Doi pețitori: o parabolă

Posted by
Timp de lectură: 8 minute

 
 

Richard Tarnas

 
 
Reprodus cu permisiunea autorului.

Acest articol este capitolul Two Suitors: A Parable din secțiunea a-II-a a cărții Cosmos and Psyche. Secțiunea a-II-a a cărții, In Search of a Deep Order, cuprinde următoarele capitole:
 
Two Suitors: A Parable;
The Interior Quest;
Synchronicity and its Implications;
The Archetypal Cosmos
.
 
 
Mintea postmodernă a ajuns să recunoască, cu o acuitate critică în același timp tulburătoare și eliberatoare, multitudinea de feluri în care presupozițiile și structurile subiectivității noastre configurează și determină, adesea în chip ascuns, realitatea pe care căutăm s-o înțelegem. Dacă am dobândit ceva de pe urma disciplinelor care au contribuit la gândirea postmodernă, acest lucru este următorul: ceea ce credeam că reprezintă cunoaștere obiectivă a lumii este ceva în mod radical afectat și chiar determinat de o multitudine complexă de factori subiectivi, dintre care mulți cu totul inconștienți. Însă nici acest lucru nu este foarte precis, căci acum trebuie să recunoaștem subiectul și obiectul, interiorul și exteriorul, ca fiind atât de profund complementare, încât devine problematică însăși forma generică a “subiectului” care cunoaște “obiectul”. O asemenea recunoaștere – câștigată cu greu, și pentru majoritatea dintre noi, încă într-un proces lent de integrare – poate produce la început o senzație de dezorientare intelectuală, de nehotărâre, chiar disperare. Fiecare dintre aceste reacții își are timpul și locul său propriu. Însă în cele din urmă această recunoaștere poate provoca în noi un simțământ reconfortant de voioasă co-responsabilitate pentru lumea pe care o abordăm și creăm prin puterile creatoare ale strategiilor de interpretare și viziunilor despre lume pe care alegem să le aplicăm, explorăm și împreună cu care alegem să evoluăm.

Imaginează-ți pentru o clipă că tu ești universul. Dar în virtutea acestui experiment de gândire, să ne imaginăm că nu ești universul mecanicist, dezvrăjit, al cosmologiei moderne convenționale, ci mai degrabă un cosmos profund însuflețit, subtil, misterios, de o extraordinară frumusețe și inteligență creatoare. Acum imaginează-ți că ești abordat de către două epistemologii (1) – cu alte cuvinte, de către doi pețitori – ce urmăresc să te cunoască. Căruia dintre cei doi i-ai revela cele mai adânci secrete ale tale? În fața cărei abordări ai fi gata să-ți dezvălui adevărata natură? Te-ai deschide profund acelui pețitor – acelei epistemologii, acelui fel de a cunoaște – care te-ar fi abordat ca și cum n-ai avea, în esență, nici un fel de inteligență sau scop, ca și cum n-ai avea nici o dimensiune interioară de dezvăluit, nici o capacitate sau valoare spirituală; cuiva care te-ar fi privit ca și cum ai fi fost inferior lui (să le dăm celor doi pețitori, nu tocmai arbitrar, genul tradițional masculin); cuiva care te-ar fi abordat ca și cum existența ta ar fi valoroasă numai în măsura în care poate el să-ți exploateze și să-ți consume resursele pentru a-și satisface diferite nevoi; cuiva a cărui singură motivație pentru a te cunoaște ar fi fost dorința de stăpânire intelectuală sporită, de certitudine predictivă și control eficient asupra ta, pentru propriile lui interese și pentru propria lui auto-perfecționare?

