Note asupra Dinamicilor Arhetipale și Cauzalității Complexe în Astrologie (III)

Posted by
Timp de lectură: 22 minute

 
 

Richard Tarnas

 
 
Reprodus cu permisiunea autorului după Notes on Archetypal Dynamics and Complex Causality in Astrology, Part III din Archai journal Issue 6 (2017): Cultural Awakenings
 
 
Cele ce urmează reprezintă cea de-a treia și ultima tranșă de notițe pe care le-am compus ca fundație pregătitoare redactării cărții Cosmos and Psyche, care s-a închegat între anii 2002-2005. Pentru a așterne aceste gânduri, am încercat să descriu, îndeosebi pentru propria-mi instruire, felurile extraordinar de încurcate și complexe prin care se exprimă arhetipurile în corelațiile pe care le întâlnim în cercetarea astrologică. Secțiunea finală a acestor note se concentrează în special pe ceea ce consider că poate fi cel mai bine înțeles ca o varietate de moduri ale cauzalității arhetipale, a căror natură ne impune să ne lărgim considerabil orizonturile, dincolo de înțelegerea modernă convențională a cauzalității ca lineară, mecanicistă și concret-literală.

La fel ca în cazul celor două părți anterioare, sper ca și acestea să trezească interesul acelor cititori cu temperament filozofic care năzuiesc a-și adânci privirea în orânduielile lăuntrice ale misterului astrologic. Aceste considerații încearcă să faciliteze o mai bună apreciere estetică a matricelor simfonice, neînchipuit de bogate, care constituie atât realitatea noastră umană, cât și cea cosmică, precum și o mai mare conștientizare psihospirituală a multitudinii de feluri prin care puterile arhetipale și forța creatoare a vieții înseși acționează și interacționează cu conștiința umană în procesul ei de evoluție.

În partea I și partea a II-a (publicate în revista Archai, nr. 4 și 5), am discutat următoarele doisprezece categorii sau calități ale arhetipurilor și modurile lor de manifestare:

  • 1) multidimensionale
  • 2) multivalente
  • 3) indeterminate
  • 4) contextuale
  • 5) participative
  • 6) creative
  • 7) dinamice
  • 8) răspândite
  • 9) non-locale
  • 10) holografice
  • 11) recursive
  • 12) multirelaționale

În partea a III-a, prezentată aici, îmi propun să explorez felurile în care arhetipurile și manifestările arhetipale din astrologie sunt de asemenea complex cauzale, după cum urmează :

  • 13) bidirecțional cauzale
  • 14) multimodal cauzale
  • 15) complex teleologice
  • 16) holistic cauzale

*******
 
 

13) BIDIRECȚIONAL CAUZALE:

  1. Arhetipurile pot fi văzute în același timp drept archē și telos: atât ca sursă originară, cât și ca sfârșit teleologic al fenomenului. De exemplu, în stările neobișnuite de conștiință, dimensiunea arhetipală servește atât ca temei ce configurează diferitele experiențe de la toate nivelurile (biografic, perinatal, transpersonal), cât și ca “atractor teleologic”, ca impuls intrinsec către anumite tipare de actualizare și împlinire. Astfel, complexul Dionysos-Hades-Pluto-Kali poate fi vazut ca archē sau origine (ca sursă ce propulsează și temei ce configurează) a unei experiențe perinatale de agonie purgatorie, ca pyrocatharsis; dar în același timp el poate fi văzut ca scop ori țintă a acelei experiențe, trăgând după sine conștiința individuală către transformare radicală, moarte și renaștere, regenerare, autonomizare, transfigurare spirituală. Putem spune că Saturn și arhetipul senex (sau “bătrânul înțelept”) configurează evenimente și experiențe ce constrâng, disciplinează, înving ori îmbătrânesc o persoană, însă totodată [aceste arhetipuri] configurează acele calități personale determinate de asemenea experiențe, ca de exemplu maturitatea, înțelepciunea, tăria de caracter, îndemânarea practică și așa mai departe.
  2. În ambele cazuri, deci deopotrivă ca archē și telos, arhetipurile pot fi înțelese drept principalii factori cauzali, transcendenți și supraordonați în raport cu orice eveniment concret, experiență sau calitate pe care le configurează. Ca atare, ele produc efecte atât din trecut, cât și din viitor. Acest contrast poate fi formulat ca distincția dintre “vis a tergo” (forță ce lucrează din spate, din trecut, ca propulsie) versus “vis a fronte” (forță ce lucrează din față, din viitor, ca atracție).

    În termeni aristotelici, acestea corespund distincției cauză eficientă versus cauză finală.

    În termeni psihologici, atât la nivel individual, cât și colectiv, aceste două moduri de activitate arhetipală configurează ceea ce s-ar putea numi vectorii (totodată freudieni și jungieni) cauzalității psihologice:

