Glenn Perry, Ph. D.
Reprodus cu permisiunea autorului după Butterfly Lovers And Other Venus-Neptune Tales of Woe.
Titlul acestui articol este inspirat după Fluturii îndrăgostiți (The Butterfly Lovers), o legendă chineză despre o tragică poveste de dragoste ce ilustrează dinamicile Venus-Neptun. Zhu, o tânără frumoasă și inteligentă își dorește foarte tare să meargă la școală. Însă tradițiile vremii interziceau acest lucru femeilor, așa că Zhu îl convinge pe tatăl ei să o lase să meargă la cursuri deghizată ca băiat. La școală, ea înfiripă o relație neobișnuit de apropiată cu un coleg pe nume Liang, care nu își dă seama că Zhu este femeie. Cei doi învață împreună timp de trei ani iar Zhu se îndrăgostește pas cu pas de Liang.
Într-o zi, Zhu primește o scrisoare de la tatăl ei în care acesta îi spune să vină acasă cât de repede poate. Zhu nu are de ales decât să își împacheteze lucrurile și să-și ia rămas bun de la Liang. Dar în sufletul ei, ea și-a mărturisit deja iubirea pentru Liang și este hotărâtă să rămână cu el pentru totdeauna. Liang îl însoțește pe drumul de plecare pe “fratele său de cruce” cale de optsprezece mile. În timpul călătoriei, Zhu îi dă de înțeles lui Liang că este de fapt femeie, dar Liang nu înțelege și nu are nici cea mai mică suspiciune că tovarășul său de drum este de fapt o femeie deghizată. Într-un final Zhu îi propune lui Liang o idee, să îl ajute să se căsătorească cu “sora” ei. Ea intenționează să-și reveleze adevărata identitate atunci când vor merge acasă pentru întâlnirea propusă. Fără nici o tragere de inimă, Liang și Zhu își văd fiecare de drumul lui.
Câteva luni mai târziu, când Liang reușește să o viziteze pe Zhu, el descoperă că ea este într-adevăr femeie. Cei doi sunt foarte pasionali și fac un jurământ [că vor rămâne împreună] “până ce moartea îi va despărți”. Dar bucuria lor nu avea să dureze mult, după cum cei doi îndrăgostiți nici nu-și închipuiau. Părinții lui Zhu au aranjat ca ea să se mărite cu un bărbat dintr-o familie bogată. Auzind acestea, Liang are inima frântă. Sănătatea sa se deteriorează treptat până devine grav bolnav și, într-un final, moare.
În ziua nunții, deznădajduita Zhu pleacă cu barca pentru a-l întâlni pe logodnicul ei. Însă vânturi misterioase împiedică alaiul nunții să ducă pe Zhu mai departe de mormântul lui Liang, care se afla în drumul lor, lângă țărm. Vânturile împing nava ei la mal. Descoperind mormântul lui Liang, Zhu părăsește alaiul ca să aducă o ofrandă. Acolo, ea se prăbușește în disperare și imploră mormântul să se deschidă. Deodată, cu zgomot de tunet, acesta se deschide. Fără ezitare, Zhu se aruncă în groapa lui Liang. Spiritele lor se transformă într-o superbă pereche de fluturi, zburând înafara mormântului. Ei zboară împreună și nu se vor mai despărți niciodată.
Aspectele Venus-Neptun
Autorul acestei frumoase și tragice povești este necunoscut, însă cu siguranță avea un aspect Venus-Neptun. Toate elementele [Venus-Neptun] sunt aici: iluzie, dor, idealizare, extaz, deziluzie, renunțare, tragedie, sacrificiu și reuniune. După cum vom vedea, elementele firului narativ [al acestei povești] apar recurent în cazuistica relațiilor formate de persoane cu aspecte tensionate Venus-Neptun.
În ce privește structura firului narativ, Fluturii Îndrăgostiți începe cu o iluzie – aceea cu privire la adevărata identitate a lui Zhu – însoțită de un dor nestăvilit de dragoste eternă cu Liang. Zhu exprimă o iubire ideală ce transcende sexualitatea, căci prin deghizarea ei în bărbat ea trăiește cu Liang o intimitate cu totul și cu totul pură și imaculată. După prima despărțire, promisiunea reuniunii îi împinge mai departe pe îndrăgostiți, culminând cu destăinuirea lui Zhu că este de fapt femeie, dizolvând astfel granițele care îi împiedicau să-și declare iubirea. Dar vai, clipa trecătoare de extaz al iubirii lor este urmată de deziluzie, căci soarta intervine sub forma unei căsătorii aranjate care impune respectarea unor convenții înrădăcinate în probleme ce țin de siguranță și statut. Atașamentul dintre Liang și Zhu trebuie să fie abandonat, sacrificat, interzis. Asta pune în scenă sacrificiul ultim. Nereușind să accepte pierderea iubirii sale adevărate, Liang se ofilește și moare. Curând după aceea, Zhu își sacrifică viața de bună voie pentru a se reuni cu Liang în iubire eternă.
