Natura Timpului

John Frawley

Reprodus cu permisiunea autorului după capitolul 4 – The Nature of Time al lucrării The Real Astrology.

Înainte de a ne aventura mai sus în ierarhia cunoașterii astrologice, trebuie să ne dedicăm atenția principiilor prin care este realizată judecata astrologică. Primul concept pe care trebuie să-l adresăm este natura timpului însuși, pentru că timpul reprezintă principala preocupare a astrologiei, materialul cu care ea lucrează.

Pentru omul de știință, ora trei și zece este o oră ca oricare alta. Se pot întâmpla anumite lucruri în acea oră – ibricul ar putea să dea în fiert, ar putea să ajungă trenul, el s-ar putea gândi la mama lui – însă [pentru el] nu există nici un motiv pentru care aceste lucruri n-ar fi putut la fel de bine să se întâmple la ora trei și nouă minute, sau la patru fără douăzeci, sau la orice altă oră. Dacă am compara timpul cu o formă de relief, omul de știință are în vedere un imens peisaj plat, lipsit de trăsături (a vast featureless vista). [Aici] Nu există munți, lacuri sau mlaștini; nu există zone de pământ arid, cum nu există nici suprafețe de pământ fertil. [Pentru omul de știință] Timpul este omogen: nici un moment nu are vreo calitate diferită de restul momentelor.

Astrologul vede timpul într-o manieră destul de diferită. Pentru el, fiecare moment este diferit de confrații lui, la fel cum tu și eu suntem diferiți de ai noștri. Relieful temporal pe care-l scrutează astrologul de la fereastra turnului său este la fel de variat ca orice relief fizic: e presărat cu munți și șesuri, deșerturi aride și pășuni înverzite. Pentru el, orice s-ar întâmpla la trei fără zece ține de calitatea specifică a orei trei fără zece. Iar dacă un eveniment aparent similar s-ar fi întâmplat la patru fără douăzeci – de pildă, ibricul dând în foc – [pentru el] acest eveniment ar fi măcar puțin diferit (subtly different).

În experimentele științifice obișnuite, timpul este tratat ca o constantă stabilă. Având în vedere că aici toate lucrurile sunt egale, experimentul este ceva ce poate fi repetat în orice alt moment fără a i se schimba rezultatul. Omul de știință ar susține că asta demonstrează că timpul este într-adevăr o constantă, și că presupoziția fundamentală a astrologiei este falsă. Lăsând la o parte faptul – mărturisit de literatura științifică însăși – că această afirmație este de fapt falsă, vedem că experimentul științific, construit în mod deliberat “înafara vieții”, este atât de simplu și brut în natura sa încât aproape că-și va deschide invariabil calea cu ciomagul către aceeași concluzie. Dacă abordăm viața în toată subtilitatea și complexitatea ei, așa cum ni se înfățișează, rezultatul potențial al unui experiment artificial va fi irelevant. Trebuie notat că atunci când știința se apleacă asupra tărâmurilor mai subtile, precum fizica particulelor, experimentele nu mai sunt atât de cuminți (less well-behave).

Pentru omul de știință, cuvintele “trei și zece minute” spun tot ce e de spus despre un anumit moment. Însă pentru astrolog, cuvintele “trei și zece minute” nu sunt nimic altceva decât o etichetă convenabilă ce permite identificarea [momentului], și nu descrie natura acestuia mai mult decât numărul de pe ușa mea descrie natura casei mele. Ceea ce face astrologia – acel lucru care constituie întregul meșteșug al astrologiei – este să descrie natura individuală și efectivă a momentelor de timp, așa cum se manifestă ele în anumite locuri. Mijlocul prin care astrologia ajunge la această descriere este prin raportare la poziția relativă a planetelor. Aceasta este astrologia, și nimic altceva: un mijloc de a descrie natura individuală a momentelor de timp.

