Kary Mullis a revoluționat biologia și i-a enervat pe toți. Acum, că a murit, cum ar trebui să ne amintim de el?
de Coby McDonald
Traducere după Intolerable Genius: Berkeley’s Most Controversial Nobel Laureate apărut în California Magazine / iarna 2019
ÎN VARA LUI 1984, oamenii de știință seniori de la Cetus Corp., o companie de biotehnologie din Berkeley, s-au trezit într-o dilemă. Unul dintre angajații lor, un tânăr om de știință promițător pe nume Kary Mullis, a imaginat o tehnică pentru a reproduce exponențial mici resturi de ADN. El a numit-o reacție în lanț a polimerazei (polymerase chain reaction, abreviată PCR) și, dacă ar fi funcționat, urma să schimbe lumea și probabil ar fi adus venituri consistente pentru Cetus. Singura problemă era că Mullis cauza multe probleme în colectiv.
Se certa cu șefii. Se certa cu colegii. Se certa cu agenții de securitate și recepționerele de la Cetus. Deși căsătorit, se întâlnea cu colegele de laborator – și se certa și cu ele. În spatele spiritului certăreț al lui Mullis părea să existe o convingere permanentă că el e sclipitor iar toți ceilalți sunt niște proști, porniți să-i submineze munca. Conducerea Cetus se întreba: ce ne facem cu tipul ăsta?
In cele din urmă PCR a schimbat lumea, iar Mullis a intrat în rândul celor 53 de câștigători ai Premiului Nobel de la UC Berkeley. A murit în august 2019, la vârsta de 74 de ani, din cauza complicațiilor unei pneumonii.
O mulțime de necrologuri au glosat cu măiestrie în jurul atributelor personale mai spinoase ale lui Mullis, dar poate că a trecut suficient timp pentru a putea confrunta o întrebare nu foarte diferită de cea pe care și-a pus-o conducerea Cetus în 1984: cum ar trebui să ne amintim de acest om?
DACĂ LUCRURILE AR FI MERS UN PIC DIFERIT, PCR ar fi rămas doar o idee în mintea inventatorului. Din fericire pentru Mullis – și probabil pentru noi toți – el a avut un avocat.
Cu ani mai devreme, pe când era doctorand în biochimie la Berkeley, Mullis s-a apropiat de un coleg de clasă mai tânăr, pe nume Tom White, după ce l-a ajutat la repararea unei supape stricate la buburuza Volkswagen a lui White.
“[Mullis] m-a rânduit ca Preot al Vieții Universale”, spune White. “Și am săvârșit ceremonia de căsătorie cu a doua sa soție în campus, în perioada hippie.”
Mullis era cunoscut la Berkeley datorită abordării ireverențioase a științei și abilității de a sintetiza psihedelice. Curiozitatea sa se întindea mult dincolo de chimie. La 22 de ani, a trimis un articol către prestigioasa revistă Nature, descriind, în cuvintele sale, “întregul univers de la început până la sfârșit”.
“Citisem multe despre astrofizică și luasem niște droguri psihoactive, ceea ce mi-a îmbunătățit percepția despre cosmos”, își amintea Mullis în memoriile sale, Dancing Naked in the Mind Field. Articolul a fost intitulat “Semnificația cosmologică a inversării timpului”. Incredibil, Nature l-a publicat. Binișor pentru un student la masterat de biologie.
Când a venit vremea pentru examenele orale, Mullis era nepregătit. White își amintește: “Nu a nimenit ca lumea cu propunerile lui. Nu prea știa biochimie generală.” Mullis însuși a crezut că articolul Nature i-a ușurat situația cu comitetul de examinare. Ca și articolul, teza sa era atât de excentrică, încât inițial comisia de disertație a refuzat să o aprobe. Potrivit lui White, mai mulți dintre prietenii săi apropiați i-au editat teza în încercarea de a “elimina toate aiurelile”. Cu toate acestea, versiunea finală a rămas stranie.
“Misterele profunde ale cosmosului sunt în sfârșit la îndemâna noastră”, a scris Mullis în concluzie. “Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă trebuie să mergem mai departe sau nu. Poate că există pe alte planete organisme cu alți agenți de legare a fierului. Rezonanța magnetică nucleară așteaptă. Vor scăpa ele de degetele indiscrete și de ochii libidinoși ai mamiferului cu două picioare?”
După multe presiuni din partea îndrumătorului lui Mullis, comitetul a semnat.
