Posted by
Richard Tarnas
Reprodus cu permisiunea autorului.
Acest articol este capitolul al doilea Convergences of Scientific Breakthroughs din secțiunea a VI-a a cărții Cosmos and Psyche.
Secțiunea a VI-a a cărții, Cycles of Creativity and Expansion, cuprinde următoarele capitole: Opening New Horizons; Convergences of Scientific Breakthroughs; Social and Political Rebellions and Awakenings; Quantum Leaps and Peak Experiences; From Copernicus to Darwin; Music and Literature; Iconic Moments and Cultural Milestones; Great Heights and Shadows; Hidden Births.
La începutul cercetărilor mele, am fost atenționat asupra posibilității existenței unui tipar ciclic în istorie, corelat cu ciclul Jupiter-Uranus, atunci când am observat că o serie de coincidențe celebre din istoria științei, în care doi sau mai mulți oameni de știință au adus practic simultan descoperiri majore în arena publică, au coincis cu o conjuncție Jupiter-Uranus.
Unul dintre primele cazuri întâlnite, citat frecvent de istoricii științei, a fost cel în care Kepler și Galilei au făcut publice, în mod independent, la câteva luni distanță unul de celălalt, descoperirile lor separate care au confirmat teoria copernicană a sistemului solar. În vara anului 1609, Kepler a publicat la Praga lucrarea revoluționară Astronomia Nova, în care a introdus primele sale două legi ale mișcării planetare (care afirmă că planetele se mișcă pe orbite eliptice măturând arii egale în perioade de timp egale), rezolvând astfel problema planetelor cu care astronomii se luptaseră timp de două milenii. În aceeași vară, Galileo a făcut prima demonstrație publică a telescopului (în fața Senatului venețian); apoi, la Padova, între octombrie 1609 și ianuarie 1610, și-a îndreptat telescopul pentru prima dată spre ceruri și a descoperit stelele individuale “incredibil de numeroase” ale Căii Lactee, craterele de pe Lună, petele de pe Soare, cei patru sateliți ai lui Jupiter, fazele lui Venus și alte fenomene cerești pe care le-a găsit în sprijinul ipotezei copernicane. La 12 martie 1610, a publicat Sidereus Nuncius (“Mesagerul înstelat”), relatarea epocală a observațiilor sale (întreaga perioadă a coincis și cu tranzitul personal al lui Galileo al lui Uranus în opoziție cu Uranus natal, citat anterior). Combinația celor două evenimente—publicarea descoperirilor matematice ale lui Kepler și descoperirile telescopice ale lui Galileo—a oferit lumii științifice un spectaculos cumul de dovezi care au susținut eficient teoria heliocentrică, au adus-o în atenția publicului larg și au pus bazele succesului final al revoluției copernicane. Jupiter și Uranus se aflau în conjuncție strânsă (mai puțin de 5°) la momentul ambelor apariții, după ce s-au aflat la mai puțin de 15° una față de cealaltă în perioada de paisprezece luni cuprinsă între aprilie 1609 și iunie 1610.
Jupiter și Uranus au fost din nou în conjuncție în perioada de paisprezece luni din noiembrie 1899 până în decembrie 1900. S-a subliniat adesea faptul că acest moment de la începutul secolului XX a marcat începutul concomitent a două dintre cele mai importante revoluții intelectuale ale secolului, psihanaliza și teoria cuantică. Psihanaliza a fost adusă la cunoștința publicului prin publicarea la Viena a cărții lui Freud Interpretarea viselor (publicată în noiembrie 1899, datată 1900), iar în cadrul a două reuniuni ale Societății Germane de Fizică din Berlin, în toamna anului 1900, Max Planck a prezentat ipoteza sa revoluționară conform căreia energia radiantă este emisă sau absorbită în cuante discrete, inițiind astfel revoluția fizicii cuantice din secolul XX.