Într-adevăr, fluturele este metafora perfectă pentru Venus-Neptun. Pe de-o parte vădit superb și transcendent în capacitatea sa de a zbura, el este în același timp o creatură fragilă, efemeră, condamnată să moară la nici un an de la naștere. De aceea, iubirea Venus-Neptun implică cerința de a fi gata să mori pentru a ajunge la (experience) conștiința unificatoare (unitive consciousness) cu un ideal divin – iubirea și frumusețea infinită – întruchipate în persoana iubită.
Pentru a înțelege pe deplin dificultățile de integrare ale aspectelor Venus-Neptun, trebuie să pricepem mai întâi motivațiile fundamentale pe care le reprezintă aceste două planete. Ca guvernator al Peștilor, Neptun simbolizează impulsul spiritual de transcendență și reuniune cu sursa a tot ceea ce există. Această năzuință trage neîncetat sufletul, pentru că în absența realizării lui Dumnezeu toate plăcerile și toate reușitele se dovedesc în cele din urmă goale. Potrivit mai multor tradiții spirituale, scopul final al vieții este să ne trezim din iluzia separării de întreg și să sacrificăm de bună voie ideea de sine separat, adică egoul, pentru a ne uni în beatitudine cu Dumnezeu. Pentru a ajuta acest proces, Neptun – fața spirituală a divinului – “conspiră” să aducă în existență experiența înfrângerii, deziluziei și pierderii, căci după astfel de experiențe omul este înclinat să-și dezvolte atitudinile necesare pentru a evolua ca ființă spirituală; de exemplu: modestia, renunțarea (surrender) și compasiunea.
Nevoile venusiene, care își impun propriile cerințe, sunt în conflict cu această imagine. Printre acestea se numără imboldul tipic Taurului pentru atașamente stabile pentru lucruri și persoane care oferă senzația de securitate, plăcere și confort. Tot aici sunt incluse și nevoile tipice Balanței pentru frumusețe, intimitate și camaraderie, care s-ar putea să se opună în primul rând imperativului Peștilor – unitatea cu întreaga viață. Împlinirea nevoilor Balanței impune acceptarea naturii diferenței – o precondiție pentru orice relație stabilă. Dar cum putem aspira la dreptate, rezolva conflicte și colabora în vederea înțelegerilor stabilite, ținând cont de imperativul neptunian pentru uitarea diferențelor întru euforică unitate? Aceasta este dilema fundamentală pusă de quincunxul [inconjuncția] dintre Balanță și Pești, care este adus în față de orice aspect tensionat dintre Venus și Neptun.
Când o planetă formează aspect cu o alta, fiecare dintre ele acționează asupra celeilalte și o infuzează cu esența sa. Neptun elevează și spiritualizează pe Venus, făcând-o să opereze într-o manieră mai idealizată, și impregnând-o cu o atingere a transcendentului, infinitului și eternului. La rândul său, Venus îl senzualizează pe Neptun și-l aduce în tărâmul pământean al plăcerilor trupești, instalând în acesta o nevoie de intimitate și devotament. Miturile și basmele despre oameni care aspiră să se împerecheze cu zeii și zeițele sunt cu siguranță povești Venus-Neptun. Însă deoarece Neptun este în cele din urmă un ideal lipsit de trup – o perfecțiune imaginată, nesubstanțială și efemeră prin natura sa – astfel de legături au tendința de a se dizolva în nimic, aducând după sine [senzația de] pierdere, tragedie și inimi frânte. Totuși, Venus-Neptun nu este întru totul negativ, căci la nivele superioare de integrare cele două arhetipuri se pot combina în feluri relativ stabile și care le ajută să se îmbogățească reciproc. În aceeași viață, același aspect se poate manifesta în mai multe feluri, cu rezultate pozitive combinate cu negative. În timp este cu siguranță posibil să evoluăm expresia acestui aspect într-o direcție mai fructuoasă. Le vom examina și pe acestea în scurt timp, însă mai întâi să analizăm formele mai virulente [de manifestare ale acestui aspect].
Manifestări
Orice sfârșit este implicit în începutul său. Primele manifestări ale aspectului Venus-Neptun sunt adesea caracterizate de granițe poroase în materie de trup și relații. Un copil Venus-Neptun poate simți atingeri nedorite și deplasate, care îi evocă sentimente de vină, și care apoi pot fi negate și însoțite de plâns și/sau de reprimarea însăși a experienței. Lipsa granițelor clare poate caracteriza de asemenea și căsnicia părinților. Copilul observă aventuri, decepții și abandon – toate cu consecințele și încâlcelile lor confuze: suferință, vină și pierdere. În anumite cazuri, copilul ar putea fi folosit de unul din părinți ca paravan pentru o aventură, ca de exemplu atunci când un tată își ia fiul cu el în oraș, dar petrece mai mult timp în pat cu amanta [decât cu el], cerându-i apoi fiului să o mintă pe mamă în legătură cu asta. Asta nu doar că îl face pe fiu complice la crimă, ci oferă un model de relaționare. Am văzut cu ochii mei mame folosindu-și fiii și fiicele pentru lucruri similare.
