Mircea Cărtărescu: Copilul etern al literaturii române

Posted by
Timp de lectură: 27 minute

 
 Mercur in Gemeni (V)
 
 

Cosmin Brehoi

 
 
Când mă gândesc la Mercur, îmi vine mai întâi în minte o imagine înfățișând un tip albastru, aproape transparent, cu ghete și caschetă înaripată zburând pe nori, cu ochelari rotunzi și trup puțin, adolescent șugubăț și în mâini cu un sceptru de aur, voios și sprinten mesager al zeilor, zeu puternic fără complexul puterii, alunecând pe aer cu viteza răspândirii zvonurilor.

În Legendele Olimpului, Hermes/Mercur ne este înfățișat ca progenitură rezultată în urma uneia dintre nenumăratele aventuri extraconjugale ale cutremurătorului Zeus cu nimfa Maia din Arcadia (Maia Maiestas în preluarea latinească): cea mai mare, cea mai frumoasă și cea mai timidă dintre Pleiade sau Atlantide, fiicele titanului Atlas și a nimfei Pleione. Hermes era

“viclean, şi hoţ, şi mincinos, dar şi isteţ, născocitor, bun de negoţ şi bun de gură. Pentru aceste multe daruri, cu care dânsul se născuse, Zeus l-a hărăzit pe Hermes curier în ceruri, zeu al negoţului, hoţiei, călătoriilor pe mare şi pe uscat, şi al născocitorilor.” (p. 31)

Există o legendă (Imnul către Hermes) despre momentele imediat următoare nașterii zeului Mercur/Hermes într-o peșteră de pe Muntele Cyllene, care vorbește despre felul cum ajunge el să devină mesagerul zeilor, și care ne spune și câte ceva despre iscusința sa în rolul de intermediar al comunicării spirituale, lui fiindu-i asociată crearea lirei. Hermes nu s-a născut direct în rolul de zeu al furturilor și al vicleșugurilor, ci a devenit patron al acestor “talente” dovedindu-și măiestria la câteva ore după naștere. Fire precipitată, aproape imediat după naștere el s-a plictisit, și ca urmare și-a căutat de lucru. Hermes îi fură mai întâi o cireadă de vaci zeului Apollo, apoi i se face foame, mănâncă o vacă, iar din măruntaiele ei și dintr-o carapace de țestoasă creează lira.

Acest aspect de nerăbdare și neastâmpăr este caracteristic principiului arhetipal al planetei Mercur, în special atunci când Mercur se află în Gemeni, predispunând la o nevoie extremă de varietate și schimbare.

Pe drum cu cireada furată a lui Apollo, el oferă sacrificiu zeilor o vacă (precis aceea din care mai devreme crease lira, exceptând măruntaiele folosite pentru corzile lirei), înființând astfel din primele lui zile sacrificiul ca formă de comunicare și rugăciune către zei. Liz Greene ne informează că există variante ale mitului în care Hermes jerfește de fapt două vaci, porționate egal în doisprezece, adică sacrifică una pentru fiecare zeu, inclusiv pentru el însuși! (Liz Greene, p. 5) Acest detaliu al poveștii este consecvent cu natura simbolică a arhetipului Mercur în astrologie, arhetip care are calitatea esențială de a se identifica fără probleme cu oricare dintre celelalte arhetipuri, reușind să manifeste virtuțile și umbrele lor ca și cum ar fi ale sale.

Continuând povestea, Apollo îl prinde, însă confruntarea ia o turnură neașteptată atunci când Hermes începe să-i cânte fratelui său vitreg din minunatul instrument, dezamorsându-i astfel furia. Apollo renunță la cireada sa în schimbul lirei, și iată de unde vine și cum a putut fi posibilă “muzica apollinică”, după acest prim târg purtat între cei doi zei, tranzacție în lipsa căruia Apollo n-ar mai fi putut să-și acompanieze cântecele care aveau să definească o componentă importantă a culturii grecești.

Mesager al zeilor, adică aș spune eu, punte între arhetipuri, Mercur este cel mai activ și cel mai sprinten din întreg panteonul Olimpian. Se trezește cel mai devreme, curăță palatele lui Zeus (funcția de ecologie a conștiinței, organizare a memoriei), toată ziua e la dispoziția voinței sale, iar noaptea este cel care trece umbrele celor morți în lumea de dincolo. Psihologic vorbind, înțeles ca punte între arhetipuri, dar și ca arhetip separat, Mercur poate fi interpretat ca o traiectorie a voinței ego-ului (Soarele), un adjuvant al intereselor acestuia, și un mijlocitor al înțelegerii legăturii cu celelalte aspecte ale personalității.

Acestea sunt lucruri cunoscute de mai toată lumea. Însă nu toată lumea știe ce înseamnă Mercur pentru astrologi. Cu atât mai puțin ce înseamnă Mercur în Gemeni.

În acest articol voi exemplifica întruchiparea arhetipului Mercur, urmărind cazul scriitorului Mircea Cărtărescu, o personalitate care prin felul în care vorbește și scrie, prin manierele sale, prin felul staturii, prin însuși faptul că aproape nu are fire albe în cap, dar mai ales prin capacitatea sa de comunicare ieșită din comun evidențiază acest arhetip. În harta natală a lui Cărtărescu, Mercur este la el acasă: la 1°27′ în zodia Gemenilor (retrograd).

Deși unii cunoscători de rând ai astrologiei ar putea atribui acest “retrograd” influenței unei stele rău-voitoare, lucrurile nu stau deloc așa. Mai degrabă, această poziție ar trebui interpretată ca o înclinație către introspecție, ca o anumită grijă și înfrânare față de cuvinte, ori ca o tendință de a rumina excesiv (sau doar exhaustiv) informațiile procesate. (Liz Greene, 48)

Cărtărescu nu prea se recomandă singur, dar se ocupă literatura sa de asta, în care a distilat și distilează încontinuu ca într-un multinivelat laborator alchimic întreagă propria-i experiență. Îl auzim zicând că “respiră literatură”, așa că locul prim unde-l vom găsi strălucind înțeles pe Mercur nu va fi altul decât în dimensiunea acestei hieratice pneuma, citită și integrată, dar mai ales suflată de autor peste paginile albe ale eternei și unicei Cărți. De asemenea, vom avea de investigat și anumite evenimente ale vieții lui, mai ales cele creatoare, în care s-ar putea dovedi prezente corelații grăitoare cu tiparele planetare.