    1. Pe de-o parte avem eficacitatea cauzală a cărei sursă se află în trecut: sursele traumatice ale comportamentului și experienței, trăirile din copilărie (Freud), sistemele COEX (“sistemele de experiență condensată” ale lui Grof – constelații dinamice de amintiri cu încărcătură emoțională, provenind din multiplele nivele ale inconștientului, și care împărtășesc aceleași calități somatice și afective), trauma perinatală, întoarcerea refulatului, repetiție-compulsie, trauma unei vieți anterioare și așa mai departe. Această categorie se aseamănă cu cauza eficientă a lui Aristotel.
    2. Pe de altă parte avem eficacitatea cauzală a cărei sursă se află în viitor: desfășurarea teleologică către integralitate, individuație (Jung), inițiere, teoria ghindei ori daimonul din lucrarea Soul`s Code a lui Hillman, varietatea de forme și niveluri ale actualizării-de-sine menționate mai jos. Aici putem include toate acele calități și reușite individuale și colective, care pentru a se actualiza în timp au necesitat îndeplinirea unor evenimente și precondiții anterioare (fiecare fiind corelat cu tranzitele și factorii arhetipali corespunzători). Această categorie se aseamănă cu cauza finală a lui Aristotel, și este deconstruită pe larg mai jos.
  3. Aceste două direcții ale cauzalității, dinspre trecut și dinspre viitor, ca archē și telos, sunt de asemenea reciproc cauzale. De exemplu, un anumit sistem COEX biografic traumatic configurat arhetipal poate contribui în ultimă instanță la revelarea geniului individual, ca în cazul surzeniei lui Beethoven, ceea ce în schimb contribuie la o mai cuprinzătoare devenire transpersonal-spirituală a individului, și la încă o și mai cuprinzătoare devenire istorică a psihicului colectiv. Toate aceste eventualități pot fi înțelese ca înaintând retroactiv către ființă, determinând, atrăgând, constelând evenimentul anterior, întâlnirea șansei, experiența traumatică, accidentul, boala, starea care cheamă și deschide o anumită cale de dezvoltare, care la rândul ei este critică pentru o devenire mai cuprinzătoare, aparent destinată, fără de care viața și caracterul persoanei sau comunității în cauză ar rămâne de neînțeles.

    Caracterul reciproc al acestei cauzalități bidirecționale reflectă ceea ce Morin numește o “circularitate constructivă”, un “joc liber” între cei doi poli, o “buclă activă” de interacțiune recursivă.

    Vedem același lucru la Aristotel, care a înțeles că cele două cauze, eficientă și finală, se pot cauza una pe cealaltă, simultan: dorința de sănătate ne determină să facem exerciții fizice, iar exercițiul fizic aduce după sine sănătate.

    Modelul mecanicist-cauzal, hidraulic, propus de Freud pentru înțelegerea psihicului, pune accentul asupra complexului Oedip ca principală cauză a tuturor nevrozelor umane, iar uciderea tatălui primordial de către fii săi în Hoarda Primordială ar fi singura (se presupune) cauză istorică a complexului Oedip, punând în mișcare dezvoltarea ulterioară a tuturor formelor de religie, moralitate și cultură.

    Jung a criticat aceasă manieră de a explica [psihicul], susținând că este o reductio ad causam raționalist-materialistă unilaterală și simplificatoare, propunând “un punct de vedere dublu, anume acela al cauzalității și cel al finalității.” (Aici Jung folosește termenul de “cauzalitate” în sensul său modern convențional care restrânge cauzalitatea la cauza eficientă a lui Aristotel, în timp ce aici termenul de “finalitate” face referire la cauza finală a lui Aristotel. Finalitatea este “empiric justificată de existența unor serii de evenimente în care legătura cauzală [eficientă] este desigur evidentă, însă semnificația acesteia devine inteligibilă numai din perspectiva produselor finale (efectelor finale)”. 1

    Jung a remarcat relația crucială dintre cauzalitatea mecanicistică a lui Freud și tendința acestuia de a interpreta imagini din vise și mituri în cheia unor termeni cu înțeles singular și fix. Ceea ce Freud numește simbol într-un vis sau mit este văzut de Jung ca fiind doar un semn, ceva ce reprezintă pur și simplu într-o manieră deghizată, univocă, un conținut psihic deja existent, legat de un eveniment concret din trecut. Astfel, în cadrul mecanicist-cauzal al lui Freud, înțelesurile simbolice tind să fie fixe și uniforme, univalente, în timp ce în perspectiva mai complexă a lui Jung, simbolul face o trimitere multivalentă dincolo de sine, către o sinteză mai profundă, care, deși definită, rămâne totuși de nerecunoscut, îndrumând teleologic individul către o integralitate mai plenară.

    Toate acestea sunt legate de felul în care Jung înțelege psihicul, ca auto-ordonator și auto-realizator. Aici procesele inconștiente posedă o relație compensatorie cu ego-ul conștient pentru a permite și a determina actualizarea Sinelui și devenirea întregii personalități: atât înflorirea persoanei, cât și a adâncurilor arhetipale colective, înflorire pe care Jung a numit-o individuație. Arhetipurile sunt factorii fundamentali ce guvernează inconștientul, individuația și procesele de dezvoltare, precum și cele compensatorii ale psihicului.

 
 

14) MULTIMODAL CAUZALE:

Cele patru cauze ale lui Aristotel sunt necesare, dar separate nu constituie condiții suficiente pentru ca ceva să ajungă să existe. Arhetipurile fundamentează, configurează și pătrund toate cele patru forme ale cauzalității aristotelice : formală, finală, eficientă și materială.

  1. cauza formală, ca structurare esențială. Acesta este cel mai de bază și caracteristic mod de cauzalitate arhetipală, reflectând fundalul platonic, pitagoreic și kantian al gândirii arhetipale, precum și sursele sale romantice și dimensiunile: mitic-imaginară, metaforic-analogică, poetic-imaginativă. Cel puțin implicit, cauzalitatea formală stă la baza multora dintre calitățile discutate anterior în aceste însemnări (multidimensionale, multivalente, nedeterminate, creative).

    Pentru Aristotel, toate ființele există prin intermediul formelor. În gândirea aristotelică, forma are o multitudine de roluri – ca formă sensibilă, ca tipar intrinsec, ca structură inteligibilă, ca dinamică guvernatoare, și ca finalitate ori scop.

  2. cauza finală, ca finalitatea sau țelul a ceva, cauza teleologică. Arhetipurile servesc și configurează de fiecare dată cauza finală a unui fenomen, însă ele pot fi de asemenea cauza finală.

