glumește chiar și aflându-se pe moarte, înjunghiat de sabia lui Tybalt care trecuse pe sub brațul lui Romeo. Câți ar putea să facă o glumă în timp ce sângerează de moarte? “Întrebați de mine mâine și-o să mă găsiți palid de moarte” (III, i, 93-94) În mod semnificativ, un Mercur prost aspectat în horoscop poate corespunde cu o proastă coordonare mână-braț, sau cu acțiuni haotice și în contratimp care nu reușesc să-și atingă scopul.

Se spune despre cei ce reflectă calitățile lui Mercur că sunt “mercuriali” sau schimbători. 261 Această calitate este limpede ilustrată de capricioasa Doică. O bună parte din piesă avem impresia că Doica are cele mai bune intenții în ce-o privește pe Julieta. Ea merge până acolo încât îl avertizează pe Romeo să nu se joace cu inima domniței:

Dacă încercați s-o duceți cu zăhărelul,
cum s-ar zice, ar fi o mare mârșăvie,
cum s-ar zice, căci domnișoara
e tânără, așa că, dacă veți încerca să fiți duplicitar cu ea,
ar fi un lucru foarte urât, ceva ce nu se face
niciunei domnișoare și o purtare demnă de dispreț.
(II, iii, 147-152)

if ye should lead her into
a fool’s paradise, as they say, it were a very gross
kind of behavior, as they say: for the gentlewoman
is young; and, therefore, if you should deal double
with her, truly it were an ill thing to be offered
to any gentlewoman, and very weak dealing.

Însă ironia face ca, mai târziu, tocmai Doica să fie “agentul dublu” (din nou, ideea dublului, asociată Gemenilor). Atunci când Julieta îi cere cu ardoare sfatul, după ce părinții îi impuseseră să se mărite cu Paris, Doica ignoră că ea este deja căsătorită cu Romeo. Ea gândește că “Romeo-i în exil și pariez / Că nu se va întoarce să vă ia / . . . Și-atunci, cum stă situația voastră-acum / E cel mai bine să îl luați pe conte. / Ce domn fermecător! (III, v, 212-213, 216-219) 262. Remarcând că situația s-a schimbat dramatic și că evenimentele impun adaptarea la noi circumstanțe, Doica schimbă, cu conștiința ușoară, tabăra (precum Mercur, ale cărui acțiuni – ca de pildă a-i fura vacile lui Apollo imediat după ce se născuse – sunt adesea suspecte din punct de vedere moral), și ajunge chiar să o sfătuiască pe Julieta să țină doi bărbați! Evident, Julieta este consternată:

Julieta: Babă parșivă! Ah, ce diavol crud!
Și ce-i mai rău, că vrea să-mi calc cuvântul
Sau că-l hulește cu aceeași gură
Care-l slăvea și nu-i găsea egal
De-atâtea mii de ori? Hai, sfetnic, du-te,
Vei sta departe-acum în gândul meu.
(III, v, 235-240)

Ancient damnation! O most wicked fiend!
Is it more sin to wish me thus forsworn,
Or to dispraise my lord with that same tongue
Which she hath praised him with above compare
So many thousand times? Go, counsellor;
Thou and my bosom henceforth shall be twain.

[În traducere, “depărtarea” dintre cele două ar trebui să substituie utilizarea termenului englezesc arhaic “twain”, cu sensul de situare opozitivă între două entități: “Thou and my bossom henceforth shall be twain. – n.tr.]
[“Twain” – eng., termen arhaic pentru doi/dublu] – observați, din nou, aluzia la dublu și diviziune]

La fel ca Doica, Romeo pare ezitant la începutul piesei, vorbind într-una despre Rosalinda și cât de mult o iubește el pe ea. Însă elaboratele lui declarații de amor au un ton mai degrabă intelectual decât emoțional. În acest punct, e clar că Romeo este mai degrabă fixat pe ideea de a fi îndrăgostit, și nu simte cu adevărat iubire. Acest comportament se potrivește cu reputația Gemenilor de a fi inconstanți, și de a vorbi despre emoții mai mult decât a le experimenta cu adevărat.

De fapt, s-ar putea ca personalitatea Gemeni să prefere să evite cu totul emoțiile încâlcite, în favoarea unui joc intelectual. Cu siguranță Mercuțio, încarnarea lui Mercur, recomandă asta. După un schimb de ironii și zeflemele cu Romeo (atunci când pare să-i fi trecut infatuarea pentru Rosalinda), Mercuțio susține într-o manieră încântătoare preeminența schimburilor mentale în raport cu zbuciumul emoțional: “Băi, nu-i mai bine așa decât să oftezi din pricina amorului? Acum ești deschis la vorbă, acum ești Romeo, acum ești tu însuți, așa cum te-a făcut natura, dar și propria artă! Căci amorul ăsta nătâng e ca un măscărici…” (II, iii, 76-79).

Când Romeo se îndrăgostește cu adevărat de Julieta, remarcăm un contrast puternic între preocuparea superficială cu Rosalinda și sentimentele genuin înflăcărate și intense pentru Julieta. Totuși, nu e de mirare că prietenii îi pun la îndoială sinceritatea, confruntați cu o schimbare atât de bruscă. Așadar, cum știm noi, publicul, cei privilegiați să luăm parte la prima întâlnire a celor doi îndrăgostiți, că acea clipă de recunoaștere reciprocă a iubirii dintre ei este de o cu totul altă natură decât tânjitul [în original: lovesickness – n.tr.] lui Romeo după Rosalinda? Cum știm că rezolvarea conflictului dintre opuși survine prin venirea laolaltă a celor doi? Știm pentru că replicile pe care cei doi și le schimbă la prima întâlnire crează un sonet perfect, fiecare vers urmându-i cu suplețe celui dinainte, într-un ritm și cu o măsură perfecte. Poezia dezvăluie nu doar o întâlnire a buzelor, ci una a sufletelor.

Romeo (către Julieta, atingându-i mâna):
Cu mâna-mi josnică de pângăresc
Acest altar, aștept o dulce-osândă:
Ai gurii pelerini, roșind, doresc
Să-l curețe cu-o sărutare blândă.

Julieta: Greșiți, această mână ponegrind,
Când ea un gest cucernic a făcut.
Și sfinții-au mâini, pe care le cuprind
Cu mâna pelerinii-n sfânt sărut.

Romeo: N-au guri pioșii, n-au și sfintele?

Julieta: Au, pelerine, pentru-a se ruga.

Romeo: Păi, să se roage, -atunci, ca mâinile.
Ai milă, sfânto, sau voi dispera.

Julieta: Nu mișcă sfinții, dar ne miluiesc.

Romeo: Nu te mișca, iertarea s-o primesc. (O sărută)
(I, v, 90-104)

If I profane with my unworthiest hand
This holy shrine, the gentle fine is this:
My lips, two blushing pilgrims, ready stand
To smooth that rough touch with a tender kiss.

Good pilgrim, you do wrong your hand too much,
Which mannerly devotion shows in this;
For saints have hands that pilgrims’ hands do touch,
And palm to palm is holy palmers’ kiss.

Have not saints lips, and holy palmers too?

Ay, pilgrim, lips that they must use in prayer.

O, then, dear saint, let lips do what hands do;
They pray, grant thou, lest faith turn to despair.

Saints do not move, though grant for prayers’ sake.

Then move not, while my prayer’s effect I take.

Într-un timp uluitor de scurt, Romeo trece de la saluturi, la atins mâinile, la sărutat – tipic grăbitului Mercur. 263

Trecerea de la stadiul de tineri imaturi la cel de iubiți curajoși, maturi, este semnalizată de înălțimile expresive atinse de replicile lor. “Revenind la efectele iubirii asupra celor două personaje principale, cea mai dramatică schimbare este de găsit în felul cum folosesc limbajul“, remarcă Northrop Frye, unul dintre cei mai respectați critici literari ai secolului XX. 264 Discursurile precedente ale lui Romeo erau retorice într-o manieră auto-indulgentă (ca atunci când Mercur “se dă mare”), fiind ilustrate de următoarele versuri, cu o rimă mai degrabă forțată, în care el se plânge de răceala de gheață a Rosalindei:

Benvolio: Deci a jurat nicicând să nu iubească?

Romeo: Da. Și-n zgârcenia ei, să risipească
Atâta frumusețe, -al cărei dar,
Când nu-i dat mai departe, e-n zadar.