După absolvire, Mullis s-a mutat în Kansas cu soția numărul doi, a divorțat, s-a întâlnit cu viitoarea soție numărul trei, apoi s-a întors la Berkeley. În timp ce conducea o cafenea deținută de prima lui soție, s-a ciocnit de vechiul său prieten Tom White, acum postdoctorand la UCSF Medical Center. White i-a oferit lui Mullis un post de laborator la UCSF. Curând după aceea, White a fost angajat ca cercetător la Cetus Corp. Și din nou s-a bătut pentru Mullis.
“Am zis: dacă îl angajați pe Mullis, să știți că este un excelent chimist de sinteză. Știam că este un bun chimist, deoarece sintetizase droguri halucinogene la Berkeley.”
Deși știa destul de puțin despre biologia moleculară, Mullis a fost angajat să lucreze în laboratorul de sinteză ADN al companiei, unde a primit sarcina de a eficientiza producția de oligonucleotide, mici molecule utilizate pentru a izola secțiuni de ADN natural pentru studiu. Datorită ingeniozității sale, producția de oligonucleotide a crescut. Când White a fost promovat director al cercetărilor moleculare și biologice, el l-a făcut pe Mullis șef al laboratorului de sinteză ADN.
Unul dintre principalele proiecte ale Cetus era încercarea de a crea un test ADN general pentru diagnosticarea bolilor. Oamenii de știință Cetus au dezvoltat o metodă de izolare a micilor fragmente de ADN și le testau pentru a observa mutații relevante. Problema era că fragmentele țintă erau în cantități atât de mici, iar probele atât de amestecate cu alte bucăți de ADN, încât rezultatele testelor erau slabe și neclare.
Mullis nu făcea parte din echipa de diagnostic ADN (nu era chiar calificat pentru asta), dar, ca de obicei, mintea sa hiperactivă rătăcea de colo-colo. “[Conducerea Cetus] spunea că 10% din timp ar trebui să faci ce vrei tu”, a spus Mullis mai târziu într-un interviu. “Mi-am zis că le va fi greu să măsoare 10% din timpul meu. Așa că pot folosi cât mai mult timp vreau pentru curiozitățile proprii.” Una dintre aceste curiozități a fost provocarea cu care se confrunta echipa de diagnostic ADN.
Identificarea acestor fragmente de ADN țintă, a scris ulterior Mullis, era “ca și cum ai încerca să citești un număr de înmatriculare al unei mașini de pe autostrada Interstate 5, noaptea, tocmai de pe Lună”. Ducând metafora mai departe, oamenii de știință de la Cetus aveau un telescop suficient de puternic pentru a citi numerele de înmatriculare, dar se străduiau să diferențieze mașina țintă de toate celelalte de pe autostradă.
Ca o coincidență, epifania lui Mullis a survenit în timp ce conducea pe dealurile din Mendocino County. S-a gândit că prin atașarea a două oligonucleotide la o bucată divizată de ADN, el ar putea izola secțiunea dorită, cum ar fi de exemplu segmentul de ADN care determină anemia falciformă. Prin adăugarea polimerazei, o enzimă naturală necesară pentru replicarea ADN-ului, el ar fi putut crea două copii identice ale fragmentului. Următorul său gând l-a lovit ca o revelație: dacă ar repeta pur și simplu acest proces, fiecare repetare ar dubla fragmentul țintă, creând o explozie exponențială a ADN-ului țintă și eliminând segmentele nedorite. Pe scurt, oamenii de știință de la Cetus ar fi avut de-a face acum cu un blocaj în trafic pe care să îl examineze prin telescop. Și, esențial, fiecare mașină ar avea același număr de înmatriculare.
În memoriile sale, Mullis își amintește cum șerpuia pe drumul întunecat gândindu-se că ideea aceea îl va face celebru și că va câștiga Premiul Nobel.
El a denumit-o reacție în lanț a polimerazei (PCR) și a povestit nerăbdător ideea sa bombă altor oameni de știință de la Cetus. Nu au fost impresionați. Nu era prima idee presupus “revoluționară” pe care Mullis o susținuse.
“Chiar nu știa prea multe despre biologia moleculară”, spune White. “Așadar, când a încercat să le spună tuturor biologilor moleculari că era o idee bună, majoritatea au fost foarte sceptici. Oamenii de știință sunt întotdeauna sceptici.”