    Acest mod [al cauzalității arhetipale] își află obârșia în concepția lui Aristotel despre cauzalitatea finală, însă el ar trebui înțeles și în termenii concepțiilor lui Hegel și Jung (precum și prin perspectivele lui Teilhard și Morin). Teleologia cosmică aristotelică este foarte meticulos realizată, însă ea rămâne predominant inconștientă; cauza finală este văzută ca având un scop conștient doar la nivel uman, nu și la nivelul naturii sau al lui Dumnezeu. Pentru Aristotel, sau cel puțin în gândirea sa matură, tot ceea ce se întâmplă (cu câteva excepții, cum ar fi schimbarea norocului și coincidențele) se întâmplă cu un scop, însă în lipsa intenției umane, această intenționalitate reflectă numai o strădanie inconștientă a naturii în vederea împlinirii scopurilor, în timp ce Dumnezeu este întru totul și pentru eternitate concentrat pe cunoașterea de sine, fără nici un fel de atenție pentru univers (care este mișcat de Dumnezeu numai în sensul în care El își este propriul obiect al dorinței Sale). Pentru un concept extins al cauzalității finale în context arhetipal, vezi următoarea categorie, (c) “complex teleologice”

    Mai mult, pentru Aristotel, de regulă cauzele formale sunt de asemenea și cauze finale. Forma care dă unui lucru anume structura sa nu este încă întrupată, ci este abia vizată de natură ori artă. Un lucru este ceea ce este pentru că el este configurat de o formă specifică care îi dă esența, a cărei întruchipare definitivată va conduce acel lucru către a-și împlini scopul, astfel actualizându-și potențialul. Astfel, o grămadă de cărămizi și pietre devine o casă, prin aranjarea lor în așa fel încât să asigure adăpost pentru locatari și bunuri. A actualiza forma înseamnă a desăvârși scopul, și vice versa.

    Astfel arhetipurile pot fi privite drept constituind simultan atât cauza formală, cât și cea finală a unui lucru. Actualizându-și forma prin întrupare concretă (așa cum Ideea sau Forma platonică a Frumosului se întrupează și se manifestă într-un apus ori într-un concert de pian) arhetipul atrage și influențează acea ființă către desăvârșirea esenței sale, care este identică cu scopul căruia aceasta îi servește: forma se actualizează, zeul se manifestă, arhetipul se realizează, Ideea se materializează, Logosul se întrupează.

  3. cauza eficientă, ca formă din care reiese originea imediată a unei substanțe, a unui eveniment, a unei mișcări ori schimbări, ca de pildă ceea ce produce schimbarea, cel care desăvârșește lucrul, forța motoare, sculptorul statuii. Întotdeauna arhetipurile stau la bază, configurează și fac posibilă cauza eficientă, însă ele pot fi și cauză eficientă.

    Astfel, nu numai că arhetipurile configurează (drept cauză formală), atrag și influențează către actualitate (drept cauză finală), făcând posibil în aceste feluri orice produce un rezultat într-o manieră mai concretă și directă; de asemenea, în sine ele conferă un fel de cauzalitate eficientă prin intermediul vectorului energetic al manifestării lor, ca forță motoare prin care potențialul arhetipal este convertit dinamic în sfera empirică, cu consecințe eficient cauzale.

    Exemple: creșterea sponană a libidoului în cazul complexelor Venus-Marte, Venus-Pluto, ori Uranus-Pluto; migrena spontană și strâmtorarea mentală în cazul lui Mercur-Saturn, ori diminuarea energetică proprie lui Soare-Saturn, ori tensiunea musculară a lui Marte-Saturn, ori anxietatea nespecifică tipică lui Saturn-Neptun – toate acestea în lipsa unor factori catalizatori vizibili, concreți. Similar: disponibilitatea revoluționară colectivă proprie lui Uranus-Pluto; impulsul puternic către excelență, succes, avere sau onoare în cazul lui Jupiter-Pluto; colapsul brusc, drastic, al structurilor în cazul unei prăbușiri a pieței de bursă caracteristic lui Saturn-Uranus, colaps declanșat de o scădere generalizată a încrederii, ce nu pare să aibă vreo cauză evidentă. Tot astfel și porozitatea psihologică și hipersenzitivitatea somatică de tip “prințesa-și-bobul-de-mazăre” proprii complexului Lună-Neptun; ori apariția anumitor schimbări fizice și emoționale odată cu sarcina (precum și în cazurile de sarcină simbolică sau pseudo-sarcină) odată ce arhetipul Lunii începe să se manifeste.

    Ceea ce încerc să exprim este faptul că dimensiunea arhetipală a acestor fenomene reprezintă mai mult decât niște simple tipare formale și o materializare a unor esențe, și mai mult decât îndeplinirea unor simple intenții și scopuri; dincolo de acestea, dimensiunea arhetipală are o eficacitate concretă, tangibilă, și un vector energetic, o consecvență eficientă specifică prin care fenomenul concret rezultant este pătruns de forța și caracterul arhetipului în cauză. Chiar și în cazurile cu o cauză eficientă aparent inteligibilă convențional – ca de exemplu creșterea nivelului hormonal în excitația sexuală, o criză politică ce determină o scădere bruscă a încrederii în piață, o mașină defectă ce provoacă un accident pe autostradă, transformările hormonale proprii sarcinii ce determină alte transformări fiziologice și emoționale pentru mamă – în esență, aceste cauze tangibile și imediate pot fi văzute ca vehicule ale vectorului energetic al respectivului complex arhetipal.

    Și Aristotel credea că în unele cazuri cauza formal-finală este aceeași cu cauza eficientă, ca atunci când recunoaștem faptul că ideea sau forma unei statui există de fapt în mintea sculptorului (sau în sufletul lui, după cum spune Aristotel), și îl determină pe sculptor să creeze acea formă. Observăm că, reflectând propria intuiție poetică și spirituală, precum și educația neoplatonică primită din partea lui Ficino, Michelangelo considera că forma statuii este deja în materie, înlăuntrul marmurei, așteptând să fie eliberată: aici cauza formală, forma și semnificația statuii, este simultan și cauză eficientă (inspirând și determinând actul creator al lui Michelangelo), și cauză finală (statuia terminată, Pietà sau David în forma finală), locuind și exprimându-se totodată de asemenea prin cauza materială (marmura).

