Ciclul Uranus-Neptun: Marea Trezire a Epocii Axiale

Richard Tarnas

 
 
Reprodus cu permisiunea autorului.

Acest articol este capitolul The Great Awakening of the Axial Age din secțiunea VII a cărții Cosmos and Psyche.

Secțiunea VII a cărții, Awakenings of Spirit and Soul, cuprinde următoarele capitole: Epochal Shifts of Cultural Vision; Spiritual Epiphanies and the Emergence of New Religions; Utopian Social Visions; Romanticism, Imaginative Genius, and Cosmic Epiphany; Revelations of the Numinous; The Great Awakening of the Axial Age; The Late Twentieth Century and the Turn of the Millennium.

 
 
Acum a venit timpul să analizăm singura perioadă din istoria cunoscută când toate cele trei planete exterioare, Uranus, Neptun și Pluto, au format o conjuncție triplă aproape exactă. Acest tranzit global a făcut parte din ciclul mai larg Uranus-Neptun, pe care l-am studiat în această secțiune [VII: Awakenings of Spirit and Soul], dar de asemenea a fost singura perioadă din ultimele câteva mii de ani când o conjuncție a lui Uranus și Neptun a fost perfect conjunctă și cu Pluto. Pe baza numeroaselor corelații de până acum, ne-am aștepta ca această perioadă să fie de maxim interes, putând servi drept studiu de caz pentru o perspectivă globală.

Marea triplă conjuncție Uranus-Neptun-Pluto a avut loc într-o epocă extraordinară, fără precedent și încă neegalată, care s-a întins din anii 590 până în 550 Î.Hr. Aceste decenii au format nucleul Epocii Axiale, în care au apărut multe dintre principalele religii și tradiții spirituale ale lumii. Chiar dacă datele exacte ale evenimentelor înfăptuite de figurile acestei epoci îndepărtate sunt adesea greu de stabilit – în general, se cunoaște doar deceniul, nu și anul – dovezile istorice sprijină copleșitor importanța unică a acestei perioade. Aceasta a fost epoca lui Buddha, producând nașterea budismului în India, a lui Mahavira și a nașterii jainismului în India, a lui Lao Tze și a nașterii taoismului în China, care a fost urmată la distanță de un deceniu de nașterea lui Confucius, mai tânărul contemporan al lui Lao Tze. Tot în epoca aceasta s-a ridicat un val de mari profeți în vechiul popor evreu – Ieremia, Ezechiel și Isaia al Doilea – prin care s-a introdus o transformare profundă în imaginea iudaică asupra divinului și prin care s-a format o înțelegere a istoriei umane care încă evoluează. Scripturile iudaice au fost compilate și redactate în aceeași eră. Chiar dacă încă reprezintă o problemă pentru istorici, tradițional, datarea momentului extrem de influent al lui Zoroastru și al nașterii zoroastrismului în Persia s-a centrat pe secolul al șaselea.

În Grecia, perioada triplei conjuncții a coincis precis cu însăși nașterea filosofiei grecești, cu apariția primilor filosofi greci, Thales și Anaximandru, în deceniile dintre 580-560 î. Hr., și nașterea lui Pitagora, figură de vârf deopotrivă în filosofia și știința occidentală. În ceea ce privește religia greacă, în această perioadă apărea orfismul, iar oracolul din Delphi era pe culmile influenței. În aceeași perioadă a activat și prima mare poetă lirică a culturii occidentale, Sappho, care era atât de respectată pentru creativitatea și meșteșugul ei, încât autorii clasici o numeau “a zecea muză”. Tot în această perioadă s-a născut și Thespis, părintele tragediei grecești, despre care se spune că a marcat însăși invenția teatrului prin inovațiile sale artistice cruciale, cum ar fi să le atribuie actorilor replici din dialogul dramatic, rostite înainte numai de corul tradițional.