Pentru Mullis, scepticismul a fost un afront. După o serie de experimente eșuate, a obținut rezultate despre care credea că sugerează că PCR funcționează. Dar Mullis nu fusese niciodată un experimentator minuțios, iar aceste încercări de a-i demonstra conceptul nu beneficiau de controale și repetări adecvate. Scepticii au rămas sceptici.
Comportamentul impredictibil al lui Mullis la Cetus nu-l ajuta să aducă pe nimeni de partea lui. O petrecere a companiei a trebuit să se încheie devreme după ce Mullis aproape a ajuns să se bată cu un alt om de știință. De asemenea, începuse să se întâlnească cu o colegă din laboratorul său și cei doi se certau în public. La un moment dat, a devenit gelos pe legătura romantică dintre doi colegi de laborator și a amenințat că va aduce o armă la serviciu.
“Cu siguranță m-a pus într-o poziție dificilă”, spune White. “Comportamentul său era atât de scandalos, încât ceilalți oameni de știință au crezut că singurul motiv pentru care nu l-am concediat de-a dreptul a fost că îmi era prieten”.
În schimb, White a decis să-i dea lui Mullis o ultimă șansă pentru a dovedi dacă PCR funcționează. L-a îndepărtat din postul de șef al laboratorului de sinteză ADN și i-a spus să lucreze cu normă întreagă pentru a-și demonstra ideea. “Știam că Mullis este o personalitate atât de hotărâtă și obsesivă, încât va lucra la ea într-un fel de nebunie fenomenală pentru a încerca să o facă să funcționeze indiferent cum”, spune White. Cu înțelepciune, White a desemnat un grup separat de experimentatori de top pentru a lucra la proiect în paralel.
În următoarele câteva luni, în timp ce Mullis a continuat să producă rezultate ambigue, al doilea grup condus de Henry Erlich și Norman Arnheim a tras câștigător. Mullis avusese dreptate tot timpul. PCR a funcționat.
Științific, tehnica a fost un punct de cotitură. În doar câțiva ani, utilizarea PCR a explodat, alimentând expansiunea industriei biotehnologiei. Profesorul de biologie moleculară și celulară de la Berkeley, David Bilder, spune:
“PCR a revoluționat totul. Într-adevăr, a alimentat biologia moleculară – care a transformat apoi alte domenii, chiar și unele îndepărtate, precum ecologia și evoluția. … Este imposibil să exagerăm impactul PCR. Abilitatea de a genera cât de mult ADN din orice secvență specifică, pornind de la câteva substanțe chimice simple și unele modificări de temperatură – este pur și simplu magică.”
În 1986, Mullis a renunțat la slujba de la Cetus. Înainte de a pleca, conducerea i-a acordat un bonus de 10.000 de dolari pentru ideea sa, dar drepturile privind tehnologia PCR aparțineau companiei. Ani mai târziu, Cetus va vinde aceste drepturi cu 300 de milioane de dolari. Mullis a avut o ranchiună eternă. A simțit că a fost deposedat, că White, Erlich, Randall Saiki și alții au căutat meritele pentru ceea ce ar trebui să fie numai al lui. I-a numit vulturi.
S-a mutat în La Jolla, a început să facă surfing și, în mare parte, a întors spatele științei. Dar știința nu terminase cu el. Pe 13 octombrie 1993, la 6:15 dimineața, Mullis a primit un apel din Suedia. “Felicitări, dr. Mullis”, a spus vocea. “Mă bucur să vă pot anunța că ați fost distins cu Premiul Nobel.” “Îl primesc!” a răspuns Mullis.
DACĂ AȚI FOST UNUL DINTRE ZECILE DE MILIOANE de americani care au urmărit procesul lui OJ Simpson din martie 1995, este posibil să-l fi văzut pe Mullis care se afla în sală. El a fost angajat ca martor expert de apărarea lui OJ pentru a pune la îndoială probele ADN ale acuzării. În mod normal, să ai un om de știință câștigător al Premiului Nobel în echipa ta ar fi un as în mânecă, dar Mullis a fost mai degrabă ca jokerul din pachetul de cărți.
Devenise un critic puternic al ideilor științifice larg acceptate, ridiculizând noțiuni ca faptul că CFC a cauzat gaura de ozon, că omul provoacă schimbările climatice și că HIV cauzează SIDA. Oamenii de știință obișnuiți erau corupți, susținea el, și strâng fonduri pentru cercetarea lor prin răspândirea paranoiei.