    Așadar, și în perspectiva lui Aristotel asupra naturii, forma ce va deveni materializată este simultan și cauza mișcării (de exemplu: părintele matur caută să se reproducă, să-și reproducă forma actualizată). În acest sens, toate calitățile menționate anterior în aceste note – multivalente, creative, și așa mai departe – reflectă nu doar o cauzalitate formală, ci și o cauzalitate eficientă, iar calitatea pe care am numit-o “dinamică” este caracteristica specifică ce exprimă această natură cauzal-eficientă, mișcând lucrurile de la potențialitate la actualitate.

    Arhetipurile joacă rolul de cauză eficientă și în următorul sens: Aristotel nu recunoștea doar cazul producerii unei noi substanțe individuale, la care ne-am referit în cele două paragrafe de mai sus, ci de asemenea schimbări ale locului, calității, și mărimii, înțelese ca moduri ale mișcării sau procesului natural în care cauza formală poate fi și cauză eficientă. Astfel, ține de natura aerului și a focului să se miște în sus, iar a pământului și apei să se miște în jos. Reflectând forma naturii lor materiale, aceste mișcări revelează faptul că forma nu constituie numai cauza finală a mișcării acelei substanțe către locul său esențial, ci și cauza eficientă. Astfel, și în cazul schimbărilor de calitate sau mișcare (ca în dezvoltarea, creșterea sau decăderea a ceva, unde actualizarea sau declinul unei forme complet dezvoltate necesită acele schimbări) cauza formală este în același timp cauză finală și cauză eficientă.

 
 

Rezonanța:

Aici îmi doresc să atrag atenția asupra unui anumit mod al cauzalității arhetipale ce pare să combine două tipuri de cauzalitate aristotelică. Arhetipurile par de asemenea să acționeze prin rezonanță și simpatie, ca printr-o tendință energetică spontană către coerență formală, metaforică și estetică.

Această formă de cauzalitate îmbină cauzalitatea formală și cea eficientă: asta înseamnă că natura însăși și puterea formei arhetipale pare să atragă sau să consteleze aceeași structurare (sau una similară) în mai multe contexte înrudite, adiacente sau cuprinse unul în altul (ca în cazul impulsurilor revoluționare, rebele și inovative în masă care “au măturat” simultan nenumărate societăți și locații din lume în anii `60).

Astfel, rezonanța este importantă pentru înțelegerea felului în care arhetipurile și inteligența cosmică par să “acționeze asupra” realității, constelând-o sau atrăgând-o către forme specifice într-o manieră dinamică, poietică (gr. poiein – a crea, a face); și asta nu prin intermediul unei cauzalități liniar-mecaniciste, ci mai degrabă prin intermediul unei cauzalități estetic-analogice ce pare să aibă o natură deopotrivă formală și eficientă.

La fel de importantă aici este recunoașterea arhetipurilor ca sisteme auto-organizatoare – care seamănă cu exemplul lui Morin, în care agitarea unor cuburi magnetizate revelează o auto-ordonare și organizare spontană. Însă în acest caz, auto-organizarea are loc datorită prezenței formei arhetipale și a năzuinței sale către coerență estetic-metaforic-formal-analogică, această coerență formativă extinzându-se dincolo de această anumită manifestare locală către alte manifestări, într-o manieră nonlocală însă relevantă arhetipal.

Cf. Michael Conforti despre acest mod de eficacitate arhetipală: “Arhetipul … creează un câmp de influență al cărui efect nu este limitat de parametrii spațiu-timp, și care adesea consumă conștiința individuală în procesul său de întrupare în situații, obsesii, interese, preocupări și stări pe care le experimentăm. Prezența arhetipului este simțită prin intermediul efectelor sale. Aici cineva s-ar putea întreba de ce invoc conceptul de câmp – folosit pentru a descrie în lumea naturală câmpurile gravitaționale sau electromagnetice, de pildă – pentru a explica influențele arhetipale. Motivul este că în nici un alt domeniu din lumea naturală nu remarcăm ocurența unei rearanjări a materiei ca răspuns la o influență aparent ascunsă. Să luăm, de pildă, capacitatea magnetului de a rearanja în forme definite bucățelele de pilitură de fier care mai înainte erau dezordonate, sau forța gravitațională ce ne menține picioarele ferm înrădăcinate pe sol. … Aceste exemple vorbesc despre puterea unui câmp de a restructura materia conform cu prorietățile sale specifice. … Un câmp este componenta energetică a unui arhetip, care își exercită influența prin timp și spațiu.” 2

  1. Cauza materială, înțeleasă ca substanță sau substanțe concrete, specifice.

    Arhetipurile sprijină și configurează de fiecare dată cauza materială a unui fenomen, și uneori pot fi însăși cauza materială, ca în cazul archai-ilor elementari: apă, aer, foc, pământ. De exemplu, Saturn ca materie sau însăși materialitate (în sensul modern), concretețe, tărie, greutate, masă, măsurabilitate, specificitate, densitate, plumb, uscăciune rece; sau Pluto ca foc, ca impuls și energie vulcanică sau biologică, căldură elementară, pyrocatharsis (lit: eliberare prin foc); sau Neptun ca apă, nebulozitate, disoluție, intangibilitate, invizibil, eteric, imaginar, spiritual. Aici remarcăm cauza materială ca mediu al manifestării arhetipale, un mediu care este el însuși determinat arhetipal.

    Folosind exemplul lui Aristotel: cauza materială a statuii de bronz este bronzul, în timp ce cauza formală este configurarea acelui bronz, întruchipându-l într-un luptător, un cal sau o zeiță; însă bronzul este de asemenea el însuși o manifestare arhetipală, prin caracterul său material specific, prin greutatea, tăria, culoarea sa, prin calitatea prezenței sale și prin simțul imediat.