Structura acestei scrieri este după cum urmează:

  • Mai întâi, voi naviga printre aspectele natale la Mercur ale autorului, urmărind să aflu cum anume este predispus Cărtărescu să comunice, să gândească, să ordoneze fenomenele universului său mental.
  • Apoi, voi urmări câteva elemente biografice și tranzitele aferente, întrebând aceste elemente, iarăși, ce-au ele a face cu gândirea și viaţa omului.
  • După care voi exemplifica anvergura lui Mercur (în poziție de domiciliu) în scriitura lui Cărtărescu, făcând apel la două dintre cele mai valoroase opere ale sale, Levantul şi Orbitor.

 
 

I.
Scurt excurs în natalitatea autorului

Începuturile literare ale lui Cărtărescu sunt foarte timpurii:

“Am început să scriu citind. La 9 ani m-am apucat să scriu un roman istoric care avea doar vreo 15 pagini, dar aveam impresia că am scris Biblia. Scriam cu încăpăţânare.”

Nu pare greu de crezut, când pentru autorul nostru literatura este (sublinierile-Mercur):

“ca un fel de secreţie a unei cruste, a unei carapace, a unei ţeste şi pe ea o văd ca pe un organ al corpului meu aşa cum craniul meu este un organ al corpului meu pe care nu ştiu când l-am secretat, dar pe care, totuşi, eu mi l-am construit ca să adăpostesc partea cea mai bună din mine – creierul meu, mintea mea, adică partea care este cea mai adevărată din mine.” (dintr-un interviu acordat publicației Gândul)

În aceste precizări se poate observa limpede poziția dominantă a arhetipului mercurian în viața scriitorului. Literatura, faptul de a strânge sub cupola minții informații și proiecții, viziuni și intenții, și de a le așterne pe hârtie, pentru a cultiva o relație cu un Altul mereu inaccesibil la modul absolut, dar pe care autorul trebuie întotdeauna să încerce printr-un salt în abis să-l acceseze, să-i transmită experiența sa. Literatura este un canal de comunicare preferat de Mercur, bine potențat în zodia Gemenilor, arhetipul diseminării cunoașterii.

Dar anticipez, cărțile mai târziu. Să studiem un pic aspectele natale la Mercur în astrograma lui Cărtărescu. Aceste aspecte vor dezvălui anumite predispoziții înnăscute ale autorului în ceea ce privește planul mental.

Un aspect important este conjuncția Soare-Mercur (9°21′). Aici Mercur se află la o distanță foarte mică de Soare, iar conjuncția se întâmplă să odihnească și pe Mijlocul Cerului, poziție rezervată rostului în societate. Astrologii au păreri împărțite despre această poziție, Mercur “ars de Soare”, unii susținând că ar putea diminua obiectivitatea și potența subiectivitatea (consecvent cu subiectivitatea aproape maladivă, care atinge cote dureroase în scrierile lui Cărtărescu), ceea ce în schimb ar genera o puternică identificare cu propriul sistem de credințe (iarăși, la fel și în cazul nostru, însă aici identificarea ia forma unei înglobări universale a șirului mereu crescând de paliere al lumii în sistemul credințelor proprii). Totuși, alții susțin că o astfel de conjuncție poate funcționa într-o manieră sinergică și pot contribui la o mai bună capacitate de a comunica și de a-și exprima sinele.

Cel mai strâns aspect natal dintre cele care ne interesează este un sextil Mercur-Uranus (1°52′). Acest aspect face din Cărtărescu un gânditor progresist, spontan, inovativ și cu o mare afinitate către transformare și libertate, și-l predispune la un grad ridicat de mobilitate, mentală și evident – literară. Mai mult, adesea un aspect între Mercur-Uranus dă genialitate, un fel de a gândi unic şi o intuiţie foarte pătrunzătoare. Uneori, e drept, Cărtărescu poate să-i facă pe cititori să se scarpine nedumeriți în creștetul capului, citind lucruri precum:

“manuscrisul îmi înveleşte scoarţa cerebrală şi bolta-nstelată îmi înveleşte manuscrisul, şi fiecare cuvânt se leagă, în sus şi-n jos, de-un neuron şi de-o stea.” (Orbitor. Corpul)

Consider că operele sale cele mai valoroase sunt într-adevăr unice ca stil în literatura noastră, aducându-i un parfum proaspăt și o tendință către sincronizarea cu mișcarea literară mondială dominantă, și anume postmodernismul. Cărtărescu este un mare iubitor al scriitorilor generației Beat și al postmoderniștilor americani, fiind profund influențat de aceștia, și împărtășește cu Allen Ginsberg poziția lui Mercur în Gemeni. El este un înnoitor, și un scriitor căruia îi plac experimentele (unul dintre aceste experimente este Levantul, asupra căruia voi reveni în partea a III-a).

În ordinea puterii, urmează un aspect de careu Mercur-Marte (2°32′)

Careul sugerează o tensiune generatoare de mare energie combativă, și o tendință puternică de afirmare în comunicare, o puternică asertivitate literară prin minte, cuvinte, scris și, deci, literatură. Muncitor, ardent și energic, uneori pixul lui Cărtărescu devine tăios, sarcastic, mai ales în publicistica sa. Un exemplu este articolul ditirambic “Baroane!” scris ca o invectivă la adresa lui Adrian Năstase, pe vremea când era numit “El Însuși”, publicat pe 23 noiembrie 2004 (pe un tranzit Marte conjunct Uranus, ambele în careu cu Mercur), care avea să dea și titlul unui volum de publicistică, şi care se potriveşte foarte bine şi peisajului politic din ziua de azi:

“Se zice că ești social-democrat, Baroane. Și că toți din jurul tău sunt social-democrați. Că vreți dreptate pentru toți și protecție socială. Cum dreptate, când sunteți putred de bogați? Și când toți ceilalți sunt putred de săraci? Asta-i dreptate, Baroane? Ce social-democrat stă călare pe saci de bani? Ce social-democrat are fabrici și ferme și conturi în bănci elvețiene? Ce social-democrați mai împart o țară-n felii ca pe-un tort și cumpără deodată jumatate din Delta Dunarii? Prietenii tăi din Internaționala socialistă?”