Adecvat propriei sale teorii, fizica cuantică nu a progresat într-o manieră continuă, ci mai degrabă în două salturi cuantice majore, unul la nașterea sa în 1900, odată cu Planck, iar cel de-al doilea, la maturizarea sa, în 1927. Jupiter și Uranus au fost din nou în conjuncție în perioada extraordinară de paisprezece luni, din martie 1927 până în aprilie 1928, când Niels Bohr, Werner Heisenberg și colegii lor au dus revoluția fizicii cuantice începută de Planck la un punct culminant, atât individual, cât și în interacțiune, la congresul istoric Solvay din octombrie 1927 de la Bruxelles. S-a spus că, în 1927, ritmul descoperirilor în fizica teoretică a fost poate mai mare decât în oricare alt an din istoria științei. Sinteza rezultată a fost, în cuvintele lui Bohr, liderul intelectual al congresului, rezultatul “unei cooperări deosebit de fructuoase a unei întregi generații de fizicieni”, printre care se numărau Schrödinger, Born, de Broglie, Pauli, Dirac, Planck și Heisenberg. În perioada acestei conjuncturi, din martie 1927 până în aprilie 1928, au fost formulate și făcute publice cele două mari axiome revoluționare ale mecanicii cuantice, principiul nedeterminării al lui Heisenberg și principiul complementarității al lui Bohr. În plus, aceeași conjuncție din 1927 a coincis cu una dintre cele mai semnificative repere ale cosmologiei moderne, întrucât astrofizicianul belgian Georges Lemaître a propus în această perioadă prima cosmologie a universului în expansiune și a articulat o suprastructură matematică pentru ceea ce a devenit teoria big bang a originii universului. În timpul aceleiași alinieri, Alfred North Whitehead a ținut prelegerile Gifford din 1927-28, care au devenit baza pentru Proces și Realitate și pentru filosofia procesului, ultimul sistem metafizic major al filosofiei moderne.
Jupiter și Uranus se aflau, de asemenea, în conjuncție în momentul faimoasei serii de evenimente care a dus la primul anunț public al teoriei evoluției de către Darwin și Alfred Russel Wallace în iulie 1858—o formă diferită, deși la fel de importantă și fructuoasă, de descoperire științifică comună. Deși Darwin a formulat în privat teoria evoluției în carnetele sale de notițe în septembrie 1838 (când Uranus în tranzit se afla în trigon la 1° de exactitate cu Uranus natal), el nu și-a făcut publice descoperirile timp de aproape douăzeci de ani; în schimb, a acumulat treptat dovezi și a dezvoltat teoria într-o relativă izolare. Apoi, la 18 iunie 1858, a primit în mod neașteptat de la Wallace, care se afla în Arhipelagul Malaezian, o scrisoare care conținea o expunere a teoriei evoluției pe care Wallace o concepuse independent, într-o formă practic identică. Ca urmare a acestei scrisori și a îndemnurilor colegilor lui Darwin, la 1 iulie 1858, în fața Linnean Society din Londra a fost citită o lucrare comună a lui Darwin și Wallace, în care se anunța teoria. Imediat după aceea, în timpul acestei conjuncturi, Darwin a început să scrie opera sa magna, Originea Speciilor, lucrarea fundamentală a biologiei moderne.
Aceste câteva convergențe ale descoperirilor științifice care au intrat în conștiința publică în timpul conjuncțiilor Jupiter-Uranus—Kepler și Galileo în 1609-10, Darwin și Wallace în 1858, Freud și Planck în 1900, Bohr, Heisenberg, Lemaître, Whitehead și restul în 1927—au fost cele care mi-au sugerat pentru prima dată existența unui tipar mai vast. În acest moment timpuriu al cercetării mele, probabil că nu aș fi observat aceste corelații, dacă nu ar fi fost combinația dintre faptul că erau puncte de cotitură atât de bine cunoscute în istoria științei și caracterul izbitor de adecvat al evenimentelor pentru semnificațiile arhetipale atribuite lui Jupiter și Uranus: fructificarea cu succes și elevarea culturală (Jupiter) într-o manieră bruscă și neașteptată a impulsului de descoperire creativă și schimbare radicală (Uranus). În fiecare caz, a fost ca și cum principiul prometeic din psihicul colectiv ar fi primit brusc o amplificare expansivă și împlinire, precum și o neașteptată afirmare culturală și ascensiune.
Această impresie inițială s-a accentuat considerabil atunci când mi-am îndreptat atenția către o altă categorie de fenomene istorice prometeice, în sfera socială și politică. Acolo am descoperit curând că, la fel de vizibile în coincidență cu ciclul Jupiter-Uranus, au fost aparițiile bruște, adesea cu succese strălucitoare și, mai târziu, larg celebrate, ale unui impuls colectiv de emancipare socială și politică, inovație și rebeliune.
Ciclul Jupiter-Uranus, alinieri axiale începând din 1775
Alte articole de Richard Tarnas despre ciclul Jupiter-Uranus
Ciclul Jupiter-Uranus: Deschizând noi orizonturi
Ciclul Jupiter-Uranus: Revolte și treziri sociale și politice
Ciclul Jupiter-Uranus: Salturi cuantice și experiențe de vârf
Ciclul Jupiter-Uranus: De la Copernic la Darwin
Ciclul Jupiter-Uranus: Muzică și literatură
Ciclul Jupiter-Uranus: Momente emblematice și jaloane culturale
Ciclul Jupiter-Uranus: Mari înălțimi și umbre
Ciclul Jupiter-Uranus: Nașteri ascunse