Pe un alt front, această perioadă a găzduit reformele legale și economice revoluționare din Atena ale poetului și omului de stat Solon, care au deschis calea dezvoltării democrației, foarte caracteristică în corelațiile ciclului Uranus-Pluto cu perioade de schimbare radicală, reformă politică liberală și un intens impuls de progres social și cultural. (Epoca lui Pericle în Atena a coincis cu următoarea conjuncție Uranus-Pluto, la un secol și jumătate distanță, în 443-430.) În această perioadă, Solon a stabilit niște reguli de recitare în public a epopeilor homerice, care aveau să devină o bază trainică pentru educația și imaginația clasică grecească, reflectând o temă frecventă a perioadelor ulterioare de aliniere Uranus-Neptun, precum cele din antichitatea romană (Cicero, Virgil), Renaștere și Romantism.

Marile figuri și evenimente, idei, mișcări, treziri și transformări ale conștiinței colective care au ieșit la lumină în această epocă prodigioasă străbat evoluția ulterioară a umanității. Mi s-a părut extrem de impresionant că epoca considerată unanim drept cea mai importantă din întreaga istorie religioasă și spirituală a lumii a coincis cu singura conjuncție triplă exactă a lui Uranus, Neptun și Pluto – planetele a căror aliniere ciclică se asociază cu semnificații arhetipale atât de precise și relevante pentru această extraordinară epocă globală de trezire spirituală și transformare culturală. Într-adevăr, studiind de-o viață aceste cicluri planetare ciclice, am descoperit că uimitoarea coincidență a acestei epoci cu tripla conjuncție a celor mai exterioare planete posedă o numinozitate aparte.

Din punct de vedere astronomic, aceasta a fost singura epocă din istoria cunoscută în care ciclul Uranus-Neptun, ciclul Uranus-Pluto și ciclul Neptun-Pluto au coincis într-o triplă conjuncție atât de strânsă. Cele trei planete au fost la mai puțin de 2° de alinierea exactă spre finalul perioadei, între 577-576 î. Hr. Privite ca printr-o lentilă telescopică panoramică, se pare că fenomenele istorice și culturale din această perioadă au format un val arhetipal enorm în jumătatea de secol dintre 600 și 550, timp care a inclus aproape perfect perioada în care Neptun și Pluto erau la 30° de conjuncție (602-552). Așa cum afirmam anterior, când discutam alte conjuncții triple ale planetelor exterioare, cum a fost remarcabila aliniere Jupiter-Uranus-Pluto a anilor 1968-1969, prezența a trei planete într-o asemenea configurație pare să coincidă cu o lărgire semnificativă a orbului în care au avut loc evenimentele relevante arhetipal. În conjuncția Uranus-Neptun-Pluto a primei jumătăți a secolului VI î. Hr., cele trei cicluri planetare au format o serie de alinieri perfect concentrice în cadrul acestei perioade mai lungi, suprapunându-se într-o asemenea manieră încât intervalele conjuncțiilor au devenit din ce în ce mai strânse în anii 590 și 580, apoi au atins cea mai strânsă aliniere în 578-575, separându-se în cele din urmă în anii 560 și 550. (12)

Aproape toate temele caracteristice ale ciclului Uranus-Neptun pe care le-am examinat în capitolele anterioare [ale secțiunii VII: Awakenings of Spirit and Soul], sunt vizibile și aici, dar, cum era de așteptat pentru o configurație ce-l implică pe Pluto, ele par exprimate într-o manieră spectaculos de influentă – vaste și profunde, profund evolutive și transformatoare la scală largă, temporal și global. Desigur, în această epocă și în perioada imediat următoare, tema de bază a trezirilor spirituale și a nașterii noilor religii este cea mai remarcabilă dintre motivele Uranus-Neptun: marile revoluții religioase ale budismului, taoismului, confucianismului, jainismului și a celorlalte. Din perspectiva istoriei religiei în Occident, remarcăm în revelațiile profetice ale iudaismului o exemplificare a unei teme chintesențiale pentru complexul Uranus-Pluto, anume transformarea imaginii despre Dumnezeu și o nouă și revoluționară înțelegere a acțiunii voinței divine în istorie – cea din urmă sugerând cu precădere prezența lui Pluto în configurație, prin asocierea sa atât cu evoluția cât și cu voința universală.