Neptun guvernează procesul de disoluție. Așadar, disoluția căsniciei este un rezultat uzual dacă Neptun formează un aspect dificil cu Venus. Asta îl poate face pe copilul Venus-Neptun să rămână cu un părinte singur, deprimat, și să-i devină acestuia principala relație și sursă de iubire. Copilul este deprivat de un model sănătos în urma dezintegrării căsniciei părinților, fiind totodată împovărat cu responsabilitatea pentru bunăstarea emoțională a părintelui cu care rămâne. Uneori se întâmplă să fie prins la mijloc între mamă și tată, ceea ce îngreunează relația cu fiecare dintre părinții care îl pun într-o situație fără ieșire: dacă se apropie prea mult de mamă, îl face să sufere pe tată; dacă se apropie prea mult de tată, o face să sufere pe mamă. Fără scăpare, o vină irațională izvorăște din percepția că a oferi și a primi iubire este întotdeauna, într-un fel sau altul, pricină de suferință pentru cineva.
O variație pe tema căsniciei eșuate este atunci când părinții nu divorțează, dar copilul este abordat de unul dintre părinți ca substitut pentru un partener. Asta conduce la un pericol dublu: frica de a fi “înghițit” de părintele dependent, și vina de a-l face să sufere pe părintele alienat. Vina și fricile evocate de astfel de relații duc la formarea tiparelor cu care mai târziu trebuie să lucrăm în relațiile noastre adulte.
S-ar putea susține că la baza aspectelor dificile Venus-Neptun se află o senzație de vină inconștientă, indisolubil asociată cu atașamentul uman. Chiar dacă, așa cum am discutat mai sus, am putea găsi o origine a acestei vine în experiențele din copilărie, de asemenea există posibilitatea ca o anumită vină existențială să fie asociată relațiilor în general. Prin “vină existențială” vreau să spun acel tip de vină care provine pur și simplu din faptul de a fi uman. Cauza acesteia este imperativul spiritual și directiva primară a lui Neptun: sacrificiul în virtutea conștiinței unificatoare (unitive). A fi uman înseamnă a fi separat de Dumnezeu. Întreaga experiență neptuniană este teleologică, în sensul că are loc pentru reuniunea cu Dumnezeu. Întrucât asta implică o renunțare la atașamente în slujba unității spirituale, urmează de aici că orice atașament efectiv de o ființă umană este un obstacol în calea acestei chemări mai înalte. Renunțarea la atașament nu doar că ne ispășește de păcatul închipuit de a fi iubit un zeu fals (a god-substitute), ci creează de asemenea acel amestec ineluctabil de suferință, angoasă și remușcare care înmoaie și pregătește, cum s-ar spune, sufletul pentru Dumnezeu.
Dovezile care indică vina inconștientă pot fi deduse din tendința larg răspândită a persoanelor cu acest aspect de a-și submina propria nevoie de intimitate căsătorindu-se cu o persoană libertină, înșelătoare sau, în orice caz, care nu merită încredere. Din nou, Neptun este despre topirea granițelor; astfel, poate că cei doi au intrat prematur în căsnicie, fără discuțiile și acordurile contractuale tipice Balanței, atât de necesare, și care îi fac pe soți să se cunoască într-adevăr unul pe celălalt. Lipsa unei conversații intime autentice, deschise este un simptom al lipsei granițelor; cu alte cuvinte, al amestecării. Persoana Venus-Neptun își închipuie că totul e pur și simplu perfect, că “suntem una”. Partenerii pot fi idealizați cu totul disproporționat față de meritele lor efective. Imaginația neptuniană devine un substitut pentru realizarea efortului venusian de a înțelege cine este cel de lângă noi. Până când se descoperă că pertenerul are un trecut caracterizat de indolență, infracționalitate, abuz de droguri, bisexualitate, dependență de sex, pedofilie sau alte acte ce anunță trădarea maritală este deja prea târziu.
Dacă persoana Venus-Neptun se află într-o căsnicie stabilă și sănătoasă, el sau ea ar putea periclita relația fiind irezistibil atrași de altcineva – adesea o persoană ce întruchipează un tip de iubire mai ideală, sau o iubire imposibilă, ori o persoană indisponibilă din motive ce par tragice sau sortite. Asta poate conduce la o relație extraconjugală sau poate rămâne doar la stadiul de dorință neîmplinită. Nu este o “alegere” în sensul convențional al termenul, mai degrabă o compulsie de a sacrifica iubirea pentru o iubire de un ordin mai înalt, pe care individul nu o poate obține.
