Ciclul Jupiter-Uranus: Muzică și literatură

Posted by
Timp de lectură: 14 minute

 
 

Richard Tarnas

 
 
Reprodus cu permisiunea autorului.

Acest articol este capitolul al șaseleaMusic and Literature din secțiunea a VI-a a cărții Cosmos and Psyche.

Secțiunea a VI-a a cărții, Cycles of Creativity and Expansion, cuprinde următoarele capitole: Opening New Horizons; Convergences of Scientific Breakthroughs; Social and Political Rebellions and Awakenings; Quantum Leaps and Peak Experiences; From Copernicus to Darwin; Music and Literature; Iconic Moments and Cultural Milestones; Great Heights and Shadows; Hidden Births.
 
 

Evidența corelațiilor secvențiale discutate în aceste capitole sugerează că alinierile ciclice majore ale planetelor exterioare coincid cu o activare reciprocă a principiilor arhetipale corespunzătoare, dar, mai degrabă decât să însemne pur și simplu o “activare” mecanică a gestaltului arhetipal specific și apoi o “dezactivare” atunci când se încheie tranzitul, fiecare aliniere pare să reprezinte o desfășurare mai complexă și mai subtilă a tiparelor de unde arhetipale. Dovezile sugerează că fiecare aliniere dintr-un anumit ciclu planetar coincide cu o perioadă în care complexul arhetipal corespunzător se manifestă într-o manieră definită, ușor de distins—se “înregistrează”, își exprimă semnificația, își face cunoscută esența în psihicul colectiv printr-o aglomerare ostentativă de evenimente arhetipale adecvate—iar apoi, după ce alinierea s-a încheiat, același impuls continuă să se dezvolte. Acesta rezistă, evoluează, trece prin schimbări, uneori ascuns, alteori vizibil. El suferă modificări constante sub impactul unor noi influențe arhetipale, pe măsură ce au loc alinierile ciclice continue și mereu schimbătoare cu alte planete și pe măsură ce indivizii trec prin tranzitele lor personale, le răspund în mod creativ și aplică în moduri particulare forțele arhetipale mai vaste care acționează.

Apoi, atunci când cele două planete inițiale intră din nou în aliniere ciclică majoră, are loc o altă activare vizibilă a complexului arhetipal relevant, cu apariția unor fenomene culturale și istorice legate evident de perioadele anterioare ale aceluiași ciclu. Insă această nouă activare are loc în așa fel încât tot ceea ce s-a desfășurat de la ultima aliniere ciclică a fost între timp absorbit și este acum nou exprimat de noua revenire ciclică a complexului arhetipal respectiv. Am văzut sugestii ale unui astfel de proces de evoluție arhetipală continuă cu, de exemplu, ciclul Uranus-Pluton și marile mișcări emancipatoare și trezirile dionisiace desfășurate ciclic în epoca modernă. Am văzut iarăși acest lucru cu ciclul Saturn-Pluton și corelația sa secvențială cu războaiele mondiale și Războiul Rece, precum și cu confruntările morale colective cu partea de umbră a existenței. Este evident și în evoluțiile istorice citate aici, de la eliberarea socială și politică la revoluțiile științifice și creativitatea artistică.

Indiferent de domeniul de activitate umană spre care mi-am îndreptat atenția, odată ce am înțeles șablonul oferit de ciclul Jupiter-Uranus, tiparele coincidente ale descoperirilor creative și ale reperelor culturale au devenit surprinzător de clare. În domeniul muzicii, de exemplu, am examinat imediat cazul Eroica, cea de-a treia simfonie a lui Beethoven, poate cea mai explicit și mai expansiv prometeică lucrare din istoria muzicii clasice—revoluționară în spirit, în concepție și în impactul istoric. Am descoperit că Beethoven a compus Eroica exact în timpul conjuncției Jupiter-Uranus din 1803. A fost prima conjuncție după cea din 1788-89 și începutul Revoluției Franceze, ale cărei idealuri au inspirat direct marea compoziție. Pe de altă parte, Beethoven a început compoziția Simfoniei a IX-a, magnific de expansivă și exaltantă, în timpul conjuncției imediat următoare, paisprezece ani mai târziu, în 1817.