Titlul acestui volum este o referinţă livrescă directă la pamfletul lui Arghezi împotriva ambasadorului Germaniei din România, publicat în 30 septembrie 1943, în “Informaţia zilei”. Acest caracter de luptător social (Marte-Uranus) pe care-l împărtășește cu modelul său, Arghezi, Cărtărescu îl explică foarte bine în următorul citat:

<<Practic, scriitorul a trăit în condiţii austere, a trăit (în) epoca Foamei, a Frigului şi a Fricii, fapt care i-a consolidat concepţiile din prezent: “e motivul pentru care n-am putut fi niciodată un om de dreapta sau, mai curând, am putut fi raţional, dar niciodată sufleteşte. Fără să fiu nici un om de stânga, ştiu de ce e nevoie de protecţie pentru cei slabi, cei fără noroc, fără şanse, pentru cei care nu fac faţă într-o lume a performanţei. Sunt la mijloc între cruzime şi populism, fără să ader nici la una, nici la alta“>>

Aici evidențierea puternică a lui Mercur în harta lui Cărtărescu îl predispune la oarecare indecizie cu privire la poziția politică pe care și-o asumă. Preferând în mod tipic sinteza, și conștient că nici o latură a spectrului politic (sau a vreunui spectru în general) nu este superioară celeialte, Cărtărescu alege să-și făurească propria viziune, îmbinând elemente de stânga și de dreapta, dar menținând distanță egală față de fiecare dintre ele.

Recent, Cărtărescu și-a dedicat energia mercuriană exclusiv literaturii, motivând că:

Scrisul jurnalistic e cel mai mare duşman al scrisului literar. Te scoate din mână ca scriitor şi nu îţi aduce decât necazuri.”

În plan literar, el a fost criticat de multe ori pentru naturalismul și prozaicul unor descrieri, însă cred că tot ce face în cele mai criticate dintre scenele sale este să înfățișeze realitatea așa cum este ea câteodată, dând un contur mai verosimil anumitor personaje. Cărtărescu nu este nici pe departe o persoană vulgară, însă prin natura acestui aspect, opiniile și literatura sa sunt condamnate să înţepe, irite, rănească, stârnească controverse (Marte).

Mai găsim o opoziție între Mercur-Saturn (2°48′)

Componenta “umbroasă” a acestui aspect este un complex de inferioritate, care, spun psihologii, de multe ori este în același timp un complex de superioritate, sau reversul acestuia. Dacă e să înţelegem romanul Orbitor ca unul autobiografic, ceea ce într-o bună măsură este (motiv pentru care Cărtărescu a fost criticat ca fiind grandoman, de pildă), încă din copilărie Cărtărescu a avut probleme de integrare în spațiul cotidian, a fost timid, iar părinții săi, oameni simpli, au fost de multe ori depășiți de firea contemplativă, melancolică, pe scurt – stranie, a unui viitor scriitor de talie națională. Însă, iarăși, la fel ca în cazul careului, și acest aspect poate fi sursa unei mari energii disciplinatoare.

Opoziția tinde aici să conducă la o interacțiune dialectică profundă între planul activității mentale (Mercur) și domeniul limitelor (Saturn). Cărtărescu este într-adevăr un scriitor disciplinat, care face uz de un efort imens când se așează în fața hârtiei albe. A spus-o în repetate rânduri, și tind să cred că nu era vorba de o laudă, că nu obișnuiește să facă ștersături și să revină asupra a ceea ce a scris.

[“– Reveniţi asupra a ceea ce aţi scris?
– Nu, niciodată. Manuscrisele mele sunt curate. Cel mult dacă am un cuvânt modificat pe pagină… Puteţi vedea caietele mele, sunt curate. Scriu 500 de pagini dintr-o răsuflare, de la un capăt la celălalt, fără reveniri, fără tăieturi…”]

Urmează un careu Mercur-Pluto (5°13′), aspect tensionat, de asemenea o posibilă sursă de energie primordială și impuls către evoluție și depășirea condiției (mentale) actuale. Acest careu poate sugera o mentalitate dominatoare, obsesivă, fixistă (ceea ce răzbate din Jurnalul scriitorului, dar și din scrierile de ficțiune, “obsesia” fiind o temă predilectă în mai multe dintre acestea). Totodată, careul cu Pluto predispune nativul la o capacitate ridicată de concentrare și la o voință puternică, o minte inflamată sau ușor inflamabilă, și o predispoziție către ceea ce este ascuns, tenebros, misterios în propriul sine, către a-și examina profunzimile sufletului până la porţile iadului care se află în fiecare dintre noi.

Mărturie pentru această autoexaminare (Mercur) cu rol cathartic (Pluto) stă universul fantastic extrem de complex din romanele sale, univers conturat evident în jurul axului central al personalităţii scriitorului, univers creat introspectiv şi manifestat fabulos. Este important de reiterat aici motivul literar din Orbitor al scriiturii care mântuiește, Cărtărescu scrie pentru a se salva de el însuși, de daimonul care-l locuiește și care îl îmboldește să scrie mereu. Prin acest aspect, Cărtărescu este predispus să coboare în Iad, în haosul lipsei de înțeles, frizând nebunia spre a-şi elibera propria voce, şi astfel pentru a recupera esenţa autentică a fenomenelor.

Aceste două careuri discutate pana acum, Mercur-Marte și Mercur-Pluto, sunt legate printr-o opoziție între Marte și Pluto, așadar cele trei planete formează un careu în T, alimentând expresia lui Cărtărescu cu o energie mentală vulcanică și o tendință către gândire obsesivă.

Am putea ilustra tendința lui pentru obsesie printr-o intrare din Jurnal, din 10 aprilie 1994, pe un tranzit al lui Pluto în sextil cu Mercur natal (care activează și configurația numită mai sus), care a scos la iveală dimensiunea plutoniană printr-o auto-ironie savuroasă:

Dimanche. Și, of course, tourterelles {turturele}. M-am obișnuit cu gândul impotenței, inteligența mi-atârnă moale între pulpe, deși universu-și rotește înaintea mea rotunjimile inf(l)amante și-mi pune în față o gaură neagră. A fost o primăvară ca o femeie goală, roză, cu o libelulă oprită pe un sfârc și cu un craniu de hârtie în loc de cap. Pe acest craniu ar fi trebuit să scriu un poem, dar o altă pasiune – sau nevoie – m-a cuprins, și l-am folosit până la urmă drept toilet paper.

Vocea mea de acum e spartă și scârțâitoare. Nu mai cred în mine. Peste zece ani … Ce dracu voi fi? Dar peste un miliard de miliarde de yugas? Totuși – ce nebunie!- scriu Orbitor!” (pag. 317)

În fine, dintre aspectele natale, mai avem de discutat un careu Mercur-Jupiter (7°05′). Chiar dacă formează un aspect mai larg, relaţia dintre aceste două planete, și, respectiv, arhetipuri, este una de natură să-l predispună pe Mircea Cărtărescu la o expansivitate remarcabilă în domeniile guvernate de Mercur. Planuri grandioase, și opere pe măsură (dat fiind “stresul” din partea lui Saturn), se concretizează în scriitura generoasă, diversă și extrem de bogată în referințe livrești a autorului. Acest aspect furnizează, deci, o tendință către o acumulare aproape necontrolată de cunoștințe, însă în persoana lui Cărtărescu aceste tendințe expansive au dat fără îndoială roade: în primul rând, el e un cititor profesionist, un dependent de lectură, iar influențele marilor autori în opera sa (Pynchon, Kafka, Borges) sunt ușor observabile, semn că aceste experiențe livrești au fost distilate corespunzător și integrate în stilul propriu al autorului.