E prea-nțeleaptă, bună, cuvioasă,
Să se desfete cu a mea angoasă.
În jurământul ei e-al meu sicriu
Și-n el trăiesc acum ca mortul viu.
(I, i, 210-217)

Then she hath sworn that she will still live chaste?

She hath, and in that sparing makes huge waste,
For beauty starved with her severity
Cuts beauty off from all posterity.

She is too fair, too wise, wisely too fair,
To merit bliss by making me despair:
She hath forsworn to love, and in that vow
Do I live dead that live to tell it now.

(Un actor care ar juca aceste replici ar face bine să sune pompos și vădit “poetic”.) Dar în momentul în care o întâlnește pe Julieta și ajunge să se furișeze nevăzut în grădina familiei Capulet sperând să o vadă, vorbele lui Romeo devin înaripate:

Romeo: Vorbește
Vorbește, înger luminos, căci ești
În noaptea asta, -acolo sus, sublimă
Ca un trimis înaripat din Ceruri
Privind spre-ochii uimiți, întorși în sus,
Ai muritorilor, contorsionați
Să-l vadă când, călare pe un nor,
Plutește lin pe boltă, în tării.
(II, i, 67-74)

She speaks:
O, speak again, bright angel! for thou art
As glorious to this night, being o’er my head
As is a winged messenger of heaven
Unto the white-upturned wondering eyes
Of mortals that fall back to gaze on him
When he bestrides the lazy-pacing clouds
And sails upon the bosom of the air.

Trebuie notat că Romeo și-o închipuie aici pe Julieta ca pe o variantă a lui Mercur, ca purtătoare angelică a mesajelor dintre muritori și zei, o ființă-punte.

De asemenea, Julieta depășește stadiul din prima apariție scenică, cel de fiică ascultătoare care nu spune practic nimic, înafară de a recunoaște autoritatea mamei:

Julieta: Ce-i acum, cine mă cheamă?
Doica: Mama dumitale.
Julieta: Sunt aici, doamnă. Care vă e voia?
(I, iii, 5-7)

Juliet How now! who calls?
Nurse Your mother.
Juliet Madam, I am here. What is your will?

Pe măsură ce drama înaintează, alimentată de pasiune, ea vorbește din ce în ce mai mult și mai elocvent, atingând [adevărate] înălțimi poetice, de pildă atunci când se roagă de soare să apună mai curând pentru ca Romeo să ajungă mai repede la ea:

Julieta: Goniți, voi, armăsari cu iuți picioare,
Spre casa lui Phoebus, căci Phaeton
V-ar fi mânat cu biciul către vest,
Ca să aducă noaptea imediat.
Ah, lasă-ți vălul, noapte de iubire
Pe ochii de fugari, încât Romeo
Să-mi sară-n brațe-ascuns de ochi și bârfe.
(III, ii, 1-7)

Gallop apace, you fiery-footed steeds,
Towards Phoebus’ lodging: such a wagoner
As Phaethon would whip you to the west,
And bring in cloudy night immediately.
Spread thy close curtain, love-performing night,
That runaway’s eyes may wink and Romeo
Leap to these arms, untalk’d of and unseen.

 
 

Semnul opus Gemenilor: Săgetătorul

Adesea, însă într-un mod mai subtil, Shakespeare vorbește despre încă o pereche de opuși: el se referă indirect la semnul opus celui pe care l-am identificat ca fiind dominant în această piesă. Vorbim despre semnul care se opune direct acestuia pe roata zodiacului. În Romeo și Julieta, întruchiparea zodiei Săgetătorului, semn opus Gemenilor și guvernat de Jupiter, este Fratele Lorenzo. Așa cum ar fi explicat psihologul Jung, imediat ce apare o accentuare la unul dintre capetele unei polarități, automat se constelează și capătul opus. Opusul este întotdeauna prezent, însă [e] nevăzut până când chemăm în fața atenției conștiente o accentuare a celuilalt capăt al polarității.

Ca semn opus și complementar Gemenilor, Săgetătorul reprezintă mintea superioară, în contrast cu mintea inferioară sau mercurială. În timp ce Gemenii se preocupă cu informațiile de folos imediat dar adesea efemere, Săgetătorul cuprinde cunoașterea mai înaltă, care are validitate pe termen lung și care a trecut testul timpului, acea cunoaștere care s-a acumulat și a fost sistematizată de-a lungul multor sute de ani, în care includem istoria, filosofia, religia, metafizica și educația.

Blândul Frate manifestă limpede multe dintre aceste asocieri. Fiind membru al unui ordin religios, se presupune că el reprezintă o personificare a înțelepciunii. Povețele pe care le dă în diferite momente ale narațiunii sunt deopotrivă înțelepte și raționale. Finalul tragic al piesei este cauzat, în parte, de impetuozitatea îndrăgostiților, care se năpustesc orbește în iubire și apoi într-o nuntă secretă. Fratele Lorenzo, duhovnicul amândurora, îi avertizează “să se iubească moderat”, să pășească “înțelept și rar [în iubire]. Se împiedică cei ce aleargă repede” – un sfat bun dacă vrei să restrângi impulsivitatea lui Mercur. (II, ii, 94)

Pe lângă asta, el este un cunoscător al herbalismului, ceea ce-l face un purtător al tradiției înțelepciunii antice.
 
 

Herbalismul sau Doctrina Semnăturilor

Cel care vrea să știe operațiunile Ierburilor trebuie să privească sus în înalt, astrologic, până la Stele…
Nicholas Culpeper, The Complete Herbal

Folosirea plantelor și ierburilor pentru vindecare derivă din cadrul conceptual încă de actualitate pe vremea lui Shakespeare, un cadru care vede legăturile dintre umanitate și natură. Potrivit vechilor tradiții, natura are leac pentru orice boală omenească, pentru că lumea omului și lumea naturii fac împreună parte dintr-un întreg mai larg, fiind conectate prin rezonanță.

Herbalismul este știința folosirii proprietăților esoterice ale plantelor în medicină și magie. Remediile din plante sunt alese potrivit doctrinei corespondențelor sau a afinităților. Virtuțile plantelor sunt recunoscute după “semnăturile” lor, acestea fiind revelate în aspect sau gust, și aflându-se în concordanță cu simbolismul astrologic. Înfățișarea lor exterioară ne oferă adesea indicii despre proprietățile interne, și, deci, despre folosirile lor:

O plantă marțiană este uscată și fierbinte, înflăcărată chiar; o plantă saturniană este umedă și rece, poate otrăvitoare (deși în dozele potrivite, și otrăvurile pot vindeca); o plantă venusiană este caldă și umedă, poate chiar ușor “îmblănită”; o plantă solară este aurie, probabil urmărește soarele pe timpul zilei (așa cum face floarea-soarelui), și este bună pentru întărirea omului; o plantă lunară este rece și uscată, bună poate pentru suferințele femeilor – și așa mai departe. Fiecare plantă poartă semnătura virtuților sau calităților unei planete, și prin asta îi aflăm imediat folosirile sau semnificațiile. 265

Publicul lui Shakespeare ar fi cunoscut aceste asocieri ale calităților planetare cu plantele terestre. Aparent expert în herbalism (și, deci, în astrologie), Fratele Lorenzo oferă un rezumat grăitor al filosofiei ce stă la baza folosirii ofrandelor medicinale ale naturii.

Lorenzo: Eu tre` să-mi umplu coșul de nuiele,
Cu flori de leac, dar și cu ierburi rele,
Căci Glia e și mamă și mormânt,
Mormintele și pântece îi sunt.
Iar noi, cât suntem alăptați de ea,
Vlăstarele privindu-i, vom vedea,
Că multe au virtuți ne-asemuite,
Deloc puține, totuși diferite.
Ce har sublim, ce calități înalte
Aflăm în pietre, -n ierburi și în plante.
Căci tot ceea ce crește din țărână
Oricât de rău, are și-o parte bună:
Iar tot ce-i bun, întors din rostul său,
Tăgăduindu-și firea, face rău.
Virtutea-i viciu când e abuzată,
Iar fapta-nalță viciul câteodată.
(II, ii, 7-22)

I must up-fill this osier cage of ours
With baleful weeds and precious-juiced flowers.
The earth that’s nature’s mother is her tomb;
What is her burying grave that is her womb,
And from her womb children of divers kind
We sucking on her natural bosom find,
Many for many virtues excellent,
None but for some and yet all different.
O, mickle is the powerful grace that lies
In herbs, plants, stones, and their true qualities:
For nought so vile that on the earth doth live
But to the earth some special good doth give,
Nor aught so good but strain’d from that fair use
Revolts from true birth, stumbling on abuse:
Virtue itself turns vice, being misapplied;
And vice sometimes by action dignified.