“Oamenii de știință ne-ar putea distra și ar putea inventa lucruri frumoase pentru noi”, a scris Mullis. “Nu trebuie să-și justifice existența băgându-ne în sperieți”.
Ironic, Mullis a pus la îndoială chiar analiza ADN făcută posibilă prin invenția sa, PCR, de unde și interesul echipei juridice a lui Simpson pentru serviciile sale. Necazurile au apărut atunci când procuratura și-a arătat clar planul de a submina credibilitatea lui Mullis, citând opiniile sale științifice contrare și consumul său de droguri (încă se ocupa de LSD). Procurorul adjunct Rockne Harmon a cerut instanței asigurări că Mullis nu va fi high pe acid (LSD) în timp ce depune mărturie.
În cele din urmă, apărarea a ales să nu riște să cheme martorul Nobel în boxă și probabil că a fost o decizie bună. Mullis a scris că, dacă ar fi făcut-o, planificase să se răzbune pe Harmon, acuzându-l în fața juriului – și a lumii – de un incident total inventat în care erau implicați doi băieți tineri într-un parc. “Cred că chestia cu LSD ar fi pălit lângă băieți fictivi”, a scris el.
Dacă capitolul OJ Simpson din viața post-Nobel a lui Mullis pare ciudat, era doar în concordanță cu restul vieții acestuia. Renunțase în mare parte la știința profesionistă și, alături de surfing, începuse patinajul pe role, cânta la chitară și studia astrologia. El a cofondat o companie numită StarGene, care intenționa să vândă bijuterii cu ADN-ul vedetelor moarte încorporate în interior. “Nu sunt un geniu “serios”precum Einstein”, a declarat el pentru Los Angeles Times. “Sunt un geniu mai jucăuș.”
Nu toată lumea a gustat gluma.
În 1994, Mullis a fost invitat să vorbească despre PCR la reuniunea științifică anuală a Societății Europene pentru Investigații Clinice. În schimb, el a profitat de ocazie pentru a contesta știința din spatele medicației SIDA. Președintele organizației a descris mai târziu performanța lui Mullis într-o scrisoare usturătoare publicată în Nature: “Prezentarea lui a fost incoerentă ca stil și neadecvată în conținut pentru apariția publică a unui lider al științei. … Singurele sale diapozitive (pe care le-a numit “arta sa”) erau fotografii pe care le făcuse unor femei goale cu lumini colorate proiectate pe corpul lor. Discuția sa despre SIDA a fost “incoerentă și lipsită de substanță”.
Opiniile sale despre SIDA nu doar că arătau rău, dar s-ar putea să fi avut consecințe mortale. La sfârșitul anilor 1990, Africa de Sud se afla în plină epidemie catastrofală de SIDA. Președintele Thabo Mbeki, sub vraja negaționiștilor SIDA, printre care și Mullis, a declarat că SIDA era cauzată de sărăcie, nu de HIV. Astfel, multor sud-africani li s-a interzis accesul la tratament. Un studiu din 2008 publicat în Journal of Acquired Immune Deficiency Syndromes a estimat că, ca rezultat, s-au născut 35.000 de copii cu HIV și aproximativ 330.000 de sud-africani au murit inutil de SIDA.
“Nu-l voi ierta niciodată pentru asta”, spune White.
Nu este neobișnuit ca laureații Nobel să își folosească noua faimă pentru a pleda pentru cauzele animalelor de companie. Profesorul de biologie celulară de la Berkeley, Randy Schekman, a câștigat premiul Nobel în 2013 și a folosit noul amvon pentru a susține prelegeri și a scrie op-ed-uri care promovează cercetarea fundamentală, învățământul superior public și revistele open-source. Neobișnuit este ca un laureat să își folosească Nobelul pentru a blama alți oameni de știință și instituțiile care i-au alimentat cariera.
Când Mullis a câștigat premiul Nobel, Schekman a făcut un pariu cu unul dintre ceilalți laureați din acel an că Mullis va fi singurul american câștigător al Premiului Nobel care nu va fi ales niciodată în Academia Națională de Științe. “Pot acum încasa acest pariu”, spune el. “Mullis nu s-ar califica pentru că nu a publicat suficiente lucrări independente pentru a fi luat în considerare.”