Când am privit înapoi la lucrarea care a anticipat cel mai mult Eroica—ultima simfonie a lui Mozart, pe bună dreptate numită Simfonia Jupiter în Do Major (K.551)—am descoperit că a fost compusă de fapt în timpul conjuncției Jupiter-Uranus din 1788-89, exact cu un ciclu complet înainte de Eroica. Mai mult, în timpul aceleiași conjuncții, Haydn a compus Simfonia Oxford (nr. 92 în Sol Major), numită la rândul său “Eroica” lui Haydn datorită noii libertăți creative pe care o afișa, dincolo de constrângerile clasice ale simfoniilor anterioare. Simfonia Oxford a început o nouă etapă în evoluția muzicală a lui Haydn, desfășurată până în anii 1790 cu seria de simfonii londoneze, care, împreună cu ultimele trei simfonii ale lui Mozart, reprezintă vârful compoziției orchestrale înainte de Eroica.

Configurația diacronică a acestor două conjuncturi consecutive (1788-89 și 1803) care îi leagă pe Mozart și Haydn de Beethoven este sugestivă pentru imaginea mai complexă a evoluției arhetipale abia descrisă mai sus. Acestea au fost cele două conjuncții Jupiter-Uranus petrecute la începutul și la finalul perioadei revoluționare franceze. S-ar putea spune că ceea ce a separat simfoniile târzii ale lui Mozart și Haydn de Eroica lui Beethoven și de succesoarele sale a fost opoziția Uranus-Pluton din anii 1790 și tot ceea ce a reprezentat ea. În termeni arhetipali, tocmai intensificarea radicală a calităților prometeice și dionisiace în interacțiune dinamică a fost cea care a marcat evoluția dramatică de la Mozart și Haydn la Beethoven—impulsul emancipator sporit, voința titanică de libertate creatoare, intensitatea tulburărilor și schimbările bruște imprevizibile, dezlănțuirea forțelor elementare, trezirea profunzimilor naturii, mișcarea de masă a energiilor, puterea de transformare—aceleași calități care au marcat întreaga epocă revoluționară franceză. După cum avea să spună mai târziu Wagner, Beethoven a fost “un Titan, luptându-se cu zeii”.

Remarcabil, când am privit în istoria muzicii clasice de după Eroica la acea lucrare care a exercitat o influență comparabil de revoluționară asupra celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea—Tristan și Isolda lui Wagner—am descoperit că și această lucrare fundamentală a fost compusă exact în timpul unei conjuncții Jupiter-Uranus (centrată pe anul 1858, aceeași conjuncție care a coincis cu anunțarea teoriei evoluției de către Darwin-Wallace și cu scrierea de către Darwin a lucrării Originea Speciilor).10 Într-adevăr, într-un tipar care seamănă foarte mult cu cel tocmai observat în cazul Eroicii, Tristan și Isolda lui Wagner a coincis cu conjuncția Jupiter-Uranus petrecută imediat după conjuncția Uranus-Pluton din 1845-56, aceasta fiind chiar următoarea aliniere axială Uranus-Pluton după Beethoven și perioada Revoluției Franceze.

Din nou, ca și Eroica, extraordinara putere elementară a lui Tristan părea să întruchipeze și să ducă mai departe combinația de energii arhetipale prometeice și dionisiace—în același timp titanice și emancipatoare, instinctuale și revoluționare—catalizate în anii perioadei Uranus-Pluton și care au influențat dezvoltarea interioară și aspirațiile muzicale ale lui Wagner, așa cum s-a întâmplat cu Beethoven în timpul alinierii Uranus-Pluton din anii 1790. Mai mult, în același an în care Wagner a început să compună Tristan și Isolda, Baudelaire a publicat la fel de revoluționara Les Fleurs du mal. Coincidența a fost remarcată și de alții: “Faptul că Wagner, ca armonist, a inițiat o nouă eră este un loc comun al istoriei muzicale; unii istorici sunt chiar înclinați să considere Tristan ca fiind începutul muzicii moderne, la fel cum Les Fleurs du mal a lui Baudelaire a marcat începutul literaturii moderne. Coincidența de date este uimitoare.”11