Mai mult, tot această poziție natală îl predispune pe autor la momente de inspirație înaltă și de accesare a unei înțelepciuni cuprinzătoare, la o plăcere deosebită de a călători, care stimulează mintea. Pe de altă parte, la limită, careul Mercur-Jupiter se poate manifesta mai dificil, contribuind cu o tendință către hiperactivitatea minții, logoree verbală și exces de zel. Totuși,
 
 

II.
Câteva elemente biografice și tranzitele astrologice aferente

L-am numit pe Cărtărescu “copilul etern al literaturii române”, iar acum am să explic de ce. Arhetipul lui Mercur în Gemeni, după cum am spus, se manifestă plenar în persoana acestui autor. Mercur este un simbol al tinereții, zeu cu trup de adolescent. Trupeşte Cărtărescu aduce cu un personaj adolescentin, dar nu imatur: vocea caldă, părul negru, trupul care-a refuzat să crească mătăhălos ca al altor bărbați de 60 de ani – aceste trăsături nu pot fi dezlegate de componenta lor psihologică. Atât sufletul, cât și trupul, sunt vehicule de manifestare ale arhetipurilor. Să mai insist asupra faptului că e născut pe 1 iunie?

Încă de la Jung avem conceptul arhetipului puer aeternus, însă acest concept trebuie dezbrăcat de

conotațiile sale peiorative în cazul lui Cărtărescu. Sigur, mulți puer aeternus nu sunt decât oameni întârziați într-o mentalitate de adolescent, și pot apărea chiar monstruoși, însă cei cărora le este hărăzită această tinerețe fără bătrânețe pot scoate aur din această condiție a sufletului lor.

Pe 3 mai 1994, în timp ce Uranus în tranzit începea un trigon la Mercur natal, Cărtărescu are o revelație:

“După 1989 generația mea s-a maturizat brusc, forțat, pe când eu nu reușesc să mă maturizez. Oroarea mea pentru viața “matură” (“socială” și “culturală”, importantă și responsabilă) a fost un avantaj al meu înainte, dar acum este instrumentul eclipsării mele. Totuși, cred în absolut [că] ce va conta va fi maturizarea artistică, acea seriozitate naivă a adolescentului. Am fost odată acolo și tot ce pot spera este să mă pot întoarce – să mă-ntorc înainte. Să înaintez regresând, asemenea planetei în recesie.” (Jurnal 1990-1996, p. 385)

Nucleul volumului de nuvele Nostalgia, romanul Travesti, şi o parte consistentă a trilogiei Orbitor, gravitează în jurul copilăriei, adolescenței și a nostalgiei omului adult față de acea perioadă magică a vieții noastre, când încă nu s-a întâmplat necazul cel mai dureros: atrofierea glandei thymus. Acest lucru este inevitabil, i s-a întâmplat cel mai probabil și lui Cărtărescu, deşi este la fel de posibil să nu –
însă esenţial este că el se întoarce nostalgic în anii formării sale ca om, pentru a-și descoperi rădăcinile experiențiale ale psihologiei sale și pentru a ne trimite și pe noi, cititorii, fiecare în lumea fanteziei sale de dinainte de momentul fatal, maturizarea.

În continuare, voi trece în revistă doar câteva dintre evenimentele biografice care se corelează cu tranzite la Mercurul natal al autorului.

  • Pluto-Mercur (trigon), aprile-mai 1974: Câștigă premiul I pe țară la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română, eveniment care îi declanșează dorința de a urma Facultatea de Litere. Acest eveniment va fi premisa fundamentală pentru începerea carierei de scriitor, în timpul facultății.
  • Saturn-Mercur (trigon), ianuarie 1980: Publicarea volumului de poezii Faruri, vitrine, fotografii îi aduce premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980, care avea să deschidă o serie de 15 premii literare în toată “cariera” sa. O încununare a succesului într-o competiție acerbă între membrii generației optzeciste:

    Fiecare vroia sa fie cel mai bun. Cand unul dintre noi citea un poem foarte bun, care placea tuturor, ne duceam acasa montati sa scriem unul si mai bun. Tin minte ca faceam si o gluma: cand ne aparea cate o carte de versuri, ii atasam de un firisor o lama de ras pentru ca prietenii nostri sa-si taie venele de disperare.”

  • Jupiter-Mercur (careu), iunie-iulie 1980: Își dă licența cu o teză despre Eminescu, publicată ulterior în volumul Visul chimeric. Un studiu foarte amplu și diversificat ca abordare (Jupiter), și o sinteză ce-și trage seva din mai multe domenii ale gândirii umane (psihologie, filosofie, ficțiune), teza este o încercare ambițioasă de reinterpretare a poeziei lui Eminescu ca o direcție fundamentală de cunoaștere, interpretare care evidențiază o serie destul de exhaustivă de arhetipuri poetice, mergând până la a degaja anumite complexe psihologice eminesciene și chiar de a circumscrie masca (persona) eminesciană.
  • Uranus-Mercur (inconjuncție) / Saturn-Mercur (inconjuncție), aprilie 1988: scrie o carte unică în limba română, epopeea postmodernistă Levantul, în care este înfățișată într-un decor fanariot aventura lui Manoil, june poet, luptător pentru emanciparea neamului său (Uranus), și vizionar căutător al adevărului, supus la o serie de încercări dificile pentru a-l dobândi (Saturn). Interesant este că în această epopee ne întâlnim cu cei mai mari poeți români, care sunt un fel de ghizi ai lui Manoil, și cărora Cărtărescu le imită stilul literar cu o mare finețe, după cum îl descriau înțelepții din vechime pe Mercur: “Te modelezi după toate formele lor și te transformi în toate calitățile lor.”

