Moarte și Renaștere în Terapia cu LSD: Un studiu autobiografic

Posted by
Reading Time: 42 minutes

 
 

Christopher Bache, Ph. D

Youngstown State University, Ohio
 
Reprodus cu permisiunea autorului după articolul Death and Rebirth in LSD Therapy: An Autobiographical Study, apărut în Journal of Transpersonal Research, vol. 7 (1), 80-94, 2015
 
 
 
ABSTRACT:
Acest articol explorează dinamica moarte-renaștere în terapia cu LSD, dincolo de experiența morții ego-ului. Bazându-mă pe propria experiență, ce constă din 73 de sesiuni cu doze mari de LSD efectuate între anii 1979-1999, în acest studiu voi încerca să răspund la trei întrebări:

  1. De ce este moartea atât de abundentă în unele sesiuni de terapie psihedelică?
  2. De ce se repetă moartea de atât de multe ori?, și
  3. Ce anume moare și este renăscut în cadrul acestui proces transformativ extins?

Articolul propune teza că procesul moarte-renaștere este un ciclu ce se repetă la diferite stadii ale inițierii în univers. În timp ce dinamica sa fundamentală este întotdeauna aceeași, textura experiențială a fiecărei morți – aroma experiențelor, focalizarea, și funcția lor– se schimbă odată cu deschiderea nivelelor mai adânci ale realității, fapt ce ne impune să depășim modelul teoretic al transformării individuale și să mergem dincolo de focalizarea asupra experienței morții ego-ului.

Cuvinte-cheie: teoria transpersonală, LSD, terapia psihedelică, moartea ego-ului, perinatal, moarte și renaștere, psihedelice și filosofie, conștiință colectivă.
 
 

Introducere

Experiența morții și renașterii este unul dintre procesele centrale ale terapiei psihedelice profunde (deep psychedelic work). (Grof, 1980, 1985, 1988). Adeseori moartea este prețul ce trebuie plătit în schimbul accesului la multitudinea de lumi aflată dincolo de spectrul ego-ului minții și trupului; moartea nu ca o metaforă sau ca act simbolic, ci în sensul de pierdere agonizantă a tot ceea ce știai că este real și adevărat, spasmul ultimei respirații, renunțarea terifiantă. Moartea vine în mai multe forme și mărimi. Se poate furișa pe nesimțite, topindu-ți încet toate rezistențele, dar la fel de bine poate năvăli violent pe ușa din față cu zgomot de tobă. Oricum ar fi, dacă urmărim să experimentăm curenții adânci și secretele ascunse ale cosmosului, mai devreme sau mai târziu moartea ne va chema.

În acest eseu îmi doresc să împărtășesc o serie de reflecții asupra dinamicilor morții și renașterii, așa cum le-am trăit eu în decursul experimentului meu psihedelic ce a durat 20 de ani, între 1979 și 1999. Mai precis, îmi doresc să pun trei întrebări referitoare la acest proces:

  1. De ce este moartea [o temă] atât de abundentă în unele sesiuni de terapie psihedelică?
  2. De ce se repetă moartea de atât de multe ori?, și
  3. Ce anume moare și este renăscut în cadrul acestui proces transformativ extins?

În încercarea mea de a răspunde acestor trei întrebări, voi revizui de asemenea discuția temei moarte-renaștere pe care am publicat-o în Dark Night, Early Dawn (Bache, 2000).
 
 

Metodologie

Permiteți-mi să afirm de la început că sunt de părere că incorporarea psihedelicelor în cercetarea filosofică, începută odată cu William James (1902), reprezintă un extraordinar punct de cotitură în domeniul filosofiei. Printr-o deplasare sistematică între stări de conștiință generate de psihedelice și stări normale de veghe în care experiențele pot înregistrate și evaluate în mod sistematic, discursul filosofic este îmbogățit și aprofundat. Pierderea controlului, o necesitate a imersiunii psihedelice, este echilibrată de cerințele investigației critice susținute. Cred că prin acest proces suntem martori apariției unei noi și valoroase metode filosofice (Bache, 2000: Capitolul 1).

Am parcurs cele 73 de sesiuni cu LSD structurate terapeutic în calitate de filosof, urmând procedura lui Stanislav Grof – sesiuni complet internalizate, cu însoțitor, apărătoare de ochi și muzică aleasă cu atenție (Bache, 1980). Procesul a fost împărțit în două perioade de lucru activ, prima a durat patru ani (18 sesiuni), cea de-a doua zece ani (55 sesiuni), separate de o pauză de șase ani în care am suspendat lucrul din motive irelevante pentru acest studiu. După ce am încercat apele în patru sesiuni cu doză mică (200-250 micrograme), toate celelalte sesiuni au fost sesiuni cu doze mari, între 500-600 micrograme. Toate sesiunile s-au desfășurat la o reședință privată în condiții care au asigurat o intimitate perfectă. Starea de pornire și ambianță (set and setting) au fost standardizate și orientate spiritual. Sesiunile începeau dimineața, după o perioadă de yoga și meditație, și durau toată ziua. Pentru fiecare sesiune a fost scrisă câte o relatare în perioada imediat următoare de 24-48 de ore, având mare atenție la precizia fenomenologică și la completitudinea acestora, relatări care au însumat în final 355 pagini de note tipărite.

Acest articol a răsărit din câțiva ani de încercări de reflecție critică asupra experiențelor mele, în contextul studiilor publicate de alți cercetători din domeniul psihedelic, în special Stanislav Grof (Grob, 2002; Grof, 1976, 1980, 1985, 1998, 2006; Metzner, 1999, 2004; Strassman, 2001). În ceea ce privește metoda calitativă a acestei lucrări, ea onorează perspectivele și strategiile pentru emiterea unor relatări puternice și credibile ale experiențelor personale, recomandate de Braud și Anderson (1998), Lincoln și Guba (2011), și Moustakas (1990). Ca exercițiu în autobiografia critică, articolul acordă o atenție deosebită reflexivității și transparenței față de sine (Findlay, 2002; Tracy, 2010).

Așa cum au subliniat mai mulți cercetători, terapia psihedelică este o modalitate foarte puternică de auto-explorare, care poate produce nenumărate surprize (Grob, 2002; Grof, 1980; Metzner, 1999). În cadrul unei explorări psihedelice susținute, individul este în repetate rânduri forțat să-și reformuleze presupozițiile și să recalculeze ceea ce este posibil. Fără îndoială, această perpetuă regândire a presupozițiilor a marcat încercările mele de a cuprinde cu mintea mecanismul intern al procesului de moarte-renaștere în terapia cu LSD.
 
 

Încadrarea cercetării

În vederea tratării acestei teme, voi împărți călătoria mea psihedelică în trei mari faze – o primă fază ce a durat până la experiența morții ego-ului, a doua fază, focalizată asupra experiențelor colective de moarte-renaștere relatate în Dark Night, Early Dawn, și a treia fază marcată de o spirală adâncindu-se în ceea ce am perceput a fi Divinul. Într-un regim susținut de terapie psihedelică, revenirea și reprocesarea anumitor conținuturi la nivele mai adânci este comună, așa că nu intenționez să sugerez un tipar strict liniar de dezvoltare. Acestea fiind spuse, experiența mea a fost următoarea: atunci când, într-o serie lungă de sesiuni, variabilele exterioare au fost standardizate pe cât de mult posibil, a avut loc o depliere treptată și oarecum sistematizată a unor nivele din ce în ce mai adânci de conștiință.

Când am început această muncă cu mine însumi, eram în primul rând interesat de iluminarea spirituală. Îmi doream să îmi purific sistemul de constrângeri habituale și să dobândesc libertatea spiritului. Datorită faptului că tradițiile spirituale pe care le-am studiat de-a lungul timpului subliniau tema morții sinelui ca poartă către eliberare (Smith, 1958; Teresa de Avila, 1961; Underhill, 1961), la început m-am focalizat asupra acestei teme – provocarea ego-ului, vărsarea găleții cu iluzii și reconectarea cu Natura mea Esențială. Deși mă simțeam rezonabil de bine-pregătit pentru această călătorie – aveam la acea vreme 30 de ani, un doctorat în filosofia religiei și eram bine-înrădăcinat social în căsnicie și carieră – de fapt nu am apreciat pe deplin amploarea procesului pe care urma să-l angajez. Oricât de multe lecturi ai avea, ele nu te pot pregăti complet pentru ceea ce vei întâlni pe acest drum. Călătoria s-a dovedit a fi cu mult mai profundă, mult mai lungă și mult mai vastă decât m-am așteptat la început.

Am ales să lucrez cu sesiuni psihedelice (cu doză mare) mai degrabă decât cu sesiuni psiholitice (cu doze mici), pentru că mi-era greu să dedic prea mult timp călătoriei interioare având în vedere cariera și căsnicia mea, și am vrut să profit la maxim de fiecare sesiune. Literatura spirituală descria condiționarea karmică a cuiva ca fiind în cele din urmă finită (Govinda, 1969; Guenther, 1974; Thera, 1962) și de aceea am crezut, naiv, că aș putea-o epuiza pe a mea mai repede prin această metodă accelerată de transformare, smulgând bucăți mai mari din ea [condiționarea karmică] cu fiecare sesiune. Știam din cărțile timpurii ale lui Grof (1976, 1977, 1980) că aceste sesiuni vor fi mult mai provocatoare, dar credeam că dacă îmi confrunt umbra cu conștiinciozitate și dacă reușesc să suport intensitatea experiențelor, îmi voi atinge mai curând scopul eliberării spirituale. S-a dovedit că n-am avut dreptate în legătură cu asta, sau mai degrabă s-a dovedit că toate presupunerile pe care le făcusem erau greșite. Am început călătoria gândind în termenii unui model terapeutic, concentrat pe transformarea individuală, dar cu toate acestea am descoperit că lucrul cu doze atât de mari de LSD activează o conștiință atât de puternică încât amploarea călătoriei s-a extins dincolo de individual și dincolo de iluminarea personală.