Un tipar remarcabil de asemănător a fost vizibil în cazul Sărbătorii primăverii lui Stravinski, a cărui faimoasă premieră la Paris a avut loc în 1913, exact în momentul în care conjuncția Jupiter-Uranus a atins pragul de 20°. Încă o dată, aceasta a fost prima conjuncție Jupiter-Uranus de după opoziția Uranus-Pluton de la începutul secolului XX—chiar următoarea aliniere axială după cea tocmai citată pentru Wagner—și din nou tema caracteristică Uranus-Pluton a unei treziri revoluționare a energiilor dionisiace a fost întruchipată pregnant. Putem vedea strălucitoarea creație a Sărbătorii Primăverii (și reacția publicului la premiera sa) atât ca aducând la o nouă expresie forțele orgiastice și chtonice dezlănțuite ale naturii (Uranus-Pluto), cât și ca anticipând distrugerile devastatoare și traumele de sfârșit de epocă ale războiului mondial care urma să aibă loc (în coincidență cu conjuncția Saturn-Pluton care, de asemenea, tocmai începea atunci, la exact un ciclu după conjuncția Saturn-Pluton de la nașterea lui Stravinsky).

După cum sugerează aceste exemple, atât sincronizarea exactă, cât și caracterul arhetipal al corelațiilor marilor repere din istoria muzicii clasice au fost considerabil mai complexe decât pot fi rezumate printr-o simplă corespondență cu ciclul Jupiter-Uranus. Nu doar multitudinea de cicluri planetare în desfășurare și suprapuse ale tranzitelor globale, ci și tranzitele personale ale compozitorilor au fost în mod constant relevante. De exemplu, Stravinski a traversat un tranzit personal unic în viață al lui Pluton în conjuncție cu Soarele său natal între anii 1909 și 1913, perioadă în care a compus Sărbătoarea Primăverii și operele la fel de dionisiace Pasărea de Foc (1910) și Petruska (1911). După această perioadă de intensitate primordială, opera lui Stravinsky a căpătat un caracter net mai reținut, pe măsură ce a intrat în fazele sale neoclasice și serialiste. El nu a mai compus niciodată lucrări având aceeași potență eruptivă violentă și inspirată ca cele din perioada Sărbătorii Primăverii.

Un factor important în evaluarea tuturor acestor corelații nu a fost pur și simplu faptul unei descoperiri creative, ci și calitatea și spiritul specific al lucrărilor muzicale în cauză. Este adevărat că ciclul Jupiter-Uranus a coincis cu o regularitate remarcabilă cu descoperiri creative și repere istorice în muzică, ca și în multe alte domenii. Insă, la fel de evident, lucrările compuse și prezentate în premieră în timpul acestor alinieri relativ scurte au avut tendința de a reflecta, ca și etosul cultural general al acelui moment, anumite calități foarte sugestive pentru complexul arhetipal Jupiter-Uranus în sine, cum ar fi un spirit creativ deosebit de ridicat, sărbătoresc și exuberant. Astfel, Concertele Brandenburgice ale lui Bach, cu virtuozitatea și vigoarea lor exaltantă, o realizare de vârf a epocii baroce, au apărut în timpul conjuncției Jupiter-Uranus din 1720-21, imediat după o conjuncție Uranus-Pluton mai lungă, cea de dinaintea opoziției Revoluției Franceze, formând astfel o secvență ciclică exactă cu corelațiile citate mai sus care îi implică pe Mozart și Haydn, Beethoven, Wagner și Stravinski.