El uzează exemplar tehnicile postmoderniste, și chiar de pe urma unui astfel de procedeu am avut acces la o dată precisă din mijlocul creației acestei epopei. La sfârșitul cântului al optulea, naratorul epos-ului coincide cu persoana reală a autorului, deci Cărtărescu însuși devine personaj în cartea sa, scriind:

Uf, s-a dus și cântul ista. Ostenit sunt peste poate.
O să treacă oare anul pân-o să le văd pe toate
Isprăvite? În o sticlă fumurie-o sta macheta
Dă corăbioară sveltă, migălită cu penseta?
La ce bun? Doi ani din viață pentru astă jucărea…
Uneori îmi pare vană, alteori mi-e dor de ea
Și cetesc la întâmplare… Nu știu, nu știu ce să spui
E întâi april din anul 88, prea soare nu-i.
În bucătărie țacăn la mașina mea de scris…
Arde tare aragazul, nici un ochi nu e închis
.”
(Levantul, cântul al optulea)

  • Saturn-Mercur (sextil), 23 decembrie 1996: Apare primul volum din Orbitor, “Aripa Stângă”, în urma unui travaliu intelectual extrem: “Nu pot scrie nici o literă la O și nici nu-i de mirare după întreruperea de câteva săptămâni, nu numai a scrisului, ci a oricărui proces mental. Nici măcar n-am trăit în toate zilele astea. Și urmează încă vreo săptămână de sufocare…” (Jurnal, intrare din septembrie 1995, când manuscrisul intra în ultima fază de redactare)
  • Saturn-Mercur (careu), iulie 2007: publică ultimul volum al trilogiei Orbitor, “Aripa Dreaptă”, cel mai controversat din întreaga serie, volumul care detaliază viața în comunism cu întreg sordidul ei.

 
 

III.
Mercur în opera literară

Nu am trecut în revistă nici pe departe toate evenimentele biografice şi literare din viaţa lui Mircea Cărtărescu care au avut o legătură cu cu al său Mercur în Gemeni, însă pentru moment este de-ajuns. Acum voi trece la ultima parte a acestui articol, care urmareste sa evidentieze natura puternică a arhetipului lui Mercur și cele mai importante teme legate de acest arhetip care străbat operele de ficțiune ale lui Cărtărescu. Voi avea în vedere două momente paradigmatice din creația autorului, Orbitor și Levantul.

Am mai adus în discuţie faptul că Mircea Cărtărescu, la fel ca orice personalitate marcantă, a avut şi are parte de foarte mulţi detractori – unii îi reproşează că descrierile sale metafizice n-au de fapt substanță, alții că scrie zeci de pagini fără să spună, în esență, nimic (trasatură enumerată de altfel printre defectele Gemenilor), în fine alții îi reproșează chestiuni legate de conduita sa politică – însă multe pagini din literatura sa, prin frumusețea lor, dezmint aceste acuzații şi ne reamintesc că nu există criteriu moral, politic, ori estetic care să poată înlocui în judecarea artei criteriul pur al frumuseții și parfumului experienței generate de ordinea cuvintelor.

Scriitorul este un artizan, el pune în ordine cuvintele astfel încât ele capătă sau nu strălucire. Și cred că exemplele pe care le voi da vorbesc de la sine prin frumusețea lor. În afară de asta, vom corela aceasta frumusețe cu cerul astrologic de la momentul scrierii operelor.
 
 
Levantul
Am mai spus mai sus că în Levantul, Cărtărescu folosește un procedeu postmodernist cu mare succes, spre cinstea operei sale. Acest procedeu se numește pastișă, tradus de profani în imitație, simulacru, însă cred că se adaugă la această imitație un atribut valoric, pentru că nici o imitație artistică nu este aceeași imitație perfectă pe care o facem cu calculatorul, copy-paste.

În această epopee Cărtărescu imită stilul marilor poeți ai literaturii române, fără să-i menționeze
explicit – însă versurile vorbesc de la sine. Epopeea lui Cărtărescu ne poartă prin fiecare curent și aspect al literaturii, pornind de la originile baladești ale unor scrieri precum Dan, căpitan de plai, trecând prin romantism și idealism, vizitând clasicismul cu tentă naționalistă al pașoptismului și neevitând chiar recreația unei nopți Walpurgice autohtone, o noapte a ielelor”, pe modelul celei din Faust-ul lui Goethe. Am exultat citind aceste rânduri de o mare frumusețe și de o extraordinară tehnică, dar mai ales de o minunată empatie literară.

Cărtărescu scrie practic un manifest, demonstrând din ce rădăcini își trage seva literară, rădăcini de arbori seculari de pe cele mai înalte vârfuri ale literaturii române: Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia. Dintre scriitorii români, aceștia sunt cele mai importante modele ale lui Cărtărescu. Interesant este că el însuși devine personaj în această carte, și totodată devine una dintre statuile care îl vor iniția pe Manoil. Aici Cărtărescu propune o imagine interesantă, căci filiația directă este înfățișată foarte puternic: din piciorul lui Arghezi răsar alte două statui, Nichita Stănescu și Cărtărescu.

E interesant că autorul nostru se pune pe același plan cu Nichita Stănescu, ca și cum ar fi fost colegi de epocă. Interesant de menționat aici este avântul pe care Nichita Stănescu i-l dădea în perioada debutului său din 1981, atunci când era acuzat de plagiat de unele voci ranchiunoase că poemul său, “Căderea” este un fals construit din tăieturi și lipituri din alte texte.

Într-adevăr, “acuzația” este întemeiată, însă procedeul nu este cu nimic de condamnat, mai ales întrucât acele cuvinte capătă o dimensiune nouă în economia acestui poem. Cărtărescu se apără de aceste acuzații într-un articol din România literară publicat la data de 8/02/1981, cu titlul “Precizare”, întocmai pe un tranzit Marte-Mercur (careu). În urma acestui scandal, o săptămână mai târziu, pe 16/08/1981 (trigon Soare-Neptun ) primește o scrisoare caldă din partea lui Nichita Stănescu, în care este “certat” că s-a coborât să-și apere opera, când opera trebuie de fapt lăsată să se apere singură. Este clar că autorul nostru a integrat perfect sfatul lui Nichita dat cu “salut certăreț și solidaritate frățească”, pentru că nu l-am mai văzut pe Cărtărescu să se mai fi bătut pentru scrierile sale, lăsându-le să-și urmeze propriul curs. Iată ce spune chiar el despre viața cărților sale, într-un interviu recent:

Nu-mi recitesc cărțile terminate. Pentru mine, doar ultima, cea la care încă lucrez, există cu adevărat. Celelalte stau cu spatele la mine, privind în largul marelui ocean de cititori virtuali. Ele aparțin de-acum lumii. Kafka scria că viața unei cărți începe cu adevărat din clipa în care autorul ei a murit și nu mai poate face nimic pentru ea. Totuși, autorul nu trebuie să moară fizic ca asta să se-ntâmple. Din punctul de vedere al cărții, el moare când a terminat-o. Orice carte terminată e singură și orfană.”