Legat de tema specifică pentru Uranus-Neptun a nașterii noilor filosofii, în această epocă aflăm însăși nașterea filosofiei occidentale, prin Thales, Anaximandru și Pitagora, care au căutat, fiecare, printr-o capacitate nouă pentru rațiune critică să descopere archai-i fundamentali, cauzele unificatoare originare ce stau la baza fluxului și diversității lumii. O altă temă Uranus-Neptun, emergența filosofiilor cu un caracter precumpănitor idealist metafizic, este evidentă în înțelegerea pitagoreică a formelor matematice transcendente și a inteligenței universale ce guvernează cosmosul. Remarcabil, chiar următoarea conjuncție Uranus-Neptun, la exact un ciclu distanță, a coincis cu nașterea platonismului, care a fost profund influențat de Pitagora.

Motivul astronomic al ciclului Uranus-Neptun pe care l-am remarcat în secvența ciclică a lui Copernic, Kepler, Galileo și Newton este vizibil și aici, prin însăși nașterea astronomiei în Occident, în urma operelor lui Thales, Anaximandru și Pitagora. Începutul epocii a fost marcat de speculațiile astronomice timpurii ale lui Thales (incluzând aici faimoasa sa predicție a unei eclipse din 585), prima expunere a unei cosmologii științifice la Anaximandru, care postula că Pământul este suspendat în centrul unui univers sferic, și ideea pitagoreică a unui Pământ sferic, încrustat în sfera rotitoare a stelelor fixe, laolaltă cu planetele care se rotesc în direcția opusă. (Iarăși, tiparul diacronic este vizibil și aici: Eudoxus, primul astronom grec care a propus o cosmologie detaliată care explica mișcările planetelor, s-a născut în timpul conjucției imediat următoare Uranus-Neptun, din zorii secolului IV.)

Printre numeroasele inovații intelectuale și noi începuturi din Epoca Axială a triplei conjuncții, Anaximandru a trasat prima hartă a Pământului și a postulat prima teorie a evoluției, care prevedea că viața își avea originea în ocean și că primii oameni semănau cu peștii. Aceasta e o corelație deosebit de interesantă, având în vedere asocierea lui Pluto cu evoluția biologică și coincidența alinierilor următoare Uranus-Pluto cu apariția teoriilor evoluționiste (de exemplu, teoriile lui Darwin și Wallace din timpul conjuncției din anii 1840-1850, cele ale lui Erasmus, Darwin, Geoffroy Saint-Hilaire, Goethe și Lamarck din perioada opoziției precedente, a anilor 1790, și cele din “a doua revoluție darwinistă”, apărute în timpul celei mai recente conjuncții, a anilor 1960). Faptul că această conjuncție Uranus-Pluto l-a avut de asemenea în configurație și pe Neptun este un indicator foarte sugestiv al motivului oceanului, predominant în teoria evoluției a lui Anaximandru, și a extraordinarului saltul de intuiție și imaginație necesar pentru o astfel de speculație la acea vreme.

Tema Uranus Neptun a unei epifanii cosmice, în special una revelatoare dimensiunii spirituale a universului, este exprimată superb în revelarea pitagoreică a armoniei transcendente a sferelor care unesc muzica şi astronomia într-un întreg de organizare divină. Este exprimată și în folosirea de către Pitagora a cuvântului kosmos pentru a descrie un univers viu care e pătruns de inteligență spirituală, frumusețe și perfecțiune structurală. La Pitagora vedem și uniunea dintre ştiinţă şi religie, absența completă a hotarelor categorice, un alt motiv Uranus-Neptun frecvent. În ce privește apariția creativă a tradițiilor esoterice pe care am observat-o atât de des în coincidență cu alinierile Uranus-Neptun de mai târziu, vedem în înfiinţarea frăției şi filozofiei pitagoreice un izvor al acelor tradiții esoterice occidentale a căror origine antică și carismatică a fost Pitagora.