    E important să reținem că pentru Aristotel, forma și materia sunt termeni întru totul relativi [unul la celălalt]. Actualizarea unei forme poate conduce la momentul în care ea devine materia din care se poate dezvolta o formă mai înaltă. Adultul este forma căreia copilul îi era materie, copilul forma căreia embrionul îi era materie, embrionul forma căreia ovulul îi era materie. Materia nu este atât fizicalitate cât este posibilitate de a lua formă, potențial pentru formare dinamică.

    În acest sens, cauza materială poate fi înțeleasă în termenii categoriei “contextualității”, descrise anterior în aceste note: acele condiții și circumstanțe concrete, istorice, culturale, socioeconomice, genetice, locale, biografice, etc., care oferă manifestării arhetipale un temei [contextual], anumite constrângeri și un mediu contextual – temeiul în cadrul căruia funcția de undă a arhetipului atinge colapsul. Ea este materia pe care o configurează și actualizează forma arhetipală. Totuși, această materie este ea însăși deja o manifestare complexă a arhetipalului. Aici putem înțelege prezența lui Saturn ca temei, condiții concrete, status-quo, în care se manifestă noile tipare dinamice ale complexului arhetipal. De asemenea, putem înțelege prezența lui Neptun ca maleabilitate nedeterminată a acelui temei, care permite condițiilor concrete să devină mediul necesar configurației arhetipale. Astfel aceste două principii, Saturn și Neptun, sunt fiecare temei contextual și mediu nedeterminat, într-o continuă și dinamică interacțiune.

 
 

15) COMPLEX TELEOLOGICE

Aici îmi propun să dezvolt mai departe categoria “cauzalității finale”, în feluri ce se sprijină pe concepția originală a lui Aristotel, însă totodată depășind-o considerabil.

Arhetipurile constelează și influențează dinamic fenomenele, pentru a le actualiza în feluri specifice, îndeplinind scopuri care determină mișcarea prin atracție către o condiție viitoare, oferind fenomenelor o sursă fundamentală pentru schimbare, creștere și transformare către un anumit scop. Ele configurează și influențează deopotrivă existența în direcția unor diferite forme de realizare și actualizare, pe nivele multiple și distincte, dar care adesea se îmbină și interacționează între ele (spunem despre aceste nivele că sunt “adăpostite”[unele în altele] – nested). Ele mișcă și atrag realitatea de la potențialitate înspre actualitate.

Acest dinamism teleologic poate fi de asemenea descris ca o “cauzalitate anticipativă” – ce constelează evenimente, situații și calități care anticipează, conduc către, și fac posibile evenimente ulterioare, care la rândul lor fac inteligibile fenomenele anterioare.

“Natura se comportă de parcă ar prevede viitorul”. (Aristotel) 3

Acest dinamism teleologic se poate manifesta pe mai multe nivele:

  1. Cauzalitatea teleologică survine în cazul presiunilor spontane către auto-realizarea sau actualizarea arhetipală (arhetipul sau complexul arhetipal năzuiește la o manifestare creativă, întrupare, dezvoltare, maturizare plenară sau la emergența în conștiință).

    Aici ne-am putea gândi la ideea lui Whitehead cum că realitatea este configurată prin “ingresiunea obiectelor eterne”.

    Mai mitologic spus: “zeii vor să fie onorați”: să fie auziți, să fie rostiți, să ajungă la conștiință, să fie exprimați, actualizați, să se împlinească. Asta poate avea loc atât la nivel psihologic, cât și sub forma evenimentelor exterioare. De aici extrage Jung importanța diferențierii conținuturilor inconștientului, importanța faptului de a da voce forțelor arhetipale active adânc în psihic.

    Năzuința eternității de a se întrupa în timp, ca în descrierea lui Campbell a misterului creștin: divinul urmărește să se întrupeze, Logosul năzuiește să devină carne. 4 Dar de asemenea, analog, timpul râvnește eternitatea, temporalul caută să întrupeze atemporalul.

    În esență, această formă de dinamism teleologic este una în care arhetipul este el însuși, explicit, cauza finală.

  2. Cauzalitatea teleologică poate fi recunoscută în presiunile spontane către auto-actualizarea, individuarea, imitarea, auto-reglarea psihică, plenitudinea, vindecarea personală. În termenii lui Grof, acest nivel poate fi subdivizat în presiuni teleologice ce guvernează și configurează:
    1. nivelul biografic – manifestare, impulsionare, catharsis și vindecare postnatală a unui COEX – progresează în direcția echilibrului și plenitudinii psihice; acest nivel se îmbină cu
    2. nivelul perinatal – diferitele Matrici Perinatale de Bază și, în genere, impulsurile, catharsisul și vindecarea perinatală – progresează către împlinire și totalitate psihospirituală la un nivel mai adânc și mai cuprinzător; acest nivel se îmbină cu
    3. nivelul transpersonal – gama vastă de factori transpersonali, sisteme COEX și complexe ce acționează atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv, karmic, ancestral, istoric, filogenetic și evolutiv; din nou, și acest nivel progresează către împlinire pe nivele din ce în ce mai largi și adânci – individuarea, împlinirea Sinelui, coniunctio oppositorum, hieros gamos, nunta sacră, uniunea solarului și selenarului, unu și multiplu, individ și matrice, masculin și feminin, sine și lume, psihic și cosmos, spirit și materie, om și divinitate; aici începe depășirea cu totul a nivelului personal, individual, ceea ce indică o altă categorie:

  3. Cauzalitatea teleologică se poate manifesta prin presiuni spontane orientate către diferite forme de manifestare, actualizare și auto-realizare transpersonală, care se află întru totul dincolo de nivelul personal și individual.