Trebuie să menționez că privind în urmă cu mintea de acum, nu aș recomanda o abordare atât de agresivă a psihicului profund. Chiar dacă prețuiesc foarte mult nenumăratele binecuvântări care mi-au fost oferite pe parcursul acestei călătorii, fără îndoială că ele nu au venit gratuit. Există o cantitate semnificativă de uzură a sistemului fizic și a sistemului energetic subtil atunci când este folosit cu atâta intensitate, și în cele din urmă devine dureros să te scufunzi în adâncimile unei frumuseți cosmice cu care nu mai poți ține pasul. Dacă ar fi să încep din nou această călătorie aș adopta o strategie mai blândă, echilibrând psihedelicele organice cu cele sintetice, dozele mari cu doze mai mici. Iar dacă scopul cuiva este iluminarea așa cum este ea înțeleasă în mod convențional, atunci această muncă interioară este mai eficient realizată aproape de locul în care ego-ul trăiește în lume, iar asta înseamnă să lucrezi cu doze mici. (1)

Prima fază a acestei călătorii a durat doi ani și zece sesiuni. Acestea au fost în mare parte de natură perinatală, implicând confruntări existențiale intense, crize convulsive și experiențe fetale combinate cu nenumărate forme de renunțare și moarte (2) . Cu precădere purificarea fizică a fost foarte intensă. Această serie a culminat în cele din urmă cu o zguduitoare experiență de moarte a ego-ului, în care identitatea mi-a fost întoarsă pe dos și spulberată. Începusem ziua ca un bărbat alb din clasa de mijloc, un filosof obsedat de sensul vieții, fiind apoi forțat să devin femeie și să trăiesc vieți complet opuse celui ce eram “eu”. Dezbrăcat de toate vestigiile identității mele masculine, am devenit nenumărate femei de toate formele și toate mărimile, femei de culoare de la spălătorie, lipsite de viitor, femei antrenate de televizor în arta de a trăi, lipsite de un orizont altul decât cel al “aici și acum”. Era iadul perfect pentru un bărbat profesor, un iad cu straturi suprapuse de angoasă metafizică și existențială. Desigur, nu femeile erau problema, sau rasa ori sărăcia lor; problema era autoritatea pe care o avea identitatea socială asupra mea, spunându-mi că “eu” nu eram nimic de acest fel. Când am renunțat la viață așa cum o știam, am murit… și am fost renăscut într-o nouă lume, lumea extraordinar de frumoasă explorată sub brațul protector al Marii Mame.
 
 

De ce este moartea atât de abundentă în unele sesiuni de terapie psihedelică?

A doua fază a calătorii a început la scurt timp după ce s-a încheiat această secvență, și a venit cu o serie de experiențe de moarte-renaștere foarte diferite. După o tranziție în care compasiunea mea pentru rasa umană a fost intensificată profund, am pătruns într-un “ocean de suferință” care în cele din urmă s-a extins atât de mult, până a cuprins ceea ce părea a fi întreaga istorie a speciei umane. Descrisă sumar, această fază s-a întins pe parcursul a 28 de sesiuni, timp de patru ani, mai întâi vreme de un an apoi în alți trei ani – perioade separate de o pauză de șase ani.

În timpul acestei faze am fost de repetate ori și în mod sistematic scufundat în experiențe ale angoasei colective care mi-au spulberat orice cadru de referință, minimizând absolut faza precedentă a călătoriei.
În aceste sesiuni am resimțit moartea aproape numai la nivel colectiv. Mi se cerea să mă predau, iar această renunțare însemna deschiderea repetată față de enormitatea și sălbăticiunea oceanului de suferință. Două scurte fragmente vor transmite perfect aroma acestor trei episoade.

Fragmentul #1

Atunci când muzica s-a transformat într-o incantație primitivă, angoasa s-a îngroșat devenind o teribilă oroare împresurându-mă din toate părțile. Oroarea lua atâtea forme încât mi-e greu să o descriu. Nenumărate eviscerări, vieți mutilate, morți cu miile. Forme atât de complexe, multidimensionale și multi-tematice, toate într-o mișcare circulară extremă ce nu permite imaginilor separate să iasă în evidență. Imagini de război, sălbăticie, distrugere, crimă, angoasă. În încercarea mea de a relata aceste lucruri îmi vine în minte Infernul lui Dante, dar mult mai accelerat, incredibil de rapid, și suprapus pe mult mai multe nivele. A durat ore întregi.

(Sesiunea 13)

Fragmentul #2

Nu știu cum să descriu ziua de azi, locurile pe unde am fost, distrugerea la care am luat parte, durerea și teroarea mistuitoare a miilor de oameni torturați până la limita suportabilului și dincolo de ea. Nu erau indivizi, ci valuri de oameni. Nu era un singur fel de tortură, ci o multitudine de feluri. Sunetul tobei și sitarului mă sfâșia, mă cufunda în stări din ce în ce mai primitive de angoasă. Trecând prin nivelele precedente, ajunsesem în cele din urmă într-unul nou pe care-l pot asemui numai cu iadul însuși. Orori de nedescris, dincolo de orice putere de imaginație. Eram pierdut într-o sălbăticie dezlănțuită fără limite. Cele mai grave imagini din religiile lumii abia ating suprafața [acestui iad]. Și totuși, această tortură curăță ființa omului.

(Sesiunea 15)

Interpretarea mea timpurie a acestor experiențe a fost să le văd ca fiind un fel de adâncire a morții ego-ului, care ar duce la o experiență mai completă de acest fel. Ipoteza mea era că în orice întruchipare a ciclului moarte-renaștere dintr-o sesiune, chiar și în cazul acestor morți foarte colective, probabil că pe undeva în cadrul experienței mureau și părți ale ego-ului. De ce anume să se atașeze senzația de moarte, dacă nu de un ego?

Totuși, în cele din urmă această ipoteză a fost pur și simplu demolată de cantitatea și intensitatea impresionantă de suferință colectivă. Aceste episoade s-au repetat prea mulți ani și erau prea extreme în conținutul lor ca să mai continui să le înțeleg ca fiind experiențe colective atrase prin rezonanța cu un “nucleu” fragmentar dintr-o experiență a morții ego-ului nedusă până la capăt. Acest lucru m-a forțat să revizuiesc complet scopurile și limitele întregului proces terapeutic. În cele din urmă, concluzia la care am ajuns, atât din punct de vedere intelectual cât și experiențial, a fost că aceste episoade nu erau în principal menite să îmi transforme conștiința personală. Nemaivăzându-le ca fiind o adâncire a morții ego-ului, devenisem convins că ele vizau nimic altceva decât moartea și renașterea minții speciei ca întreg.

Mare parte din cartea Dark Night, Early Dawn a fost scrisă în încercarea de a răspunde la această întrebare: De ce a fost moartea [o temă] atât de abundentă în călătoria mea psihedelică? Ce anume urmărește procesul de vindecare atunci când se deschide către aceste dimensiuni colective? În acea carte am renunțat la metoda anterioară de expunere, cea concentrată pe persoană – conform căreia scopul terapiei ar fi vindecarea și transformarea individului – în favoarea unei expuneri mai cuprinzătoare. Integrând conceptul de câmp morfic al lui Rupert Sheldrake în paradigma lui Stanislav Grof, am început să înțeleg aceste chinuri colective ca făcând parte dintr-un proces mai larg de transformare care vizează vindecarea rănilor inconștientului colectiv al umanității, răni acumulate de-a lungul istoriei pe care încă le purtăm în memoria noastră colectivă (Sheldrake, 1981, 1988, 1991). [În acea lucrare] Am susținut teza că în stările psihedelice extrem de energizate inconștientul colectiv este uneori activat atât de tare, sau într-o asemenea manieră încât declanșează un proces colectiv de vindecare. Printr-un soi de răsturnare fractalică sau corelare cuantică [quantum entanglement] pe care nu le anticipasem, și pe care nici nu le credeam posibile la acea vreme, “pacientul” din sesiunile mele se transformase, nu mai eram “eu” ci însăși umanitatea, sau o anumită parte din ea.