Fratele Lorenzo este atât de expert în această artă încât pare aproape un arbitru al vieții și morții. Poțiunea pe care o încropește pentru a o ajuta pe Julieta să scape de o a doua căsătorie (nedorită) și să-l reîntâlnească pe Romeo în Mantua o va face să pară moartă, dar ea va dormi numai. În concordanță cu simbolismul astrologic al Gemenilor cuprinzând ideea opușilor, poțiunea inofensivă a Fratelui este total diferită de otrava vândută lui Romeo de către apotecar, un personaj mai degrabă lipsit de etică, spre deosebire de blândul Frate.

Ultimele cuvinte ale Fratelui Lorenzo din citatul de mai sus indică una dintre ideile profunde inerente simbolismului Gemenilor. Fratele discută despre opoziția dintre buruieni și flori, pământul ca pântec și mormânt, și despre posibilitatea ca până și cel mai vindecător preparat să fie dăunător sau otrăvitor. Aceste cuvinte fac trimitere din nou la nenumăratele polarități din lumea vizibilă: zi și noapte, bărbat și femeie, bine și rău. În lumea vizibilă, lucrurile pot trece cu ușurință în opușii lor, în răsturnări ironice (“Virtutea însăși aplicată prost e viciu / Cum viciu-i câteodat` înnobilat prin faptă.”), adevărul (esoteric) fundamental inerent semnului Gemenilor fiind acela că în spatele tuturor polarităților trebuie să existe un Unu atotcuprinzător, nediferențiat. În cele din urmă, ura lui Romeo și a Julietei față de familia celuilalt este dizolvată de faptul că s-au plăcut pe loc, iar ura familiei Capulet față de clanul Montague și a clanului Montague pentru familia Capulet se transmută până la finalul piesei în iubire.

Dualitățile Gemenilor sunt reflectate într-o descriere a simbolului zodiei dintr-un text astrologic modern: cele două linii drepte sunt echivalente “celor două coloane ale templului ca simbol al despărțirii dintre zi și noapte, ca diviziune a unității, ca diferențiere în subiect și obiect, masculin și feminin, conștient și inconștient, lumină și întuneric, rai și iad, etc.” 266 Ideea celor doi pilaștri din fața unui templu este una foarte străveche:

În templele din Orient s-au descoperit pilaștri care reprezintă principiul masculin și cel feminin. Nu încorporate în structură, ci stând în fața intrării, cele două coloane formau un fel de poartă simbolică, sau ușă a vieții… Cei doi pilaștri, Iachin și Boaz, care stăteau înaintea templului lui Solomon, aveau nume de bărbat și femeie.” 267

Aceeași dualitate caracterizează atât lumea interioară a individului, precum și lumea exterioară a formei, așa cum ne previne Fratele Lorenzo:

Doi regi, și-n ierburi, și în om se-nfruntă:
Harul divin și răutatea cruntă,
Și-atunci când partea rea e dominantă,
Viermele morții-nghite acea plantă.
(II, ii, 27-30)

Two such opposed kings encamp them still
In man as well as herbs, grace and rude will;
And where the worser is predominant,
Full soon the canker death eats up that plant.

De vreme ce limbajul poetic este deschis și permite mai multe interpretări, Fratele Lorenzo ar fi putut să aibă în minte o serie de dualități interioare atunci când se referă la “regii vrăjmași”: sinele superior versus sinele inferior, îngerul bun al omului împotriva vocii tentației, sau rațiunea împotriva pasiunii (o temă recurentă în operele lui Shakespeare).

Magazinul apotecarului [apotecărie = farmacie medievală; n.tr.]. Apotecarii, precursorii farmaciștilor moderni, amestecau și vindeau o întreagă varietate de produse, cu precădere preparate medicinale din plante precum și din substanțe organice (umane și animale) și anorganice. Regele Lear imploră, “Dă-mi un strop de zibetă, bunule apotecar, / Să-mi îndulcească fantezia.” (IV, vi, 127-128). Zibeta este un parfum exotic obținut din glandele sexuale ale pisicii zibete, și este folosit până în zilele noastre ca fixativ în parfumuri. De asemenea, apotecarii vindeau dulciuri (se credea despre zahăr că are proprietăți medicinale) și, mai ales în Italia, pigmenți de culoare pentru artiști.

Cunoașterea tradițională a vindecării prin plante, transmisă pe cale orală din vremuri străvechi, a fost păstrată în mănăstiri și abații în timpul Evului Mediu (deci Fratele Lorenzo este pe drept cuvânt membrul unui ordin religios), însă în perioada Renașterii spițeriile sau apotecăriile au devenit magazine independente de distribuție a preparatelor și astfel s-au eliberat de sub supravegherea bisericii. Cei mai lipsiți de scrupule dintre furnizori, precum cel pe care-l caută Romeo în Mantua, vindeau otrăvuri.
 
 

Defectul care declanșează tragedia: impulsivitatea

În Prolog ni se spune că, la final, cei doi “îndrăgostiți sub stea potrivnică” vor muri, așadar știm de la bun început că piesa este o tragedie. Pentru publicul lui Shakespeare, un final tragic ar fi implicat că personajele poartă o oarecare responsabilitate pentru el. Această idee are origini îndepărtate, probabil în Grecia antică, unde Aristotel sugera în Poetica sa că “eroii damnați” au câte un “cusur tragic”, acest cusur personal reprezentând cauza căderii lor. Pentru cei din perioada elisabetană, aceste defecte aveau legătură cu temperamentul personajelor, care scotea la iveală excesele și dezechilibrele din personalitatea lor. Atât de cruciale erau aceste dezechilibre încât deopotrivă ființele umane și creațiile fictive puteau suferi – și chiar muri – din cauza lor. 268

În Romeo și Julieta, defectul de caracter [avut în vedere] este, în mod evident, impulsivitatea, tendința de a acționa înainte de a gândi, sau de a acționa după impuls sau dorință, fără a examina consecințele. Aceasta este o manifestare exagerată a unei calități predominante a guvernatorului planetar al Gemenilor, Mercur. Ca trăsături pozitive, se spune că Mercur este capabil de a zbura repede, de a se mișca iute și de o perfectă coordonare mână-ochi, însă pe de altă parte, când acțiunile sunt bruște și negândite sau atunci când viteza depășește limite rezonabile, cel mai probabil consecințele vor tinde să fie dezastruoase sau, la limită, accidente care periclitează viața.

Remarcăm această impulsivitate în repetate rânduri în nerăbdarea personajelor și în acțiunile lor pripite.

Chiar și îndrăgostita Julieta, în ciuda faptului că e purtată de emoții năvalnice, pare să cuprindă intuitiv înțelepciunea poveței Fratelui Lorenzo: iubește moderat și ia totul fără grabă. Pe la începutul piesei, de la balcon de unde ea și Romeo își schimbă jurăminte de iubire, ea se îngrijorează:

Oricât mi-ai fi de drag,
Nu vreau promisiuni în seara asta:
E prea în pripă, prea neașteptat,
Prea brusc, precum un fulger, ce dispare
`Nainte să spui “uite-l”.
(II, i, 158-162)

Although I joy in thee,
I have no joy of this contract to-night:
It is too rash, too unadvised, too sudden;
Too like the lightning, which doth cease to be
Ere one can say ‘It lightens.’

Totuși, mai târziu, așteptând lenta întoarcere a Doicii din misiunea de a se întâlni cu Romeo, ea cedează nerăbdării:

Julieta: Solul dragostei
Ar trebui să fie gândul, care-i
Mai iute decât razele de soare,
Când risipesc pe dealuri negura.
De-aceea-i tras al dragostei rădvan
De porumbei cu aripi sprintene,
De-aceea zboară Cupidon ca vântul.
Acum e soarele pe vârfu-nalt
Al zilei. De la nouă pân` la doișpe
S-au scurs trei ceasuri. Și-ncă nu s-a-ntors.
Dacă-ar iubi și sângele i-ar fierbe,
Ea s-ar mișca mai iute ca o minge;
Cu-o vorbă aș pasa-o către el,
Și el mi-ar retrimite-o îndărăt,
Dar mulți bătrâni par morți, de-abia pășesc,
Și-ncet, greoi ca plumbul se urnesc.
(II, iv, 4-17)

love’s heralds should be thoughts,
Which ten times faster glide than the sun’s beams,
Driving back shadows over louring hills:
Therefore do nimble-pinion’d doves draw love,
And therefore hath the wind-swift Cupid wings.
Now is the sun upon the highmost hill
Of this day’s journey, and from nine till twelve
Is three long hours, yet she is not come.
Had she affections and warm youthful blood,
She would be as swift in motion as a ball;
My words would bandy her to my sweet love,
And his to me:
But old folks, many feign as they were dead;
Unwieldy, slow, heavy and pale as lead.