    Aceste forme se întrepătrund cu ambele categorii precedente: a) arhetipalul, și b) personalul în aspectele sale transpersonale. Astfel, de pildă, [este] viziunea istoric-teleologică din lucrarea lui Jung, Răspuns lui Iov, sau viziunea cosmologic-evoluționistă din The Human Phenomenon a lui Teilhard – evoluția conștiinței, întruparea divinității prin inițierea omului, a speciei sau a planetei, individuarea culturală sau individuarea speciei, unde sunt prezente atât o dimensiune transpersonală, cât și una personală, însă ultima este cu totul și cu totul subsumată și în slujba primeia.

  4. Cauzalitatea teleologică se poate face remarcată prin presiuni spontane către actualizarea concretă a anumitor evenimente, trenduri, calități, entități și alte fenomene concrete, atât la nivel individual cât și colectiv, fenomene care sunt învăluite teleologic de presiuni și impulsuri mai largi. Aici arhetipurile și complexele arhetipale par să determine și să aducă la coerență într-o manieră anticipativă o gamă largă de fenomene, evenimente, calități, confruntări, trenduri și acțiuni umane, toate în slujba actualizării unui eveniment viitor sau a unei stări de a fi emergente.

    Acest fenomen se poate declanșa de la cel mai minuscul nivel, ca în cazul tranzitelor Mercur-Venus survenind simultan la două hărți natale, ceea ce se corelează cu comunicarea potențialelor interese romantice și a aranjamentelor de întâlniri, care mai apoi pot conduce la căsătorie și la o viață întreagă de integrare a karmei, și la nașterea unui copil, adică la crearea unei alte ființe și, astfel, a unui nou loc de manifestare a dramei arhetipale. În mod similar, la Tolstoi lipsa unui cui într-o potcoavă conduce la pierderea unei bătălii, ceea ce în schimb afectează crucial rezultatul războiului și starea întregii epoci istorice. (Aceste exemple se aseamănă cu fenomenele aparent haotice, ca în cazul fluturelui ce determină formarea unei tornade, însă ele sunt concepute într-o manieră teleologică, nu aleator-contingentă.)

    De aici nemuritoarea descriere nietzscheană a telos-ului ce direcționează evoluția vieții: “Plăcerea senzuală: inocentă și liberă pentru inimile libere, grădina bucuriilor pământului, o revărsare de mulțumiri prezentului din partea viitorului”. 5

    Și perspectiva lui Jung asupra felului în care viața și chiar sinele cuiva poate fi modelat de creativitatea ce pulsează în artist, o creativitate ce are puterea de a întrupa o realitate vie din adâncurile psihicului colectiv: “Nu Goethe îl creează pe Faust, ci Faust îl creează pe Goethe. Și ce este Faust? În esență, Faust este un simbol. Iar prin asta nu vreau să spun că e o alegorie ce indică ceva foarte familiar, ci expresia a ceva ce viețuiește profund în sufletul fiecărui german, ceva ce a ieșit la suprafață cu ajutorul lui Goethe.” 6

    Putem extrage un exemplu familiar dintr-o epocă mai timpurie, și anume scrisorile care trebuiau scrise și trimise de peste mări (la un moment în care erau active anumite tranzite în harta expeditorului) înainte cu săptămâni sau chiar luni ca tranzitul activ la momentul primirii (în harta destinatarului) să intre în orb. Astfel de ramificări și anticipări teleologice pot surveni și în intervale de timp mai largi și cu consecințe culturale mai vaste, ca atunci când manifestarea viitoare a unui tranzit personal – să zicem o descoperire științifică sau o realizare culturală importantă – are nevoie de o anumită secvență complexă de contingențe anterioare pentru a lua ființă, fiecare moment [din această secvență] fiind corelat cu anumite tranzite (de exemplu, un student este acceptat aparent cu noroc de o anumită instituție de învățământ – în urma unui comentariu favorabil spus persoanei potrivite la momentul potrivit – unde întâlnește idei și profesori de o importanță crucială, întâlniri care fac posibile descoperirile științifice sau realizările culturale ulterioare).

    Toate categoriile de mai sus – formele variate de actualizare sau actualizare de sine la nivel arhetipal, individual și transpersonal, plus cauzalitate anticipatorie de evenimente concrete – fac trecerea către, se îmbină cu și sunt configurate de o categorie potențial finală, care poate fi concepută ca fiind orizontul teleologic posibil sau actual al tuturor teleologiilor:

  5. Cauzalitatea teleologică poate fi concepută în relație cu presiunile ce răsar dintr-o “putere spirituală nedeterminată și dinamică de o creativitate inepuizabilă” 7 (Ferrer), ce ar putea implica o formă de împlinire sau auto-realizare absolută a Misterului: punctul universal Omega, hieros gamos cosmică, uniunea Shiva-Shakti, coniunctio oppositorum, mysterium coniunctionis. Această împlinire poate surveni, individual sau colectiv, în ființa umană, precum și în cosmos și însăși în Existență – o consumare teleologică cosmică a unei forme sau pluralități de forme ce nu pot fi vreodată determinate exhaustiv datorită însăși naturii lor indefinibile, imprevizibile, nedeterminate, creative și misterioase.

    Consider că, prin natura sa fundamentală, o teleologie ultimă de acest fel ar servi în mod paradoxal și dialogic atât la împlinirea întregului, cât și a părții – și că ea ar fi în mod ireductibil totodată complet holistică (integratoare, unificatoare, părțile servesc întregului care apoi devine mai mult decât simpla sumă a părților) și complet diferențiatoare și diversificatoare, și asta într-o manieră liberă și creativă (întregul servind împlinirii creative complete a tuturor părților), într-o adevărată complexio oppositorum.

    De aici, de pildă: relația de tip microcosm/macrocosm a persoanei umane cu întregul cosmic; sau dialectica arhetipală și coniunctio oppositorum masculin/feminin; sau felul în care fiecare arhetip unifică în mod profund și totodată se diferențiază creativ în diferitele sale expresii, într-o unitas multiplex.