Momentele pe care alegem să le descriem sunt cele importante într-un anumit context în care ne situăm. Poate fi momentul unei nașteri, al unei căsătorii, al înființării unui imperiu sau al adresării unei întrebări. Cunoscând contextul și înțelegând natura momentului, astrologul poate – în anumite limite foarte strict circumscrise – să emită o judecată avizată cu privire la ce este probabil să urmeze. Nu e nimic magic în asta: odată ce acceptăm [ideea că] timpul variază în aceeași manieră precum spațiul, posibilitatea predicției se întrevede cu necesitate. Dacă înțeleg natura unei bucăți de pământ și știu ce sămânță urmează să planteze fermierul acolo, pot face o predicție avizată (informed prediction) cu privire la ce va crește și cât de bine va prospera acea plantă; dacă înțeleg natura unei bucăți de timp și știu ce intenționează să facă cineva într-un anumit moment, pot face o predicție avizată despre ce va urma și ce succes va avea – probabil – acțiunea respectivă. Păstrând întotdeauna în vedere că toate lucrurile și toate vremurile sunt supuse (subject to) voinței lui Dumnezeu, oricât de inevitabilă ar putea părea predicția mea – fie ea bazată pe astrologie sau horticultură – ea poate foarte bine să-și rateze ținta.

Această calitate variabilă a timpului face parte din experiența noastră cotidiană. Știu că astăzi mă voi întâlni cu prietenul meu și că vom petrece o oră agreabilă, și că niciunul dintre noi nu va voi să mai plece; [însă] într-o altă zi pot să mă întâlnesc cu același prieten, în același loc și să facem aceleași lucruri, și amândoi să ne uităm la ceas întrebându-ne fiecare dacă putem pleca fără să cădem drept nepoliticoși. Omul de știință ar indica variabilele fizice: eu port o altă cămașă, prietenul meu are o durere de măsea și trebuie să plătească cine știe ce taxă; astrologul ar susține că mai presus de toate acestea, natura întâlnirilor noastre este determinată de calitatea diferită a momentului la care ele au loc. Sau, în domeniul sportului: poate că cei de la Superstars United au cheltuit milioane de lire și-au asamblat o echipă a tuturor talentelor; poate că ei sunt de departe superiori în toate privințele celor de la FC Nici-O-Șansă; însă ne-am pierde cu totul interesul pentru sport dacă n-am ști că din când în când, aparent fără nici motiv, FC Nici-O-Șansă îi vor aduce ferm pe glorioșii lor adversari cu picioarele pe pământ. Astrologul ar sugera că acest caz este indicat de natura momentului la care are loc evenimentul.

Cuvintele din Ecleziastul ne sunt familiare: “Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.” 1 Astăzi, într-o lume care ignoră natura variabilă a timpului, acest verset este înțeles ca “totul trebuie făcut la un moment sau altul.” Dar el înseamnă exact ce spune: există un anumit moment pentru fiecare scop. “Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei. Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei; plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei; căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei; iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.” 2 În aceste versete ne este elucidat cel mai esențial principiu al astrologiei: timpul are o natură variabilă. Înțelegerea naturii unui moment ne oferă o perspectivă asupra a ce se întâmplă în acel moment, sau asupra consecințelor a ceea ce s-a întâmplat, sau asupra a ceea ce se va întâmpla în acel moment. Ce este făcut la timpul potrivit va înflori, ce nu – nu, la fel de sigur cum sămânța semănată în sol fertil va crește, iar cea semănată în pustiu se va usca. Iar evenimentele ce nu țin de lucrarea omului se vor întâmpla atunci când le va veni sorocul, întrucât “oriîncotro ar cădea copacul, [fie spre miazăzi, fie spre miazănoapte], în locul unde cade, acolo rămâne.” 3 Multe sunt științele moderne care studiază îndeaproape variațiile naturii spațiului; astrologia este știința tradițională care studiază îndeaproape variațiile naturii timpului.

Pentru că nu putem vedea timpul, ci numai efectele lui, ne este dificil să judecăm aceste variații ale calității timpului. Putem vedea cu ușurință natura spațiului, și să acționăm corespunzător: nu ne vom planta sămânța într-un maldăr de asfalt. Singurul fel prin care putem vedea timpul este prin observarea lucrurilor care se schimbă regulat odată cu el, ca de pildă poziția limbilor de pe ceas – sau poziția planetelor. Studiul astrologiei ne permite să înțelegem aceste schimbări dinlăuntrul timpului, și să ne modelăm comporamentul în consecință.
 