Cât de rapizi sunt cei tineri față de cei bătrâni! Cât de rapide sunt gândurile, produse ale activității mercuriene, față de acțiunile lente ale timpului și creaturilor ce stau sub zodia lui!

În perspectiva filosofică a epocii [în care se desfășoară acțiunea piesei], rațiunea este exaltată la rangul de influență directoare în cadrul ființei umane, fiind văzută ca o reflexie a Divinității. A-i ignora influența poate genera efecte din ce în ce mai neplăcute, chiar dezastruoase. În caz că tinerii pătimași ar fi ratat sfatul lui precedent, când Romeo și Julieta ajung la chilia lui, Fratele Lorenzo repetă povața ca pasiunea să le rămână moderată. În ciuda intenției sale de a-i uni, în speranța că va readuce astfel armonia între cele două familii vrăjmașe, el îi avertizează din nou (prefigurând finalul tragic al poveștii):

Plăcerile rapide pier rapid,
În plin triumf, ca pulberea și focul
Ce sărutându-se, -explodează. Mierea,
Când ai mâncat prea multă, -ți cade greu
Și-ți strică pofta. Fii mai moderat!
Amorul longeviv nu e ardent.
Și-un ceas prea iute-i prost, nu doar cel lent.
(II, v, 9-15)

These violent delights have violent ends
And in their triumph die, like fire and powder,
Which as they kiss consume: the sweetest honey
Is loathsome in his own deliciousness
And in the taste confounds the appetite:
Therefore love moderately; long love doth so;
Too swift arrives as tardy as too slow.

Odată înțeleasă legătura dintre acțiunile precipitate ale personajelor cu perechea arhetipală Gemeni/Mercur, corelațiile răsar aproape la fiecare replică. Mai târziu, așteptând vizita nocturnă secretă a lui Romeo – aceasta fiind prima noapte petrecută ca un cuplu căsătorit, înainte ca el să trebuiască să plece, exilat în Mantua – Julieta își exprimă nerăbdarea. Cuvintele pe care le folosește reflectă dorința-i ca noaptea să vină mai repede și descriu în același timp opușii din sufletul lui Romeo (în italice):

Goniți, voi, armăsari cu iuți picioare,
Spre casa lui Phoebus, căci Phaeton
V-ar fi mânat cu biciul către vest,
Ca să aducă noaptea imediat. . . .

Adu-mi-l pe Romeo zi nocturnă,
Și-ai să te-așterni pe aripile nopții
Mai albă ca zăpada pe un corb.
Hai, noapte galeșă cu fruntea neagră,
Adu-mi-l pe Romeo . . .

Urâtă-i ziua!
Ca noaptea din ajunul sărbătorii
Pentru-un copil nerăbdător să-și poarte
Hainele noi.
(III, ii, 1-4, 17-21, 28-31)

Gallop apace, you fiery-footed steeds,
Towards Phoebus’ lodging: such a wagoner
As Phaethon would whip you to the west,
And bring in cloudy night immediately…

Come, night; come, Romeo; come, thou day in night,
For thou wilt lie upon the wings of night
Whiter than new snow on a raven’s back.
Come, gentle night, come, loving, black-brow’d night,
Give me my Romeo…

so tedious is this day
As is the night before some festival
To an impatient child that hath new robes
And may not wear them.

Nu numai Julieta, ci și alte personaje se îndeamnă reciproc să vorbească sau să acționeze mai repede. Agitată, Julieta conjură venirea mai grabnică a nopții și [implicit], a lui Romeo. Următoarea dimineață, tatăl ei aruncă instrucțiuni precipitate servitorilor înaintea nunții așteptate a Julietei cu Paris:

Capulet: Hai, hai, mișcați. Cocoșul a cântat
A doua oară, clopotu-a bătut,
E trei. Vezi de plăcinte, Angelica;
Nu de zgârci …
Grăbește-te.
Tu adu lemne-uscate,
Cheamă-l pe Peter; știe unde sunt …
E ziuă. Contele va fi aici
Cu muzica-ntr-o clipă, -așa a zis.
L-aud, e-aproape. Doică! Hai! Nevastă!
Trezește-o pe Julieta și gătește-o.
Mă duc să povestesc cu Paris. Hai,
Grăbiți-vă, că mirele-i aici.
Grăbiți-vă, am spus.
(IV, iv, 3-6, 14-16, 21-27)

Come, stir, stir, stir! the second cock hath crow’d,
The curfew-bell hath rung, ’tis three o’clock:
Look to the baked meats, good Angelica:
Spare not for the cost…

Make haste, make haste. Sirrah, fetch drier logs:
Call Peter, he will show thee where they are.

The county will be here with music straight,
For so he said he would: I hear him near.
Nurse! Wife! What, ho! What, nurse, I say!
Go waken Juliet, go and trim her up;
I’ll go and chat with Paris: hie, make haste,
Make haste; the bridegroom he is come already:
Make haste,
I say.

Imediat după acest discurs, Julieta este găsită (aparent) moartă, iar sărbătoarea se transformă atunci în doliu. Consecvent cu natura mercurială a piesei, tonul se preschimbă imediat în opusul său:

Capulet: Tot ce am pregătit de sărbătoare
Ne va sluji acum la-nmormântare:
Muzica se preface-n dangăt trist,
Voioasa nuntă-n praznic pentru morți,
Imnul solemn în cântece funebre;
Cununa de mireasă-ntr-o coroană,
Toate se schimbă în opusul lor.
(IV, iv, 10-17)

All things that we ordained festival,
Turn from their office to black funeral;
Our instruments to melancholy bells,
Our wedding cheer to a sad burial feast,
Our solemn hymns to sullen dirges change,
Our bridal flowers serve for a buried corse,
And all things change them to the contrary.

 
 

Ideea sufletelor gemene și dragostea la prima vedere

Adesea, semnul Gemenilor este reprezentat vizual prin simbolul unor gemeni. Seturi de indivizi dubli apar în mituri, iconografia religioasă și în legende, cum ar fi (printre alte perechi) frații gemeni Castor și Pollux (unul muritor, celălalt divin), frații Isis și Osiris (care erau de asemenea soț și soție), Tristan și Isolda (îndrăgostiți fără alte legături și a căror dragoste e predestinată) – și, în cazul nostru, personajele literare Romeo și Julieta.

Ideea gemenilor și a sufletelor gemene, care explică dragostea la prima vedere, apare pentru prima dată în relatările lui Platon despre învățăturile filosofice ale lui Socrate în Atena antică (care datează din secolul V î. Hr). Într-unul dintre dialogurile sale, Banchetul, oaspeții de la o masă festivă rostesc discursuri despre iubire. Unul dintre ei, Aristofan, declară că la început exista un al treilea tip de ființă umană, nici bărbat și nici femeie, ci totodată bărbat și femeie, hermafrodiții, care se coborau de pe Lună. Pentru că prin puterea, energia și aroganța lor au încercat să urce până în înaltul cerului și să-i atace pe zei, Zeus i-a despărțit în două. Asta nu numai că i-a făcut mai slabi, ci mai mult:

… a lăsat fiecare jumătate cu o tânjire disperată după cealaltă, iar ei au alergat împreună și și-au încolăcit brațele pe după gâtul celuilalt, și-au cerut nimic altceva decât să fie transformați înapoi în unul… Așadar, vezi… cât de departe în timp putem găsi urmele iubirii noastre înnăscute pentru celălalt, și cum această iubire încearcă întotdeauna să ne readucă înapoi la vechea formă, să facă din doi, unul, și să umple prăpastia dintre o ființă umană și alta.