    Asta înseamnă că, în mișcarea ei către împlinire atât la nivelul părții cât și la nivelul întregului, această teleologie nu neagă niciodată pe una în favoarea celeilalte: nici partea în favoarea întregului (așa cum au tins să facă Platon și Plotin, și Hegel într-o anumită măsură, și unii jungieni literaliști [orthodox jungians] în raport cu arhetipul Sinelui), nici întregul în favoarea părții (așa cum se întâmplă cu hiperindividualismul și atomismul din modernitate). Mai degrabă, deopotrivă întregul și partea își servesc și se constelează una pe alta în mod complex, recursiv și reciproc, într-o manieră care la final nu este nici totalizatoare, nici fragmentatoare, ci mai degrabă rămâne în cele din urmă întotdeauna misterioasă, imprevizibilă, în chip enactiv creativă și co-creativă (“enactiv”- eng: “enactive”. Cf. Partea I: “Enacțiunea reprezintă ieșirea la iveală a unei lumi sau a unui domeniu de distincții co-create și co-determinate de întreaga varietate de elemente dintr-un eveniment”).

Această calitate complex teleologică a manifestării arhetipale este de asemenea foarte importantă pentru înțelegerea corelațiilor arhetipale dintre mișcările planetelor și experiența umană, și a însuși actului de cogniție astrologică, ambele servind la deplierea integralității, la înfăptuirea unei coniunctio între conștient și inconștient prin intermediul tricksterului cosmic cu funcție compensatorie, vindecarea schismei carteziene, a alienării minții moderne, a dezvrăjirii cosmosului, într-o hieros gamos dintre materie și spirit, interior și exterior, om și cosmos, minte și suflet, logos și mythos, solar și lunar.
 
 

16) HOLISTIC CAUZALE

Arhetipurile configurează realitatea ca o reflexie a interconexiunii holistice, interdependenței și relaționalității complex interactive a întregului:

Această ultimă formă de cauzalitate complexă reflectă interconexiunea tuturor lucrurilor cu toate lucrurile. Din punct de vedere astrologic, existența corelațiilor [mișcărilor] planetare cu fenomenele concrete configurate arhetipal (precum în cer, așa și pe pământ) este o expresie a principiului holografic. Corelațiile planetelor cu activități umane pot fi înțelese, cel puțin în parte, ca o expresie a interconexiunii și interdependenței holistice a tuturor lucrurilor cu toate lucrurile, această integralitate complex interactivă a cosmosului însuși fiind, deci, o “cauză” a sincronicităților astrologice (fiecare componentă cauzală – formală, finală, materială și eficientă – jucând rolul ei). Jung ajunge la asta prin conceptul său de sincronicitate, înțeleasă ca expresie acauzală a totalității, a unei unus mundus. (Însă în ceea ce privește “acauzalitatea”, vezi mai jos.)

De asemenea, înțeleasă ca o formă de cauzalitate, această “interdependență holistică a tuturor factorilor” implică și subsumează în ultimă instanță multe dintre calitățile arhetipale descrise în secțiunile anterioare ale acestor note: contextuale, participative, multivalente, multidimensionale, nedeterminate, dinamice, creative, precum și atotpătrunzătoare, nonlocale, holografice și recursive.

Din nou, consider că orice mișcare teleologică ultimă înspre integralitate contribuie prin natura sa fundamentală la împlinirea și realizarea completă atât a întregului, cât și a părții, într-o manieră paradoxală și dialogică.
 
 

Notă finală asupra sincronicității:

Privind în urmă la întrebările inițiale care au generat această lungă meditație, întrebarea referitoare la felul cum funcționează astrologia și întrebarea privind cauzalitatea în cazul fenomenelor astrologice și în cazul sincronicităților în general:

Jung, urmat de von Franz, Mansfield și mulți alții, pune accentul pe acauzalitatea sincronicităților, și pe faptul că nici măcar arhetipurile nu le cauzează ca atare. Acest lucru e surprinzător până înțelegem ce concept restrâns de cauzalitate folosesc Jung și ceilalți. De fapt, toți teoreticienii sincronicității uzează în mod regulat de un limbaj cât se poate de “cauzal” pentru a descrie fenomenul sincronistic, vorbind despre realitate ca fiind acauzal ordonată, despre semnificația arhetipală ca constituind sincronicitatea, despre dimensiunea arhetipală ca forță de fundal adânc-organizatoare, despre arhetipul activat într-o persoană ca constelându-se în chip nonlocal către exterior în câmpul înconjurător, și așa mai departe.

Dacă “a constela”, “a constitui” și “a organiza” nu sunt termeni proprii cauzalității, atunci ce sunt? A fi ordonat înseamnă a fi cauzat, oricât de subtile ar fi mijloacele [prin care s-ar realiza asta].

Am susținut teza că toate fenomenele arhetipale pot fi înțelese ca fiind complex cauzale, mai presus de toate în sensul cauzalității formale, însă totodată în sensul cauzalității finale, eficiente și materiale. Sincronicitățile sunt o subcategorie specifică a fenomenelor arhetipale, așadar aici întrebarea privitoare la cauzalitate trebuie adresată din nou. Fără îndoială, coincidența semnificativă dintre două evenimente, structurarea în timp pe care ele o împărtășesc și care este esența sincronicității, este făcută posibilă de similitudinea arhetipală a acelor evenimente, și astfel coincidența respectivă este configurată arhetipal, arhetipul fiind cauza formală a acesteia.

Și totuși, cu toate că, înțeles drept cauză formală, arhetipul este esențial pentru fenomenul sincronicității, el nu este și suficient. Căci ne rămâne de gândit și orchestrarea tiparelor formale din evenimentele coincidente. Evident, această orchestrare e o expresie a unei cauze finale, ea este năzuința către împlinirea scopului, către o mai mare integralitate. Însă totodată ea este o expresie a ceva care produce, într-un sens, fenomenul – constituind sincronicitatea, constelând tiparele arhetipale, orchestrând coincidența semnificativă a două evenimente de altfel separate. Aici este prezentă componenta crucială a eficacității arhetipale, ceea ce Aristotel ar numi o “cauză eficientă”.

