Ciclul Jupiter-Uranus: De la Copernic la Darwin

Posted by
Timp de lectură: 8 minute

 
 

Richard Tarnas

 
 
Reprodus cu permisiunea autorului.

Acest articol este capitolul al cincilea From Copernicus to Darwin din secțiunea a VI-a a cărții Cosmos and Psyche.

Secțiunea a VI-a a cărții, Cycles of Creativity and Expansion, cuprinde următoarele capitole: Opening New Horizons; Convergences of Scientific Breakthroughs; Social and Political Rebellions and Awakenings; Quantum Leaps and Peak Experiences; From Copernicus to Darwin; Music and Literature; Iconic Moments and Cultural Milestones; Great Heights and Shadows; Hidden Births.
 
 

Datorită caracterului specific al celor două principii asociate cu Jupiter și Uranus, interacțiunea lor arhetipală părea să aibă o calitate sinergică expansivă care se traducea în valuri de strălucire creatoare și experimente de succes care erau remarcabil de evidente de îndată ce se examinau perioadele și datele culturale relevante. Caracterul distinctiv al corelațiilor lor istorice a făcut ca în cursul cercetării tiparele fundamentale să sară în evidență, ca într-o explozie de trezire. Efectul a fost foarte diferit de cel al examinării secvenței ciclului Saturn-Pluto, ca în ultima secțiune, unde tiparele de desfășurare ale crizelor și contracțiilor istorice grave păreau uneori să se prezinte cu o inevitabilitate întunecată și grea, ca și cum mecanismele soartei și ale destinului își executau judecățile implacabile sub ochii cuiva. Fiecare complex arhetipal părea să-și stăpânească propriul univers: nu numai că inspira evenimentele și epocile care coincideau cu alinierea planetară corespunzătoare, dar impregna experiența cercetării și recunoașterii manifestărilor sale caracteristice și chiar limbajul și modurile retorice folosite pentru descrierea și analiza sa. Asemenea corpurilor cerești a căror prezență structurează însăși geometria spațiului înconjurător, aceste principii arhetipale guvernau și străbăteau domeniile lor.

 
 

Revoluția științifică

Să revenim la comentariul lui Michelet potrivit căruia “Revoluția din 1789 începuse cu Discursul asupra metodei“. Uimitor, Jupiter și Uranus se aflau în conjuncție nu numai în 1789, ci și în 1637, anul în care a fost publicat Discursul asupra metodei al lui Descartes, cu al său cogito făuritor de epocă.8 Era a treia conjuncție Jupiter-Uranus, după cea care a coincis cu nașterea lui Descartes. Secvența de corelații pentru aceste patru conjuncții succesive este tipică pentru structura secvențială sistematică a descoperirilor culturale care au coincis cu acest ciclu planetar.

Conjuncția din 1595-96, când s-a născut Descartes, a coincis, de asemenea, cu momentul crucial de cotitură în viața și activitatea lui Kepler. În iulie 1595, Kepler a avut parte de iluminarea bruscă a armoniilor geometrice ale orbitelor planetare, care a pus în mișcare cercetările sale lungi și dificile, ce au condus în cele din urmă triumfător, la descoperirea legilor mișcării planetare. În timpul aceleiași conjuncții a scris prima sa lucrare importantă, Mysterium Cosmographicum, prima lucrare de la De Revolutionibus care dezvoltă și extinde argumentele matematice în favoarea teoriei copernicane și prima lucrare a științei moderne care cere explicații fizice pentru fenomenele cerești.

Următoarea conjuncție Jupiter-Uranus, paisprezece ani mai târziu, a fost cea din 1609-10, citată la începutul acestei secțiuni, care a coincis atât cu publicarea lucrării Astronomia Nova a lui Kepler, care a făcut publice legile sale revoluționare ale mișcării planetare, cât și a lucrării Sidereus Nuncius a lui Galilei, care anunța descoperirile sale telescopice care au făcut istorie. Următoarea conjuncție din 1623-24 a continuat secvența, coincizând cu publicarea celebrului Assayer al lui Galileo (octombrie 1623), care conținea influenta sa expunere a noii metode științifice și a noii viziuni asupra realității fizice care au stat la baza științei moderne. În această carte, Galilei a făcut faimoasa afirmație “Cartea naturii este scrisă cu caractere matematice”, a făcut pentru prima dată distincția între calitățile primare (măsurabile) și secundare ale materiei și a afirmat superioritatea investigației față de autoritate. Mai mult, în timpul acestei conjuncturi, Galilei a început marele său tratat copernican, Despre cele două sisteme principale ale lumii, cartea care a precipitat conflictul cu Biserica Catolică.