Sau te-ai fi deschis cel mai profund, tu, cosmosul, față de acel pețitor care te-ar fi privit ca și cum ai fi cel puțin la fel de inteligent și nobil ca și el, la fel de valoros ca ființă, la fel de însuflețit și cu o minte de aceeași natură, având aceleași aspirații morale și direcții etice, la fel de înzestrat cu mister și profunzime spirituală ca el însuși? Acest pețitor caută să te cunoască nu pentru a te exploata mai eficient, ci pentru a se uni cu tine și astfel pentru a da naștere la ceva nou: o sinteză creativă țâșnind din adâncimile amândurora. El își dorește să elibereze ceea ce a fost ascuns de separarea dintre cunoscător și cunoscut. Țelul suprem al cunoașterii sale este nu o mai mare stăpânire și planificare și un control absolut, ci o participare mai sensibilă și mai bogată în desfășurarea co-creatoare a noilor realități. El urmărește o împlinire intelectuală intim legată de o viziune imaginativă, de transformare morală, înțelegere empatică și încântare estetică. Actul său de cunoaștere este în esență un act combinat de iubire și inteligență, de mirare și de gândire, de deschidere față de un proces de descoperire reciprocă. Cărui pețitor ai alege să-i dezvălui cele mai adânci adevăruri?

Totuși, asta nu înseamnă că tu, universul, nu i-ai revela nimic celui dintâi pețitor, sub presiunea abordării sale obiectivizante, distrugătoare de vrajă (disenchanting). Fără îndoială, acel pețitor va smulge, va filtra și va constela un anumit tip de “realitate” pe care în chip natural l-ar considera cunoașterea autentică a universului concret: cunoaștere obiectivă, “faptele”, cunoașterea opusă iluziilor subiective ce străbat abordările tuturor celorlalți. Dar ne-am putea permite să ne întrebăm: cât de profund este adevărul pe care această abordare îl poate propune? Cât de autentic reflectă “cunoașterea obiectivă” realitatea mai adâncă a universului? O astfel de cunoaștere s-ar putea dovedi extrem de înșelătoare, iar dacă această viziune dezvrăjită ar căpăta statutul de a fi singura viziune legitimă asupra naturii cosmosului, susținută de o întreagă civilizație – ce pierdere incalculabilă, ce împovărare, ce tragică deformare, ce doliu ar suferi în cele din urmă atât cunoscătorul cât și ceea ce este cunoscut!

Consider că această dezvrăjire a universului modern este rezultatul direct al unei epistemologii simpliste și al unei poziții morale extrem de inadecvate profunzimii, complexității și grandorii cosmosului. A presupune a priori că întregul univers este în esență un vid lipsit de suflet în care conștiința noastră multidimensională reprezintă un accident neobișnuit, și că scopul, semnificația, inteligența conștientă, aspirația morală și profunzimea spirituală sunt atribute exclusiv ale ființei umane – această presupunere reflectă o inflație de mult ascunsă a sinelui modern. Iar acest hybris (2) eroic este încă indisolubil legat de o cădere eroică, la fel cum era și în tragedia antică grecească.

Care este leacul pentru această viziune orgolioasă? Poate că ascultarea – să fim mai receptivi, să ascultăm mai profund, mai subtil. S-ar putea ca viitorul nostru să depindă de măsura în care ne arătăm dispuși să ne extindem metodele de cunoaștere. Avem nevoie de empirism și de raționalism – însă de unele mai încăpătoare, mai adevărate. Strategiile epistemologice demult arborate de mintea modernă au îngrădit fără milă și au “construit” inconștient o lume pe care au numit-o apoi obiectivă. Raționalismul ascetic obiectivizant și emprirismul, care au apărut în perioada Iluminismului, au jucat rolul de discipline eliberatoare pentru rațiunea modernă care abia se năștea atunci, însă ele încă domină și astăzi, într-o formă barbară, subdezvoltată, știința și gândirea modernă consacrată. Prin miopia și unilateralitatea lor, aceste discipline reprezintă constrângeri serioase ale spectrului nostru complet de percepție și înțelegere.

Putem spune că această strategie distrugătoare de vrajă a contribuit semnificativ la atingerea obiectivelor acelor vremuri – diferențierea sinelui, autonomizarea subiectului uman, eliberarea experienței umane a lumii de structurile prescrise de semnificație și scop, moștenite prin tradiție și impuse de o autoritate exterioară. Ea a oferit o nouă și foarte solidă bază pentru critica și sfidarea sistemelor de credințe prestabilite care adesea inhibau autonomia omului. A reușit de asemenea, parțial, să disciplineze tendința omului de a-și proiecta asupra lumii nevoile și dorințele subiective. Dar această diferențiere și autonomizare a ființei umane a fost urmărită într-o manieră îngustă, ajungând în prezent să reprezinte o tendință hipertrofiată, exagerată până la patologic. În reducționismul său universal de-a dreptul auster, atitudinea obiectivizantă a minții moderne a devenit un soi de tiran. Cunoașterea pe care o propune este literalmente îngustă. O astfel de cunoaștere este în același timp extrem de puternică și profund lacunară. Puțină cunoaștere ar fi poate un lucru periculos, însă o cantitate imensă de cunoaștere bazată pe o serie de presupoziții limitate și care separă sinele de lucruri este într-adevăr o primejdie extraordinară.