… Cu toții suntem precum bucățile de monedă pe care copiii le rup în două ca să le păstreze ca amintire – făcând două dintr-una singură, asemenea peștilor plați – și fiecare dintre noi caută mereu cealaltă jumătate, care-i corespunde. 269

În ciuda tinereții lor, atracția instantanee dintre Romeo și Julieta nu este una trupească, ci una de la suflet la suflet. Romeo intuiește că Julieta este sinele-sufletul său când declară: “Sufletul meu mă strigă-acum pe nume? / Ce dulce sună glasul ei în noapte, / Ca o suavă, lină melodie.” (II, i, 209-211) Conceptul de suflet se regăsește în aproape toate culturile și religiile. În Occident, ideea aspectului imaterial al ființei umane – îmbinat cu un corp material în timpul vieții și separat de el la moarte – datează cel puțin din perioada Egiptului antic, și apare de asemenea în scrierile lui Platon din Grecia antică.

Se spune despre sufletul individual că este organul percepției spirituale, o facultate ascunsă de cunoaștere intuitivă și supra-sensibilă. Această facultate este răspunzătoare nu de suișurile și coborâșurile emoțiilor umane, ci de o octavă superioară a simțirii: extazul de a experimenta dimensiunile mai înalte sau chiar Divinitatea. Cea mai apropiată experiență de acest tip mulți dintre noi o vom avea, cât suntem întrupați și relativ ne-iluminați, sub forma exaltării resimțite când participăm la o slujbă religioasă, în contact cu marea artă, în chinurile pasiunii sexuale sau în timpul nașterii. Se spune despre acest suflet individual că păstrează înțelepciunea experienței distilate [de-a lungul vieții actuale], și că această înțelepciune se perpetuează astfel în viața viitoare.

Chiar dacă Romeo și Julieta recunosc natura sufletească, și deci, inevitabilă, a atracției lor, restul personajelor din piesă (cu excepția Fratelui Lorenzo și a Doicii) sunt absolut neștiutoare cu privire la relația ce se înfiripă între ei. Mai ales prietenii lui Romeo sunt lăsați în beznă în legătură cu acest fapt. Julieta recunoaște legătura profundă pe care o are cu Romeo curând după întâlnirea de la bal. În faimoasa “scenă a balconului”, Romeo o surprinde meditând asupra adevăratei lui identități. Ea privește dincolo de identitatea lui mundană, în esență:

Romeo! Ah, de ce ești tu Romeo?
Reneagă-ți tatăl, schimbă-ți numele…

Doar numele îmi e dușman, căci tu
Ai fi tot tu de n-ai fi Montague.
Ce-i Montague? Nici mână, nici picior,
Nici braț, nici chip și nici vreo altă parte
Din trupu-unui bărbat. Ah ia-ți alt nume!
Ce e un nume? Poți să-i spui oricum
Acelei flori numite trandafir,
Că ea la fel de dulce-ar mirosi.
La fel și Romeo, dacă nu Romeo l-ar fi chemat…
(II, i, 74-76, 80-87)

O Romeo, Romeo! wherefore art thou Romeo?
Deny thy father and refuse thy name…

Thou art thyself, though not a Montague.
What’s Montague? it is nor hand, nor foot,
Nor arm, nor face, nor any other part
Belonging to a man. O, be some other name!
What’s in a name? that which we call a rose
By any other name would smell as sweet;
So Romeo would, were he not Romeo called…

Meditațiile Julietei reflectă o veche dezbatere filosofică despre limbaj. Filosofii și lingviștii se întreabă: reflectă [cu adevărat] cuvintele — pe care le folosim să identificăm lucrurile — esența acestora? E posibil ca un cuvânt să reprezinte realitatea unei persoane sau a unui obiect? Sau cuvintele sunt doar simple etichete, poate chiar contrare esenței lăuntrice [a lucrurilor]?”

Aici ne întoarcem la teme asociate Gemenilor, întrucât vorbim despre gânduri, cuvinte și limbaj. Tipul mercurial volubil ca Mercuțio sau ca Doica poate oferi nume sau etichete pentru orice, însă de multe ori el ratează semnificația esențială. Totuși, pentru alții, esența lăuntrică a unei persoane (sau lucru) există dincolo de aparența sa exterioară, fiind diferită de personalitate sau caracter. Ea este perfecțiunea nerecunoscută a Ființei, a adevăratului Sine lăuntric.

Atât Romeo cât și Julieta folosesc expresii care evidențiază recunoașterea lor mutuală a acestei glorioase esențe, dincolo de etichete și dincolo chiar de realitatea fizică. Pentru Romeo, Julieta este “soarele” lui, sursa lui de lumină și viață, despre care în astrologie se spune că indică sinele lăuntric al fiecăruia. Chiar dacă Romeo înțelege cât de periculos va fi să se furișeze în grădina lui Capulet, el trebuie s-o facă: ” Pot eu să plec când inima-mi rămâne? / ‘Napoi, boț de pământ, c-aici ți-e centrul!” (II, i, 1-2). “Inimă” și “centru” sunt cuvinte cod pentru această esență. Unul dintre indicatorii unei relații de la suflet la suflet este tocmai această recunoaștere a frumuseții sufletului celuilalt, la care se adaugă înțelegerea nativă că îți recunoști propriul Sine [în el].
 
 

Individuare și Inițiere în Romeo și Julieta

Grecii antici spuneau că iubirea ne înnobilează; un psiholog modern ar spune că ne individuează – adică ne face să devenim mai autentic cine suntem cu adevărat, separați de părinți și capabili să acționăm autonom, potrivit propriei noastre voințe și a propriului și celui mai bun interes. Tânărul Romeo, cel care tânjea după Rosalinda sau care se smiorcăia pe podeaua chiliei Fratelui Lorenzo, evoluează într-un bărbat [matur] care acționează hotărât fugind către Verona, luptându-se cu Paris și [apoi] murind pentru iubire. Imatura Julieta, care își asigura mama că se va arăta cu atât mai caldă față de Paris cu cât îi va permite ea, devine femeia independentă și neînfricată care îndrăznește să bea poțiunea Fratelui Lorenzo și, asemeni lui Romeo, să moară pentru iubire. Din punct de vedere psihologic, Romeo și Julieta s-au “individuat”.

Psihologii moderni, mai ales cei de tradiție jungiană, au sugerat că anumite aspecte ale transformării psihice sunt analoage unor aspecte ale ceremoniilor inițiatice antice ținute de grupurile devotate căutărilor spirituale. Se pare că astfel de ceremonii au apărut pentru că subtilii greci se săturaseră de faptele unor zei greci precum Zeus (Jupiter la romani), care era preocupat cu sedusul muritoarelor și eludarea soției sale geloase. Cei doisprezece zei și zeițe care trăiau pe Muntele Olimp păreau mai degrabă ființe umane glorificate decât divinități demne. De aceea, grecii educați au mers pe alte căi. Se spune și despre Pitagora și despre Platon că au fost membri ai unor școli filosofico-religioase secrete fondate în Egipt și peste tot în bazinul Mediteranei, numite “Mistere”. Cu toate că aceste grupuri organizau festivaluri publice și ritualuri deschise pe timpul zilei pentru orice participant, ele sunt mai bine recunoscute pentru inițierile private, închise, adesea celebrate pe timpul nopții. 270

Chiar dacă aceste școli de mistere funcționau independent de religia acceptată la nivel de stat, ele erau larg cunoscute și acceptate în cultura vremii. Dedicate diferitelor zeități, atât autohtone cât și importate de peste mări – lui Orfeu în Grecia, sau Demetrei și fiicei ei, Persephona, la Eleusis, ori lui Isis și Osiris în Egipt – ceremoniile secrete organizate de aceste grupuri erau “ritualuri de inițiere cu caracter voluntar, personal și secret care ținteau o transformare a minții prin experiența sacrului.” 271

Încă nu știm precis ce se întâmpla în acele rituri inițiatice căci, surprinzător, în sute de ani (între sec. VI î. Hr. și aproximativ 400 d. Hr., an în care decretele imperiale au interzis tot ce până atunci ajunsese să fie descris drept “cult păgân”) nici unul dintre miile de inițiați nu au divulgat vreodată cu totul ce i s-a întâmplat acolo. Câțiva dintre ei au picurat indicii obsedante: în primul rând Platon a fost sever criticat pentru că ar fi revelat unele dintre principiile filosofice secrete [ale școlii] în scrierile sale. De asemenea, și Apuleius, inițiat în Misterele lui Isis, a fost pedepsit pentru că a expus prea mult în povestea sa satirică, Măgarul de Aur.