Dacă ne îndreptăm acum spre istoria literaturii, perioada 1720-21 a conjuncției Jupiter-Uranus care a adus Concertele Brandenburgice ale lui Bach a coincis și cu începerea de către Jonathan Swift a marii sale satire, Călătoriile lui Gulliver. Alinierile ciclului Jupiter-Uranus au coincis cu regularitate cu opere de creație în care a fost implicată o magnitudine uimitoare sau o expansiune surprinzătoare a limitelor de mărime convenționale. Acest lucru poate fi înțeles ca o manifestare a vectorului dinamic Uranus—>Jupiter, impulsul prometeic eliberând brusc impulsul arhetipal al lui Jupiter către amploare și expansiune și dându-i o întruchipare creativă în moduri surprinzătoare. Eroica lui Beethoven a fost, desigur, un exemplu clasic în domeniul muzical, prin extinderea fără precedent a dimensiunii orchestrei necesare, a duratei fiecărei mișcări și a întregii simfonii—ca să nu mai vorbim de magnitudinea sunetului în sine—în toate aceste privințe, cu mult peste limitele stabilite de Mozart și Haydn. Vedem o inflexiune creativă foarte diferită a aceleiași teme a dimensiunilor uimitoare în Călătoriile lui Gulliver de Swift, atât în experiența liliputanilor de a-l întâlni brusc pe minunatul și giganticul Gulliver, cât și, invers, în experiența uimită a lui Gulliver cu privire la dimensiunile uimitoare din Brobdingnag, tărâmul uriașilor.

În istoria literaturii, care are atât de mulți autori și opere semnificative și constituie o bază de date atât de vastă, atât tiparele sincrone, cât și cele diacrone sunt deosebit de bogate și ramificate. Fiecare aliniere axială Jupiter-Uranus a coincis sistematic cu o neobișnuită multiplicitate de repere creative în literatură, iar alinierile ulterioare ale acelorași planete au coincis cu valuri similare de creativitate literară a căror strânsă legătură arhetipală și istorică cu alinierile precedente sugerează cu tărie existența unor tipare ciclice continue de descoperire creativă.

De exemplu, atunci când am investigat o epocă literară bine cunoscută pentru caracterul său revoluționar susținut, primele două decenii ale secolului XX, am examinat posibilele corelații cu ciclul Jupiter-Uranus care îi implicau pe acei câțiva scriitori care, împreună, au determinat transformarea radicală a literaturii moderne din acea perioadă: Joyce, Proust, Kafka, Yeats, Pound, Eliot, Stein, Lawrence și Woolf. Conjuncția Jupiter-Uranus care a avut loc în acea perioadă de timp s-a aflat la 15° de exactitate, perioada tipică de cea mai mare intensitate arhetipală, în cele paisprezece luni centrate pe anul 1914, care s-au întins din decembrie 1913 până în ianuarie 1915.

Când am analizat biografiile relevante pentru această scurtă perioadă, a devenit rapid clar că aceste paisprezece luni specifice au fost cruciale pentru aproape fiecare dintre acești scriitori, aducând apariția simultană a unui număr extraordinar de lucrări de referință în literatura secolului XX. După ani de scris și de dezvoltare artistică în singurătate, Joyce a publicat ambele sale prime opere, Dubliners și Portretul artistului la tinerețe, în aceste luni. În aceeași perioadă și-a început capodopera, Ulise (finalizând-o șapte ani mai târziu, la următoarea opoziție Jupiter-Uranus). T. S. Eliot s-a mutat din Statele Unite în Anglia în această perioadă, punct de cotitură în cariera sa, și a început asocierea fertilă cu Ezra Pound. Pound, care a descoperit și a început publicarea în serie a Portretului Artistului de Joyce în acel an, a descoperit, de asemenea, primul poem important al lui Eliot, The Lovesong of J. Alfred Prufrock, în același an 1914, a publicat prima antologie de poezie imagistă, Des Imagistes, și, împreună cu Wyndham Lewis, a început revista vorticistă Blast. În același an, William Butler Yeats și-a publicat volumul Responsibilities and Other Poems, care reflecta similar noua estetică modernistă, în timp ce Gertrude Stein a publicat cel mai explicit “cubist” volum de poezii al său, Tender Buttons. Wallace Stevens și-a publicat primele poeme în acel an, în timp ce Robert Frost a publicat North of Boston, care conținea multe dintre cele mai cunoscute poeme ale sale, precum Mending Wall și The Death of the Hired Man. D. H. Lawrence a publicat primul său volum de proză scurtă, The Prussian Officer and Other Stories, scriind în același timp, în aceste luni, primul dintre cele mai mari romane ale sale, The Rainbow. Franz Kafka a scris în aceleași luni primul său roman important, Procesul. Iar în luna de dinaintea atingerii pragului de 15° al conjuncției, în noiembrie 1913, Marcel Proust a publicat pe cheltuială proprie primul volum al capodoperei sale, In căutarea timpului pierdut.