Dacă acesta e singur, povestea este asemănătoare. Persoana s-ar putea îndrăgosti de cineva căsătorit, sau care locuiește departe, e logodit, are același sex sau pur și simplu e neinteresat. Romancierul englez Somerset Maugham – născut cu careu Venus-Neptun – mărturisea undeva: “Cel mai mult i-am iubit pe oamenii cărora nu le-au păsat decât puțin sau deloc de mine, iar când alții m-au iubit pe mine, m-am simțit rușinat… Pentru a nu le răni sentimentele, de multe ori am mimat o pasiune pe care nu o simțeam cu adevărat. ” (1) Tot Maugham spunea: “Iubirea care durează cel mai mult este iubirea neîmpărtășită.” Aceste afirmații reflectă un tipar comun în cazul aspectelor Venus-Neptun: acești indivizi se îndrăgostesc de cineva care nici nu își imaginează că sunt obiectul pasiunii lor – de un prieten, un profesor, soțul sau soția altcuiva sau o persoană publică – un star de film. O variantă și mai ciudată duce totul la nivelul următor – persoana își închipuie că celălalt îi împărtășește sentimentele chiar dacă acesta nu a spus sau sugerat niciodată nimic în acest sens. Asta poate avea consecințe bizare: trimiterea unor scrisori și cadouri nedorite, urmărirea obsesivă, acuzații că a fost păcălit și alte maniere de a-și înscena experiența abandonului, deziluziei și singurătății.
Dacă Venus careu Neptun ar fi o băutură, ar fi una foarte îmbătătoare, poțiune adictivă de iubire umană amestecată cu iubire divină. A bea acest tonic înseamnă a intra în transă, a fi fermecat și purtat de sentimentele de atracție irezistibile și adesea fără speranță. Aici numărăm relațiile imposibile dintre căsătorit/singur, profesor/student, terapeut/client, doctor/pacient și bătrân/tânăr – printre altele. Tocmai această tânjire după ceva ce nu putem avea este cea care implică divinul în aceste relații, căci Dumnezeu este de asemenea un ideal de neatins care nu poate fi posedat în sens fizic. Proiectând fața lui Dumnezeu asupra persoanei iubite, o impregnăm cu ceva transcendent, ca o muză care inspiră dar care nu poate fi posedată. În acele cazuri în care obiectul iubirii este obținut pentru moment, există o mare probabilitate să fie pierdut curând. Asta ar putea însemna pierderea persoanei iubite datorită bolii sau morții, sau pur și simplu datorită inevitabilei deziluzii pe care cineva o simte când obiectul idealizat al iubirii sale își dezvăluie prea umanele defecte și minusuri.
Am avut la un moment dat un client cu Venus în Pești pe Nadir [Fundul Cerului], în opoziție cu Neptun pe Mijlocul Cerului. Primii doi ani din viață și i-a petrecut cu mama sa, singură, care l-a născut după o aventură pe care o avusese cu un bărbat bogat și puternic. Ea trăise cu iluzia că bărbatul își va părăsi soția și se va căsători cu ea. Doi ani mai târziu, când bărbatul a recunoscut că nu are nici o intenție în acest sens, ea a abandonat copilul și nimeni n-a mai auzit de ea vreodată. Tatăl l-a primit pe copilul traumatizat în familia sa, i-a mărturisit soției sale infidelitatea iar în cele din urmă cei doi l-au crescut ca și cum ar fi fost al lor, fără să-i spună că a fost abandonat de mama sa biologică. Când clientul meu a împlinit vârsta de 21 de ani și s-a înrolat în armată, și-a văzut pentru prima oară certificatul de naștere și și-a descoperit adevăratele origini. Asta a deschis porțile amintirii reprimate a mamei care l-a abandonat, și el a răspuns refugiindu-se în băutură, stare în care a rămas vreme de cinci ani.
Recuperat după perioada sa de alcoolism, el și-a format un tipar de a urmări cu pasiune femei indisponibile. Avea un impuls inconștient de a-și regăsi mama pierdută. Asta a condus la o serie de căsnicii care s-au încheiat la fel: mereu găsea câte o nouă zeiță care-l chema dintr-un dincolo – obiectul pierdut al iubirii pe care trebuie să-l posede. La vârsta de cincizeci de ani a ajuns într-o relație oarecum stabilă cu o femeie de care era dependent financiar, ca un băiețel de mămica lui. Atunci când, în aceste circumstanțe, și-a întâlnit din nou sufletul pereche, n-a putut să o ia în căsătorie pentru că asta ar fi însemnat să-și piardă sursa de securitate. Astfel, el a fost prins între a rămâne cu mama – pătura de siguranță – și a-și căuta mama sub forma unui obiect idealizat al iubirii, care s-ar putea să dispară din nou. Când, într-adevăr, femeia a încheiat relația (la fel ca mama lui, ea devenise descumpănită de relație), el nu și-a găsit liniștea și a început să o urmărească, ceea ce a forțat-o să obțină un ordin de restricție de la poliție. (2)
Acest caz înfățișează mai multe teme Venus-Neptun – abandonul în copilărie, idealizarea femeilor, urmată de deziluzie, depreciere, noi aventuri, pierdere, vină și doliu. Asta reflectă ideea mai largă că un aspect de acest tip nu este doar un set de trăsături comportamentale, ci reprezintă de fapt un tipar de experiență care se întinde din leagăn și până în mormânt. Disoluția atașamentului față de mamă în tipul stadiului taurean (18 luni – 4 ani) a inițiat un tipar pe care el s-a simțit constrâns să-l repete de-a lungul vieții sale adulte: abandonarea perpetuă a relațiilor curente în favoarea unor persoane idealizate, simbolizând-o pe mama pierdută. Aventurile amoroase, decepțiile și deziluziile care formau acest tipar erau doar trăsături de suprafață ale unei povești mai profunde, cu rădăcini în primul abandon pe care el voia să-l anuleze.