Aici consider că trebuie să vedem însuși principiul integralității, unus mundus, ca fiind cauza eficientă a sincronicităților. Acest principiu este asociat cu ceea ce Jung numește Sinele, arhetipul central al totalității, ordinii, unității și sensului. Să nu uităm că, prin felul în care a înțeles sincronicitățile, Jung a ajuns în cele din urmă să considere că Sinele (“die Selbst”, “the Itself”) transcende metafizic universul intrapsihic, cuprinzând acea realitate absolută care subsumează simultan interiorul și exteriorul, psihicul uman și cosmosul material. Privind astfel, “Sinele” lui Jung este echivalent atât cu Atman, “absolutul descoperit subiectiv”, cât și cu Brahman, “absolutul descoperit obiectiv”. 8 Acest principiu metafizic mai larg al Sinelui, asociat cu unus mundus, trebuie văzut nu doar drept cauză finală a sincronicităților, ci și drept ultimă cauză eficientă a acestora, ținând cont de capacitățile sale de structurare ordonată, centrare și orientare, de orchestrare a evenimentelor în vederea unui scop, într-un univers saturat de semnificație și complex interconectat.

De vreme ce Sinele este el însuși un arhetip, nu putem decât să tragem concluzia că sincronicitățile sunt cauzate arhetipal. Însă totodată sincronicitățile sunt în mod remarcabil o expresie a arhetipului Trickster, în măsura în care ele subminează așteptările, perturbă ordinea convențională a realității, “încalcă regulile” științei, dizolvă categoriile rigide ale timpului, spațiului și cauzalității liniar-mecaniciste, făcând viclean cu ochiul persoanei ce le experimentează și indicând faptul că sunt mai multe lucruri în paradis și pe pământ decât s-a putut visa în filosofia noastră modernă. Și, după cum știm de la Jung, Trickster-ul (ca de pildă, Hermes) este un arhetip cu precădere dinamic, aflat în ultimă instanță în subordinea Sinelui, a totalității – chiar dacă uneori el sfidează situările provizorii ale acelei totalități în favoarea unor realități mai cuprinzătoare.

Doar pentru că noi nu putem să vedem în mod direct mecanicile concrete ale acestei cauzalități orchestrate înlăuntrul întregului și de către acesta, nu înseamnă că [fenomenul sincronicității] este acauzal. Înseamnă doar că nu este mecanicist. Putem spune că această formă holistică de cauzalitate străbate și pune la lucru toate categoriile cauzalității complexe discutate mai sus – bidirecțională, formală, finală, eficientă, materială și [categoria] teleologică extinsă – precum și categoriile listate anterior, și anume multidimensionale, multivalente, contextuale, participative, creative, dinamice, recursive, și așa mai departe.

Întregul complex interconectat, interdependent, dinamic interactiv și interrelațional: iată semnificația mai completă a dictonului “precum în cer, așa și pe pământ”.

În final, este important să ținem seama la faptul că, înțelese ca o expresie a acestui principiu transcendent-imanent al totalității, sincronicitățile nu apar numai în slujba și în vederea individuării, ca catalizatori compensatori ce contribuie la dezvoltarea personală. Căci viața nu este doar o clinică de psihoterapie sau o sală de clasă, un loc al creșterii și îmbunătățirii de sine. Viața este de asemenea o aventură, un câmp nelimitat cercetat, o operă de artă, un mister numinos. Și toate acestea sunt interconectate.

Sincronicitățile sunt supradeterminate. Ele reflectă o multitudine de factori ce se întrepătrund, dintre care numai unul reprezintă forța compensatorie a inconștientului, care impulsionează psihicul individual în direcția individuării. Chiar și privind dinspre rolul lor compensator, există de asemenea un nivel colectiv al transformării psihospirituale, în care existența însăși sincronicităților astrologice poate oferi un aport unic minții moderne. Dar ceea ce merită cu precădere reamintit este faptul că sincronicitățile astrologice ne permit să trăim o viață deopotrivă estetică și spirituală, nu doar terapeutică. Sincronicitățile reflectă profunda măiestrie arhetipală a universului, poiesis-ul infinit de creativ al dinamismului spiritual ce străbate toate lucrurile.

Note:

(1) Robert Aziz – C. G. Jung’s Psychology of Religion and Synchronicity (Albany: State University of New York Press, 1990), pag. 15. În italice în textul original al lui Jung.

(2) Conforti – Field, Form, and Fate (Woodstock, Conn.: Spring Publications, 1999), pag. 22-23.

(3) Aristotle – De Partibus Animalium, 686a22, citat în W. D. Ross, Aristotle (1923), a 6-a ed. (Londra: Routledge, 1995), pag. 81.

(4) Joseph Campbell, comunicare personală, Institutul Esalen, Big Sur, California, Ianuarie1982.

(5) Friedrich Nietzsche – Thus Spoke Zarathustra, trad. R. J. Hollingdale (Harmondsworth, UK: Penguin, 1961, 1969), pag. 207.

(6) C. G. Jung – “Psychology and Literature” (1930), în Collected Works of Carl Gustav Jung, trad. R. F. C. Hull, ed. H. Read, M. Fordham, G. Adler, W. McGuire, Bollingen Series XX (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1953-79), vol. 15, par. 159, pag. 103.

(7) Jorge Ferrer – Revisioning Transpersonal Theory: A Participatory Vision of Human Spirituality (Albany, New York: State University of New York Press, 2002), pag. 123.

(8) Aziz, pag. 183, citându-i pe S. Radhakrishnan și C. A. Moore (editori), A Source Book in Indian Philosophy (Princeton: Princeton University Press, 1973), pag. 38

 
 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.