Alt motiv caracteristic al complexului Uranus-Neptun, ieșit clar în evidență în epocă, este nașterea a noi forme de expresie artistică, vizibilă în începutul teatrului tragic și al rolului actorului, despre care se crede că a fost inițiat de Thespis (din al cărui nume este derivat cuvântul “thespian”). Aici remarcăm din nou tiparul ciclic diacronic: primul mare tragedian, Eschil, a apărut în timpul opoziției imediat următoare dintre Uranus și Neptun; în 485 î. Hr. a câștigat primul din seria numeroasă de premii câștigate de el la festivalul anual al Atenei, și de-a lungul vieții a scris aproximativ nouăzeci de piese dramatice. Shakespeare, succesorul său renascentist, avea să se nască după două milenii, tot în timpul unei opoziții Uranus-Neptun.

În timpul triplei conjuncții, emergența formelor noi de artă și geniu creator a fost superb întruchipată de Sappho, care a strălucit începând cu anii 580 î. Hr., chiar în perioada configurației. Asemeni lui Pitagora, lui Sappho i s-a atribuit o charismă spirituală, fiind înalta preoteasă a insulei Lesbos, care prezida într-un cult feminin al iubirii, frumuseții și poeziei. Chiar și în puținele fragmente care s-au păstrat, ne este clar acum, la secole distanță, că opera ei a reprezentat nu doar o revelație creativă a imaginației poetice, ci totodată o transformare psihologică profundă în poziția artistului. Sappho a adus o formă nouă, mai personală de discurs, o dezvăluire poetică mai intimă și emoțională, transformând deopotrivă tehnica și stilul poeziei lirice, pe măsură ce s-a distanțat de tradiția poeziei scrise din perspectiva zeilor și muzelor, la o poezie scrisă pentru a exprima punctul de vedere al omului. Prin faptul că scria la persoana întâi, înfățișând iubirea și pierderea care au afectat-o personal, Sappho pare să fi mediat prin arta ei o înaintare considerabilă a impulsului către individuare, care se făcea atunci pentru prima oară simțit în psihicul grec.

La Sappho remarcăm de asemenea două teme semnificative Uranus-Pluto, pe care le-am regăsit frecvent în corelație cu acest ciclu în secolele ulterioare, cum ar fi perioada anilor 1960, anii 1896-1907, 1845-1856 și anii 1790: prima, ascensiunea socială a femeilor (social empowerment) și a doua, trezirea dionisiacului și eliberarea erotică. Prezența distinctă a întregului complex arhetipal asociat combinației celor trei planete poate fi simțită în adâncimea pronunțată a simțirii și intensitatea expresiei lirice care marchează poezia lui Sappho, o revelație copleșitoare a erosului, de o potență viscerală și instinctuală (Uranus-Pluto), inextricabil îngemănată cu dimensiunea poetică, romantică și imaginativă a artei ei (Uranus-Neptun).

Bărbatul acela îmi pare deopotrivă cu zeii,
cel care te însoțește și te ascultă atât de aplecat
vorbindu-ți dulce și râzând chipeș,
asemenea lucru îmi face inima să fluture în sân,
căci dacă te văd chiar doar o clipă,
puterea de-a mai spune vreun cuvânt mă lasă,
și inima îmi îngheață în tăcere,
și deodată un foc blând a și început să-mi mângâie carnea,
și nu mai văd nimic cu ochii, și-mi bate o tobă în urechi,
și nădușeala mi se scurge pe trup, și toată ființa-mi devine un tremurat,
și devin mai palidă ca iarba,
și-mi pare cum cad aproape de moarte în însuși sinele meu.

E prezent aici ceva din tipul de erupție a intensității erotic-romantice specific lui Shakespeare, o inflexiune lirică a febrei cerebrale dostoievskiene și o sugestie a erosului poetic total al lui Whitman. În fiecare dintre instanțele enumerate, aceleași trei planete au format de fiecare dată alinieri dinamice, însă în cazul lui Sappho, a fost [un caz mai rar,] o conjuncție triplă.