 

Timpul de pe ceas și Timpul real

A acționa în acord cu natura timpului devine din ce în ce mai greu, pe măsură ce cultura noastră se distanțează de orice fel de conștientizare a fenomenului real al timpului. Timpul e ceva ce trebuie cucerit. Așa cum am reușit să bătătorim în forma dorită mare parte din suprafața Pământului, tot astfel încercăm să facem și cu timpul: shopping 24/24, dorința de a părea mereu tânăr, iluminat electric peste tot, căpșuni tot timpul anului. Oricât de convenabile ar fi unele dintre aceste instanțieri ale progresului, ele ne distanțează de conștiința adevăratei naturi a timpului. Nu este lipsit de importanță faptul că lumina electrică orbitoare de pe străzile noastre ne pune din ce în ce mai mult în imposibilitatea de a vedea stelele – semnele timpului adevărat.

Timpul astrologic – sau, ca să fim mai preciși, definiția astrologică a timpului adevărat – este destul de diferit de înțelegerea cotidiană a timpului. Fără îndoială, și astrologii se folosesc din plin de convențiile comune: hărțile sunt trasate după [timpul arătat de] ceas și numai niște pervertiți și-ar da întâlnire “la începutul următoarei ore a lui Mercur”. Timpul de pe ceas este un lucru folositor: astrologul nu sugerează că este în vreun fel greșit, la fel cum nu sugerează în vreun fel că astronomia este greșită: tot ce sugerează astrologul este că timpul de pe ceas, la fel ca astronomia, sunt lucruri văduvite de sens, și că timpul adevărat este sensul care le lipsește, așa cum astrologia este sensul fără de care astronomia, oricât de fascinantă ar fi, rămâne inutilă.

Aici remarcăm o temă care străbate ca un fir prin toată această carte: un nivel al adevărului nu neagă adevărul unui alt nivel al adevărului. Relația dintre timpul astrologic și timpul de pe ceas este asemeni relației dintre adevărul ezoteric și cel exoteric. Ambele nivele sunt adevărate; faptul că unul este adevărat nu-l desființează pe celălalt. Dar dacă dăm la o parte adevărul esoteric, din cel exoteric nu rămâne altceva decât o coajă. Timpul de pe ceas este un lucru folositor, însă de vreme ce nivelul de sens oferit de timpul astrologic a fost aproape cu desăvârșire uitat, ceea ce a adoptat omul drept convenție pentru comoditatea sa (as convention for man’s convenience) a ajuns să fie lațul din strânsoarea căruia el nu mai poate scăpa.

Timpul astrologic este înfățișat printr-o serie de cicluri interconectate. Cu unele dintre ele suntem obișnuiți: ciclul zilnic al Soarelui în jurul Pământului, ciclul lunar al Lunii în jurul Pământului, ciclul anual al Soarelui peste fundalul stelelor. Aproximările convenționale ale perioadelor acestor trei cicluri ne dau ziua, luna și anul. Există cicluri mai mari, unele întinzându-se pe câteva mii de ani, [și acestea sunt] marcate de mișcările planetelor exterioare. Există cicluri minore, [și acestea variază] până la cele mai mici unități de timp. Ciclurile mai mari delimitează marile tipare ale timpului: ascensiunea și căderea credințelor sau imperiilor. Însă de o mai imediată importanță cotidiană este întrepătrunderea ciclurilor scurte ale zilei și orei.

Orele astrologice diferă de orele ceasului prin aceea că nu sunt uniforme. Toate orele ceasului sunt egale între ele. Pe de altă parte, ora astrologică are o doisprezecime din timpul dintre răsărit și apus (sau dintre apus și răsărit dacă este o oră de noapte). Întrucât distanța de timp dintre răsărit și apus variază nu doar de la zi la zi, ci și de la loc la loc, durata orei [astrologice] variază nu doar în funcție de timpul anului, ci și de locația geografică. În zonele temperate, orele naturale variază ca durată de la aproximativ 40 de minute (pe ceas) iarna până la 80 de minute vara. Deoarece începutul și sfârșitul fiecărei ore sunt determinate de momentul exact al răsăritului, acestea vor varia de la zonă la zonă: este foarte posibil ca într-o parte a orașului să fi intrat deja în a treia oră a zilei, în timp ce cealaltă parte să fie încă în a doua.