În încercarea mea de a integra această metodă extinsă de expunere în modelul conștiinței propus de Grof, am păstrat termenul de “perinatal” pentru aceste suferințe colective, încercând în același timp să extind raționamentul cu privire la apariția acestor experiențe. Am încercat să extind vocabularul perinatal, mai degrabă decât să renunț complet la el, propunând că experiența domeniului perinatal a unei persoane ar putea să tindă fie către polul personal, fie către polul transpersonal al interfeței personal/transpersonal. Dacă experiența perinatală a cuiva înclină în direcția psihicului personal, acea persoană poate experimenta o pierdere a identității fizice și o recuperare a identității sale spirituale, laolaltă cu retrăirea experienței nașterii biologice. Pe de altă parte, dacă experiența perinatală a cuiva înclină către polul transpersonal al interfaței, acea persoană poate trece printr-o secvență de moarte-renaștere, într-o identificare profundă cu specia umană ca întreg. Când se întâmplă astfel, canalul nașterii biologice devine canalul nașterii istoriei umanității. Procesul terapeutic al conștientizării traumelor din trecut, procesul menținerii acelor traume în fața conștiinței până când experiențele sunt reintegrate și prezentul este eliberat de trecut, acest proces pare să vizeze acum însăși mintea speciei. Încercând să mențin laolaltă teoria lui Grof și propria mea experiență, am sugerat mai departe că există de fapt două direcții ale procesului de moarte-renaștere, întrepătrunse în cadrul acestor episoade: una vizând experiența personală a morții ego-ului speciei, cealaltă vizând experiența colectivă a morții ego-ului. (Bache, 2000)

Cu toate acestea, în prezent m-am orientat către ceea ce mi se pare a fi un mod mai simplu și mai elegant de a înțelege aceste experiențe colective. Gândirea mea curentă pune accentul pe faptul că procesul de moarte-renaștere este un ciclu arhetipal, care se repetă de mai multe ori odată cu înaintarea către stadii mai avansate ale inițierii psihedelice. Este o roată care, precum roata lui Buddha Dharma, se învârte de nenumărate ori. Fiind un ciclu arhetipal, orice experiență singulară de moarte-renaștere poate încorpora conținuturi ce provin din mai multe nivele ale realității. Totuși, privind acum în urmă la traiectoria sesiunilor mele, recunosc faptul că acest ciclu se repeta îmbrăcând forme diferite odată cu înaintarea mea progresivă în dimensiuni din ce în ce mai adânci ale conștiinței – iar pentru a folosi o tipologie cunoscută: odată cu înaintarea în nivelele de experiență psihic, cauzal și Absolut. (3)

Așadar, esența reexaminării lucrării Dark Night, Early Dawn este următoarea. Acum nu mai înțeleg episoadele de suferință colectivă relatate acolo ca fiind o primă și prelungită întoarcere a roții morții și renașterii, ci mai degrabă ca o a doua întoarcere a acelei roți, care vine după experiența perinatală a morții ego-ului, și înaintea ciclurilor de moarte-renaștere experimentate în sesiunile următoare. Ele sunt a doua mișcare a unei simfonii mai mari, o mișcare ce are loc la nivelul subtil al conștiinței, o mișcare ale cărei dinamici sunt colective, concentrate asupra unui pacient colectiv și vizând o transformare colectivă. Această revizie este susținută și de Grof. Într-o discuție pe acest subiect, el mi-a spus:

“Simt că trebuie să schimbăm, pentru mai multă claritate, terminologia și să evidențiem faptul că termenul “perinatal” ar trebui folosit numai pentru experiențele fetale … și nu pentru experiențele de moarte și renaștere de la nivele mai înalte ale spectrului transpersonal, care nu mai au nici o legătură cu nașterea biologică.” (comunicare personală, 25 octombrie 2006.)

Chiar dacă moartea poate lua nenumărate forme în stadii diferite ale călătoriei psihedelice, experiența de bază este mereu aceeași: o supunere totală în fața a ceea ce este confruntat de individ, pierderea controlului și colapsul tuturor punctelor de referință, și o stare de dezorientare atât de adâncă încât realitatea așa cum era cunoscută anterior se dizolvă. Analog, esența renașterii este consecventă pe toate nivelele: experiența nașterii (awakening) într-o nouă și neprevăzută dimensiune a existenței, nașterea unei noi identități având noi capacități, și experiența binecuvântării absolute, a unui dar infinit mai mare decât tot ceea ce a fost predat anterior. Totuși, în cadrul acestei structuri fundamentale, detaliile morții și renașterii vor reflecta nivelul specific al conștiinței la care lucrează individul respectiv. Textura experiențială a fiecărei morți – aroma, focalizarea, și funcția ei – se schimbă odată trecerea într-un nou stadiu al inițierii. Cred că putem spune și că ceea ce moare și renaște se schimbă de asemenea. Voi reveni asupra acestui aspect mai jos.

În timp ce perspectiva mea inițială valorifica terapia psihedelică pentru contribuțiile pe care le-ar fi putut aduce eliberării mele spirituale, în cele din urmă mi-am dat seama că mare parte din ce se întâmpla în timpul sesiunilor mele nu intra în sfera acestui proiect îngust. Sesiunile mele deveniseră o călătorie a dezvăluirii cosmice, și explorau ceea ce părea să fie Inteligența Creativă a universului. Acesta era un traseu diferit de cel al iluminării, urmărind un alt scop – la fel de legitim și la fel de solicitant, dacă nu chiar și mai solicitant. Omul nu are nevoie să transceandă timpul, să fie îmbrățișat de imagini arhetipale sau să se întoarcă înapoi până la momentul nașterii cosmosului pentru a-și realiza Natura Esențială sau pentru a-și însuși condiția transparentă a Sunyata sau a Vidului Cosmic. Toate acestea sunt experiențe complementare, însă de un alt ordin.

Perspectivele transpersonale care s-au deschis în timpul celei de-a doua faze a călătoriei mele au compensat cu generozitate timpul petrecut în tărâmurile infernale ale suferinței colective. Aceste perspective păreau să se focalizeze asupra nivelelor psihic și [energetic] subtil. Am trecut prin mai multe experiențe de deschidere către ceea ce am numit “timpul profund” – mi-am trăit viața de la un capăt la altul, obținând noi viziuni asupra scopului său fundamental și asupra celor mai importanți parteneri. Au avut de asemenea loc deschideri către domeniul arhetipal, determinând contacte cu structurile colective ce stau la baza diversității vieții și o viziune a viitorului evoluției umanității.

Când în cele din urmă suferința colectivă s-a încheiat, încheindu-se astfel cea de-a doua fază a călătoriei mele, am avut un sentiment profund că mi-am îndeplinit misiunea principală a acestei vieți, motivul esențial pentru care m-am încarnat. Această experiență a fost urmată de o serie de sesiuni copleșitor de pozitive, într-o succesiune rapidă, care păreau să semnifice o mega-renaștere și o tranziție prea mare ca să încapă într-o singură sesiune. Luate împreună, aceste sesiuni au reprezentat o inițiere în nivele ale realității ce depășeau tot ceea ce știusem înainte. Puținul “eu” care-mi mai rămăsese nu putea fi mai fericit. În ultimul capitol din Dark Night, Early Dawn am exemplificat această secvență pozitivă prin sesiunea 38, însă ea s-a întins de fapt pe cinci sesiuni.
 
 

De ce se repetă moartea de atât de multe ori în terapia psihedelică?

În acest punct nu știam la ce să mă mai aștept. După toți acești ani, speram că supliciul morții se va încheia. Credeam că, mai devreme sau mai târziu, tranziția către realitatea transpersonală se va stabiliza și va deveni mai ușoară. Și cred că ar fi fost așa dacă aș fi rămas între granițele teritoriului transpersonal în care fusesem inițiat până atunci. Cu toate acestea, de bine, de rău, metoda de explorare pe care o adoptasem era atât de puternică încât a continuat să mă împingă dincolo de limitele mele experiențiale. Fără să conștientizez pe deplin consecințele faptelor mele de la acea vreme, am întețit în continuare focurile transformării, și în continuare mi s-au deschis mereu noi perspective asupra realității. Atunci nu am apreciat ceea ce am ajuns să înțeleg acum – că moartea este parte a unui ciclu infinit al dezvăluirii, și că se va reîntoarce de fiecare dată, cu cât îți pui mai mult la încercare experiența. Eu mă așteptam la un deznodământ. Ce am primit înapoi a fost inițierea în profunzimea infinită a existenței.

Cea de-a treia fază [a călătoriei] s-a derulat pe parcursul a încă 35 de sesiuni în următorii șase ani. În această fază am început o serie de experiențe de inițiere care m-au propulsat și mai adânc, într-o inteligență și o putere de o asemenea magnitudine, încât singurul cuvânt pe care-l pot folosi pentru a le descrie este “Divinitatea”, chiar dacă experiențele respective mi-au demonstrat cât de limitate și copilărești au fost de-a lungul istoriei concepțiile noastre despre “Divinitate”. Când această fază a ajuns la final, numărasem șase cicluri de moarte și renaștere. Au fost nenumărate morți, desigur, însă doar șase revelații fundamentale (orig. seminal breakthroughs).

Această călătorie s-a desfășurat într-o cadență ritmică, de fiecare dată un [im]puls sistematic al căderii, urmat de inițiere. Începusem să observ că energia din mai multe sesiuni părea să se acumuleze și să fie stocată în sistemul meu. Inițial crezusem că fiecare sesiune este independentă de celelalte din punct de vedere energetic. Vedeam că fiecare sesiune începe mai mult sau mai puțin de acolo de unde s-a terminat cea precedentă, însă am presupus că fiecare sesiune vine cu propria ei energie, separată și distinctă de celelalte. Cu toate acestea, încet-încet am început să îmi dau seama că era vorba de un fel de compunere a impulsului energetic de-a lungul sesiunilor mele. (orig: there was a momentum building). Într-un fel, sistemul meu stoca energia generată în timpul sesiunilor, eliberând-o apoi în explozii (breakthrough) periodice de proporții masive. Asta a fost o realizare care m-a trezit, pentru că mi-a schimbat complet calculele despre adevăratul preț al fiecărei revelații. Fiecare nouă inițiere era posibilă nu prin câteva ore, ci prin luni și în unele cazuri chiar ani de muncă.