În timpul conjuncției imediat următoare din 1637-38, Descartes a publicat nu numai Discursul asupra metodei, lucrarea fundamentală a filosofiei moderne, ci și Geometria, lucrarea fondatoare a geometriei analitice moderne, care a introdus pentru prima dată coordonatele carteziene și utilizarea algebrei pentru rezolvarea problemelor geometrice. În plus, în aceeași perioadă, Galilei a publicat ultima și cea mai importantă lucrare a sa, care rezumă cercetările sale de o viață în domeniul științei experimentale, Dialog despre două noi științe, care a fost scoasă clandestin din Italia și publicată în Olanda.

În timpul următoarei conjuncții din 1644, Descartes a publicat cea mai cuprinzătoare lucrare a sa, Principia Philosophiae, iar în timpul următoarei conjuncții din 1651, Thomas Hobbes și-a publicat opera sa magna, Leviathan. În cele din urmă, paisprezece ani mai târziu, Jupiter și Uranus au fost din nou în conjuncție, din ianuarie 1665 până în februarie 1666. A fost momentul crucial în care Isaac Newton, la vârsta de 22 de ani, în timpul tranzitului său personal Uranus cuadratură Uranus, a părăsit Universitatea Cambridge pentru casa sa din Lincolnshire și a început spectaculoasa perioadă de 18 luni de creativitate intelectuală care a pus bazele descoperirilor sale ulterioare în matematică și științele fizice: a descoperit teorema generală a binomului, a inventat calculul diferențial și integral, a făcut primele sale descoperiri astronomice și a efectuat cele mai avansate cercetări experimentale ale epocii sale în știința opticii. În această perioadă a avut loc incidentul căderii mărului, conform relatării ulterioare a lui Newton. Nu foarte diferit de comentariul făcut în legătură cu 1927, nu am fi departe de adevăr dacă am spune că, în 1665, ritmul descoperirilor în fizica teoretică a fost probabil mai mare decât în orice alt an din istoria științei.

Fructificarea ulterioară a acestor descoperiri—formularea de către Newton a conceptului de gravitație universală și scrierea Principiilor—a avut loc în strânsă coincidență cu opoziția Jupiter-Uranus din 1685-86. Această aliniere Jupiter-Uranus pe cer, un tranzit global, a coincis cu tranzitul personal al lui Newton, care are loc o dată în viață, al lui Uranus în opoziție cu Uranus, discutat anterior: Jupiter și Uranus traversând în același timp Uranus natal. Aceasta a fost, de fapt, aceeași convergență extraordinară a tranzitelor personale și globale întâlnită atât la Galilei și Descartes, cât și la Einstein, când, în fiecare caz, tranzitul global Jupiter-Uranus a coincis exact cu tranzitul personal al individului, Uranus în opoziție cu Uranus.

Remarcabil, dacă ne uităm cu un secol mai devreme, la începutul Revoluției Științifice, constatăm că Jupiter și Uranus se aflau de asemenea în conjuncție în 1540-41, în momentul în care Copernic s-a decis în sfârșit, după mulți ani de ezitare, să își publice De Revolutionibus. A fost convins să facă asta de cel mai apropiat elev al său, Rheticus, care a publicat în această perioadă prima relatare a teoriei heliocentrice copernicane, Narratio Prima (Primul raport), în două ediții, la Gdansk în 1540 și la Basel în 1541. Simultan, în cele paisprezece luni ale acestei conjuncții din 1540-41, Vesalius a scris cea mai mare parte a lucrării sale De Humani Corporis Fabrica, ce a marcat începutul revoluției științifice moderne în biologie și medicină.