Această sensibilitate [a orei astrologice] deopotrivă la zona geografică și la anotimp are o importanță majoră. Se spune că fiecare oră este guvernată de una dintre cele șapte planete cunoscute în lumea clasică. Calitățile planetei respective vor apărea cu cea mai mare claritate în timpul orei pe care planeta o guvernează. De asemenea, fiecare zi este guvernată de una dintre planete, și astfel avem: luni (Luna), marți (Marte), miercuri (Mercur), joi (Jupiter), vineri (Venus), sâmbătă (Saturn) și duminică (Soarele), în ordinea săptămânii (în franceză relațiile de guvernare astrologică sunt mai limpezi [decât în engleză]: mardi, mercredi, jeudi, vendredi). Dacă mi-aș dori s-o cer în căsătorie pe Ermintrude, astrologul mi-ar sugera că ar fi mai înțelept să aștept una dintre orele lui Venus într-o zi de Vineri (ziua lui Venus), decât să risc să fiu trimis acasă și să mă aleg și cu o ceartă pentru vina de a fi ales ora lui Marte în ziua lui Saturn. Similar, dacă mă aflu într-un alt oraș decât dragostea mea, s-ar putea ca venirea orei lui Venus să-mi umple inima de gânduri afectuoase pentru ea; s-ar putea atunci să pun mâna degrabă pe telefon, să o sun și să-i șoptesc dulci nimicuri, ca să aflu apoi că în locul unde se află ea este de fapt ora lui Saturn, și că vorbele mele dulci nu sunt bine-primite.

Forța și maniera exactă în care planetele guvernatoare vor influența orele aferente variază în primul rând în funcție de zi – ora lui Venus într-o zi a lui Venus fiind destul de diferită de ora lui Venus într-o zi a lui Saturn – și în al doilea rând în funcție de amplasarea planetei respective pe cer, în raport cu semnele zodiacale și celelalte planete. Dacă în timpul orei în cauză Venus se află în Taur, unde este puternică, și este pozitiv aspectată (helpfully aspected) de binevoitorul Jupiter, ea poate lucra la capacitate maximă. Dar dacă se află în Berbec, unde este slabă, și mai este și aspectată de restrictivul Saturn, influența ei va fi obstrucționată. În ambele cazuri, această influență va fi colorată de planeta care o aspectează.

Orele [astrologice] se succed într-un ciclu nesfârșit, în ordinea tradițională a planetelor: Saturn, Jupiter, Marte, Soare, Venus, Mercur, Luna, Saturn, Jupiter, etc. Ziua începe la răsărit (nu la miezul nopții). Fiecărei zi îi este atribuită o planetă guvernatoare după ora [astrologică] ce începe la răsărit în ziua respectivă: asta explică ordinea aparent aleatorie a zilelor, care la prima vedere ne-am aștepta să urmeze ordinea planetelor; mai întâi ziua lui Saturn, apoi a lui Jupiter, a lui Marte și așa mai departe. Astfel, prima oră a zilei de Luni este guvernată de Lună; a doua de Saturn, a treia de Jupiter. Urmând această ordine de-a lungul celor douăzeci și patru de ore ale zilei, vedem că prima oră după răsărit în ziua de Marți (ziua lui Marte) este Marte, [apoi că] prima oră de Miercuri este Mercur [, și tot așa]. Trebuie notat că dacă năzuința către decimalizare [și exactitate] – o tendință ce abandonează măsurarea la scară umană în favoarea celei pur raționale – ar fi vreodată aplicată timpului, împărțind ziua în două perioade a câte zece ore, redenumirea zilelor săptămânii după prima oră le-ar reorganiza în ordine inversă față de cea tradițională (ziua Lunii ar fi urmată de [ziua lui] Mercur, apoi a lui Venus, a Soarelui, a lui Marte, a lui Jupiter și a lui Saturn). Este puțin probabil ca această inversare rigidă a timpului să aibă consecințe oportune.