Ajunsesem să mă tem de sesiunile imediat următoare acestor revelații, pentru că implicau o muncă intensă de “curățare”. De multe ori acestea erau caracterizate de o senzație puternică de “eliminare a gunoiului”. Observând acest tipar de mai multe ori, am ajuns să înțeleg că stările mai profunde de conștiință sunt stări mai înalte ale energiei. Atunci când pătrundem în ceva ce poate fi descris ca un nivel mai adânc al realității, suntem strămutați într-un registru energetic mai înalt, iar această energie mai înaltă “scutură” deșeurile rămase în ființa fizică, subtilă și spirituală. Prin “deșeuri” mă refer la calități, tipare psihologice și constrângeri energetice care sunt incompatibile cu energia mai pură accesată la un nivel mai adânc al realității. În sesiunile mele de după revelații (post-breakthrough sessions), sistemul meu părea să se chinuie să se acomodeze cu această energie mai pură, zdrobind vechiul pentru a consolida noul, eventual instituind o platformă energetică mai clară, mai puternică, pe care să se desfășoare următorul ciclu. Îmi vine în minte o analogie din domeniul mineritului. După ce o explozie deschide drumul către un nou zăcământ, trebuie să dai la o parte stâncile pentru a ajunge la aur.

Conținutul acestor ultime revelații este greu de pus în cuvinte într-o manieră concisă, din mai multe motive. În primul rând, ele necesită contextul secvenței [din care au făcut parte] pentru a da semnificație cuvintelor, deoarece cuvintele poartă accente diferite pentru fiecare nivel al realității. În al doilea rând, experiențele au fost adesea caracterizate de o lipsă a formei și a conținutului (așa cum sunt ele înțelese cotidian), spre deosebire de experiențele mai pline de imagini de la nivelul subtil al realității. Și în al treilea rând, multe dintre distincțiile cu care limbile omenești operează în general se descompun la aceste nivele adânci ale realității. Diferența dintre interior și exterior, dintre “Eu” și “el” (orig.: “It”) nu mai este valabilă. Aici pot vorbi doar telegrafic.

După ce purificarea colectivă a luat sfârșit, am fost azvârlit în strălucirea pe care, folosind vocabularul budist, am perceput-o ca fiind Sambhogakaya. Am numit această strălucire Luminozitatea de Diamant. Înainte de acest moment cunoscusem de multe ori lumina, însă aceasta era o Lumină extraordinar de Pură. Acest domeniu m-a captivat în totalitate, m-a captivat într-o asemenea măsură încât mi-a stins orice fel de interes de a continua să explorez nivelele subtile ale realității care înainte mă fascinaseră. Aceasta era o realitate de cu totul alt ordin. Claritatea ei era atât de copleșitoare, și energia ei era atât de pură, încât a devenit cea mai profundă năzuință a mea în sesiunile următoare. (4)

După această primă inițiere în Luminozitatea de Diamant, a mai fost nevoie de încă cinci sesiuni de purificare înainte ca porțile să se deschidă din nou și să mă întorc în această realitate, acum experimentată într-o formă mai adâncă, și mai pură. Apoi a mai fost nevoie de încă un ciclu de purificare-întru-moarte ce a durat aproximativ un an până am reușit să mă întorc din nou pe aceste Câmpuri Diamantine, experimentate acum într-o manieră și mai profundă. Următorul tipar de experiență este foarte important pentru ideea pe care încerc să o transmit: procesul de moarte-renaștere este un ciclu ce se repetă la nivele succesive ale inițierii experiențiale.

În această a treia fază am învățat că, deși tindem să înțelegem moartea ca un fenomen de tipul închis-deschis (orig.: on-off) – fie ești mort, fie nu ești – există de fapt mai multe grade ale morții în cadrul acestei munci interioare, iar cele mai adânci revelații tind să urmeze celor mai adânci experiențe de moarte. Odată cu această descoperire, în călătoria mea, moartea a devenit cel mai apropiat aliat. Ceea ce la început era confruntarea umbrei personale s-a transformat într-o atitudine disciplinată de îmbrățișare activă a morții, în orice formă s-ar fi înfățișat. Din ceva temut, moartea devenise ceva ce căutam în mod activ, plonjând în repetate rânduri în focurile ei purificatoare. Nu eram lacom după durere, ci mai degrabă eram lacom pentru ceea ce se afla de cealaltă parte a durerii.

Permiteți-mi să ofer un exemplu pentru a înfățișa acest ciclu al inițierii, deși un singur exemplu nu va surprinde decât o singură fațetă a acestei spirale adâncindu-se mereu. Următoarele două sesiuni constituie primul dintre cele șase cicluri ale inițierii ce s-au desfășurat pe parcursul celei de-a treia faze. Plecasem în această călătorie de 15 ani, și eram în vârstă de 45 de ani. Prima sesiune mi-am petrecut-o minând moartea, în timp ce în a doua am cules roadele renașterii.

După o lungă introducere ce mi-a oferit multe noi perspective legate de anumite relații familiale, tema fricii a intrat în prim-plan cu forță și tenacitate. Am cedat și am urmat-o.

Atât de multă frică… De unde venea? Ce se afla în spatele ei? Trebuia să mă străduiesc să mă mențin deschis față de ea. Foarte puține imagini veneau să dea formă și chip fricii.

În vreme ce experiența continua, deodată am început să simt frică de moarte. Foarte multe variațiuni pe tema fricii de moarte. Devenisem oameni care mureau și cărora le era frică – frică de durere, frică de necunoscut, frică de separarea de cei dragi. Frica și moartea se împleteau în nenumărate variațiuni. O mică parte din mine a recunoscut simptomele angajării unui sistem COEX colectiv, a simțit că această senzație făcea parte dintr-un ciclu de moarte-renaștere, dar foarte curând totul a fost înghițit de spectrul morții. Moartea înghițise chiar și frica. Totul era moarte. Moarte peste tot. Eu muream. Magnitudinea acestei experiențe a morții depășea cu mult tot ce știam până atunci. Cum putea să atingă moartea asemenea proporții?

Pe undeva prin preajma acestui moment mi-am dat seama că există mai multe gradații ale morții. Murisem deja de multe ori de-a lungul anilor. Acum eram invitat iarăși să mor. Puteam alege să mor la fel de mult sau la fel de puțin pe cât îmi doresc astăzi.

M-am trezit deodată suspendat într-un cristal de lumină. Partea de jos a cristalului era ascuțită și clară/translucidă; vârful era nuanțat cu roșu, și dispărea în benzi radiante de lumină strălucitoare. Brațele îmi erau întinse pe lângă corp la 90 de grade, într-o poziție de renunțare absolută, și puteam alege cât de mult aș fi vrut să mor și în ce măsură mi-aș fi permis să fiu dizolvat în acea lumină care radia prin mine, străbătându-mă. Fiind în lumină și fiind lumină, era posibilă experiența infinită. Puteam simți diversitatea extraordinară a experienței ce mi se oferea ca lumină. A mă supune acestui mod de experiență însemna a renunța la întreaga experiență individuală, localizată.

În această stare transfigurată, începusem să aleg moartea. Am ales să mă deschid, strat după strat, către curenții mai adânci ai luminii. Puteam simți cum această lumină mă atinge, mă schimbă, cum mă transpune în ceva diferit. Având picioarele încă înghețate până la cristalizare, trunchiul mi se dizolvase în lumină pură. Trecusem în lumină, eram lumină. Era o bucurie, o lume complet diferită și o realitate complet diferită.

După o perioadă relativ scurtă petrecută în această realitate, am fost din nou purtat înapoi la curenții fricii. Nu-mi dau seama ce anume m-a purtat înapoi aici și de ce. Pur și simplu frica revenise, așa că eu am plonjat din nou în ea, urmărind să-i ating nucleul.

De această dată frica era exponențial mai mare decât data trecută. Avea mult mai multe straturi, mult mai multe variații. Fragmente din viața mea prezentă se răsuceau în tandem cu fragmente de experiență din viețile mele anterioare și din vieți ce păreau să provină din psihicul colectiv.

Dintr-un punct de vedere, atunci topeam un sistem COEX colectiv, o Meta-Matrice a fricii; dintr-un alt punct de vedere mă aflam într-o luptă șamanică cu demonii fricii, dar ce luptă stranie era aceasta. Aici poți “cuceri” numai prin renunțare, devenind vulnerabil față de ceea ce te înconjoară. Am continuat să mă mențin ferm pe poziții, deschizându-mă, integrând în mine orice s-ar fi prezentat experienței mele, deschizându-mă către fiecare val al fricii, mereu căutând vreun semn care să-i trădeze originea și negăsind niciodată vreunul.

Apoi ceva s-a schimbat. În mijlocul acelui haos colectiv a răsărit o temă mai personală. Frica s-a îmbinat cu o senzație de neajutorare. Sufeream, muream și mă întindeam către ceva. Vechi amintiri răsăreau din ceea ce părea a fi una dintre viețile mele anterioare, un soldat murind pe câmpul de luptă după ce bătălia se încheiase. “Ajutor!”, țipam, dar nimeni nu venea. Murisem singur. Apoi mama mea a pătruns în câmpul conștiinței, și am recunoscut straturi de experiență provenite din copilărie când locuiam în casa ei. Moartea unui soldat se îmbinase cu neajutorarea unui copil. Fără camarazi, fără mamă, fără ajutor. Esența fricii mele era neajutorarea. Undeva de-a lungul istoriei moartea, neajutorarea și singurătatea se îmbinaseră. Acum piesele apăreau fiecare, separându-se.