Această aliniere particulară la nașterea copernicană a fost un exemplu de conjuncție Jupiter-Uranus ce a coincis cu ciclul mai lung Uranus-Pluton (aceasta a fost, de asemenea, perioada Reformei Radicale). Astfel, o formă a rarei configurații axiale de trei planete pe care am văzut-o cu ocazia aselenizării Apollo pe Lună în 1969—care a fost, într-un fel, punctul culminant al epocii Revoluției Științifice—s-a întâmplat să aibă loc chiar la începutul Revoluției Științifice. În acest caz, în loc de o triplă conjuncție, ca în 1968-69, conjuncția Jupiter-Uranus a fost aici aliniată în opoziție cu Pluton—fiind aceeași configurație ce a avut loc în 1789, la începutul Revoluției Franceze.
 
 

Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea

Ciclul Jupiter-Uranus a fost, de fapt, cel mai fiabil factor corelativ pentru sincronizarea evenimentelor intelectuale majore care au avut loc între Discursul lui Descartes și Revoluția din 1789. De exemplu, dacă examinăm istoria gândirii europene în perioada Iluminismului, concentrându-ne în special asupra acelor lucrări ce au pregătit terenul pentru revoluțiile democratice de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, vedem contribuțiile filosofilor francezi—Voltaire, Montesquieu, Diderot, Rousseau. Alături de Encyclopédie (a cărei publicare în serie s-a întins pe întreaga perioadă a cuadraturii Uranus-Pluton de la mijlocul secolului și după), cele mai importante lucrări ale filosofilor au fost Scrisorile Filosofice de Voltaire, Spiritul Legilor de Montesquieu și Contractul social și Émile de Rousseau. Remarcabil, toate aceste patru cărți au fost publicate în coincidență precisă cu conjuncții Jupiter-Uranus consecutive, la intervale de paisprezece ani: Scrisorile Filosofice în 1734, Spiritul Legilor în 1748, iar Contractul Social și Émile, ambele în 1762. Acești ani au coincis exact cu cele trei conjuncții succesive Jupiter-Uranus de la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Dacă privim apoi peste Canalul Mânecii la figurile majore ale Iluminismului englez contemporane cu filozofii francezi—Pope, Hume, Gibbon, Adam Smith—găsim același tipar. Eseul asupra Omului al lui Alexander Pope (retipărit de peste șaizeci de ori în Franța înainte de 1789) a fost publicat în timpul conjuncției din 1734, în același an cu Scrisorile Filosofice ale lui Voltaire. Principala lucrare filosofică a lui David Hume, Enquiry Concerning Human Understanding, a fost publicată în timpul conjuncției din 1748, în același an cu Spiritul Legilor a lui Montesquieu. Și atât Istoria Declinului și Căderii Imperiului Roman a lui Edward Gibbon, cât și Bogăția Națiunilor a lui Adam Smith au fost publicate în timpul conjuncției 1775-76, la începutul Revoluției Americane.

Insă tiparul secvențial nu încetează aici. Conjuncțiile Jupiter-Uranus care au urmat imediat după secvența de mai sus au coincis exact cu etapele cruciale din istoria filosofiei politice și economice, marcate de seria de lucrări și analize fundamentale, la intervale de paisprezece ani, ale lui Bentham (1789), Ricardo (1817), Tocqueville (1831), Marx și Engels (1844-45) și John Stuart Mill (1859).9 Mai mult, în istoria științei din deceniile din timpul și de după Revoluția Americană și Revoluția Franceză, o secvență paralelă de descoperiri și publicații majore consecutive a marcat revoluția în chimia modernă, din nou exact în coincidență cu ciclul Jupiter-Uranus din paisprezece în paisprezece ani: experimentele cruciale ale lui Priestley și Lavoisier care au dus la răsturnarea teoriei flogistonului și la nașterea chimiei moderne (1775-76); Traité élémentaire de chimie al lui Lavoisier, textul de bază al chimiei moderne (1789); și construirea de către Dalton a primului tabel al greutăților atomice și prima enunțare a teoriei atomice a materiei (1803).