Acest tipar sincronic izbitor poate fi recunoscut ca parte a unui tipar diacronic mai vast de corelații legate coerent cu acest ciclu. De exemplu, în privința dezvoltării romanului modernist, în timpul conjuncției Jupiter-Uranus din 1900, imediat anterioară (care coincide cu Interpretarea viselor lui Freud și cu descoperirea fizicii cuantice a lui Planck), Henry James a scris Ambasadorii (începută în vara anului 1900, finalizată în primăvara anului următor). Acesta și cei doi succesori ai săi, The Wings of the Dove și The Golden Bowl, au anticipat inovațiile formale și tematice ale ficțiunii secolului al XX-lea, care aveau să fie în curând exploatate pe deplin în lucrările lui Joyce și Proust, iar mai târziu în cele ale Virginiei Woolf și ale lui William Faulkner.

În timpul conjuncției imediat după cele două menționate, cea din 1927-28 (care a coincis cu sinteza fizicii cuantice Bohr-Heisenberg și cu teoria universului în expansiune a lui Lemaître), Virginia Woolf a publicat Spre far, cel mai mare roman al său, în timp ce, în aceleași luni, William Faulkner și-a început extraordinara succesiune de opere majore, scriind Sartoris, primul din lunga sa serie de romane din Yoknapatawpha County, apoi, tot în timpul acestei conjuncții, a început Zgomotul și Furia, prima dintre capodoperele sale și poate cel mai mare roman al său.

Istoria romanului modernist sugerează astfel un tipar diacronic de dezvoltare strâns corelat cu primele trei conjuncții Jupiter-Uranus din secolul XX, care, retrospectiv, putem observa că au coincis cu începutul sau publicarea celor mai semnificative și cruciale opere din acea revoluție literară: Ambasadorii lui James, ca precursor major, In căutarea timpului pierdut a lui Proust și Ulise al lui Joyce (și, într-o tulpină diferită de modernism, Procesul lui Kafka), ca opere de primă generație pe deplin realizate, iar Spre Far a lui Woolf și Zgomotul și Furia lui Faulkner, ca generație următoare.

Tipare comparabile au fost vizibile în orice epocă literară pe care am examinat-o. De exemplu, reperele majore din istoria literaturii engleze, de la Spenser la Milton, au avut loc în coincidență precisă cu reperele majore ale Revoluției Științifice menționate anterior, care i-au implicat pe Kepler, Galilei, Descartes și Newton. În timpul conjuncției din 1595-96, Edmund Spenser și-a publicat capodopera, The Faerie Queen; Sonetele lui William Shakespeare au fost publicate pentru prima dată în timpul conjuncției imediat următoare din 1609-10; ediția First Folio a pieselor lui Shakespeare a fost publicată în timpul următoarei conjuncții din 1623-24; în timpul următoarei conjuncții din 1637-38 a fost publicat Lycidas al lui John Milton, unul dintre cele mai mari poeme din limba engleză; iar în timpul conjuncției din 1665-66, Milton și-a finalizat capodopera, Paradisul Pierdut. Continuând secvența, Paradisul Regăsit a fost publicat în timpul următoarei opoziții din 1671-72, la fel ca și ultima capodoperă a lui Milton, Samson Agonistes.