Am stat cu aceste experiențe vreme îndelungată. Ele s-au derulat încontinuu ore întregi (pe ceas), resimțite ca secole în timpul sesiunii. După ce am renunțat la orice speranță de a ajunge la final, în cele din urmă m-au părăsit, deloc dramatic. Ceva se împlinise și acum eram liber.

Trecuse deja foarte mult timp în această sesiune și eram obosit frânt. Începând să mă plimb prin mintea mea, m-am aflat deodată pătruns într-o lume ale cărei margini străluceau luminos, dar eram mult prea obosit și era prea târziu pentru altceva decât o sumară atingere a marginilor acestui domeniu.

(Sesiunea 44)

O lună mai târziu:

Astăzi e o zi pe care o aștept de foarte mulți ani. Cum îmi pot exprima recunoștința față de toate persoanele și circumstanțele care au făcut posibilă ziua de azi? Cum pot să mulțumesc îndeajuns?

După o lungă perioadă de deschidere, m-am pomenit repetând că “mi-am câștigat dreptul de a muri”. Departe de a mă teme de moarte, o căutam, îi ceream să vină la mine. Respingeam jumătățile de măsură și insistam asupra dreptului meu la o moarte absolută și finală. Îmi încheiasem opera; îmi câștigasem dreptul de a muri, și solicitam să-mi fie respectat. Litania mea mă focalizase și mă purtase din ce în ce mai adânc, până am atins un punct al concentrării totale.

Din această poziție de focalizare absolută, începusem să mor. Oh, ce moarte dulce! Începusem să savurez ce mi se întâmpla! Cele de care înainte mă temeam mi se deschideau acum cu o incredibilă dulceață. Cât de minunată era experiența morții! Ce inversare surprinzătoare! Mulțumesc, mulțumesc.

După această moarte am trecut într-un mod ecstatic de experiență pe care nu-l pot descrie așa cum ar merita. Era un mod diferit de experiență, diferit de tot ceea trăisem în sesiunile anterioare; întregul flux al experienței era diferit. Plin de lumină, da; un univers compus în întregime din lumină. Cu toate acestea, ceea ce mi-a ieșit în evidență este ceva ce nu pot descrie în mod adecvat.

Era ca și cum aș fi fost transpus în fluxul interior al ființei lui Dumnezeu, de parcă viața mea s-ar fi transfigurat și ar fi curs printr-o ființă de dimensiuni infinite. Această experiență nu avea nimic amorf sau neclar, dimpotrivă, era extraordinar de clară și precisă. Limitele acestei clarități depășeau tot ceea ce cunoscusem până atunci.

Aparent, în cazul meu o singură moarte nu era de-ajuns. M-am aflat deodată stând în mijlocul unui cerc, înconjurat de o bandă rotitoare de imagini holografice din viața mea. Toate momentele temporale din viața mea erau prezente în acest cerc. Tot ce am gândit, făcut și simțit era aici. Am căzut în acest cerc și am experimentat o parte din viața mea, dar în vreme ce făceam asta, cercul mi-a dispărut brusc de sub picioare și m-am pomenit apoi în starea morții luminoase de dincolo de identitatea individuală. Apoi am fost din nou purtat în centrul cercului și procesul s-a repetat, însă acum cădeam în altă direcție, atingând o altă parte a vieții mele. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori, de parcă ar fi încercat să mă convingă, “Vezi tu, în orice direcție te-ai întoarce, nu există decât moarte. Moarte în toate Direcțiile.” Mă învăța că în această tranziție, e posibil ca forma exterioară a vieții cuiva să subziste, însă substanța ei interioară este Lumina însăși.

Repetiția acestui proces continua să intensifice amploarea tranziției, purtându-mă din ce în ce mai adânc în extaz, până când în cele din urmă nu mai exista centru la care să mă întorc, numai condiția pură, neasemuită, a stării de moarte. Ce limbaj straniu trebuie folosit pentru a descrie natura noastră adevărată.

Starea de moarte.
Incredibil de clară.
Luminoasă dincolo de măsură.
Vechime incredibilă, mărime incredibilă.
O inteligență fără cusur existând nu deasupra ci înăuntrul existenței.
Fragmente de ajungere (reaching out) și mișcare către mari “întreguri” de experiență.
Bucăți de experiență ce cuprind mii, milioane de oameni.
Experiența-umană pliată (folded) pe experiența-Pământ.
Doar atingeri, gusturi.
Reverență ecstatică față de mișcarea integrată a vieții prin univers.

Vreme de mai multe ore am fost purtat de-a lungul curenților acestei stări despre care se poate spune fie prea puțin, fie prea mult. Prețul de plătit pentru tăcere este riscul de a uita texturile mai subtile ale experienței, totuși a vorbi despre ea crează iluzia că cuvintele ar fi potrivite, și nu sunt. Chiar și după 15 ani, ziua de astăzi a fost atât de diferită față de toate modurile de experiență precedente, încât limbajul nu mă ajută deloc. Aprecierea tăcută pare cea mai bună soluție, combinată cu rugăciuni neîncetate de mulțumire. Cântecul îmi izvorăște din inimă.

Cum poate ceva atât de clar, ca un cristal, atât de lipsit de formă pământeană să-mi provoace lacrimi de întoarcere acasă?
Ce suntem noi dacă o astfel de splendoare întemnițată, odată eliberată, ne inundă cu fluvii de recunoștință?
Cui îi vom mulțumi pentru ceea ce suntem?
Încontro să îmi îndrept respectul profund?
Nu există un astfel de loc singular,
așa că îmi trimit rugăciunea către fibra neîntreruptă a existenței,
în stânga și dreapta, în sus și jos,
în dimensiuni infinite de jur împrejur.
Încercările mele de a descrie această experiență se destramă mereu,
și sfârșesc prin a repeta aceleași cuvinte la nesfârșit.
Eram acasă
… și liber
… și Lumina.

(Sesiunea 45)

Pe cât de completă a fost experiența acestei renașteri, ea a fost urmată în timp de mai multe experiențe ale morții odată ce spirala inițierii își continua răsucirea. Felul în care înțeleg eu acest tipar este că moartea se repetă nu pentru că ar fi eșuat să-și atingă scopul și ceva din ego continuă să supraviețuiască, ci pentru că Divinul este un domeniu infinit cu nenumărate nivele de explorat. Odată cu adâncirea și rafinarea experienței transpersonale, omul trebuie să suporte mai multe morți, căci fiecare moarte este o poartă către ceea ce se află dincolo. Suntem provocați să murim în nivelele de realitate în care ne naștem într-un anumit stadiu pentru a putea avansa la următorul. Să murim din umanitate, să murim din spațiu-timp, să murim din ecourile bardo ale spațiu-timpului, să murim din fluxul arhetipal.

După ce omul a murit și a fost renăscut de mai multe ori, în cele din urmă chiar și conceptul de moarte începe să-și piardă semnificația. El învață prin repetiție că la cele mai adânci nivele ale ființei sale este imposibil să moară. Forma exterioară a ființei cuiva poate fi spulberată, întreaga-i realitate poate fi distrusă în mod repetat, dar esența sa interioară va reapărea de fiecare dată. Phoenixul renaște întotdeauna. Moartea devine pur și simplu o măsură a gradului de purificare care a fost realizat. Când purificarea atinge proporții arzătoare, când purificarea atinge o asemenea adâncime încât începe să-ți dizolve forma exterioară, atunci înseamnă că moartea a revenit să te înnobileze (has returned to grace you).

În timpul acestei a treia faze a călătoriei mele am renunțat la încă o presupunere legată de moarte și renaștere – presupunerea că există un final al acestui ciclu, o moarte finală. Nu mai consider că așa stau lucrurile. Moartea se oprește doar atunci când capacitatea omului pentru descoperire este epuizată, atunci când el nu mai suportă să descopere mai mult.

Permiteți-mi să clarific acest aspect. Atunci când existența privată a cuiva este dizolvată, acesta poate pătrunde într-o stare de Unitate care este absolut mulțumitoare. El sau ea se odihnește în sursa existenței, fiind una cu tot ceea ce este. Nu-ți poți imagina nimic mai complet decât asta. Și totuși, în experiența mea, odată cu scufundarea repetată în această stare, în cele din urmă se revelează noi dimensiuni ale Unității, cu noi nivele de bucurie asociate fiecăreia. Unul există în multe feluri, întotdeauna Unul, dar manifestat în diferite grade de profunzime. Sunt nevoit să tensionez limbajul pentru a expune această idee.

Nu teoria este cea care mi-a schimbat gândirea [referitoare la moarte], ci experiența. În primul rând, elocvent a fost faptul că, cel puțin în cazul meu, moartea s-a reîntors de fiecare dată indiferent de cât de completă sau satisfăcătoare a fost renașterea de dinainte. Câtă vreme eram dispus să mă întorc în foc, universul era dispus să mă poarte mai adânc, până în momentul în care nu am mai putut să suport efectele energetice ale acestui exercițiu. În al doilea rând, o anumită sesiune mi-a arătat că oricât de adânc va pătrunde cineva în Divin, există întotdeauna dimensiuni mai profunde. Următorul fragment este extras dintr-o sesiune care a venit la distanță de cinci sesiuni față de sesiunea citată mai sus, adică la finalul celei de-a doua inițieri în Luminozitatea de Diamant.