Am văzut care sunt modelele cele mai importante din literatura română ale lui Cărtărescu, și că există de asemenea rădăcini în literare în unele opere universale (Faust). Aici trebuie insistat asupra mijloacelor prin care Cărtărescu învață de la modelele sale: foarte tipic pentru Mercur este să fie adolescentin, adică să se poarte copilărește. Copiii învață imitând, mimesis-ul
are o funcție de adaptare la planul ontologic al realității, cu alte cuvinte conceptul existenței este deprins prin joacă, o altă temă des întâlnită în scrierile lui Cărtărescu, de exemplu în REM sau Mendebilul (vol. Nostalgia). În cazul unui Mercur puternic, limbajul (iar jocul reprezintă un tip special de limbaj, cu o dimensiune sacră) este o imitație a realității, nu doar o formă mai mult sau mai puțin adecvată de expresie a acesteia. Pastișele lui Cărtărescu nu sunt altceva decât o manifestare a arhetipului jungian al Trickster-ului (pe modelul căruia este creat și personajul Peter Pan), care revelează esența lucrurilor prin joc.

Să revenim acum la epopeea noastră. Manoil, personajul principal al epopeii, este construit după modelul unui nou Dionis, de data asta unul comic, spre deosebire de cel eminescian, unde prima tragicul. Manoil are un discurs patetic, cu tentă naționalistă, atribuindu-și misiunea de a-l ucide pe tiranul de la conducerea Valahiei pentru instaurarea democrației.

Rezumând pe scurt firul epic, în călătoria sa, Manoil este inițiat în mai multe planuri ale realității de niște statui de altfel mute și nemișcătoare (marii poeți), care prind viață magic și-și recită fiecare vorba de duh.

Plasați următoarele versuri lângă orice poem de Eminescu și vedeți dacă găsiți deosebire:

“De ce din umbra-mi ai fugit? / De ce n-auzi chemarea-mi?
În crângul vechi şi liniştit / Să vii o clipă baremi,

Şi lin al apei scânteiat / Să-ţi lunece pe pleoape-ţi…
În tristul somnului regat / Intrarea să o capeţi.

Tu pleoapa ta o-nchide blând / Sub crengele-n murmure
S-auzi doar stele lunecând / Pe vârfuri de pădure.

Şi feţei tale-ntoarse-n vis / O zână să-i răsaie,
Sub văl e chipul ei închis / Şi pletele bălaie.[…]

Aşa mă ispitea odat / A codrilor mireasmă,
Ce inima mi-a sfârtecat / O turbure fantasmă.

De-atunci strein prin lume trec / Cum peste mare luna,
Şi-mi vine-un gând: să mă înec, / În valuri, totdeauna.

Să zac sub apele pustii / Închis pe veci în raclă,
Vegheat de-o stea ce-o răsări / Pe boltă, ca o faclă.”

Pastișa dă ceva foarte apropiat de senzația produsă de o poezie de-a lui Eminescu.. Îi reușește și cu Ion Barbu, de data asta am să citez poezia și-am s-o alătur unui original.

 

Cărtărescu, Levantul:
Ion Barbu, Joc Secund:

Numit ţinut, grup simplu, falsă landă
La soarele pontifical întors.
Plug străveziu în recea Helgolandă
Văditului tras cu compasul, tors.

Retează emisfere, netezeşte
Lunulele spre planul sterp, mai pur.
Minune! Sfânta nu mai dogoreşte.
Mareea Lunii creşte la Mercur.

Aici triumf? În spirit, unic, plugul
La valea divulgată s-a ciobit.
Triumf revers, cum al planetei crugul,
Recesie , dar rai şi nenuntit.

Din ceas, dedus adancul acestei calme creste,
Intrata prin oglindă în mantuit azur,
Taind pe inecarea cirezilor agreste,
In grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică insumarea
De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi
Si cantec istoveste: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimba sub clopotele verzi.

De fapt, ambele sunt autentice. Aceste poeme vorbesc despre un Mercur potențat la maximum, adică despre un Mercur care devine una cu fiecare dintre aspectele polare ce formează dualitatea existenței.

După cum aflăm din cântul al VIII-lea al acestei epopei, pe 1 aprilie 1988 intra în ultima treime de timp dedicată scrierii operei. Dacă la 1 aprilie erau încheiate două treimi dintre versuri, ultimul cânt (al 12-lea) era scris în jurul datei de 30 octombrie, după cum iarăși ne informează chiar Levantul. În orice caz, cartea nu a apărut decât doi ani mai târziu, după căderea comunismului.

Între aceste date Mercur a primit aspecte din partea mai multor planete:

  • Marte-Mercur (trigon și careu) – am putea corela acest tranzit cu lupta lui Manoil, eroul romantic care caută emanciparea neamului său, care în ultimele patru cânturi (VIII-XII) se apropie de final.
  • JupiterMercur (conjuncție) – epopeea s-a rotunjit de fapt în aceste luni, căpătând forma finală după ce Cărtărescu a legat toate firele intertextuale în povestea “inițiatului” Manoil.

Aceste aspecte care ne oferă o privire în interiorul laboratorului de creație de la acea vreme al autorului, mai întâi într-un aprilie jalnic şi rece în care fiecare ochi al aragazului arde (încălzirea la aragaz era ceva firesc în comunism), apoi într-un octombrie la fel de mizerabil şi rece, în aceeaşi bucătărie:

E octombrie 30.
Lucrez în bucătărie. Suflu-n degetele reci.

Gaze sunt mai mici ca unghia, ca petale dealbăstrea.
Zaţ de nechezol mânjeşte fundul ceştii de cafea.

Sunt pe masă doar borcane nespălate, şi-un cuţit:
Se reflectă-n lama-i oablă chipul meu nebărbierit.

Un borcan de Ness cu zahăr. Pe perete calendar
De hârtie cu o poză: un amurg de chihlimbar

Şi copaci gălbui, rugina ce-şi împrăştie în zona Lacului.”
(Levantul, cântul al XII-lea)

Fie și numai simulările atât de perfecte ale stilului de comunicare lirică a acestor mari poeți fac din Cărtărescu un maestru al comunicării lirice. Pentru cei curioși o selecție a pastișelor din Levantul. În continuare vom investiga poezia sub formă de roman din scrierea Orbitor:

“Scriu poezie sub forma de romane acum. Si ma consider poet chiar si astazi, desi poezie propriu-zisa, ca gen literar, n-am mai scris de 13-14 ani. Eu cred ca poezia este un fel de a intelege si de a cunoaste lumea, asa incat cine a fost poet de la inceput va ramane poet pentru totdeauna.