Mai departe: experimentele istorice ale lui Faraday care au demonstrat descoperirea sa despre inducția electromagnetică au avut loc în timpul conjuncției Jupiter-Uranus din 1831. În timpul aceleiași conjuncții, Charles Darwin s-a îmbarcat în călătoria sa istorică în America de Sud și în Insulele Galapagos pe HMS Beagle. În timpul următoarei conjuncții, din 1844-45, Darwin a scris primul său rezumat al teoriei selecției naturale, prima versiune a ceea ce a devenit Originea Speciilor, un manuscris de două sute de pagini pe care l-a împărtășit doar în privat (cum a făcut Copernic cu primul său rezumat al teoriei heliocentrice, Comentariul). Exact paisprezece ani mai târziu, în coincidență cu următoarea conjuncție, a venit anunțul lui Darwin și al lui Wallace, în 1858, cu privire la teoria evoluției și scrierea de către Darwin a lucrării Originea Speciilor în sine. Încă paisprezece ani și un ciclu mai târziu, în coincidență cu conjuncția Jupiter-Uranus din 1871-72, Darwin a publicat The Descent of Man.

În paranteză fie spus, în continuarea discuției noastre anterioare despre hărțile natale aproape identice ale lui Darwin și Lincoln: anul 1858, care a atras pentru prima dată atenția publicului asupra lui Darwin și a teoriei sale despre evoluție în timpul acestei conjuncții Jupiter-Uranus, după anunțul comun făcut la Linnean Society din Londra, l-a adus, de asemenea, pentru prima dată pe Lincoln și opiniile sale despre sclavie în prim-planul național, ca urmare a celebrelor dezbateri Lincoln-Douglas, când opoziția articulată a lui Lincoln față de extinderea sclaviei în Statele Unite a devenit cunoscută în întreaga țară. Nominalizarea pentru funcția de senator al Statelor Unite, care a început campania lui Lincoln, a avut loc la 16 iunie 1858. Darwin a primit scrisoarea crucială de la Wallace care a pus în mișcare diseminarea publică a teoriei sale la 18 iunie 1858.

Revenind la istoria științei, în timpul perioadei imediat următoare opoziției Jupiter-Uranus din 1865, James Clerk Maxwell a publicat lucrarea sa de referință O teorie dinamică a câmpului electromagnetic, care a reprezentat punctul culminant al revoluției din fizica secolului al XIX-lea, începută cu experimentele lui Faraday în timpul conjuncției din 1831. (Întâmplător, Maxwell însuși s-a născut în timpul acestei din urmă conjuncții, în aceeași lună în care Faraday a anunțat Societății Regale rezultatele acestor experimente ce au devenit fundația muncii lui Maxwell în formularea ecuațiilor care au stat la baza teoriei câmpurilor electromagnetice).

În cele din urmă, a fost în timpul aceleiași opoziții Jupiter-Uranus din 1865 când Gregor Mendel și-a anunțat descoperirea legilor eredității, care a oferit ipotezei evoluționiste a lui Darwin și Wallace—anunțată în timpul conjuncției imediat precedente—mecanismul genetic de care avea nevoie pentru a se finaliza teoretic. Totuși, acest anunț al călugărului-cercetător austriac, petrecut în cadrul a două reuniuni ale Societății de Științe Naturale din Brno, Moravia, în februarie și martie 1865, a trecut practic neobservat. Descoperirile revoluționare au fost complet ignorate de comunitatea științifică timp de câteva decenii, până când, brusc, în 1900, în timpul conjuncției Jupiter-Uranus din acel an, munca lui Mendel a fost redescoperită simultan de trei botaniști europeni—De Vries, Correns și von Tschermak—care, lucrând independent (la Amsterdam, Tübingen și, respectiv, Viena), au efectuat experimente ce au verificat teoria lui Mendel și au publicat sincronizat rapoarte separate în acest sens într-o singură perioadă de două luni. În cursul aceluiași an și al aceleiași conjuncturi, biologul englez William Bateson a descoperit, de asemenea, lucrarea lui Mendel, i-a tradus lucrarea în engleză și a denumit noua știință genetică.
 
 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.