Fusese o zi deosebit de bogată. Mă odihneam într-o stare de super-luminozitate, dincolo de spațiu-timp, complet împăcat și fiind una cu Lumina, când au avut loc următoarele:

Deodată totul s-a întors la 90 de grade, și un gol imens s-a deschis revelând lumi întregi dincolo de lumea în care mă aflam eu. Arătau oarecum ca niște galaxii magnific de frumoase plutind departe în spațiu, iar prin ele strălucea cea mai sublimă, splendidă și Absolută Lumină. Această Lumină Absolută se afla “dincolo” chiar și de Luminozitatea de Diamant în care eram eu, era o creștere exponențială a clarității. Razele acestei Lumini Absolute m-au atins, transfigurându-mă cu totul și lăsându-mă absolut înmărmurit într-o stare de extaz. Ce splendoare! În câteva secunde mi-a redefinit complet planul de viață. Această împlinire progresivă nu are sfârșit. Cu orice preț, cu orice preț!

(Sesiunea 50)

 
 

Ce reprezintă moartea și renașterea în cadrul acestui proces transformativ?

Asta mă aduce la cea de-a treia și ultima întrebare: Ce anume moare și renaște în cadrul acestei spirale a morții și renașterii? În încercarea de a oferi un răspuns la această întrebare, aș dori să afirm o teză subtilă, de tipul și-și. Pe de-o parte, vreau să afirm poziția individului. Individul înregistrează și absoarbe aceste morți succesive. Ele devin parte din povestea vieții sale, așadar ele “aparțin” acestuia în feluri pe care nu le pot contrazice sau nega. Pe de altă parte, consider că aceste morți “aparțin” totodată și Universului, în feluri care transcend individul. Ele sunt ceva făcut de El. Universul pare să se folosească de aceste oportunități pentru a Se vindeca și pentru a intra în comuniune cu Sine Însuși în feluri care depășesc individul. Consider că ambele perspective sunt importante și adevărate. Acestea fiind spuse, permiteți-mi acum să ofer patru răspunsuri suprapuse la întrebarea vehiculată mai sus: ce anume moare și renaște în această spirală transformatoare mereu mai adâncă?
 

Ego-ul

În primele stadii ale acestei călătorii, ceea ce moare este identitatea noastră minte-corp, sinele cel mic: ego-ul. Mai exact, ceea ce moare sunt constrângerile și rănile, iluziile și obiceiurile create de istoria noastră pământeană. Dar în sesiunile următoare, după ce ego-ul a încetat să ne mai domine conștiința, ce anume moare atunci? În aceste sesiuni ulterioare este resimțită adesea o senzație acută de moarte, dar de ce anume se atașează această senzație?
 

Ego-ul Speciei

După cum am susținut în Dark Night, Early Dawn, atunci când roata morții și renașterii este întoarsă la nivelul subtil al realității și experiențele morții sunt în mare parte colective, consider că ceea ce moare este ceva din ego-ul speciei, mai precis nodulii colectivi ai ignoranței și durerii din inconștientul colectiv al speciei noastre. Dacă în aceste sesiuni pacientul depășește psihicul personal, accesând psihicul colectiv, atunci ceea ce este renăscut este ceva din mintea noastră colectivă. Chiar dacă poate “eu” sunt cel ce trăiește aceste evenimente, ceea ce sunt “eu” este ceva transformat. Noi trăim aceste experiențe mai puțin ca indivizi și mai mult ca membri ai speciei noastre, sau chiar ca specia însăși.

Pulsul vieții trăite în cadrul acestor ore nu este pulsul vieții noastre private, ci pulsul istoriei umane. Sistemele COEX care se auto-rezolvă în timpul acestor exerciții nu sunt complexe personale, ci Meta-Matrici din cadrul inconștientului colectiv. (Bache, 2000). Inteligența care inițiază și ghidează această renaștere colectivă este nu cea a “sinelui superior” al individului, ci ceva de ordinul unui “sine superior al speciei umane”, inteligența arhetipală care leagă conștiința speciei noastre de Inteligența Creativă a Universului. (5)
 

Persona shamanică (6)

O a treia componentă a întrebării referitoare la ceea ce moare în cadrul sesiunilor de după moartea ego-ului poate fi găsită în ceea ce eu numesc persona shamanică.

Consider că toți “călătorii” au avut experiența următoare: după ce o sesiune se încheie, uneori nu putem reține în mod conștient toate experiențele, cunoașterea și viziunile pe care le-am avut de-a lungul sesiunii. Și totuși atunci când pășim din nou în spațiul psihedelic în sesiunile următoare, această cunoaștere “pierdută” este regăsită din nou, așteptându-ne. La începutul unei sesiuni, adesea avem o senzație de revenire a “identității noastre psihedelice”, o identitate care ne este familiară și care este mai adâncă decât identitatea noastră egotică. Experiența obișnuită sugerează că psihicul rememorează și integrează experiențele psihedelice la nivele mai adânci decât nivelul conștiinței egotice.

De fapt, psihologia ego-ului a demonstrat că această compartimentare a experienței este o calitate obișnuită a constituției noastre psihice. Multe regiuni ale vieții noastre interioare sunt cumva încapsulate, semi-autonome. (7) Consider că această ramură a psihologiei poate arunca o lumină interesantă asupra felului în care psihicul administrează pendulările (swings) extreme ale conștiinței generate în terapia psihedelică, însă cu o precizare. Psihologia ego-ului tinde să înțeleagă stările egotice ca fiind create ca răspuns la traume. Aici, persona șamanică se naște dintr-un surplus de binecuvântări.

Vreau să sugerez că în procesul repetat de deschidere și închidere a conștiinței (awareness), este formată o conștiință semi-autonomă, specifică stării,care reține și integrează experiențele psihedelice pe care sinele egotic nu le poate păstra. Această conștiință nu doar că își reamintește experiențele noastre, ci păstrează cunoașterea și capacitățile dobândite în cadrul lor. Numesc această entitate generată psihedelic persona shamanică. Persona shamanică poate fi interpretată ca un alter-ego specific stării psihedelice. Numind această entitate persona shamanică, nu vreau să sugerez că ea are o funcție de “mască”, ci atrag atenția asupra faptului că ea se schimbă odată cu adâncirea experienței. Dacă preferați, o putem numi identitate shamanică sau sine shamanic.

Cu cât se acumulează mai multă experiență la un anumit nivel al realității transpersonale, cu atât mai puternică va deveni persona shamanică la acel nivel. Dacă experiența psihedelică a cuiva a fost la acel nivel haotică și fragmentată, atunci persona va fi mai slabă. Dacă experiența a fost bine-focalizată și clară, persona va fi mai puternică și mai stabilă. Cu cât integrăm mai bine experiențele psihedelice în conștiința cotidiană, cu atât mai familiară ne va părea persona shamanică sinelui nostru obișnuit. Analog, cu cât vor fi mai puțin integrate experiențele noastre – fie din cauza unei slabe gestionări a sesiunii, fie din cauza faptului că conținutul unei sesiuni a fost deosebit de adânc – cu atât ne va părea persona shamanică mai “distantă” și “străină”. (8)

Datorită faptului că persona shamanică este o sinteză a unui anumit tip de experiențe, ea este o entitate specifică cu o identitate specifică. Ea este memoria vie a istoriei noastre psihedelice, și fiind astfel ea încorporează în ea însăși limitele acelei istorii. O persona shamanică ce integrează experiența stabilizată de la nivelul transpersonal psihic este o entitate foarte diferită față de o persona shamanică ce integrează experiența stabilizată de la nivelul subtil. Prin sintagma “experiență stabilizată” mă refer la acel moment când am accesat un anumit nivel de conștiință îndeajuns de des încât am devenit aclimatizați la acel teritoriu, când am învățat să ne orientăm în acea regiune. În acest context, sistemul nostru psiho-fizic a trecut prin procesele necesare de purificare și adaptare pentru a ne menține o conștiință coerentă și o memorie stabilă la acel nivel de conștiință.

Dacă acest fir al gândirii este întemeiat, el ne poate furniza un nou strat al răspunsului la întrebarea “ce anume moare în aceste sesiuni?”. Atunci când sistemul unei persoane începe să se deschidă către nivele transpersonale mai adânci decât cele experimentate anterior, experiența noastră psihedelică precedentă trebuie să se adapteze la acest nou teritoriu. Cunoașterea noastră psihedelică precedentă și identitatea fundamentată pe acea cunoaștere trebuie să renunțe la control pentru ca un mod încă mai adânc de conștiință transpersonală să fie accesat pe deplin. Deci, în esență, ceea ce cred este că uneori moartea din cadrul acestor procese de deschidere este persona shamanică – memoria vie a experiențelor psihedelice ale unei persoane. Chiar dacă sacrificarea ei poate fi resimțită ca o moarte personală, nu ego-ul este cel care moare aici, ci o identitate mai adâncă care s-a născut în cadrul sesiunilor precedente ale cuiva. La fel ca orice identitate din lumea noastră fluidă, persona shamanică este un construct de lucru și, ca orice alt construct, ea are limite ce trebuiesc depășite dacă conștiința urmărește să continue a se deschide către noi profunzimi.