O altă manieră prin care se poate manifesta acest aspect sunt relațiile victimă-salvator. În această versiune, Neptun se exprimă în rolurile complementare ale victimei și salvatorului, în timp ce Venus îi unește pe aceștia într-o relație intimă. Victima stârnește în salvator sentimente de compasiune, iar acesta trebuie să-și sacrificiile propriile nevoi de relaționare, într-un act de grijă plină de abnegație față de victimă. Chiar dacă unele victime joacă acest rol în mod legitim, ca de exemplu o soție care face cancer, altele sunt propriile victime colaterale – ca în cazul dependenței de alcool și droguri. În cazul din urmă, punctul slab al relației este nebunia în doi, pentru că salvatorul este totodată cel care menține problema existentă prin faptul că participă la ea. Dacă victima auto-declarată/partenerul se recuperează, cel mai probabil el nu va simți recunoștință, ci resentiment, pentru că puterea și virtutea lui au fost obținute de pe urma vinei și slăbiciunii ei. Cel mai adesea asta o face pe victimă să îl atace (ill-treat) pe salvator printr-un act de trădare sau abandon; astfel, salvatorul devine victimă. Rolurile sunt interșanjabile.
Un excelent exemplu pentru asta e înfățișat în romanul lui Somerset Maugham, Pe muchie de cuțit. Protagonistul, Larry Darrel, și-a asumat misticismul oriental și o viață de ascet. El se îndrăgostește de o femeie decăzută, Sophie, care își îneacă suferința eșecurilor anterioare în alcool, opiu și promiscuitate. Larry încearcă să o salveze și ajunge să o ia de nevastă, dar nu durează mult și ea recade în patima alcoolului, îl părăsește pe Larry și moare într-un cartier mărginaș din Paris. Maugham a avut Venus în careu cu Neptun, aspect pe care l-a sublimat și în alte opere de ficțiune precum Ploaia, Robie sau Vălul pictat, fiecare exprimând teme similare Venus-Neptun.
O versiune cumva mai înaltă a acestei dinamici poate fi regăsită în viața călugărilor, care își sacrifică deliberat și conștient iubirea intimă pentru o chemare spirituală mai înaltă. Nevoia venusiană de atașament este sublimată în acte de dragoste altruistă față de victimele de război, ale bolilor sau oricărei alte stări ce provoacă suferință. Poate că cel mai bun exemplu aici este Florence Nightingale, care avea opoziția. Infirmieră engleză de renume, Nightingale credea că Dumnezeu a chemat-o în slujba Sa. De aceea, ca o măicuță care face jurământul de castitate pentru a-i oferi întreaga sa iubire lui Dumnezeu și, prin Dumnezeu, tuturor oamenilor, ea a rămas singură toată viața.
Nightingale este considerată a fi cea care a pus bazele asistenței medicale profesioniste, prin înființarea primei școli laice de asistenți din lume. Ea a devenit cunoscută în timpul Războiului Crimeei (1853-1856), unde i-a îngrijit pe soldații răniți, fiind poreclită “Doamna cu lampa”, din cauza obiceiului ei de a face ture noaptea. Se spune că Nightingale s-ar fi atașat foarte tare de pacienții ei. După ea s-a numit sindromul psihologic “efectul Florence Nightingale”, utilizat pentru a descrie o situație în care o persoană care îngrijește – în general un doctor sau o asistentă – se îndrăgostește de pacientul vulnerabil aflat în grija sa.