Știm însă că pentru inițiații reuniți [pentru ceremonie] se juca o dramă alegorică cu semnificație spirituală profundă, reamintindu-ne că, atunci, teatrul nu era doar prețuit ca artă superioară, ci era, la origini, prezentat în onoarea zeilor și zeițelor – adică îndeplinea în primul rând o funcție religioasă. Ne-ar putea surprinde că piesele lui Shakespeare poartă încrustate unele dintre aceste idei filosofice?

Majoritatea școlilor de mistere furnizau anumite învățături speciale, rezervate inițiaților sau celor ce se pregăteau pentru inițiere. Un comentator sugerează că “principalul lor țel era să predea doctrina Zeului unic, a învierii omului la viața eternă, și a demnității sufletului uman, și să-i conducă pe oameni să vadă umbra divinității în frumusețea, grandoarea și splendoarea universului.” 272 Mai precis,

Misterele erau concepute pentru a-l învăța pe om despre operațiunile legii divine în sfera terestră. Puține dintre cultele timpurii au venerat de fapt zeități antropomorfice, cu toate că simbolismul lor ar putea sa ne facă să credem că o făceau. Ele erau mai degrabă moraliste decât religioase, mai degrabă filosofice decât teologice. Ele îl învățau pe om să-și folosească facultățile mai inteligent, să fie răbdător în fața adversităților, să fie curajos în fața primejdiilor, autentic în fața tentațiilor, și, mai presus de toate, să vadă că o viață demnă era cel mai potrivit sacrificiu pentru Dumnezeu, iar trupul – un altar închinat Zeului. 273

A fi martor la ce li se întâmplă lui Macbeth sau Regelui Lear este fără îndoială o lecție dramatizată despre consecințele alegerilor noastre morale, [pusă] în lumina unei viziuni filosofice mai largi.

Multe dintre aceste școli de mistere nu au existat doar ca fraternități clandestine (underground), ci literalmente și-au pus în scenă inițierile sub pământ, în peșteri sau structuri săpate. Se spune despre unul dintre primii eroi spirituali, anticul înțelept Zarathustra, că “își ducea discipolii în grote izolate, ascunse în păduri. Acolo, în cavernele subpământene, îi iniția.” 274 În multe din piesele lui Shakespeare, precum Visul unei nopți de vară sau Cum vă place, protagoniștii fug într-o pădure, unde sunt într-un fel sau altul transformați.

Așadar, este de mare importanță faptul că scena finală a piesei Romeo și Julieta este plasată într-o criptă funerară plină de cadavre ale [membrilor] familiei Capulet. Din ce știm despre ultimele școli de mistere din Grecia, inițierile erau concepute mai ales pentru a-l confrunta pe aspirant cu cea mai mare frică a sa: frica de moarte. Semnificativ, Mercur (Hermes) era în mitologia greacă nu doar mesagerul dintre cer și pământ, ci de asemenea spiritul care îi îndruma pe cei morți în (și din) infern. 275

Shakespeare prefigurează finalul tragic și amplifică amenințarea morții pentru a accentua eroismul îndrăgostiților și a indica similaritatea cu o inițiere. Julieta este în impas: tatăl ei îi cere să se mărite cu Paris, însă ea e deja măritată cu Romeo. Răvășită, ea fuge la chilia Fratelui Lorenzo, amenințând că se va sinucide. Totuși, ea ar putea să scape de moartea fizică dacă folosește “remediul” Fratelui Lorenzo: o stratagemă dublă care implică ca ea să ia poțiunea care dă aparența morții, Romeo urmând să o salveze din cripta umedă când s-ar fi trezit. Bunul Frate o avertizează că va avea totuși (la fel ca în riturile inițiatice antice) o confruntare cu Moartea însăși.

Dacă, decât să te măriți cu Paris,
Ai fi în stare să te sinucizi
Nu mă-ndoiesc că vei putea să-nfrunți
Ceva ca moartea, să previi ocara,
Să te-nsoțești cu moartea ca să scapi;
De ai acest curaj, pot să te-ajut.
(IV, i, 71-76)

If, rather than to marry County Paris,
Thou hast the strength of will to slay thyself,
Then is it likely thou wilt undertake
A thing like death to chide away this shame,
That copest with Death himself to scape from it:
And, if thou darest, I’ll give thee remedy.

Julieta jură că iubirea îi va da puterea să treacă peste orice probă inițiatică de care s-ar putea teme, toate acestea fiind descrise într-o formă sau alta drept confruntări cu moartea:

Decât să-l iau pe Paris, poruncește-mi
Să sar din vârful unui turn,
Să hoinăresc pe drumuri cu tâlharii,
Să stau în șerpărie. Pune-mă
Cu urșii-n lanț sau în nocturn cavou,
Sub un morman de oase ce trosnesc,
Ciolane împuțite, cranii sparte
Și-ngălbenite; cere-mi să cobor
În groapă-abia săpată, să m-ascund
Sub giulgiul unui mort; eu toate cele
Ce le-auzisem și mă făceau să tremur,
Acum le-aș face făr` să stau pe gânduri,
Să pot trăi curată cu-al meu soț.
(IV, i, 77-88)

O, bid me leap, rather than marry Paris,
From off the battlements of yonder tower;
Or walk in thievish ways; or bid me lurk
Where serpents are; chain me with roaring bears;
Or shut me nightly in a charnel-house,
O’er-cover’d quite with dead men’s rattling bones,
With reeky shanks and yellow chapless skulls;
Or bid me go into a new-made grave
And hide me with a dead man in his tomb –
Things that, to hear them told, have made me tremble –
And I will do it without fear or doubt,
To live an unstain’d wife to my sweet love.

Întâlnirea finală a îndrăgostiților se desfășoară într-un loc asemănător unei peșteri. Când, în noaptea fatală, Romeo ajunge în curtea bisericii, el trebuie să coboare în cripta unde se află corpul Julietei. El îi ordonă aghiotantului său, Baltazar: “să-mi stai / Deoparte și să nu mă întrerupi. / Cobor în dormitorul ăsta-al morții, / În parte, să revăd chipul iubitei.” (V, iii, 26-29) 276

Suntem pregătiți pentru scena finală din arhetipala lume subpamânteană chiar de către premonițiile celor doi îndrăgostiți. Ultima oară când îl vede viu pe Romeo, când el pleacă din patul ei, fugind în Mantua unde are să-și ispășească exilul, Julieta are o viziune tulburătoare:

Doamne, ce sumbre presimțiri mă-ncearcă!
Îmi pare, cum te văd acolo, jos,
Că ești un mort ce zace-ntr-un mormânt:
Mă-nșală ochii sau ești foarte palid?
(III, v, 54-57)

O God, I have an ill-divining soul!
Methinks I see thee, now thou art below,
As one dead in the bottom of a tomb:
Either my eyesight fails, or thou look’st pale.

Vederea-i fizică nu a părăsit-o, ci a fost înlocuită de clarvedere [“second sight”], întrucât ea prevede viitorul, ultimul act al dramei. Și Romeo are o viziune precognitivă: “Se făcea că / Venise ea și mă găsise mort – / Ce vis ciudat: un mort care gândește” (V, i, 6-9).
 
 

Uniunea Finală și Nunta Mistică

Semnul astrologic al Gemenilor conține în sine atât misterul creației, emergența lui doi din Unu, cât și implinirea lui, momentul când prin uniunea a doi se produce o reîntoarcere la Unu. Cea mai comună imagine folosită pentru a înfățișa asta e nunta. Poate că acesta e motivul mai profund pentru care comediile se încheie de regulă cu cel puțin o nuntă. Atunci când simbolic doi devin Unu, armonia și unitatea sunt restabilite.