Într-un regim psihedelic susținut, persona shamanică a cuiva poate muri și poate renaște de mai multe ori. După ce persoana shamanică a cuiva moare, iar experiența cuiva devine stabilizată la un nivel mai adânc al conștiinței transpersonale, o nouă persona shamanică se naște pentru a păstra și integra aceste experiențe noi, sau, mai precis, ea se naște ca fiind integrarea vie a acestor experiențe. Această a doua persona va reține toate amintirile și cunoașterea personei anterioare, însă îi va adăuga acum o nouă cunoaștere și noi capacități. Analog, pe drumul către deschiderea unei dimensiuni a realității încă și mai adânci, această a doua persona shamanică va trebui să fie sacrificată pentru ca noul mod de experiență mai adânc să devină complet operativ.
 

O dimensiune a cosmosului

Permiteți-mi acum să sugerez un al patrulea răspuns la întrebarea referitoare la ceea ce moare în această spirală a morții și renașterii, răspuns care eclipsează chiar și persona shamanică.

Folosind terminologia nivelelor de experiență psihic, subtil și cauzal, firele care se împletesc pentru a forma persona shamanică la nivelul psihic al experienței transpersonale vor fi de natură personală, sau centrate pe suflet. La nivelul subtil de jos, unde tiparele colective încep să predomine, aceste fire devin din ce în ce mai colective și specifice speciei. Analog, la nivelele subtile mai înalte, unde curenții experienței sunt mai arhetipali, având legături cu zeitățile, firele devin arhetipale. Dacă continuăm această progresie până la nivelul cauzal al realității, în cele din urmă firele devin atât de universale încât consider că această categorie a personei shamanice nu mai este foarte utilă pentru a descrie ce anume moare în aceste experiențe. Pentru mine, categoria personei shamanice are întotdeauna o nuanță personală; ea este o extensie și o aprofundare a identității mele individuale. Astfel, ea este o entitate prea mică pentru a descrie în mod adecvat calitatea experiențială a acestor morți ulterioare, cel puțin după cum le-am experimentat eu. Este clar că aici marcăm stadii ale unui continuum, însă în cele din urmă îmi pare mai potrivit să renunțăm la această categorie a personei shamanice, și să încercăm să conceptualizăm aceste implozii arzătoare (combustive) dintr-un cadru de referință mai larg.

Același lucru poate fi spus și despre ego-ul speciei. Oricât de cuprinzătoare ar fi realitatea ego-ului speciei, ea este încă un fenomen centrat pe om. Prin comparație cu imensul univers, el este un lucru foarte mic. Mai devreme sau mai târziu, experiența transpersonală se dezvoltă dincolo de aceste proporții antropice (9) și trebuie să căutăm o explicație mai cuprinzătoare pentru ceea ce “moare” în aceste sesiuni avansate. Dar aici se încheie drumul clar și lucrurile devin mai incerte. În acest punct pot împărtăși doar intuiții pe care mi le-am format de-a lungul anilor, iar aceste intuiții sunt desigur provizorii și incomplete.

Cum putem descrie arcul mai mare al vieții ce strălucește în aceste crize profunde? Cât de multe putem ști cu adevărat despre funcția pe care aceste meta-morți o îndeplinesc în rețeaua mai adâncă a vieții? Până la urmă, de ce ar fi nevoie de “renaștere” în aceste nivele adânci ale realității? Nu cunosc răspunsul final la aceste probleme, dar consider că trebuie să începem prin a înțelege tot ceea ce se întâmplă în munca psihedelică profundă din perspectiva Marelui Lanț al Ființei ca întreg.

Permiteți-mi să încep prin a împărtăși o observație pe care am făcut-o în paginile de final ale cărții Dark Night, Early Dawn:

Folosind vocabularul lui Ken Wilber, dacă noi oamenii suntem un holon ce funcționează ca parte dintr-o serie de întreguri din ce în ce mai mari, atunci dinamica moarte-renaștere ar putea avea funcții separate pentru fiecare nivel al realității, toate acestea fiind îndeplinite simultan. Din perspectiva holon-ului mai mic, de exemplu, efectul procesului de moarte-renaștere ar putea fi eliberarea către ceea ce este mai mare, în timp ce efectul aceleiași tranziții din perspectiva holon-ului mai mare ar putea fi acela de a-i permite acestuia un acces mai mare la domeniul mai mic, și o integrare mai bună a acestuia. Un eveniment care funcționează ca o “ascensiune” spirituală de jos în sus ar putea funcționa totodată ca o “coborâre” de sus în jos. (Bache, 2000, p. 298).

Această observație ne invită să gândim dinamicile morții și renașterii într-o manieră mai multi-dimensională. Ea este o observație a unui proces, observație care generalizează peste mai multe nivele ale realității. La nivelul subtil al conștiinței, de exemplu, moartea și renașterea ar putea deschide un portal care servește nu numai la scurgerea energiilor distructive afară din mintea speciei, ci și la atragerea energiilor vindecătoare înăuntrul minții speciei, energii ce provin de la o sursă mai înaltă (Bache, 2000, Appendix B). La nivele mai adânci, asemenea portale ar putea permite unui număr indefinit de binecuvântări transcendentale să fie “infuzate” direct în nivelele “mai inferioare” ale existenței. Atunci întrebarea devine: cum poate adăugarea acestui principiu al infuziei-de-sus să infuențeze întrebarea privitoare la felul în care putem conceptualiza ceea ce moare și se renaște în aceste nivele adânci de experiență psihedelică?

Din perspectiva mea, cosmologia involutiv-evolutivă a lui Sri Aurobindo rezonează profund cu viziunea cosmologică ce apare în stările psihedelice (Grof, 1998; Weiss, 2012), așa că permiteți-mi să mă folosesc de ea în acest context. Potrivit lui Sri Aurobindo (Aurobindo, 1970; Satprem, 1993), mai multe nivele ale existenței sunt manifestate în cadrul involuției în cascadă a Divinului. În timp ce aceste nivele pot fi poroase [privind] “de deasupra”, ele sunt mai puțin poroase [privind] “de dedesubt”. Ca și când ar privi printr-o serie de oglinzi unilaterale (one-way), Divinul ce privește “în jos” vede tot ceea ce El a devenit, însă nivelele inferioare (de asemenea, ale Divinului) ce privesc “în sus” văd mai puțin. Când noi oamenii, care ne aflăm la un nivel inferior reușim prin muncă sau prin grație divină să accesăm unele dintre aceste nivele mai înalte, uneori are loc o magie specială.

Presupuneți pentru o clipă că prin exercițiile arzătoare ale terapiei psihedelice am reușit să ne stabilizăm experiența la nivelul subtil al realității. Pentru a atinge acest nivel, ceea ce suntem “noi” s-a schimbat. Nemaifiind fiecare sinele său individual, “noi” am devenit temporar un anumit aspect al nivelului subtil al realității. În timpul sesiunilor noastre noi trăim ca o formă de viață ce respiră acest aer rarefiat. Atunci când prin exerciții ulterioare se deschide o poartă către nivele și mai adânci ale realității, aceasta pare să permită apariția unui fel de comuniune cosmică între tărâmul subtil și cel cauzal. Adâncul comunică cu Adânc. Aducerea unor nivele diferite de realitate spirituală în comuniune conștientă unele cu altele, chiar și pentru câteva ore, pare să hrănească și să bucure țesătura existenței, întrucât “inferiorul” își reamintește “superiorul”, iar binecuvântările de “sus” curg cu o mai mare ușurință în “jos”. Ceea ce se întâmplă este un Dans Cosmic între nivele adânci ale Țesăturii Divine ale existenței. Este Dumnezeu comunicând cu Dumnezeu, hrănindu-și ființa auto-manifestă și auto-emergentă în feluri pe care le putem întrezări, dar poate niciodată înțelege pe deplin.

Așadar, ce anume moare și este renăscut în aceste cicluri ulterioare ale procesului de moarte și renaștere? Dincolo de ego, dincolo de mintea speciei, dincolo de persona shamanică, consider că ceea ce “moare” este ceva de proporții cu adevărat cosmice. Ceva adânc în țesătura universului se sacrifică, și prin acest sacrificiu este hrănit de undeva de sus. O dimensiune extraordinar de vastă a Ființei se trezește mai deplin față de Sine, și spre surpriza noastră, Divinul pare să aprecieze în mod genuin contribuția noastră care facilitează această comuniune.
 
 

Concluzii

Acest studiu autobiografic a urmărit să cartografieze unele dintre dinamicile morții și renașterii din terapia cu doză mare de LSD, care se desfășoară dincolo de moartea ego-ului, identificând trăsături ale procesului psihedelic care tind să nu apară într-o interpretare centrată pe persoană. Privind terapia cu LSD din această perspectivă lărgită, acest studiu a propus următoarele:

  1. Procesul de moarte-renaștere este o spirală care se repetă de mai multe ori, la fiecare stadiu mai adânc al inițierii psihedelice.
  2. La nivelul subtil al conștiinței “pacientul” se poate transforma dintr-un individ singular în mintea speciei ca întreg.
  3. La nivele mai adânci ale conștiinței, ceea ce “moare” este un alter-ego specific stării psihedelice pe care l-am numit persona shamanică, iar după depășirea chiar și acestor nivele, ceea ce “moare” este poate ceva de proporții cosmice, Divinul intrând într-o comuniune mai adâncă cu Sine Însuși.