Comprimarea tuturor acestor uimitoare minuni ale lumii antice – pe plan cultural, religios, științific, filosofic, artistic – într-o perioadă relativ scurtă de timp și în perfectă coincidență cu alinierea Uranus-Neptun-Pluto și-a găsit o paralelă în splendoarea arhitecturală din aceeași perioadă a capitalei imperiale a Babilonului. Nabucodonosor a fost rege al Babilonului între 605-562 î. Hr., iar domnia sa a coincis aproape perfect cu întreaga epocă [discutată aici]. În acest timp el a restaurat aproape fiecare templu din imperiul pe care l-a guvernat. Babilonul era un oraș măreț, cu palate grandioase, cu clădiri publice monumentale, ornamentate cu plăci emailate colorate viu, cu canale, cu drumuri largi și străduțe șerpuitoare și era locul unde se găseau Grădinile Suspendate, debordând de flora exotică irigată de apele aduse de Eufrat.

Acest oraș a fost locul de găzduire și creuzetul pentru marea metamorfoză a iudaismului, care s-a desfășurat în aceeași epocă. Cucerirea și distrugerea Ierusalimului în 586 de către Nabucodonosor și deportarea celei mai mari părți a populației iudee în captivitate babiloniană a avut loc în coincidență exactă cu tranzitul global al lui Saturn într-un careu strâns cu Pluto și Neptun (cu puțin timp înainte ca Uranus să ajungă într-o conjuncție strânsă cu cele două planete exterioare). În secolele care au urmat, răspunsul profund al profeților iudei la acele evenimente politice și spirituale cataclismice a dat un imbold transformării iudaismului într-o religie mondială de importanță istorică, caracterizată de universalism monoteist și individualism etic. Scrierile din această eră ale profeților Ieremia și Ezechiel au exprimat în chip radical un nou accent pe relația individului cu Dumnezeu. Scrierile lui Isaia al Doilea, născut în timpul triplei conjuncții, au propus o extrem de puternică afirmare a suveranității unui Dumnezeu iubitor peste întreaga istorie și umanitate, inspirând generațiile următoare să aibă o viziune a speranței pentru venirea de apoi (ultimate) a Împărăției lui Dumnezeu, care avea să elibereze poporul ales de suferințele și nedreptățile epocii de atunci. (13) Metamorfoza imaginației profetice din această perioadă a devenit sursă de inspirație pentru numeroase figuri și mișcări religioase din secolele următoare, printre care viziunile utopice și milenariste care au reapărut iar și iar în timpul următoarelor alinieri ciclice ale ciclului Uranus-Neptun, de la perioada Noului Testament până la mișcările pentru drepturile omului din secolul XX.

Aşa grăieşte Domnul cel Atotputernic, Care a făcut cerurile şi le-a întins, Care a întărit pământul şi cele de pe el, Care a dat suflare poporului de pe el şi duh celor ce umblă pe întinsul lui: “Eu, Domnul, Te-am chemat întru dreptatea Mea şi Te-am luat de mână şi Te-am ocrotit şi Te-am dat ca legământ al poporului Meu, spre luminarea neamurilor; Ca să deschizi ochii celor orbi, să scoţi din temniţă pe cei robiţi şi din adâncul închisorii pe cei ce locuiesc întru întuneric.

Un glas strigă: “În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe, drepte şi cele colţuroase, căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit”.

(Isaia 42:5-7; 40:3-5)

Am mai întâlnit configurația triplanetară a lui Uranus, Neptun și Pluto în cuadraturile secolelor XVI și XIX înainte [în Cosmos and Psyche] când am discutat eforturile epocale și conflictul puternic și complex de forțe vizibile în biografiile și operele lui Shakespeare, Galileo și Dostoievski. Având în minte aceste figuri paradigmatice, vom reuși, poate, într-o oarecare măsură, să cuprindem cât de copleșitoare a fost transformarea de conștiință a Trezirii Axiale din secolul VI î. Hr. pentru nenumărate ființe umane din fiecare civilizație a lumii antice, de la China și India, la Persia, Babilon, Israel și Grecia: distrugerea vechiului și nașterea noului, schimbările fără precedent în percepția realității, puterea creatoare de epocă a revelațiilor, trezirea unor religii și perspective filosofice și științifice cu totul noi – într-adevăr, nașterea însăși a filosofiei și științei așa cum aveau să fie ele înțelese de civilizația noastră, și nașterea unor tradiții religioase care au și astăzi un rol fundamental pentru comunitatea umană. Mai mult, în ceea ce privește aspectul social al evoluției religiilor, Epoca Axială a deschis umanității posibilitatea relaționării directe cu divinitatea, prin oameni de rând, mistici, profeți, filosofi și înțelepți a căror experiență religioasă și autoritate spirituală a reprezentat o emancipare de ierarhia socială arhaică a prerogativelor divine ale regelui, înainte el fiind mediatorul acestei experiențe.

