Note asupra Dinamicilor Arhetipale și Cauzalității Complexe în Astrologie (I)

Posted by
Reading Time: 21 minutes

 
 

Richard Tarnas

 
 
Reprodus cu permisiunea autorului dupa Archai Journal, Issue 4 (2012): Death, Rebirth, and Revolution

 
 
Notele ce urmează au fost scrise cu zece ani în urmă, în primăvara anului 2002, cu puțin timp înainte să încep să scriu textul principal al lucrării Cosmos and Psyche, fiind circulate în cerc restrâns printre cei câțiva colegi care aveau să citească în avans această carte. Ele reflectă încercarea mea de a gândi până la capăt și de a formula pe cât de precis posibil dinamicile arhetipale complexe ce se remarcă atunci când două sau mai multe planete intră în aspect și arhetipurile corespunzătoare par să se activeze reciproc în feluri diferite. Mi-am dorit să-mi clarific ceea ce părea a fi infrastructura de bază a unei logici extinse care putea începe să facă dreptate naturii neobișnuit de complexe a corelațiilor astrologice. Și, de asemenea, am vrut să elaborez ceea ce s-ar putea numi o epistemologie a judecății arhetipale. Astfel, scrierea acestor reflecții mi-a oferit ca fundație conceptuală pentru lucrul la Cosmos and Psyche.

Aceste note vor fi de interes în primul rând acelor cititori care au deja o oarecare experiență în astrologie, și care, ca mine, năzuiesc să înțeleagă mai bine dinamicile ce stau la baza fenomenelor observate. Ele sunt scrise sub formă telegrafică, de schiță, și au un caracter intenționat filosofic. Însă ele urmăresc să arunce lumină asupra funcționării interne și subliminale a unor factori ce transcend conceptualul. Căci în final, desigur, arhetipurile nu sunt numai concepte, simple abstracțiuni intelectuale uscate; ele sunt forțe multidimensionale puternice ce se pot înstăpâni asupra stării de conștiință a cuiva, inundându-l cu emoții, imagini și senzații somatice, și care pot poseda o întreagă cultură sau epocă. Într-un sens cât se poate de real, ele pot fi asemuite unor zei măreți și înalți – cei pe care Blake îi numea “Eternii”. Deci poate că e de înțeles de ce ele îmbracă atâtea forme, în funcție de conștiința perioadei istorice și a minții individuale care le abordează, și de ce ele nu vor înceta vreodată să sfideze orice explicație facil sumară sau reductivă. Ele sunt mistere nemărginite, însă mistere care invită la explorare, și poate chiar acordă uneori bucuria aprofundării înțelegerii.
 
 

Introducere: Natura Arhetipurilor

Arhetipurile pot fi înțelese ca mărețe principii organizatoare ale psihicului și cosmosului – fie ca zeități mitice, Idei platonice, universalii aristotelice, arhetipuri jungiene, sau ca oricare dintre formulările citate mai jos.

Întreaga istorie a gândirii occidentale poate fi înțeleasă ca gravitând în jurul acestui concept multivalent. The Passion of the Western Mind este străbătută dintr-un capăt în altul de ideea că istoria desfășurării ideii arhetipurilor reflectă un flux esențial și nuclear al devenirii intelectuale și filosofice din Occident, de la Platon și Aristotel, trecând prin scolastica medievală, Renaștere și Romantism, și ajungând în fine, până la psihologia abisală modernă. Diversitatea înțelegerii arhetipurilor în decursul istoriei pare să exprime evoluția unei anumite esențe arhetipale, a unui cameleonic principiu al principiilor. Am putea spune chiar că însăși ideea de arhetip este un arhetip.

James Hillman descrie arhetipurile din perspectiva psihologiei abisale:

Să ne imaginăm așadar că arhetipurile sunt cele mai adânci tipare de funcționare psihică, rădăcinile sufletului, care guvernează perspectivele pe care le avem asupra noastră înșine și asupra lumii. Ele sunt imagini axiomatice, auto-evidente, la care viața noastră psihică și teoriile despre ea se reîntorc mereu.

… Există multe alte metafore care le descriu în mod adecvat: potențiale imateriale de structură, asemenea unor cristale invizibile într-o soluție sau a formelor din plantă care se ivesc brusc în anumite condiții; tipare de comportament instinctual precum acelea regăsite la animale, care direcționează acțiunile pe căi neabătute; genurile și topos-urile din literatură; constantele recurente ale istoriei; sindroamele de bază în psihiatrie; modelele paradigmatice de gândire în știință; personalitățile, ritualurile și relațiile de pretutindeni din lume din antropologie.