 
 
Orbitor
Un alt punct de forță în opera scriitorului este trilogia Orbitor. Pe scurt, aici Cărtărescu încearcă o investigare și o cuprindere a Totului, categorie cu implicații revelatorii. Romanul este o metaforă multi- stratificată a Sinelui, și aici vreau să spun că prinde în sine nenumărate povești și personaje în foarte variate spații și timpuri, reale, onirice sau pur fantasmagorice, povești care sunt descrise uzând de unele tehnici narative și discursive impresionante.

Existența este tradusă aici într-un cosmos hiperreal, și este rebotezat “texistență” (text, comunicare-Mercur): Totul este de fapt o singură Carte care se scrie singură, povestea unui tânăr scriitor, Mircea, (alter-ego al autorului) care scrie el însuși la o carte, această scriere ajunge să se confunde cu marea Carte, când multitudinea de semne mistice și de viziuni îl pun pe acesta pe drumul către aflarea Adevărului. N-am să intru în detalii, căci o descriere detaliată a acestei cărți ar putea ajunge ușor o altă carte, poate chiar Cartea, însă am să insist puțin asupra a două personaje importante din roman.

Mercur este zeul care a introdus pentru prima dată ideea de sacrificiu divin, și de atunci muritorii au putut comunica cu zeii. Este de asemenea cunoscută funcția sa de mesager al zeilor și oamenilor, și am menționat deja la începutul acestui articol faptul că tot Mercur/Hermes era zeul care conducea sufletele morților în lumea subpamanteana a lui Hades (psihopomp). Mercur este un un călător între lumi, zburând într-un du-te-vino continuu și amețitor între cer și pământ, între lumea arhetipurilor și lumea cotidianului.

Se profilează astfel în cadrul discuției despre Mercur un detaliu interesant. Fiind călător și punte între lumi, Mercur ne dezvăluie un univers holografic. Această idee este sinonimă cu modelul alchimic al simetriei dintre microcosmos și macrocosmos, și poate fi cuprinsă foarte ușor din sintagma “precum în cer, așa și pe pământ” (“as above, so below”). Universul holografic este numit așa pentru că este format din fractali, așa cum fiecare pagină din Orbitor este scrisă ca să reveleze întreaga Carte, ca-ntr-o colecţie infinitezimală de puncte Aleph. Din Jurnal său aflăm că modelul holografic al universului îi este cunoscut autorului, care îl aplică conștient în construcţia tehnică a romanului său:

“Nu simt nevoia să spun ceva, ci să fiu aici, mă folosesc de fiecare pagină ca de-o lentilă care-mi focalizează o stare interioară altfel indescifrabilă, ca de-o grilă într-un rebus abstrus. Într-un fel, foaia însăşi e cea care scrie, care-şi revelează cerneala simpatică la lumina caldă a gândirii mele. Orice foaie e pre-scrisă și le conține într-un fel, în grosimea ei, holografic, toate textele. Tu doar o luminezi sub un anume unghi, care e toată contribuția ta. Dar poți căuta toată viața acea unică înclinație, în lipsa căreia totul e ecolalie, palilalie, glosolalie, balbism” (din Jurnal 1990-1996, extras de pe coperta a IV-a)

Cu toate că amestecul de fire narative și personaje este pentru cititorul leneș sau mai tradiționalist ceva inextricabil, supă de mistere de necuprins cu mintea, există un fir narativ simplu ce poate fi extras și urmărit în câteva cuvinte, și care spune multe chiar despre Mercur în Gemeni. Tânărul scriitor este practic un ales al lui Dumnezeu, care va fi inițiat de un hierofant numit Herman în misterul propriei vieți. Mircea află că el este doar o jumătate dintr-o pereche de gemeni, și ajunge să-l obsedeze dorința de a-l întâlni pe acest frate geamăn al său, Victor. Un sentiment al incompletitudinii îl mână pe acea poartă a misterelor dincolo de care va fi trecut de Herman.

Cine este deci acest Herman, cu parfum de mitologic Charon? Este un ghebos alcoolic, care locuiește un etaj mai sus (simbolic, mai aproape de cer, de fapt într-o sumară mansardă) decât etajul superior al blocului bucureștean al micului Mircea, cu rol de inițiator în misterul înţelegerii îngemănării intrinseci esenței lucrurilor. Această idee alchimică a existenţei este rezumată prin formula “coincidentia oppositorum”, care se referă la starea de relativ echilibru dintre termenii opuși . Pentru a înţelege armonia contrariilor din Natură și împreună-lucrarea acestora, alchimistul este nevoit să urmărească cu întreg sufletul armonizarea contrariilor din propriul Sine.

Vehiculul acestei armonizări este, pentru Herman, Cartea, ceva deloc inofensiv şi gratuit, ci cale către mântuire. Potențarea acestui motiv al Cărții/cunoașterii până la a o numi “mântuitoare” este o altă dovadă a poziției privilegiate a lui Mercur în harta natală a lui Cărtărescu.

Câteva cuvinte despre “carte”, din gura lui Herman, direct din Orbitor:

“O carte n-avea de ce să fie un aparat de visat frumos, ea nu se justifică decît ca săgeată îndreptată spre mîntuire. […] O carte era pînă la urmă o sită, un mecanism selectiv, o succesiune de grile şi probe din ce în ce mai dificile, aşa încît hoarda de cititori ce pătrundea în marea sală iniţială să se piardă pe drum, să se-njumătăţească dacă se putea, după primele zece pagini şi să rămînă redusă doar la o zecime după prima sută de pagini. De-acolo tunelurile ar deveni mai strîmte, trapele şi capcanele s-ar înmulţi, fiare monstruoase ar prinde grai şi ar spune lucruri pe care puţini ar putea să le primească, şi-n nici un caz cei deprinşi cu lapte şi terci.” (Orbitor. Aripa Dreaptă, 2007, pag. 161)

Herman hierofantul bețiv cu un H tatuat pe țeastă este un membru al sectei Știutorilor. Această sectă are, printre altele, menirea de a-i aduce laolaltă pe cei doi frați gemeni. Este evident că Herman reprezintă o parabolă pentru Mercur, dat fiind că el reprezintă puntea de comunicare dintre lumea banală a scriitorului Mircea și lumea fantastică “din subteran”.