Alți singuratici Venus-Neptun pot să renunțe cu totul la relațiile interumane și să își sublimeze nevoile relaționale în iubirea față de o entitate abstractă, cum ar fi matematica. Isaac Newton, care avea careul, nu s-a însurat niciodată, și după câte afirmă istoricii, nici n-a ieșit vreodată cu vreo femeie, însă opera sa publicată în 1687, “Principiile matematice ale filosofiei naturale”, este considerată a fi una dintre cele mai importante cărți științifice din toate timpurile. Ca guvernator al Balanței, Venus guvernează matematica. O ecuație este prin definiție o afirmație referitoare la egalitatea dintre două sau mai multe variabile considerate a avea aceeași valoare. Tot Newton este cel care a realizat o teorie a culorii, o altă temă specifică lui Venus. El a demonstrat că o prismă descompune lumina albă în culorile spectrului vizibil, care însumate sunt egale cu întregul. Dimensiunea neptuniană a aspectului este implicată de concentrarea lui Newton asupra Universului ca sistem unitar (whole system), sau asupra luminii în deplinătatea sa, mistere pe care a reușit să le descifreze folosind formule matematice abstracte (Venus). Faimosul poet Alexander Pope a fost atât de emoționat de realizările lui Newton încât a scris faimosul epitaf:
Natura și legile ei zac ascunse în noapte;
Dumnezeu a zis “Să fie Newton”, și totul fu lumină.
O manifestare similară a singurătății poate fi găsită în viața indivizilor Venus-Pluto care depășesc atașamentul uman printr-o iubire evlavioasă a unei entități spirituale simbolizând însuși arhetipul Venus. Se spune despre recent decedatul Papă, Ioan Paul al II-lea, care avea careul, că o iubea atât de mult pe Maica Domnului – Fecioara Maria – încât a fost pictat rugându-se înaintea unei imense icoane a Fecioarei Maria, însoțit de cuvintele “Papa care a iubit-o cel mai mult pe Maica Domnului în întreaga istorie și-a încredințat pontificatul – și viața – Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu.” Recuperat după o încercare de asasinat, Papa Ioan Paul al II-lea a declarat că Fecioara Maria a fost cea care l-a salvat de glonțul asasinului. Asta dă o nouă întorsătură dinamicii victimă-salvator. Pentru a-și exprima devoțiunea, el alege ca motto episcopal “Totus Tuus”, însemnând “cu totul al tău”.
Negarea nevoii de atașament uman prin alinierea la impulsul neptunian către transcendență este cu siguranță o cale de a evita suferința pierderii, căci nu putem pierde ceea ce nu am avut în primul rând – în cazul Papei, iubirea unei femei care există numai în închipuirea lui. Am scris în altă parte că devotamentul Papei față de Fecioara Maria a avut un caracter compensatoriu în raport cu pierderea traumatizantă, la vârstă fragedă, a mamei, fratelui și tatălui. (3)
Curios, o situație similară a afectat-o și pe cântăreața și actrița americană Madonna, care și-a privit mama cum moare încet de cancer la sân când avea numai cinci ani. La fel ca Papa, și Madonna avea Neptun în careu cu Venus. Ea a compensat pierderea traumatizantă a mamei – a acestui atașament personal – cu o iubire transpersonală lipsită de atașament – adularea în masă ce vine odată cu celebritatea. Însă, spre deosebire de Papă care a ales celibatul și o relație imaginară cu o figură spirituală, Madonna a ales celebritatea și relațiile tranzitorii cu o serie nesfârșită de amanți, atât bărbați cât și femei. (4)
Madonna a fost acuzată că a batjocorit semnificația religioasă a numelui ei prin excesele senzuale și sexuale pentru care este faimoasă, mergând până atât de departe încât să mimeze că se masturbează cu un crucifix pe o scenă din Roma. Ironia face ca tocmai Papa Ioan Paul al II-lea să fie cel care va aranja să nu mai aibă voie să cânte vreodată în Italia. Totuși, aceste două personalități sunt în mod straniu conectate în virtutea aspectului planetar pe care îl împărtășesc. În ciuda expresiilor diametral opuse ale configurației, ambele strategii pot fi aplicate pentru obținerea aceluiași rezultat: apărarea împotriva suferinței asociate pierderii. Papa nu putea pierde iubirea unei femei care există numai pe plan spiritual; Madonna nu putea pierde iubirea unor obiecte care existau numai ca părți interșanjabile.
O altă manieră de expresie a acestui aspect este rezolvarea conflictului prin artă. L-am menționat deja pe Somerset Maugham, însă există o mulțime de alți artiști și scriitori care combină plăcerea, frumusețea și intimitatea venusiană cu temele specific neptuniene : transcendența și iubirea eternă. Deosebit de notabil aici este scriitorul englez de secol XIX, E. Rider Haggard, care avea Venus în Casa a XII-a, în careu cu Neptun pe Mijlocul Cerului; astfel, el nu numai că avea careul, ci avea de asemenea Venus în casa lui Neptun (a XII-a). În 1866, Haggard a scris romanul Ea (She), un clasic al literaturii de ficțiune și una dintre cele mai bine vândute cărți din toate timpurile. Ea este exemplul absolut de contopire a iubirii divine și umane în aceeași persoană – Ayesha, o preoteasă egipteană nemuritoare și atât de fermecătoare încât toți bărbații care o văd sunt vrăjiți pe loc.