Remarcabila abilitate modernă pentru diferențiere și discernământ, atât de meticulos făurită, trebuie să fie păstrată, însă provocarea prezentului nostru este să dezvoltăm și să încorporăm acea disciplină într-o abordare intelectuală și spirituală mai cuprinzătoare și mai nobilă a misterului cosmic. O astfel de abordare poate deveni realitate numai dacă ne deschidem față de o serie de epistemologii care împreună ne pot spori sfera cunoașterii, conferindu-i o receptivitate multidimensională. Pentru a sonda profunzimile și complexitatea bogată a cosmosului avem nevoie de metode de cunoaștere care integrează complet imaginația, sensibilitatea estetică, intuiția morală și spirituală, experiența revelatorie, percepția simbolică, modalitățile somatice și senzuale (sensuous) de înțelegere și cunoașterea empatică. Mai presus de toate, trebuie să conștientizăm și să depășim marea proiecție ascunsă a antropocentrismului care a definit practic mintea modernă: proiecția generalizată asupra cosmosului a lipsei de suflet, a neînsuflețirii, de către voința de putere a sinelui modern.

Obiectivizarea lumii a conferit sinelui modern o imensă putere pragmatică și un extraordinar dinamism, însă acestea au fost căpătate în detrimentul capacității de a înregistra și răspunde corespunzător profunzimilor potențiale de sens și scop ale lumii. În pofida imaginii de sine reci și detașate a rațiunii moderne, nevoile și dorințele sale subiective au continuat să facă parte din această viziune dezvrăjită asupra lumii, întărindu-i totodată presupozițiile. Conceptul unei lumi formate din obiecte lipsite de scop și din procese aleatorii a servit ca o bază extrem de eficientă și ca o justificare pentru grandomania omului și pentru exploatarea acestei lumi, văzută ca nemeritând nici un fel de grijă morală. Cosmosul dezvrăjit este umbra minții moderne, cu toată strălucirea, puterea și inflația sa.

Odată ce începem să încorporăm în textura cunoașterii umane noile perspective ale timpurilor noastre, și odată ce începem să înțelegem mai lucid faptul că subiectul și obiectul, sinele și lumea, se implică reciproc, trebuie să ne punem în cele din urmă întrebarea dacă această cosmologie absolut dezvrăjită este chiar atât de plauzibilă. Poate că ea nu este atât de neutră și obiectivă pe cât am presupus, ci este de fapt o reflecție a unor imperative de evoluție și nevoi inconștiente specifice unei perioade a istoriei – la fel ca oricare altă cosmologie din istoria umanității. Poate că dezvrăjirea este de fapt numai o altă formă de vrajă, o altă modalitate foarte convigătoare de a experimenta lumea, care a fermecat mintea umană și a jucat la timpul său un rol important în evoluție, însă care în prezent nu reprezintă decât o limitare a înțelegerii noastre cosmologice și o modalitate nesustenabilă de aborda existența. Poate că a venit vremea să adoptăm abordarea celui de-al doilea pețitor, care are potențialul de a fi un punct metodologic de plecare mai productiv.