Aflarea guvernatorului unei anumite ore este o operațiune destul de simplă. Pornind de la momentul răsăritului și apusului – care sunt disponibile în majoritatea calendarelor și efemeridelor anuale – calculați durata zilei și a nopții la data în cauză. Apoi împărțiți timpul fiecăreia la doisprezece pentru a afla ce durată are ora [astrologică] a zilei și, respectiv, a nopții. După aceea, luând ca punct de plecare răsăritul, calculați câte ore au trecut până la momentul respectiv și vedeți în ce oră vă aflați (de ex. a zecea, sau a paisprezecea). Prima oră a fiecărei zile (și de asemenea a opta, a cincisprezecea și a douăzeci și doua) este guvernată de planeta guvernatoare a zilei (Luna pentru ziua de Luni, Marte pentru Marți și tot așa). În continuare orele urmează ordinea planetelor, ca mai sus. De exemplu, zilele de Miercuri sunt guvernate de Mercur, deci prima, a cincisprezecea și a douăzeci și doua oră din orice zi de Miercuri este guvernată de Mercur. A doua, a șaisprezecea și a douăzeci și treia sunt guvernate de Lună; următoarele de Saturn, apoi Jupiter, apoi Marte, Soarele, Venus și înapoi la Mercur.

Chiar dacă dominația concepției artificiale a timpului de pe ceas ne-a limitat serios deschiderea față natura schimbătoare a curgătorului timp real, o scurtă privire aruncată asupra începutului săptămânii ne arată că urmele acestuia încă supraviețuiesc. Prima oră a săptămânii, odată cu răsăritul din ziua de Luni, este ora Lunii. Ne-am putea aștepta ca influența atotpătrunzătoare (pervasive) a unei astfel de ore să scoată la iveală copilul (Luna) din noi: vulnerabil, nedisciplinat, dorindu-și numai să se ghemuiască și să doarmă [în continuare]. Însă următoarea oră este guvernată de Saturn, planeta disciplinei, datoriei, și într-adevăr – a timpului însuși: cel mai nepoftit musafir în lumea confortabilă și copilărească a zilei de Luni. Vom presupune că cei care se simt liberi de orice influență astrologică n-au azvârlit niciodată ceasul deșteptător cât colo în cameră de cum s-au trezit, într-o zi de Luni.

Încă din cele mai vechi timpuri, orele astrologice (inegale) și orele mecanice (egale) au fost folosite în paralel: un ceas cu apă măsoară timpul la fel de precis și de mecanic precum un ceas de perete (însă acesta poate fi modificat – și chiar a fost uneori modificat să redea ore inegale). Fiecare dintre aceste tipuri de ore și-au avut utilizarea lor, cele egale fiind cel mai utile pentru scopuri comerciale. În acele zile, totuși, considerațiile comerciale nu dădeau măsura pentru viața în întregul ei. Spre finalul Evului Mediu devine vizibilă accentuarea crescută a orelor egale, mecanice. Astrologul de secol XIII, Guido Bonatti, susține – după ce descrie principiile după care stabilim ce planetă guvernează fiecare oră (planetary rulership of the unequal hours), că aceste principii pot fi la fel de bine aplicate. Totuși, el nu e foarte convins de ideea pe care o susține. 4 Ceea ce afirmă el se înscrie în direcția practicilor din ce în ce mai răspândite la acea vreme, odată cu creșterea importanței vieții comerciale, care a înlăturat treptat ideea că timpul își are propria natură variabilă.

Cea mai evidentă variație din natura timpului este că la anumite ore se întunecă. Ființa umană are o tendință naturală de a opri lucrul când se întâmplă acest lucru. Codexurile breslelor medievale le interziceau membrilor lor să lucreze după lăsarea întunericului. Faptul că era necesară o astfel de prohibiție sugerează că încă de atunci dorința de a face un ban în plus submina relația naturală cu timpul. Odată cu răspândirea ceasurilor mecanice, această relație naturală a devenit din ce în ce mai fragilă.