Privind terapia psihedelică din această perspectivă mai largă, putem oferi o expunere care este mai concordantă cu viziunile esențiale (core insights) ale psihologiei transpersonale asupra universului nostru multi-dimensional.
 
 

Note

  1. (1) Vezi eseul înțelept și matur al lui Myron Stolaroff (1999). Criticând o serie de afirmații despre psihedelice expuse în Zig Zag Zen (2002), Stolaroff discută avantajele integrării unor doze mici de LSD (25-50 micrograme) în practica contemplativă.
  2.  

  3. (2) În cadrul modelului lui Grof, domeniul perinatal este un nivel al conștiinței situat între nivelul personal al conștiinței și nivelele transpersonale ale conștiinței. Odată deschisă poarta dintre realitatea fizică și cea spirituală, acesta combină nașterea, moartea și renașterea în variații complexe, căci nașterea și moartea sunt ușa turnantă dintre aceste două lumi. Pătrunderea în acest nivel al conștiinței implică adesea înfruntarea morții și, simultan, retrăirea experienței nașterii, confruntarea celor mai adânci întrebări existențiale asupra sensului existenței și experimentarea unui kriyas intens – a unor intense purificări emoționale și fizice. Adesea acest domeniu îmbină elemente personale și colective, uneori purtând persoana în teritorii ale angoasei colective ce există în inconștientul colectiv. El culminează printr-un colaps complet al identității fizice – moartea ego-ului – urmat de o renaștere în realitatea spirituală.
  4.  

  5. (3) Ken Wilber a elaborat această tipologie, derivată cu precădere din surse budiste și hinduse, pentru a descrie diferite stadii ale dezvoltării spirituale (1980: Capitolele 8-9). Mai târziu, el a exemplificat nivelul psihic prin Emerson, nivelul subtil prin Teresa de Avila, iar pentru a reprezenta nivelele cauzal și Absolut (non-dual) i-a folosit pe Eckhart și Sri Ramana Maharshi (1995: Capitolul 8). Grof discută tipologia lui Wilber în mai multe locuri, dar cel mai exhaustiv o face în The Future of Psychology (2000: 65-68) unde folosește aceste categorii pentru a descrie nu stadii ale dezvoltării spirituale, ci stări de conștiință care apar în contexte psihedelice și holotropice.
  6.  

  7. (4) Wilber asociază lumina cu nivelul subtil al experienței (1995, p. 622), dar eu consider că făcând astfel el nu recunoaște nenumăratele gradații ale luminii care apar de fapt în experiența transpersonală. Aș clasifica “Luminozitatea de Diamant” pe care o descriu aici ca un fenomen ce ține de nivelul cauzal.
  8.  

  9. (5) Îmi cer scuze pentru focalizarea centrată pe om atunci când abordez mintea speciei umane, părând să ignor peisajul extins al vieții. Acest fapt reflectă subiectul particular de interes al operei mele, ce pare să fi înțeles specia umană ca fiind cea mai mare amenințare împotriva planetei noastre. O expunere mai completă a câmpurilor mentale ale planetei noastre ar trebui să includă categorii precum mințile altor specii, mintea mamiferelor, mintea Gaia, mintea galactică, și așa mai departe.
  10.  

  11. (6) În psihologia jungiană, termenul de persona (“mască” în lb. greacă) desemnează arhetipul măștii pe care o afișăm lumii exterioare, un fel de compromis între individ și societate care reflectă imaginea noastră ideală despre noi înșine în raport cu impresia celorlalți despre noi. Ea reprezintă un fel de mecanism de adaptare la lumea exterioară, și poate deveni un complex patologic în cazul în care ne identificăm cu ea, întocmai cum actorul tragic putea deveni el însuși personajul interpretat până la sfârșitul piesei, pierzându-și identitatea autentică.
  12.  

  13. (7) Rowan definește stările egotice ca fiind “regiuni semi-permanente și semi-autonome ale personalității, care se pot comporta ca persoane [separate]” (1990, pag. 8). Pentru o excelentă tratare a stărilor egotice, vezi Zinser (2011). De asemenea, vezi Emerson (2007), și Watkins (1987).
  14.  

  15. (8) Aici simplific lucrurile pentru a vorbi de parcă în orice moment ar exista de fapt o singură persona shamanică. Poate că acest lucru este adevărat, dar poate că există mai multe persone shamanice existând laolaltă, fiecare cu rolul de a integra un anumit strat al experienței noastre psihedelice. Această diversitate ar cere o prezentare mai nuanțată. S-ar putea să fim nevoiți să gândim în termenii unor “clustere” de persone shamanice. Cu toate acestea, nu cred că această ajustare ar schimba recomandarea esențială pe care o fac aici, privind rolul personei shamanice în procesul de moarte și renaștere.
  16.  

  17. (9) antropic = uman. Bache susține aici că experiența transpersonală depășește cadrul uman odată cu înaintarea dincolo de ego, de mintea speciei și persona shamanică. (n. tr.)
  18.  
     

    Referințe

    Aurobindo, S. (1970) – Savitri (a 3-a ed.). Pondicherry: Sri Aurobindo Ashram.

    Bache, C. (2000) – Dark Night, Early Dawn. Albany, NY: State University of New York Press.

    Badiner, A., & Grey, A. (Editori). (2002) – Zig Zag Zen. San Francisco, CA: Chronicle Books.

    Braud, W. & Anderson, R. (1998) – Transpersonal Research Methods for the Social Sciences. Thousand Oaks, CA: Sage Publications.

    Emmerson, G. (2007) – Ego State Therapy. Bethel, CT: Crown House Publishing.

    Finlay, L. (2002) – Negotiating the swamp: The opportunity and challenge of reflexivity in research practice. Qualitative Research 2(2): 209-230.

    Grob, C. (Ed.) (2002) – Hallucinogens. New York, NY: Jeremy P. Tarcher.

    Grof, S. (1976) – Realms of the Human Unconscious. New York, NY: Dutton
    (1977) – The Human Encounter with Death. New York, NY: Dutton..
    (1980) – LSD Psychotherapy. Pomona, CA: Hunter House.
    (1985) – Beyond the Brain. State University of New York Press.
    (1988) – The Adventure of Self-Discovery. Albany, NY: State University of New York Press.
    (1998) – The Cosmic Game. Albany, NY: State University of New York Press.
    (2000) – Psychology of the Future. Albany, NY: State University of New York Press.
    (2006) – The Ultimate Journey. Ben Lomond, CA: Multidisciplinary Association for Psychedelic Studies.

    Govinda, A. B. (1969) – The Psychological Attitude of Early Buddhist Philosophy and Its Systematic Representation According to the Abhidharma Tradition. New York, NY: Weiser.

    Guenther, H. (1974) – Philosophy and Psychology in the Abhidharma. Berkley, CA: Shambhala

    James. W. (1902) – The Varieties of Religious Experience. New York, NY: Philosophical Library (2015).

    Lincoln, Y. S., & Guba, E. G. (2011) – Paradigmatic controversies, contradictions, and emerging confluences. In N. K.

    Denzin and Y. S. Lincoln (Eds.) – Handbook of Qualitative Research (a 4-a ed.) (163-188). Thousand Oaks, CA: SagePublications.

    Metzner, R. (1999) – Sacred Vine of Spirits: Ayahuasca. Rochester, NY: Park Street Press.

    Moustakas, C. (1990) – Heuristic Research. Newbury Park, CA: Sage Publications.

    Rowan, J. (1990) – Subpersonalities. New York: Routledge.

    Satprem. (1993)– Sri Aurobindo or The Adventure of Consciousness. Pondicherry: Sri Aurobindo Ashram.

    Sheldrake, R. (1981) – A New Science of Life. Los Angeles, CA: J.P. Tarcher
    (1988) – The Presence of the Past. New York, NY: Vintage.
    (1991) – The Rebirth of Nature. New York, NY: Bantam.

    Smith, H. (1958) – The World’s Religions. San Francisco, CA: HarperOne.

    Stolaroff, M. (1999) – Are psychedelics useful in the practice of Buddhism?, în Journal of Humanistic Psychology 39(1), pp. 60-80.

    Strassman, R. (2001) – DMT: The Spirit Molecule.Rochester, VT: Park Street Press.

    Teresa of Avila (1968) – The Life of Teresa of Jesus. (E. A. Peers, Trans. and Ed.). New York. NY: Image.

    Thera, N. (1962) – The Heart of Buddhist Meditation. Kandy, Sri Lanka: Buddhist Publication Society.

    Tracy, S. J. (2010) – Qualitative quality: Eight “bigtent” criteria for excellent qualitative research. Qualitative Inquiry 16(10), 835-851. doi: 10.1177/1077800410383121

    Underhill, E. (1961) – Mysticism. New York, NY: Dutton.

    Watkins, J. (1987) – Hypnotherapeutic Techniques. New York, NY: Irvington Publishers.

    Weiss, E. (2012) – The Long Trajectory. Bloomington, IN: iUniverse.

    Wilber, K. (1980) – The Atman Project. Wheaton, IL: Quest Books.
    (1995) – Sex, Ecology, Spirituality. Boston, MA: Shambhala.

    Zinser, T. (2011) – Soul-Centered Healing. Grand Rapids, MI: Union Street Press
     
     

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.