Pe măsură ce povestea înaintează, descoperim că Ayesha este de o frumusețe transcendentă, o adevărată zeiță ce promite iubire eternă dacă cel ales este dispus să-și sacrifice toate legăturile anterioare. Personajul principal, Vincey, un explorator de secol XIX, cade sub vraja Ayeshei, iar aceasta îl invită să se scalde cu ea în “limbile de foc” (pillar of fire), lucru care-l va face nemuritor. Vincey descoperă că Ayesha trăiește de două mii de ani așteptând reîncarnarea iubitului ei, pe care l-a ucis din greșeală într-o criză de furie și gelozie tot atâta timp în urmă. Ea îl recunoaște în Vincey pe iubitul ei reîncarnat și îl asigură că scăldatul în limbile de foc îi va ajuta să rămână împreună pentru totdeauna. Pentru a-i risipi fricile, Ayesha pășește în Duhul Vieții – limbile de foc – însă imediat ce pășește a doua oară ea revine la adevărata sa vârstă și se dizolvă în flacăra albastră.
Tema Venus-Neptun a acestei povești este atât de explicită că abia dacă mai are nevoie de interpretare. Totuși, un aspect merită să fie menționat. Venus-Neptun este adesea experimentat ca dragoste sortită, eternă, transcendentă, ca atunci când o persoană spune despre celălalt că îl cunoaște dintr-o altă viață, că e sufletul său pereche și altele asemenea. Neptun este proiectat pe partener, și astfel întreaga relație capătă o calitate mistică și supranaturală. Dar oamenii nu sunt zei și zeițe, deci progresia acestui tip de relație este cel mai adesea de la magie la tragedie, ca atunci când Ayesha s-a dizolvat în Duhul Vieții – o metaforă potrivită pentru deziluzie.
Cât despre zeițele iubirii, unele actrițe de marcă întruchipează literalmente acest arhetip, ca de exemplu Pamela Anderson, Bo Derek din filmul “10”, Jane Fonda în rolul din “Barbarella, Queen of the Galaxy”, dansatoarea erotică Josephine Bakker, Sharon Stone în “Basic Instinct” și Dorothy Stratton, toate născute cu Venus și Neptun în careu (mai puțin Bo Derek, care avea conjuncția).
Alte feluri de sublimare a acestui aspect în expresie artistică implică imagistica transcendentă. Pictori precum Salamith Wulfing (careu) înfățișează figuri eterice, enigmatice, precum îngeri, zâne și spirite ale naturii. De asemenea, pictorul impresionist francez Paul Gaugain, născut tot cu careu, a pus accentul pe simbolism, spiritualitate, băștinași într-un paradis tropic și alte viziuni izvorâte cu totul din imaginația sa.
Integrarea
Poate că expresia perfectă a unui aspect tensionat Venus-Neptun survine atunci când ambele arhetipuri sunt pe deplin diferențiate, dezvoltate și integrate într-o manieră care să le permită să se potențeze reciproc. În astfel de cazuri, nu avem un arhetip care se exprimă în detrimentul altuia. Venus nu este folosită ca mecanism de apărare împotriva suferinței asociate pierderii, iar Neptun nu este utilizat ca o barieră împotriva fricii de atașament personal. Dimpotrivă, ele se combină într-o manieră ce permite individului să aibă o relație profundă, intimă, lăsând loc pentru deziluzia care urmează fără excepție momentului în care descoperim imperfecțiunile celuilalt. Ca urmare, posibilitatea pierderii ajunge să fie integrată în relație (contained), care este închinată unui ideal spiritual și devine un vehicul pentru dezvoltarea compasiunii, empatiei și iertării.
Adesea [în aceste cazuri fericite] partenerii colaborează în vederea unui soi de proiect neptunian: caritabil, spiritual sau artistic. Astfel, Neptun își găsește un canal de expresie care nu mai șubrezește relația, ci o fortifică. Poate că cei doi vor medita împreună, sau picta, sau vor descoperi o plăcere comună pentru poezie sau muzică, sau vor lucra împreună pentru alinarea suferinței. Ca exemplu pentru cazul din urmă, filmul cu Edward Norton și Naomi Watts, realizat după romanul lui Somerset Maugham, Vălul pictat, înfățișează un cuplu care trece printr-o dureroasă călătorie spirituală, încheiată minunat într-o încercare comună de a salva un mic sătuc chinez de un focar de holeră.
Unul dintre exemplele mele preferate de careu Venus-Neptun integrat este doctorița Joyce Brothers, psiholoaga americană de renume care a devenit faimoasă pentru emisiunea sa de sfaturi și pentru o rubrică de ziar pe tema relațiilor. Ea s-a căsătorit cu un doctor specializat în medicină internă, și a devenit cunoscută pentru operele sale de caritate. Cei doi au rămas căsătoriți patruzeci de ani fericiți, până la moartea lui de cancer în 1989. Cartea ei din 1992, Widowed [“Văduvă”] este inspirată din experiența pierderii soțului și oferă sfaturi practice pentru văduvi și văduve, ajutându-i să treacă peste doliu și să-și vadă de viață mai departe.