Construirea unui ceas mecanic care să arate orele naturale, inegale, este perfect posibilă. O treabă dificilă, într-adevăr, dar dacă ținem cont de complexitatea anumitor ceasuri medievale, care puteau ține cont de mișcările celeste, și de mecanismele lor surprinzător de complicate, n-ar fi înțelept să considerăm realizarea acestora ceva dincolo de priceperea epocii – dacă s-ar fi dorit acest lucru. Astfel de obiecte s-au construit pe vremea când ceasurile apăreau pentru prima dată în Japonia, însă în Europa nu există nici un document care să ateste încercarea de a realiza așa ceva, motivul fiind că cei care [comandau și] plăteau ceasurile aici făceau parte mai ales din rândurile comercianților. Cerințele acestora se limitau la ceasuri pentru negustori care arătau orele egale, “pentru a putea stoarce de la lucrători ore complete de muncă, chiar și în cele mai scurte și mai mohorâte zile de iarnă.” 5

Asta ne trimite la conflictul fundamental dintre aceste două sisteme ale timpului – dacă trebuie să avem realmente un conflict: primul facilitează câștigurile financiare, celălalt își dovedește valoarea prin maximizarea bunăstării omului. Primul necesită ca omul să cucerească timpul și să-l forțeze într-un plan arbitrar potrivit pentru confortul lui pe termen scurt, celălalt sugerează că omul beneficiază mai mult dacă se acomodează pe sine și dorințele sale la natura timpului așa cum este el – curgător (the nature of time as it flows by). Desigur, faptul că omul poate încrusta tiparul său artificial pe suprafața timpului nu înseamnă că timpul se schimbă cu ceva [în natura sa]: dimineața de Luni rămâne ceea ce este, iar ființa umană are o reacție naturală la întuneric fie că întunericul se lasă la ora 4 PM sau 10 PM.

Atunci când mercantilismul începea să-și răspândească morile satanice peste tot, Tom Wedgwood – fiul mai faimosului Josiah – a propus un plan nesăbuit pentru Etruria, plan care ducea la extrem dorința de a distruge legătura naturală cu timpul. În satul său ideal (model village), fiecare moment era strict reglementat, și mai ales viețile copiilor. Aici nu puteai pierde vremea cu jocurile sau lenevind. Lumea naturală era mult prea derutantă, deci “copilul nu trebuia să iasă niciodată pe ușă sau să-și părăsească locuința”, locuință care în sine devenea un mediu complet controlat: “pereți complet gri cu unul-două obiecte viu-colorate pentru privit și atins”. 6 Fiecare moment de timp era petrecut conform unui orar strict de muncă și perfecționare morală. Wedgwood hotărâse că omul ideal de pus la cârma acestei utopii descreierate era William Wordswordh; însă planurile sale s-au împotmolit repede când și-a dat seama că dictatorul său de servicu considera că timpul său era excelent petrecut holbându-se la un copac căzut. Wordsworth a fost îngrozit de această idee, această repulsie contribuind decisiv la geneza Preludiului, în care vorbește despre importanța vitală a stimulilor aparent aleatorii asupra minții aflate în creștere. Nu este o coincidență faptul că vlăstarul cel mai faimos al familiei Wedgwood este cel care a făcut din modelul mecanicist al omului piatra de hotar a gândirii moderne: Charles Darwin.

Poate că am reușit să evităm aceste utopii disciplinate, dar impunerea timpului artificial și înlăturarea legăturii noastre naturale cu timpul ca forță organică, vie, este fără îndoială fatală pentru înțelegerea mijloacelor perfide prin care situația a ajuns așa. În orașele noastre electrice, abia dacă mai observăm venirea nopții când becurile se aprind. Iarna, persoanele care nu funcționează la același nivel ca în miezul verii, ci simt o dorință naturală de a intra într-o stare de semi-hibernare, sunt considerate a avea o problemă: acestea “suferă” de astenie (seasonal affective disorder). În Marea Britanie există în fiecare iarnă dezbateri pe tema dacă nu cumva timpul firesc acestui loc – după cum este el aproximat de Greenwich Mean Time – ar trebui abandonat în favoarea Timpului Central European, adică în favoarea orei din Praga, oraș aflat la o mie de mile către est. Numărul de ore de întuneric în GMT nu este convenabil. De ce ar trebui să trăiască britanicii după timpul celor din Republica Cehă – nu știm. Știm doar că ar favoriza comerțul. Răspunsul de bun-simț la această problemă, anume că oamenii ar trebui pur și simplu să stea mai mult în pat în diminețile întunecate, astfel adaptându-se la natura timpului din acel loc, nu este niciodată propus serios.