Unele dintre aceste idei se regăsesc în tradiția esoterică, împărțite în Misterele Inferioare și cele Superioare. Misterele Inferioare te ajutau să îți administrezi viața cu succes în această lume și erau simbolizate prin nunta fizică a unei mirese și a unui mire (și secretele sexuale ce vin la pachet cu ea). Misterele Superioare te pregăteau pentru experiența transcendentă a sufletului tău uman unit cu Sufletul Lumii, cu Anima Mundi. Uniunea conștientă a omului cu divinitatea este de asemenea universal întruchipată ca nuntă, însă la o scară mai mare. O nuntă, fie la scară microcosmică sau macrocosmică, este

… un simbol aproape universal pentru uniunea opușilor polarizați… care din acel moment nu mai funcționează antagonic sau competitiv, ci complementar, formând împreună o unitate superioară, un întreg care e mai mult decât suma părților sale. Pentru antici, hieros gamos (“nunta sacră”) era simbolul pentru uniunea creatoare dintre cer și pământ, bărbat și femeie, zeu și zeiță… 277

Nu e de mirare că nunțile sunt evenimente atât de încărcate, purtând nu doar greutatea emoțiilor mirelui și miresei, așteptările părinților și speranțele societății pentru restul vieții [celor doi împreună], ci și simbolismul mai profund al reunirii opușilor [și al soluționării opoziției] – Misterele Inferioare și cele Superioare întrepătrunse în una și aceeași ceremonie.

Simbolurile tradiționale ale iubirii exprimă întotdeauna o dualitate în care cele două elemente antagonice sunt, totuși, împăcate… Ele sunt, cu alte cuvinte, simboluri ale unei conjuncții, sau ale manifestării țelului ultim al iubirii autentice: eliminarea dualismului și separării, reuniunea în “centrul” mistic, “mediul invariabil” din filosofia Orientului Îndepărtat. Trandafirul, floarea de lotus, inima, punctul iradiant – acestea sunt cele mai des întâlnite simboluri ale acestui centru ascuns. “Ascuns”, pentru că el nu există undeva în spațiu, fiind cu toate acestea eliminarea separării. Însuși actul biologic al iubirii exprimă această dorință de a muri în obiectul dorinței, de a te dizolva în ceea ce este deja dizolvat. 278

 
 

Tragedia absolută

Romeo și Julieta nu împlinesc doar “actul biologic al iubirii”, ci, în final, mor, după cum ni se prevestește în Prolog. Putem arunca mare parte din vina pentru tragedia finală pe factorii legați de Mercur. Neînțelegerile, consecvente cu un Mercur care nu operează cum trebuie (prost-aspectat, în termeni astrologici), abundă în piesă. În fiecare caz, evenimentele par a fi predestinate. Dacă nu s-ar fi întâmplat ca servitorul analfabet al familiei Capulet să se întâlnească cu Romeo și Benvolio pe stradă, și să-l roage să-i citească invitația la petrecere; dacă nu se întâmpla ca Benvolio să-l preseze pe Romeo să meargă la petrecerea lui Capulet ca o distragere de la dorul de Rosalinda; dacă nu se întâmpla ca părinții Julietei să decidă în cel mai critic moment să-i aranjeze fetei (deja căsătorite cu Romeo) nunta; dacă se întâmpla ca scrisoarea Fratelui Lorenzo să-i parvină lui Romeo în Mantua, astfel ca el să fi știut că moartea Julietei era doar o aparență falsă… Toate aceste evenimente contribuie la deznodământul tragic și toate par dramatic necesare, căci dușmănia dintre cele două case va muri numai prin sacrificiul suprem făcut de Romeo și Julieta – acela de a muri pentru iubire.

Sacrificiile teribile apar adesea în tragedii. Reputatul critic literar Northrop Frye face unele observații concludente referitoare la aceste gesturi tragice:

Romeo și Julieta sunt victime [jertfite pe un altar] de sarificiu, iar regula antică a sacrificiilor era ca victima să fie perfectă și fără pată. Nucleul de realitate din acest obicei era intuiția că nimic perfect sau nepătat nu poate rămâne așa în lumea aceasta, și deci trebuie oferit unei alte lumi înainte de a se deteriora. Acest principiu este conținut într-unul și mai cuprinzător: nimic din ce depășește granițele experienței normale nu poate rămâne în lumea experienței normale. Unul dintre primele lucruri pe care Romeo i le spune Julietei e: “Și frumusețea ei e prea bogată spre a putea fi cu folos purtată, și e prea scumpă pentru tot pământul!” 279

Romeo și Julieta se desfășoară pe mai multe planuri: piesa este o tragedie umană, o dramă psihologică de observație fină și un vehicul al adevărurilor spirituale. Tragedia umană e că tinerețea și frumusețea sunt sacrificate cerințelor aprige ale conștiinței-orașului, care s-a divizat pe sine în două tabere dușmane înverșunate. Însă transformarea psihică are loc în ambii îndrăgostiți, pe măsură ce ei se luptă cu pasiunile lor, își confruntă fricile și se maturizează, devenind tineri adulți. Iar în finalul piesei pare să aibă loc o transformare spirituală, opușii antagonici fuzionând și devenind una.

Prințul Veronei ceartă ambele familii, Montague și Capulet, zicând că: “Vedeți cum vă plătește Cerul vrajba? / V-omoară fericirea, prin iubire… Toți ne-am luat pedeapsa!” (V, iii, 202-203). Bătrânul Capulet, tatăl Julietei, își imploră fostul dușman “O, frate Montague, dă-mi mâna ta”, iar gestul de strângere a mâinilor semnalează rezolvarea antagonismului opușilor care a determinat conflictul dintre cele două familii.

Bătrânul Montague, tatăl lui Romeo, se oferă generos să ridice o statuie a Julietei în aur pur. Prin faptul că o onorează pe fiica fostului său dușman și mai ales prin faptul că-i creează o reprezentare în cel mai valoros dintre metale – cel din capul ierarhiei metalelor – o pace și armonie superioară este invocată. Această propunere remarcabilă își află ecou în replica lui Capulet, care se oferă să ridice una “deopotrivă de bogată” lui Romeo, care să stea lângă a Julietei. Căci amândoi mor nu doar unul pentru celălalt, ci [mai ales] pentru Iubire. Sacrificiul extraordinar al celor doi tineri i-a transmutat, ca urmare, din carne în Lumină aurită. Dualitatea Gemenilor, atât de răspândită în lumea manifestă prin eternele ei perechi de opuși antagonici, este depășită în unitatea spirituală. Recunoscând acest adevăr, și conștientizând cu amărăciune neghiobia conflictului lor, toate personajele își fac ieșirea, în vreme ce spectatorii contemplează înălțarea tragică a celor doi “îndrăgostiți sub stea potrivnică”.
 
 

Sugestii suplimentare

Puteți urmări mai jos o expunere a Priscillei Costello despre Shakespeare și astrologie:

De asemenea, puteți asculta un excelent interviu cu Priscilla Costello în episodul 171 al The Astrology Podcast a lui Chris Brennan aici.
 
 

Note

(256) Karl Menninger, citat în Schneider, p. 21.

(257) Harold Bayley, The Lost Language of Symbolism, vol II: The Origins of Symbolist Mythologies and Folklore, Londra: Bracken Books, 1996 (1912), p. 1. Cartea lui Bayley este un compendiu neobișnuit de folclor din diferite culturi. Capitolul 1 al volumului al doilea (sau cap. XIV în varianta legată) se numește “Gemenii Cerești” [The Heavenly Twins]

(258) “Romeo și Julieta este plină de jocuri de limbaj: paradoxuri, oximorone, duble-înțelesuri, trucuri de ritm, ecouri verbale, nenumărate poante.” – Introducerea la Romeo and Juliet, The Northorn Shakespeare, bazată pe Ediția Oxford, ed. a doua, New York: W.W. Norton & Company, 2009, p. 898.

(259) Holman și Harmon, Handbook to Literature, ed. a șasea, p. 338.

(260) Nicolas de Vore, Encyclopedia of Astrology, NY: Philosophical Library, 1947, p. 364.

(261) Figurile “mercuriene” pot adesea să cuprindă ambii opuși, sau să comute de la unul la altul. În reprezentările alchimice ale lui Mercur, figura este reprezentată ca hermafrodit – adică, o ființă care este în același corp și femeie și bărbat (un amestec dintre masculinul Hermes și feminina Afrodita). Probabil conștient de asta, în versiunea sa cinematografică din 1996 a piesei Romeo și Julieta, Baz Luhrmann îl portretizează pe personajul Mercuțio ca travestit. Consecvent cu strania fluiditate a esenței lui Mercur, în piesa lui Shakespeare, personajul său nu aparține nici casei Capulet, nici casei Montague; fiind rudă cu Prințul, el se bucură de primire la ambele familii.

(262) Pentru a o impresiona pe Julieta cu valoarea contelui Paris, ea îl compară cu un vultur, regele păsărilor, aflat la cel mai înalt nivel în regatul zburătoarelor, după cum se menționează în Capitolul al treilea (III, v, 219).