Pe 17 octombrie 1992, Cărtărescu încă lucra la acest roman. Privind în Jurnalul acelei perioade, aflăm aici un interes deosebit pentru planul mistic, și o speculație tipică pentru Mercur, și probabil că totodată o caracterizare avant-la-lettre a lui Herman:

“Lecturi din Biblie. […] Încercând să înțeleg: ce este credința și de ce mie nu mi s-a dat acest har. […] Creierele celor mai (cum? lucizi? înțelepți? credincioși? iubitori? conștienți de sine?) dintre noi, sunt, poate, puncte de străpungere, de interferență cu lumile nevăzute. Aici sunt intrările străjuite de nervi și de vene.”

Cine a citit Orbitor știe că secta Știutorilor este constituită tocmai după acest tipar al unor creiere supra-potențate ce reprezintă puncte de interferență dintre cele două lumi. Această preocupare pentru mistic, care s-a răsfrânt asupra construcției romanului Orbitor, și în special asupra personajului Herman, ține de un tranzit în care Jupiter forma un trigon perfect la Mercur, aspect care eliberează expansiunea minții către domenii “virgine” (pentru Cărtărescu, am văzut, e vorba de “credință”). Preocuparea în jurul “credinței” începută aici avea să dea formă firului epic al acestui roman fractalic, căci mântuirea avea să devină tema principală a cărții.

Întâlnirea mântuitoare cu geamănul, mijlocită de călătorul între lumi, Herman, este motivul central al cărții. El a mai fost iterat sub alte forme în alte scrieri ale autorului, însă nicăieri cu o asemenea vigoare. Interesant despre Victor este că el reprezintă antiteza completă a lui Mircea, dacă tânărul scriitor este un personaj melancolic, am putea zice “cuminte” și retras, captiv între limitele unui regim totalitar sufocant, Victor este un mercenar care duce o viață plină de riscuri, omucideri, violuri și răutăți de toate felurile, călătorind prin toată lumea, însă mereu cărând după sine memoria când era împreună cu fratele său.

În final, într-un decor comunist înregistrat perfect de pana autorului, la puțin timp după și în corelație cu Revoluția Română, se derulează scena culminantă, întâlnirea celor doi, care este transformată efectiv într-o apocalipsă. Pe de-o parte, pentru că Revoluția Română, o femeie superbă înaltă de câțiva metri, fusese violată de propriul popor, și pe de altă parte, pentru că ruptura dintre frați lăsase urme atât de puternice în fiecare dintre ei, urme care le distruseseră fiecăruia ego-ul, încât reîntâlnirea are o magnitudine explozivă. Cu alte cuvinte, apocalipsa este urmarea întâlnirii gemenilor, și totodată finalul acestei cărți, despre care sincer nu îmi puteam imagina și nici nu îmi doream să se termine vreodată.
 
 

În loc de încheiere

Așa cum sugerează dovezile de mai sus, Mercur se manifestă plenar în opera și în ființa lui Cărtărescu, și putem specula de asemenea că de multe ori tranzitele planetelor au săpat mici făgașe pe care scriitura lui Cărtărescu a apucat-o la momentele respective timp. De aceea consider că acest fapt ne invită la un studiu aprofundat pe marginea ficțiunii acestui autor, folosind și instrumente astrologice. Nu știu dacă o să am șansa să lucrez la un astfel de proiect, însă ce-ar fi oare un studiu astrologic amplu asupra romanelor lui Cărtărescu, sau în general o cercetare aprofundată și documentată cronologic asupra literaturii oricărui autor de geniu? Ar fi nevoie de o atentă cartografiere temporală a sesiunilor de lucru, posibilă numai prin concursul autorului. Și, având un asemenea Jurnal detaliat al zilelor de creație, corelațiile între planetele active pe cerul astrologic al autorului s-ar vădi cu cea mai mare ușurință.

În paginile lui Cărtărescu se oglindesc, cum am văzut, destul de limpede aceste arhetipuri planetare. Așadar, un astfel de studiu ar putea servi la o mai bună înțelegere a operei oricărui autor, și, de ce nu, la un real progres al astrologiei.

Însă poate că asta e numai o iluzie, pentru că atunci va fi prea târziu. Lumea citește din ce în ce mai puțin, iar cărțile ajung să devină, într-o epocă ce aduce din ce în ce cu vremurile medievale, ceva misterios. Nu vreau să atrag atenția asupra analfabetismului generalizat din România noastră, căci prea brusc m-aș deziluziona. Dar până și în țările care-și zic civilizate, și-n care oamenii nu s-au dezobișnuit de a citi, de multe ori se rumegă doar cărți lipsite de valoare, kitsch-uri menite să înece creierul în dopamine, prin fire narative și metafore obscen de evidente, hollywoodiene.

Un asemenea studiu va fi efectuat poate de cititorii care se vor preumbla prin ambele lumi (Mercur), atunci când aproape nimeni nu va mai citi de plăcere o carte din scoarță-n scoarță, lăsându-se vrăjit și purtat prin lumile sale, pentru că până atunci vraja cărților va fi înlocuită complet de vraja ecranelor. Dar nu este exclus ca astfel cartea să capete aceeași aură misterioasă pe care o aveau scrierile lui Paracelsus în inchizitorul ev medieval.

Închei cu două strofe din Arghezi, din glezna căruia răsareau statuile lui Cărtărescu și Nichita în Levantul, cel care i-a influențat extrem de mult pe aceștia doi. Ultimele două versuri sunt motto-ul noului roman (nou de prin 2016) al lui Cărtărescu, Solenoid.

“Un om de sânge ia din pisc noroi
Și zămilsește marea lui fantomă
De reverie, umbră si aromă,
Și o pogoară vie printre noi.

Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cât e ghiersul cărții de frumos.
Carte iubită, fără de folos,
Tu nu răspunzi la nicio întrebare.”
(Ex Libris)

 
 
 
Cosmin Brehoi studiază de doi ani astrologia în forul său interior și filosofia de trei, în forul exterior al Facultății de Filosofie a Universității din București. Îl pasionează istoria și destinul ideilor și urmărește de când se știe un tainic fir al Ariadnei, căutându-se pe sine. Din când în când, se regăsește: fie în poezie, fie în vreun gând măreț, sau fie doar uitându-se la cer. Avansează treptat în academia sufletului său căutând răspunsuri, dar fără să uite niciodată că întrebarea e „sfințenia gândului și primul înțeles”.
 
 
 
Alte articole din seria Mercur in Gemeni:
Un Socrate modern: Gabriel Liiceanu
Bob Dylan – Are my songs literature?
Cheia astrologică ascunsă pentru Romeo și Julieta
Prea mare pentru un premiu Nobel: Alexander Shulgin
Făt-Frumos și calul lui înaripat: Chris Bache, Ph.D.
Un shaman al erei informației: Edward Snowden
 
 
 

One comment

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.