Dar un lucru este absolut esențial pentru noțiunea de arhetip: efectul lor de posesie emoțională, de năucire a conștiinței astfel încât ea devină oarbă față de propriile atitudini. Întruchipând un univers ce tinde să conțină în leagănul său cosmic tot ceea ce facem, vedem și spunem, un arhetip poate fi cel mai bine comparat cu un zeu. Iar câteodată religiile spun că zeii sunt mai degrabă accesibili viziunii imaginative și emoției sufletului, decât simțurilor și intelectului. (1)

Nu există loc fără zei și nici activitate care să nu-i conjure. Fiecare fantasmă, fiecare experiență își are temeiul ei arhetipal. Nu există ceva care să nu aparțină unui zeu sau altuia. (2)

[Zeii] reprezintă perspective cosmice la care sufletul participă. Ei sunt stăpânii tărâmului său de ființă, tiparele pe care el le va imita (mimesis). Sufletul nu poate ființa decât într-unul dintre aceste tipare. Întreaga realitate psihică este guvernată de o fantasmă arhetipală sau alta, altfel spus de un zeu. Eu nu pot decât să fiu întru ele. (3)

Arhetipurile ca constante formale a priori; asemenea unor puternice și selective matrițe guvernatoare prin care este percepută, abordată, interpretată, construită, investită cu sens și experimentată realitatea. Aceasta este o viziune transcendentală – kantiană și jungiană (în perioada de mijloc a creației) – a arhetipurilor, și ele sunt aici înțelese ca fiind condiții ale experienței.

Și totuși, ele pot fi înțelese ca mai mult de atât, așa cum o reflectă perspectivele dominante din perioada clasică a Greciei, mitul lui Homer și filosofia lui Platon. Există o afinitate ambiguă și adesea o echivalență funcțională între zeii greci și Formele sau Ideile platonice. Clasicistul John Finlay:

Așa cum zeii greci (variabili [de la cetate la cetate] deși este probabil să fi constituit același cult) compun laolaltă o analiză a lumii – Athena este mintea, Apollo iluminarea întâmplătoare și imprevizibilă, Afrodita sexualitatea, Dionysos schimbarea și excitația, Arthemis este deneatinsul, Hera așezarea și căsnicia, Zeus ordinea ce domină întregul – tot astfel formele platonice există fiecare în dreptul ei, strălucitoare și eternă dincolo de orice trecătoare participare umană la ele. . . . [Asemeni formelor, zeii] erau considerați esențe ale vieții, prin contemplarea cărora orice viață individuală căpăta sens și substanță. (4)

Reafirmând o teză emisă mai înainte de cercetătorul german Wilamowitz-Moellendorff, istoricul britanic al filosofiei W. K. C. Guthrie sugerează că dimensiunea arhetipală experimentată de antici avea un puternic caracter numinos:

Theos, cuvântul grecesc pe care trebuie să-l avem în minte când vorbim despre zeul lui Platon, are cu precădere forță predicativă [adică theos nu este atât un subiect cât predicatul unei propoziții sau idei]. Asta înseamnă că, spre deosebire de creștini și evrei, grecii nu au afirmat mai întâi de toate existența lui Dumnezeu, trecând apoi la enumerarea atributelor sale, spunând “Dumnezeu e bun”, “Dumnezeu e iubire” și așa mai departe. Ei erau atât de impresionați, dacă nu chiar uimiți de anumite lucruri din viață sau natură care le provocau fie o bucurie, fie o groază remarcabilă, încât spuneau “asta e un zeu” sau “aceea e un zeu”. Creștinul spune “Dumnezeu este iubire”, grecul spune “Iubirea este un theos“, sau “un zeu”. După cum explică și un alt scriitor [Georges M. A. Grube]: “Prin sintagma că iubirea sau victoria e divină, sau ca să fim mai preciși, că e fiecare un zeu, la început de tot se făcea referire la faptul că ele sunt dincolo de uman, nesupuse morții, eterne… Orice putere, orice forță pe care o vedem la lucru în lume, care nu se naște odată cu noi și care dăinuie și după dispariția noastră ar putea fi, deci, numită un zeu, și majoritatea dintre ele chiar au fost.”