(263) Aici Shakespeare urmează tradiția clasică a celor cinci stadii ale iubirii, dintre care primele patru sunt atinse în primele minute din prima întâlnire a lui Romeo și Julieta. Menționată de către Denis de Rougemont în lucrarea sa clasică, Love in the Western World, această secvență este înregistrată pentru prima oară la Aelius Donatus (sec. IV. d. Hr.) în al său Comentariu asupra lui Terențiu. De Rougemont comentează: “Tema celor cinci stadii ale iubirii poate fi urmărită de la poezia latină a Evului Mediu până în Renaștere, unde reapare la Clemont Marot și la Ronsard. . . . În 1510, Jean Lemaire de Belges scria în a sa Illustrations de Gaule: <Poeții nobili spun că cinci sunt nivelele ce compun iubirea . . . privitul, vorbitul, atinsul, sărutatul și, în fine, [întâlnirea sexuală].>” Fără îndoială, Shakespeare arată în Actul III, scena V, că cei doi și-au consumat iubirea, petrecând noaptea împreună în patul Julietei și completând astfel cel de-al cincilea stadiu. Denis de Rougemont, Love in the Western World, trad. Montgomery Belgion, ediție revizuită și adăugită, Greenwich, Connecticut, Fawcett Publications, 1956, p. 126, nota I.

(264) Northrop Frye, Northrop Frye on Shakespeare, editată de Robert Sandler, Markham, Ontario: Fitzhenry & Whiteside, 1986, p. 24. Italice adăugate.

(265) Arthur Versluis, Shakespeare the Magus, Grail Publishing, St. Paul: MN, 2001, p. 42. Pe aceeași pagină, Versluis citează de asemenea din lucrarea clasică a faimosului herbalist renascentist Nicholas Culpeper, The Complete Herball, din care un fragment a fost citat la începutul acestei secțiuni: “Am știut că diferitele afecțiuni ale omului, în ce privește boala și sănătatea, erau cauzate, firește, … de diferitele operațiuni din Microcosm… după cum e cauza, așa trebuie să fie și leacul; și, de aceea, cel care vrea să știe operațiunile Ierburilor trebuie să privească sus în înalt, astrologic, până la Stele…” Italice adăugate. Vezi întreg Capitolul IV “Folclorul sacru al Plantelor” [The Sacred Lore of Plants]. Acest pasaj este citat și în Woodman, p. 51. Vezi capitolul său despre “Vindecători în [opera lui] Shakespeare” [Healers in Shakespeare], pp. 50-63.

(266) Banzhaf și Haebler, p.28. Această pictogramă simbolizează de asemenea “caracterul dual al forțelor creatoare, despre care se credea că sunt responsabile pentru viața pe pământ.” Ernest Busenbark, Symbols, Sex and the Stars In Popular Beliefs, Escondido, California: The Book Tree, 1997, p. 202.

(267) Busenbark, ibid.

(268) Din cele patru tipuri temperamentale, atât Romeo cât și Julieta sunt, în mod evident, sangvinici. Asta înseamnă că ei manifestă o dominanță a elementului aer, și, deci pot fi descriși ca “fierbinți și umezi”, și ca “voioși și plini de dragoste”.

(269) Collected Dialogues of Plato, Symposium, pp. 543, 544, secțiunile 191a, 191d, 191e. Italice adăugate.

(270) Walter Burkert, Ancient Mistery Cults, Cambridge, MA: Harvard U. Press, 1987, p. 10.

(271) Ibid., p.11. Marvin W. Meyer descrie farmecul acestora: “Misterele erau grupuri religioase secrete compuse din indivizi care luaseră de bună voie hotărârea de a fi inițiați în realitățile profunde ale unei zeități sau alteia. Spre deosebire de religiile oficiale, în care se aștepta din partea persoanei să manifeste o credință exterioară, publică în zeii locali ai polisului sau ai statului, misterele puneau accentul pe interioritate și pe intimitatea actului venerării, săvârșit în grupuri închise.” Marvin W. Meyer, ed., The Ancient Mysteries, A Sourcebook: Sacred Texts of the Mystery Religions of the Ancient Mediterranean World, San Francisco: Harper & Row, 1987, p.4.

(272) Robert Macoy, extras din Istoria generală a Francmasoneriei [General History of Freemasonry], citat în Manley P. Hall, The Secret Teachings of All Ages: An Encyclopedic Outline of Masonic, Hermetic, Qabbalistic and Rosicrucian Symbolical Philosophy, Los Angeles, CA: The Philosophical Research Society, Inc., 1987, p. xxi. Vezi întreg capitolul despre “Misterele și societățile secrete antice”.

(273) Hall, ibid.

(274) Booth, p. 184. Școlile de mistere închinate lui Mithra, care au pătruns în Roma prin intermediul piraților fenicieni în timpul secolului I d. Hr. și care erau extrem de populare printre soldații romani, erau de asemenea derulate în încăperi concepute a fi asemănătoare peșterilor, numite “mithraea”. Puternic influențate de zeul persan Mithra, la aceste mistere puteau lua parte doar bărbații. Aspiranții sufereau chinuri teribile, după care erau purificați, inițiați și hrăniți. În mod semnificativ, erau învățați că era posibil să urci într-o direcție ascendentă: <Există o scară cu șapte porți, iar la capătul ei este a opta poartă…” Origene, citându-l în lucrarea Contra Celsum pe scriitorul păgân Celsus; citat în Meyer, p. 209. Descrierea lui Celsus este susținută de dovezile arheologice. Într-un mithraeum din Ostia, Italia, podeaua este împodobită cu șapte stații, decorată fiecare cu simbolurile corespunzătoare. Ele reprezintă cele șapte nivele ale inițierii, începând cu Corax (“Corb”) și sfârșind cu Pater (“Tată”). Dat fiind accentul pe numărul șapte, ele sunt în mod evident contraponderi mundane ale sferelor planetare sau cerești.

(275) Vezi, de exemplu, Joseph L. Henderson, “Ancient Myths and Modern Man” în Man and his Symbols, NY: Dell Publishing, 1964, pp. 154-155.

(276) Shakespeare nu este singurul artist-creator care a folosit tiparul arhetipal “moarte-iubire”, desfășurat într-o locație analogă infernului. Scena finală din capodopera lui Verdi, “Aida”, este plasată într-o criptă din Templul lui Vulcan, unde Radames, căpitanul armatei egiptene a fost zidit ca trădător. El a trădat planul de atac al armatei sale din cauza iubirii sale pentru Aida, fiica regelui etiopian, și pentru ca ea să scape. În schimb, neștiută de nimeni, ea se ascunde în încăperea subpământeană ca să-și sfârșească viața împreună cu el. Ei cântă un duet, (“Să murim! Atât de puri și-ncântători), luându-și rămas bun de la grijile și supărările lumești. Deasupra lor, învinsă și geloasă, Amneris, fiica regelui egiptean, îndrăgostită și ea de Radames, plânge supărată din cauza soartei lui Radames, în timp ce dedesubt, în criptă, Aida moare extatic în brațele lui.

(277) Biedermann, pp. 216-217.

(278) Cirlot, p.185.

(279) Northrop Frye, Northrop Frye on Shakespeare, p. 32.

Notă: Citatele din Romeo și Julieta provin din volumul William Shakespeare – Opere XIII, traducere de Anca Ignat și Alexandru Călin, ediție îngrijită de George Volceanov.
 
 
Alte articole din seria Mercur in Gemeni:
Un Socrate modern: Gabriel Liiceanu
Bob Dylan – Are my songs literature?
Făt-Frumos și calul lui înaripat: Chris Bache, Ph.D.
Prea mare pentru un premiu Nobel: Alexander Shulgin
Mircea Cărtărescu: Copilul etern al literaturii române
Un shaman al erei informației: Edward Snowden
 
 

4 comments

    1. Cu drag! Cred că articolul asta ar trebui citit de către oricine privește astrologia cu condescendență sau dispreț.

      1. Sunt oameni care fac bascalie de ceea ce nu inteleg. Probabil este o reactie de aparare. insa nu stiu de ce o au, pentru ca nimeni nu ii agreseaza! 🙂

  1. Nu pot sa spun decât mulțumesc… Si woow. Nu am privit niciodata piesa din aceasta perspectiva… MULȚUMESC!!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.