Pe măsură ce examinăm în continuare ciclul Uranus-Neptun și tiparele diacronice ale fenomenelor culturale relevante arhetipal, desfășurate în timpul alinierilor următoare, precum nașterea platonismului și creștinismului, putem observa că multe dintre marile religii și revelații filosofice ale Trezirii Axiale au fost centrate pe o profundă și trainică transformare a experienței numinosului. Transformarea a îmbrăcat forme radical opuse în diferite civilizații și tradiții – budistă, taoistă, confucianistă, jainistă, zoroastriană, iudaică, greacă – fiecare diferențiindu-se foarte puternic de cealaltă și dezvoltând orientări divergente chiar în propria tradiție. Comună în toate aceste transformări a fost dezvăluirea unei noi posibilități de relaționare și a unei noi și extrem de puternice diferențieri, care avea să devină adesea o dihotomie polarizată extrem, între o realitate având valoare absolută și infinit superioară, și o realitate percepută ca intrinsec inferioară, trecătoare. Cele două realități au fost separate și definite pe mai multe nivele, care de multe ori se suprapun: lumea divină a eternității și lumea uman-empirică a fluxului și finitudinii, cauza ontologică primă și derivații săi, transcendentul și imanentul, spiritul și materia, binele și răul, lumina și întunericul, sus și jos, perfectul și imperfectul, unul și multiplul, realitatea și iluzia, Brahman și maya, nirvana și samsara, Tao și lumea convențională, Împărăția lui Dumnezeu și lumea seculară, viitorul mântuit și prezentul căzut, mântuirea/iluminarea și temnița întunecată a condiției umane obișnuite, filosoful-profetul-misticul-înțeleptul și neiluminatul.

Fiecare tradiție religioasă a făcut aceste diferențieri și a căutat să le depășească în diferite feluri. Cei din orient le-au făcut cu total alte rezultate spirituale și filosofice decât cei din occident. Pe aceste polarități s-a stabilit fundația spirituală și intelectuală a unei bune părți a evoluției istorice a conștiinței umane desfășurate până acum, mai ales în Vest, unde aceste dihotomii au fost deosebit de pronunțate și pline de consecințe. Într-un spirit hegelian și jungian, am putea spune că revelația epocală a opușilor metafizici interconectați dinamic în experiența umană a inițiat un proces evolutiv de amploare, un proces al tensiunilor dialectice și al sintezelor, unul în care epoca noastră prezentă este cuprinsă acum pe deplin.

Marea Trezire Axială din perioada triplei conjuncții a fost un fenomen extrem de complex, o fons et origo [origine, izvor] cu mai multe cursuri. De la momentul apariției, fiecare dintre nenumăratele religii și filosofii născute sau transformate în această epocă au accesat o complexitate interioară care avea să fie dezvoltată și diferențiată în chip creativ în secolele următoare. Fiecare râu s-a ramificat mai departe, și fiecare grup a avut parte de dezbinare internă și de noi feluri de divergențe, manifestate în aproape orice fel posibil. Nou-dobândita autonomie a individului, noua capacitate de conștiință reflexivă (awareness) care este conștientă de sine (aware), noul imbold de a pune la îndoială ceea ce este primit și datul [experienței], provocările adresate unor credințe și presupoziții religioase încetățenite, sfidarea profetică și filosofică a forțelor seculare și a valorilor convenționale, noul rol al misticilor și înțelepților, noile întruchipări ale expresiei artistice, sprijinind individualitatea și reflecția critică asupra condiției umane, noul impuls general de îndepărtare de local și apropiere de universal, o mișcare dincolo de tradiție, către nou, și nu în cele din urmă, trezirea către o realitate transcendentă, care își caută la nivel ultim un nou fel de întruchipare în lumea istoriei și aspirațiilor omenești: toate aceste caracteristici cruciale ale epocii Axiale au pus în mișcare procese care s-au desfășurat și dezvoltat dialectic în secolele și mileniile următoare.