La fel și cu începuturile romanului englezesc în secolul al XVIII-lea: când am verificat datele de publicare ale operelor de pionierat în această formă ale lui Henry Fielding, Samuel Richardson și Tobias Smollett, am descoperit că doi dintre ei au publicat cele mai mari romane ale lor—Tom Jones de Fielding, Clarissa de Richardson—iar Smollett și-a publicat primul roman, Roderick Random, toate în timpul unei singure perioade de paisprezece luni, între ianuarie 1748 și februarie 1749, când Jupiter și Uranus se aflau în conjuncție. În timpul opoziției Jupiter-Uranus imediat precedente, centrată pe anul 1741, atât Richardson, cât și Fielding își publicaseră primele romane, Pamela de Richardson și Joseph Andrews de Fielding.

Din nou, este important să luăm în considerare caracterul și spiritul care stau la baza operei în cauză, la fel de mult ca și statutul său de icoană culturală de inovație sau realizare. În Tom Jones al lui Fielding, de exemplu, ca și în multe alte opere artistice și fenomene culturale care coincid cu ciclul Jupiter-Uranus (de ex, Eroica, celebrele treziri revoluționare din 1775-76 și 1789, eflorescența contraculturală din 1968-69, euforica cădere a comunismului în Europa de Est în 1989), se poate discerne cu ușurință în eroul și narațiunea unei astfel de opere, spiritul risipitor caracteristic complexului arhetipal Jupiter-Uranus: robust, aventuros, neîngrădit, efervescent, generos, excesiv, în același timp admirabil de principial și cu nonșalanță transgresivă, deschizându-se constant spre noi orizonturi. Un astfel de spirit reflecta o dimensiune esențială a complexului arhetipal Jupiter-Uranus aflat la bază, a cărui apariție în viața colectivă a culturii în timpul acestor alinieri părea să consfințească o anumită vitalitate aventuroasă generalizată și o inspirație creatoare sporită, care, la rândul ei, a dat naștere acestor valuri ciclice de lucrări inovatoare.

Imaginea generală în privința istoriei literaturii este, așadar, una în care alinierile axiale ale ciclului Jupiter-Uranus au coincis constant cu multe repere concomitente ale inovației creative, evenimente care făceau parte din continuități mai largi ce formau tipare seriale în coincidență cu alinierile precedente și ulterioare ale acelorași planete. Tipare diacronice izbitoare ce coincid cu ciclul Jupiter-Uranus sunt, de fapt, ușor de observat în istoria literaturii occidentale de la Renaștere până în prezent. Din nou, nu este vorba că astfel de evenimente au avut loc brusc și exclusiv în timpul acestor perioade de aliniere, fără nicio legătură cu evenimentele și activitățile din anii intermediari. Mai degrabă, a părut să se producă un fel de creastă a valului în desfășurare de activitate literară și creativitate culturală în corelație generală cu aceste perioade. Această creastă este vizibilă în numeroasele publicații sau inițieri de opere semnificative și revoluționare care au avut loc în timpul alinierilor, precum și în grupări distincte în alte câteva categorii similare de evenimente, cum ar fi începuturile unor mișcări influente, noi genuri și asocieri creative între figuri literare majore. Întregul set de corelații pare să formeze un tipar inteligibil de fenomene culturale legate ciclic, care poartă calitățile arhetipale precise asociate cu Jupiter și Uranus.

Adesea, o anumită perioadă de conjuncție Jupiter-Uranus a dat naștere unei opere ce a marcat începutul unei serii susținute de astfel de lucrări ale unui autor important, care și-au preluat caracterul de bază de la cea care a apărut în coincidență cu conjuncția. Un exemplu este cel al lui Faulkner, care și-a început lunga secvență de romane din comitatul Yoknapatawpha în timpul conjuncției Jupiter-Uranus din 1927-28 cu Sartoris și Zgomotul și Furia, primul din seria de capodopere care au urmat rapid (As I Lay Dying, Sanctuary, Light in August și celelalte). Un alt caz este cel al lui Thomas Hardy, care și-a început lunga serie de romane din Wessex cu Under the Greenwood Tree în timpul conjuncției din 1871-72 și a urmat cu Departe de lumea dezlănțuită, Întoarcerea băștinașului, Primarul din Casterbridge, Tess D’Urberville și celelalte romane ale sale axate pe oamenii și peisajele din sud-vestul Angliei.