Schekman, care numește Nobelul lui Mullis “un noroc chior”, îl compară cu locatarul de la Casa Albă. “În termeni de comportament personal, este echivalentul lui Donald Trump în biologia moleculară.” spune el.
Premiul Nobel i-a adus lui Mullis o avalanșă de atenție din partea presei, iar reporterii din întreaga lume se agitau pentru un interviu cu omul de știință excentric. Majoritatea profilelor rezultate l-au descris pe Mullis ca un povestitor capricios și fermecător, bucurându-se de ceea ce el a numit “viața sa de vacanță”. Dar Emily Yoffe, o reporteră trimisă de Esquire să-l intervieveze personal în La Jolla, a zugrăvit un tablou diferit. Ea a descris un mitocan egoist cu trăsături de nesăbuință. “Mullis nu are conversații”, a scris ea, “el susține, scuipând păreri precum o balenă care își aruncă jetul”. Ea a observat că frigiderul lui era acoperit de poze cu femei parțial îmbrăcate cu care se întâlnise. La un moment dat în timpul interviului din apartamentul său, Mullis a apucat-o de gât și a încercat să o sărute cu forța. Ea l-a respins. Dar a încercat din nou. Și din nou. El a întrebat-o: “Cum poți spune că mă cunoști fără să te culci cu mine?”
“Kary a fost atât de insistent și atât de scandalos și a devenit atât de obraznic spre sfârșit, pe măsură ce s-a îmbătat din ce în ce mai mult”, mi-a spus Yoffe. De obicei, pentru un profil atât de important, ea organizează mai multe interviuri cu subiectul. Nu și de data asta. “M-am gândit: cu siguranță nu voi mai fi în aceeași cameră cu el vreodată.”
În Esquire, Yoffe scria că “… geniul și noblețea nu împărtășesc întotdeauna același cromozom.”
ÎNTR-O NOAPTE DIN 1985, pe când Mullis făcea o plimbare pe proprietatea sa din Mendocino County, a întâlnit un raton strălucitor. “Bună seara, doctore”, a spus ratonul. Următorul lucru pe care și l-a amintit Mullis e că mergea de-a lungul unui drum din apropiere în lumina dimineții, decalaj de timp pe care l-a atribuit răpirii extraterestre. El a detaliat întâlnirea în memoriile sale, Dancing Naked in the Mind Field.
În carte, Mullis spune de asemenea și versiunea sa despre invenția PCR. Este povestea unui geniu singuratic care, atunci când nu urmărea femeile în planul astral, lupta împotriva stăpânilor corporatiști și a managerilor meschini și oficioși, pentru a aduce reacția în lanț a polimerazei în lume. Este o poveste atrăgătoare, pe care Mullis a cultivat-o activ, spune antropologul Paul Rabinow de la Berkeley.
“Publicul vrea să vadă genii individuale și poate că există astfel de lucruri, nu știu”, spune el. “[Mullis] și-a dat seama că acesta era tipul de poveste care vinde și despre care oamenii vor scrie povești.”
În propria sa carte, Making PCR, o istorie etnografică a dezvoltării PCR, Rabinow oferă o relatare mai nuanțată și mai aprofundată.
“Urmărirea … adevărului științific nu este un joc individual”, spune Rabinow. “Este nevoie de mai multe contribuții diferite … pentru a face ca așa ceva să se întâmple. Și nu este pentru a-i răpi creditul lui Mullis. Doar că nu asta înseamnă știința.”
Rabinow i-a întrebat pe Erlich și Saiki, doi oameni de știință a căror rigoare experimentală a făcut posibil PCR, ce au simțit despre faptul că Mullis a câștigat premiul Nobel. “Mă simt prost că nu m-am putut simți mai bine în legătură cu asta”, a spus Saiki. “Kary are punctele sale bune și punctele rele; ideea este că am lucrat împreună.” Erlich a spus: “Mullis a avut o idee grozavă, pe care a urmat-o cu ani de denaturare și auto-promovare. Rescrierea istoriei a fost mai productivă decât scrierea lucrărilor.”
Poate cel mai bun mod de ne aminti de Mullis și de invenția sa PCR este să facem puțin loc pentru ceilalți care au trasformat-o în realitate.
Coby McDonald este colaborator frecvent al California Magazine.
Alte articole despre Kary Mullis
Sunt Capricorn – părerea unui laureat Nobel despre astrologie
Uranus opoziție Uranus: prea departe de domeniul uman ca să poată fi simțit! (I)