Așadar, dintr-un anumit punct de vedere, putem înțelege dinamicile arhetipale ale triplei conjuncții ca o expresie a puterii, adâncimii și intensității titanice a evoluției, asociate principiului plutonic, care impulsionează și împuternicește fenomenele arhetipale ale ciclului Uranus-Neptun, ale cărui alinieri au coincis atât de consistent cu nașterea unor noi religii, treziri spirituale, renașteri culturale, revelații artistice, noi filosofii, viziuni utopice și epifanii cosmice (Pluto -> Uranus-Neptun). Văzute astfel, fenomenele de bază ale Epocii Axiale din timpul triplei conjuncții sunt în mod clar cele pe care le-am descoperit a fi caracteristice ciclului Uranus-Neptun, dar aici prezența lui Pluto le conferă o intensitate epocală și o putere transformatoare de durată.

Dintr-un alt punct de vedere, putem înțelege vectorul arhetipal din perioada triplei conjuncții ca unul în care principiul neptunian spiritualizează și dă formă religioasă, metafizică și imaginativă fenomenelor specifice ciclului Uranus-Pluto de schimbare bruscă radicală și răsturnare revoluționară, împuternicirea pe scară largă a creativității și intensificarea unui impuls colectiv către inovație și progres și strădania către noi orizonturi (Neptun -> Uranus-Pluto).

În fine, putem aborda acest complex arhetipal de trei planete activ în perioada Trezirii Axiale ca o expresie a principiului prometeic al lui Uranus, care eliberează, trezește și catalizează în mod brusc și neașteptat fenomenele caracteristice asociate ciclului Neptun-Pluto (Uranus -> Neptun-Pluto).

Pentru că le implică pe cele mai exterioare două planete, ciclul Neptun-Pluto este cel mai lung dintre toate ciclurile planetare, iar fenomenele sincronistice istorice și culturale asociate lui sunt în anumite privințe cele mai profunde și cele mai pline de consecințe. Ciclul are o durată de aproximativ cinci sute de ani, iar opozițiile survin la aproape două sute cincizeci de ani după fiecare conjuncție. În sine, perioada unei alinieri a lui Neptun și Pluto, cu orbul de 15°, durează aproximativ douăzeci și cinci, treizeci de ani, iar cu orbul mai larg de 20°, mai bine de o treime de secol.

Aici ne limităm doar la istoria culturală a Occidentului, deci putem urmări doar succint secvența alinierilor ciclice Neptun-Pluto și extraordinar de frecventa lor coincidență cu începuturi și sfârșituri ale unor epoci istorice imense de o extraordinară anvergură culturală. Așa cum am văzut, conjuncția triplă a secolului VI î. Hr. a coincis nu doar cu nucleul Epocii Axiale globale, ci de asemenea cu înflorirea Greciei și ascensiunea sa rapidă în rolul de civilizație mondială de importanță istorică. Următoarea opoziție a lui Neptun și Pluto, din anii 345-315 î. Hr., a coincis perfect cu punctul culminant al perioadei clasice grecești și cu începutul erei elenistice, odată cu enorma transformare săvârșită de Alexandru cel Mare în lumea mediteraneană și în vestul Asiei.

Apoi, următoarea conjuncție Neptun-Pluto s-a corelat cu punctul de maximă ascensiune al Romei în epoca lui Iulius Caesar și Augustus (secolul I î. Hr.), următoarea conjuncție a coincis cu căderea Imperiului Roman de Apus și începutul Evului Mediu (sec. V d. Hr.), următoarea cu începutul Evului Mediu Târziu (High Middle Ages) (sec. X d. Hr.), conjuncția de după cu sfârșitul Evului Mediu și începutul Renașterii (la turnura sec. XV). La jumătatea perioadei de cinci sute de ani a modernității, a avut loc o opoziție a lui Neptun și Pluto, în punctul culminant al Revoluției Științifice, în toiul secolului XVII. În fine, cea mai recentă conjuncție Neptun-Pluto a coincis cu marea epocă fin de siècle a ultimelor decenii ale secolului XIX, și cu trecerea în sec. XX (1880-1905), și a dat startul ciclului de cinci sute de ani în care ne aflăm și noi astăzi.