În timpul aceleiași conjuncții din 1871-72, Émile Zola a inițiat experimentul său naturalist de douăzeci de romane, ciclul de romane Les Rougon-Macquart, care documenta viața în cel de-al Doilea Imperiu francez, prin publicarea romanului La Fortune des Rougon. De asemenea, Colette a publicat în timpul conjuncției din 1900 primul roman din seria Claudine. În timpul aceleiași conjuncții, așa cum am menționat mai sus, Henry James și-a început ultima și cea mai complexă fază a operei sale cu Ambasadorii, urmată de Aripile porumbelului și Bolul de aur, cele trei romane formând un tot unitar și din punct de vedere formal și filosofic. Următoarea conjuncție din 1913-14 a adus primul volum din seria lui Proust, In căutarea timpului pierdut (al cărei ultim volum a fost publicat în 1927, în coincidență cu următoarea conjuncție).

În timpul singurei conjuncții Jupiter-Uranus omisă din secvența de mai sus, a fost inițiată o altă serie memorabilă de lucrări de ficțiune, când Arthur Conan Doyle a scris, în martie și aprilie 1886, prima povestire despre Sherlock Holmes, Un studiu în stacojiu.12 Mai mult, în ciclul imediat anterior, Lewis Carroll a publicat Aventurile lui Alice în Țara Minunilor și continuarea sa, Alice în țara oglinzilor, în corelație exactă cu alinierile succesive Jupiter-Uranus din 1865 și 1872. După zeci de ani de scris, Tolkien a început publicarea trilogiei Stăpânul Inelelor în timpul conjuncției din 1954-55, toate cele trei volume fiind publicate în acei doi ani. În timpul aceleiași conjuncții, J. D. Salinger și-a început faza finală a familiei Glass cu publicarea în The New Yorker a cărții Franny în ianuarie 1955, urmată de Zooey; Raise High the Roof Beam, Carpenters; Seymour: An Introduction; și Hapworth, 16, 1924, toate publicate în decursul deceniului următor și care, similar, formau un ansamblu artistic și filosofic coerent.13 În timpul conjuncției imediat următoare, 1968-69, Patrick O’Brian a publicat Master and Commander, primul din seria sa de douăzeci de volume de romane istorice Aubrey-Maturin, care se desfășoară în epoca napoleoniană. În timpul aceleiași conjuncții, într-un gen diferit, seria de cărți despre Don Juan a lui Carlos Castañeda a început cu Învățăturile lui Don Juan, și am putea cita multe alte exemple comparabile. În timpul celei mai recente conjuncții Jupiter-Uranus din 1997, J. K. Rowling a publicat primul volum din seria Harry Potter, Harry Potter și Piatra Filozofală.

Numitorul comun al multora dintre aceste tipare de creativitate literară a fost corelația precisă a ciclului Jupiter-Uranus cu noi începuturi de multe feluri: prima lucrare publicată a unui autor important, prima dintr-o serie majoră de lucrări strâns legate între ele, prima dintr-un nou gen și așa mai departe. Dostoievski, Tolstoi și Melville, de exemplu, și-au scris sau publicat primele opere sau primele romane în coincidență cu conjuncții sau opoziții Jupiter-Uranus, la fel ca Jane Austen, Mary Shelley, Dickens, Thackeray, Gogol, Mark Twain, George Eliot, Henry James, Zola, Colette, Conrad, London, Dreiser, Mann, Kafka, Joyce, Thomas Wolfe, Evelyn Waugh, Jorge Luis Borges, Gabriel García Márquez, și mai devreme, la începuturile romanului, Fielding, Richardson și Smollett. La fel și primele opere ale poeților: Blake, Keats, Baudelaire, Auden, García Lorca, Wallace Stevens, Dylan Thomas, Derek Walcott, Allen Ginsberg. În timpul conjuncției Jupiter-Uranus din 1858, Emily Dickinson a început să își adune poemele în fascicule legate—singura formă care se apropie de publicarea poeziei sale în timpul vieții sale.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.