După cum putem observa, factorul determinant al orelor astrologice este poziția Soarelui. Ora [astrologică] este calculată ca o fracțiune a călătoriei Soarelui de la un orizont la celălalt (mai degrabă decât ca un produs al unei descompuneri atomice, așa cum sunt definite orele în mod curent), iar modul prin care aflăm ce oră este – ora lui Venus sau ora lui Marte, de pildă – este dat de poziția relativă a Soarelui la Pământ. Soarele este simbolul manifest al Divinității în cosmosul nostru; guvernatorul orei, planeta care guvernează acea anumită secțiune din drumul Soarelui, este filtrul prin care lumina Soarelui este direcționată, fragmentul specific din sticla multicoloră ce colorează radiația albă de eternitate la un moment dat. Vitraliile (stained glass) din marile catedrale ale Europei sunt o întruchipare a acestei idei.

Această noțiune are încă o manifestare care limpezește natura guvernatorilor orelor – și care arată mai clar cum ne-am pierdut contactul cu adevărata natură a timpului. Îngerul este literalmente un mesager: un număr infinit de îngeri survolează în viteză pământul și mările cu misiuni de la Dumnezeu. Ei sunt – așa cum suntem și noi – în esență diferiți (differentiated in their essence) și sunt puși la lucru corespunzător. Pentru o misiune de milostenie, ar putea fi trimis Gavriil; pentru o misiune de dreptate, Mihail, și tot așa, îngerul fiind canalul vizibil al Voinței lui Dumnezeu în același fel în care ora este colorația vizibilă a radiației albe a Soarelui. De exemplu, este o oră de o tristețe deosebită cea pe care Shelley o invocă, din toți anii, pentru a-l jeli pe Adonis. Găsim alte expresii ale aceluiași fenomen în literatura greacă, unde, de pildă, Pallas Atena i se arată eroului și-i spune un șiretlic iscusit (crafty ruse). Musulmanii, creștinii și evreii ar putea descrie asta ca o vizită a unui înger venit cu ordin de la Dumnezeu; tradusă în astrologie, situația devine un contact cu Mercur. Toate acestea poartă același mesaj, de la aceeași Sursă.

La fel ca guvernatorii orelor, îngerii le erau oamenilor mult mai familiari decât le sunt acum. Există o vastă literatură despre apariții angelice, pe care noi însă le considerăm numai basme, sau, în cel mai bun caz – [le punem eticheta de] simbolism. Totuși, nu avem nici un motiv să le desconsiderăm, altul decât că nu se potrivesc cu preconcepțiile noastre curente. Când William Blake ne spune că a dat peste un înger pe strada Peckham, ne repezim cât se poate de siguri să respingem asta ca o mărturie a unui lunatic, pentru că oamenii de știință ne asigură că astfel de lucruri nu se pot întâmpla vreodată – aceeași oameni de știință care ne spun că vacile mănâncă oi. Sigur Blake este lunaticul. Dovezile în favoarea aparițiilor îngerești sunt respinse cot la cot cu utilizarea orelor astrologice naturale. Asemeni orelor astrologice, îngerii sunt încă acolo, numai omul a devenit din ce în ce mai reticent în a le observa. În secolul XVII, astrologul William Lilly se plângea chiar și atunci că nu mai e ușor să comunici cu îngerii, pentru că ei vorbesc “cam ca irlandezii, din gât.” 7 Putem să presupunem că problema rezidă mai puțin în capacitățile de rostire ale îngerilor decât în auzul nostru din ce în ce mai surd.