“Progresul cunoașterii” și “evoluția conștiinței” umanității au fost prea des caracterizate de parcă misiunea noastră ar fi fost să urcăm pe o scară cognitivă foarte înaltă, gradată cu trepte ierarhice care reprezintă stadii succesive de dezvoltare în care avem de rezolvat ghicitori mentale din ce în ce mai dificile, precum problemele avansate dintr-un examen de licență în biochimie sau logică. Însă pentru a înțelege mai bine viața și cosmosul poate că trebuie să ne transformăm nu numai mințile, ci și inimile, căci întreaga noastră ființă este implicată în acest proces: trup și suflet, minte și spirit. Poate că nu trebuie să țintim doar sus și departe, ci de asemenea jos și în profunzime. Cosmologia, viziunea noastră despre lume, cea care definește contextul pentru toate celelalte procese, este profund influențată de măsura în care toate facultățile noastre – intelectuale, imaginative, estetice, morale, emoționale, somatice, spirituale, relaționale – pătrund în procesul de cunoaștere. Felul în care îl abordăm pe “celălalt” și felul în care ne abordăm reciproc vor configura totul, inclusiv evoluția sinelui nostru și a cosmosului în care participăm activ. Nu doar viețile noastre personale, ci însăși natura universului ne impune acum o înnoită capacitate de auto-depășire, atât intelectuală cât și morală, astfel încât să putem experimenta o nouă dimensiune a frumuseții și inteligenței în lume – nu o proiecție a propriei noastre năzuințe către frumusețe și stăpânire intelectuală, ci o confruntare cu însăși frumusețea și inteligența întregului în desfășurarea sa imprevizibilă.
 
 
 
Note

  1. (1) Epistemologia, “gnoseologia”, sau mai simplu spus, “teoria cunoașterii” este acea arie de studiu care se ocupă cu procesul cunoașterii, așa cum se desfășoară el în cadrul unui domeniu, de pildă știința sau istoria. Tarnas vorbește despre epistemologia materialistă care își are originile în perioada Iluminismului, atunci când se declară un “primat al rațiunii” în detrimentul dogmatismului tenebros al secolelor precedente, și are in vedere o nouă epistemologie, adică o nouă modalitate de a cunoaște, care integrează și depășește materialismul atotprezent, recuperând totodată componenta mistică a vieții (purificată de dogmatismul secolelor medievale) prin conceptul de anima mundi, care subsumează noile paradigme și direcții de cercetare științifică. (n. tr.)
  2. (2) Mobilul tragediei antice este hybris-ul, care reprezintă atitudinea insolentă, de sfidare a zeilor a unui personaj, care îi atrage un destin remarcabil, dar și o pedeapsă pe măsură. Hybris-ul este, deci, un fel de greșeală fatală a cuiva, ce vine pe fondul unei percepții despre sine deformate, în genere o inflație. Atunci când ne considerăm mai grozavi decât suntem și acționăm în consecință, repercusiunile nu întârzie să apară, de aceea Tarnas menționează în continuare “căderea eroică” ce vine inevitabil în urma hybris-ului eroic. (n. tr.)

 
 

One comment

  1. Nu poti cere calciului sa fie aur. Isi are rolului lui in natura, foarte important, chiar mai important decat al aurului, dar… nu e aur. Prin urmare, va trai universul prin perspectiva calcarului (de exemplu), si nu a unei bijuterii.

    Intr-un foarte indelungat interval de timp, într-o ordine naturală, el va deveni eventual aur si, (doar) atunci, va putea fi transformat intr-o bijuterie de mare valoare, sau intr-un invelis protector la radiatia solara la piesele unui satelit. Pana atunci, ramane calcar, si va fi poate o piatra din care ne facem case, asadar foarte utila. Dar nu aur.

    De aceea, nu va putea vedea si intelege universul de pe orbita circumterestra pe care navigheaza satelitul, sau dintre sanii unei femei. Ba, mai mult, iti poate cadea pe capota masinii, de pe un perete de stanca, de pe marginea unei sosele de munte. Un bolovan de aur nu ar face asta, mama lui!

    Asadar, iata, privind universul intr-o abordare … complexă (sau confuză?), se poate petrece sa ne suparam și pe aur, si pe calcar, căci aurul nu face ceea ce am vrea (desi face ceea ce ii este firesc lui), in timp ce calcarul face ce tot ceea ce ii este firesc lui (dar nu ne intereseaza).

    Asta ar fi, de fapt, chiar ceea ce facem noi oamenii mai tot timpul, atât in relatia noastra cu aurul spiritual, cât și cu calcarul de toate zilele…

    Acuma, zic eu, hai sa ne hotarâm: ne supărăm pe aur, sau ne supărăm pe calcar?

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.