Ciclul Neptun-Pluto și complexul arhetipal asociat acestuia cere un studiu separat și o analiză detaliată, pe care le voi oferi în altă parte. Ceea ce mai poate fi spus aici în treacăt e că, înafară de marile epoci care au marcat ascensiunea și declinul civilizațiilor indicate mai sus, alinierile ciclice majore Neptun-Pluto par să fi coincis de asemenea cu transformări deosebit de profunde ale viziunii culturale și experienței colective a realității, operate foarte adânc sub partea de suprafață a conștiinței colective. Putem recunoaște unele dintre temele caracteristice ale complexului în marele creuzet de distrugere și regenerare metafizică prin care a trecut cultura occidentală la ultima conjuncție Neptun-Pluto, de la sfârșitul secolului XIX – sfârșitul de epocă și pragul transformativ simbolizat de temele nietzscheene precum transvaluarea valorilor sau moartea zeilor care au guvernat spiritul occidental de mai bine de două milenii, disoluția subterană a credinței creștine convenționale și a presupozițiilor iluministe, avântul puternic al “inconștientului”, în mai multe sensuri (inclusiv prin conceptualizarea pentru prima oară a acestei idei), întrepătrunderea religiilor și tradițiilor culturale ale lumii și emergența în cultura occidentală a unor fenomene culturale și impulsuri arhetipale demult suprimate și prelung dezvoltate, care au condus la lumea extrem de dinamică a secolului XX.

Transformările fundamentale din timpul erelor Neptun-Pluto tind să iasă la suprafața vieții culturale într-o formă mai explicită în timpul alinierilor imediat următoare dintre Uranus-Pluto și Uranus-Neptun, adesea sub forma unor inovații creative și revelații bruște. Am discutat deja un astfel de val de evenimente și personalități atunci când am discutat schimbările revoluționare și epifaniile culturale survenite în timpul opozițiilor simultane Uranus-Pluto și Uranus-Neptun de la începutul secolului XX. Aceste imense impulsuri evolutive transformative din psihicul colectiv profund au determinat la rândul lor o erupție ciclică de creativitate și schimbare culturală intensă în timpul următoarei conjuncții Uranus-Pluto, din anii 1960. Iar asta ne aduce, în fine, la conjuncția Uranus-Neptun a vremurilor noastre.
 
 
 
 
Alte articole de Richard Tarnas în limba română:
Introducere în analiza astrologică arhetipală
Doi pețitori: o parabolă
Făurirea Sinelui, Dezvrăjirea Universului

Ciclul Uranus-Neptun: Transformări epocale ale viziunii culturale
Ciclul Uranus-Neptun: Revelații spirituale și apariția noilor religii

Ciclul Saturn-Pluto: Războaiele Mondiale, Războiul Rece și 11 Septembrie
Ciclul Saturn-Pluto: Ascensiunea conservatorismului
Ciclul Saturn-Pluto: Determinism istoric, Realpolitik și apocalipsă
Ciclul Saturn-Pluto: Curaj moral, înfruntarea Umbrei și tensiunea contrariilor
Ciclul Saturn-Pluto: Opere de artă paradigmatice
Însemnări asupra atacului de la World Trade Center

Rolul astrologiei într-o civilizație aflată în criză
Suflet și Cosmos
Cosmologia Arhetipală: scurtă descriere

Note asupra Dinamicilor Arhetipale și Cauzalității Complexe în Astrologie (I)
Note asupra Dinamicilor Arhetipale și Cauzalității Complexe în Astrologie (II)
Note asupra Dinamicilor Arhetipale și Cauzalității Complexe în Astrologie (III)

Idealul și Realul (I)
Idealul și Realul (II)

 
 
Sfaturi pentru astrologi
Sincron și Diacron: Rick Tarnas despre Cosmos și Suflet