Timpul de pe ceas – cândva un moft (convenience) – a devenit o necesitate comercială odată cu epoca fabricilor. Ritmurile naturale ale timpului, la care organismul uman răspunde prin natura sa, nu sunt potrivite pentru ritmurile inexorabile ale mașinii. Proprietarii fabricilor au considerat oportun să nu țină cont de aceste ritmuri naturale și să impună timpul ceasului ca standard pentru angajații lor. Această impunere a timpului de pe ceas în detrimentul timpului natural a fost făcută cât se poate de deliberat și, așa cum ne informează istoricii 8, adesea cu un grad surprinzător de “inspirație” (perceptiveness) și destul de conștient – ca un mijloc de a frânge voința forței de muncă. Chiar și în zilele noastre mai putem vedea la lucru straniul ritual de a oferi un ceas cuiva care se retrage, tocmai în momentul când nu mai are nici o nevoie de el. E ca și cum i-ai fi dat unui sclav eliberat cătușele și lanțurile drept suvenir.

Viziunea astrologică asupra lumii nu admite posibilitatea coincidențelor aleatorii. Așadar, nu este o coincidență faptul că timpul de pe ceas a atins dominația odată cu Reforma, și nici că fabricarea ceasurilor a fost “o industrie tipic protestantă.” 9 Atât una cât și cealaltă au fost o consecință directă a uitării conceptului de esență, acea existență a sclipirii divine dinlăuntrul creației, noțiune centrală pentru viziunea tradițională asupra cosmosului. Născut dintr-o asemenea neînțelegere, odată cu ea ceasul și-a răspândit germenii asemeni unui călător [bolnav] ce răspândește ciuma pe oriunde calcă. Unde aveam cândva familii de îngeri, acum avem un ceas, și ne-ar fi într-adevăr greu să convingem un extraterestru care ne-ar vizita că nu îl venerăm. Omniprezentul ceas a forțat afirmarea tacită a unei realități lipsite de esență; însă această perspectivă este o minciună, și fapt este că astrologia tradițională este una dintre puținele voci din lumea Occidentală ce încă poate rosti adevărul.

Dacă considerăm că astrologia este studiul naturii schimbătoare a timpului (varying nature of time), putem înțelege mai bine de ce oamenii de știință moderni o privesc printr-o lentilă atât de neclară. Din punctul lor de vedere, astrologii studiază ceva ce pur și simplu nu există: așa ceva n-ar fi nicidecum cea mai sănătoasă întreprindere căreia să-ți dedici energia. Totuși, o [anumită] înțelegere a astrologiei spune destul de limpede că prezervarea puținelor puncte de contact cu timpul autentic care ne-au mai rămas este o întreprindere de un caracter cât se poate de urgent. Suntem asemeni unei specii de animale aflate pe cale de dispariție, devenind din ce în ce mai puține la număr odată cu distrugerea ecosistemului lor. Ca ființe umane – diferite de niște creaturi mecanice în formă umană – timpul este ecosistemul nostru. Dacă permitem construirea unei lumi împânzite încontinuu cu nenumărate mall-uri deschise non stop, ne punem în pericol propria existență.
 
 
De același autor:
Tiparele astrologice din Odiseea (I)
Tiparele astrologice din Odiseea (II)
Tiparele astrologice din Odiseea (III)
Tiparele astrologice din Odiseea (IV)
 
 

Note

(1) Ecleziastul 3:1;

(2) Ecleziastul 3:2-8;

(3) Ecleziastul 11:3;

(4) Liber Astronomiae, partea III, p. 50; trad. Robert Hand; ed. Golden Hind Press, Berkeley Springs;

(5) Alfred W. Crosby, The Measure of Reality – Quantification and Western Society, 1250-1600, p. 82, ed. Cambridge University Press, 1997;

(6) Citat în Stephen Gill, William Wordsworth, A Life, pp. 130-131, ed. Oxford University Press, 1990;

(7) William Lilly’s History of his Life and Times from the year 1602 to 1681, written by Himself, p. 199; Londra 1715, reeditat, ed. Ascella, Nottingham, nedatat;

(8) Vezi, de exemplu, E.P. Thompson, The Making of the English Working Class, sic passim; Gollancz, Londra, 1963; sau, de același autor, Customs in Common, cap. 6, ed. Merlin, Londra, 1991;

(9) Cristopher Hill, Intellectual Origins of the English Revolution Revisited, p. 170, ed. Oxford University Press, 1997.