De asemenea, și celelalte cărți ale sale abordează tensiunile, dezamăgirile și schimbările (transitions) de neocolit pe care le implică o căsnicie. Cartea sa din 1988, The Succesful Woman: How You Can Have a Career, A Husband and a Family – and Not Feel Guilty about It [“Femeia de succes: Cum să ai o carieră, un soț și o familie – fără să te simți vinovată pentru asta”] le învață pe femei cum să găsească echilibrul dintre sacrificii conjugale și aspirații de carieră. Mai important de atât, cartea abordează tema neptuniană a felului în care vina inconștienă poate sabota o relație de altfel bună, lucru care este în mod limpede o mărturie a integrării careului său natal Venus-Neptun.
În viața acestei doctorițe vedem cum Venus și Neptun se pot îmbina într-o căsnicie gravitând în jurul ambilor parteneri, care se dedică fiecare alinării suferinței: soțul – prin munca sa de doctor, concentrat pe bolile corpului, ea – prin munca de psiholog, concentrat pe greutățile și suferințele inerente iubirii, printre care și moartea inevitabilă a partenerului. Viața lui Brothers demonstrează că fericirea în căsnicie și dezamăgirea, extazul și angoasa, atașamentul și pierderea nu se exclud reciproc, ci la nivele mai înalte pot fi transmutate într-o iubire cu adevărat eternă. Dr. Joyce Brothers are acum 83 de ani și încă lucrează. Presupun că atunci când îi va veni timpul, ea nu se va arunca cu jale în mormântul soțului decedat, zburând cu el ca o pereche de fluturi. Ea e mult peste asta.
Alte articole despre Venus-Neptun
One day…
Neptun-Venus: călătorie muzicală
Undeva, cândva…
Aspectele Venus-Neptun
Alte articole de Glenn Perry
De la regalitate la revoluție: Nunta Leului cu Vărsătorul
Horoscopul ca mitologie personală: George Lucas și Războiul Stelelor
Partea întunecată a sexualității umane (patologie plutonică II)
Cosmologia Arhetipală: nouă trăsături esențiale
Opoziția Saturn-Pluto din 2001-2002: Transformând teroarea în triumf
Structură, adâncime, precizie – Un nou tip de astrologie
Aspectele Soare-Pluto – Călătorie în lumea subterană
Aspectele Soare-Neptun: Pe muchie de cuțit
Cauzalitatea, legile generale și cercetarea astrologică
Note:
(1) Meyers, Jeffrey (2005). Somerset Maugham: A Life. New York: Vintage Books, p. 232.
(2) Nesurprinzător, ea avea de asemenea un careu Venus-Neptun.
(3) Vezi Pope John Paul II and the Culture of Death
(4) Vezi, de pildă, Morton, A. (2001). Madonna. New York: Saint Martin’s Press.
Mulțumesc mult pentru tot ce ai ales sa impartasesti
Cu mare drag!
Intr-adevar, daca studiem harta natala si meditam asupra aspectelor dintre planete, gasim echilibru in viata noastra, oricat de dure ar fi acestea.
Excelent articol!
Multumesc pentru apreciere. Si eu consider la fel!
Marturisesc ca felul in care vezi notiunea de arhetip este foarte cuprinzatoare si in acelasi timp noua. Ceea ce este scris aici, si nu ma refer strict la acest articol, poate scoate notiunea de astrologie din sfera ” doar pentru cunoscatori”; tu explici lucrurile si prezinti etapele succesive, oricine e motivat poate invata . Iti multumesc si voi continua nerabdatoare sa citesc din informatia postata aici.
Mulțumesc pentru apreciere. Astrologia nu este este doar pentru cunoscători, în nici un caz! Iată ce spune Richard Tarnas în legătură cu asta:
Înțelegerea acestor principii [arhetipale] și a interacțiunilor dintre ele este în centrul a ceea ce facem [ca astrologi]. Și dacă putem comunica oamenilor care sunt aceste înțelesuri, depășim jargonul baroc și terminologia de multe ori de neînțeles care într-un fel ține misterul astrologic ascuns de majoritatea oamenilor și de cultură. Pentru că, la un nivel foarte profund, fie că ești astrolog sau nu, avem cu toții o atât de adâncă și intimă experiență și înțelegere a principiilor Solar și Lunar, a lui Venus, Mercur și Marte, ele sunt atât de fundamentale încât tot ce trebuie să faci este spui clar cuiva ce semnifică una dintre aceste planete și a înțeles, pentru că [astrologia] este o limbă, dar este o limbă primordială, aflată chiar în centrul a cine suntem noi ca ființe umane și [în calitate de] copii ai Cosmosului.