În această stare mentală și având această sensibilitate la caracterul supraomenesc al multor lucruri care ni se întâmplă și care ne dau, poate, fulgere bruște de bucurie sau durere pe care nu le înțelegem, am putea spune alături de un poet grec: “recunoașterea între prieteni este theos.” Este o stare mentală care are în mod evident o relevanță majoră în mult-discutata problemă a monoteismului/politeismului la Platon, dacă nu chiar văduvește de semnificație orice întrebare în acest sens. (6)

Se prea poate ca ideea arhetipurilor să fie singurul concept îndeajuns de flexibil, adânc și multivalent încât să facă inteligibilă varietatea completă și nenumăratele dimensiuni ale experienței umane – psihologică, somatică, perceptivă, cognitivă, emoțională, fantasmatică, spirituală, culturală, istorică, individuală, colectivă, intrapersonală, interpersonală, impersonală, transpersonală, sublimă, trivială, patologică, sănătoasă, numinoasă, mundană și așa mai departe.

***

Odată realizată această schiță introductivă, voi încerca în continuare să listez câteva dintre caracteristicile fundamentale ale arhetipurilor și ale manifestării arhetipale, așa cum le vedem exprimate în corelațiile astrologice:
 
 

Caracteristici ale Arhetipurilor

Arhetipurile și manifestările arhetipale sunt:

1. Multidimensionale:

Putem descrie arhetipurile ca fiind simultan homerice, platonice și jungiene. Asta e același lucru cu a spune că ele sunt în același timp mitice, cosmice și psihice. Sau, un pic mai precis și inteligibil spus: mitic-imaginal, cosmic-metafizic, și psihic-psihoid.

Arhetipurile sunt tipare și esențe de semnificație autonome care nu pot fi localizate într-o anumită dimensiune a existenței.

Ele sunt principii sau forme universale care au multiple moduri de manifestare:

  • atât subiectiv, cât și obiectiv
  • atât psihic, cât și cosmic
  • atât imanent, cât și transcendent (și transcendental)
  • atât (forme) metafizice, cât și (ființe) mitologice
  • atât (esențe) ontologice, cât și (categorii) epistemice
  • atât numinoase (zei, Idei, arhetipuri jungiene, simboluri, “cei Eterni”) cât și seculare (universalii, complexe, instincte, categorii, metafore, trăsături de familie, esențe fenomenologice, tipare calitative)
  • atât personificate (zeități) cât și impersonale (principii abstracte)
  • atât fizic, cât și psihologic
  • atât ca eveniment exterior, cât și experiență interioară
  • atât intrapersonal, cât și interpersonal
  • atât personal, cât și transpersonal
  • atât individual, cât și colectiv, etc.

Așadar, arhetipurile pot fi înțelese nu doar în sens:

Homeric, platonic, jungian,

ci de asemenea în sens:

  • Pitagoreic (geometric, aritmetic, formal),
  • Presocratic (archai, elemente primordiale, principii prime)
  • Aristotelic (forme și universalii, dinamice, imanente, multicauzale; ca structuri inteligibile = eidos; ca definiții sau formule = logos; ca esență, natură, ceea ce face ca ceva să fie ceea ce este)
  • Neoplatonic (deasupra, plus roluri metafizice suplimentare)
  • Kantian (categorii epistemice transcendentale)
  • Blakean (Eternii)
  • Baudelairean (corespondențele)
  • Darwinian (instincte biologice, ca în opera lui Adolf Portman)
  • Freudian (instincte psihice inconștiente)
  • Husserlian (esențe fenomenologice)
  • Whiteheadian (obiecte eterne)
  • Wittgensteinian (trăsături de familie)
  • Hillmanian (principii personificate ale sufletului)
  • Sheldrakeian (câmpuri morfogenetice)
  • Grofian (transpersonale, perinatale, cosmice)

 
 

2. Multivalente:

Arhetipurile sunt în chip dinamic și ireductibil plurale în semnificații, chiar și în cadrul unei dimensiuni anumite (ca în categoria precedentă). Ele nu sunt “lucruri” propriu-zise – mărginite, delimitate și definite, univoce, entități definibile reductiv precum bilele de biliard ale lui Newton. Ca de exemplu: multiplele semnificații ale lui Saturn; un efect și mai complex cu Venus- Saturn; și mai multă complexitate cu Venus-Saturn-Neptun, etc.

Saturn ca maturizare, finaluri, îmbătrânire, moarte, gravitate, gravitație, judecată, constrângere, pedeapsă, întemnițare, lege, tradiție, structură, status quo, soliditate, rezistență, materialitate, și așa mai departe.

Venus-Saturn ca iubire ce dăinuie, pierdere a iubirii, iubire față de ceva vechi, iubire târzie, iubire cu întârzieri și obstacole, dezamăgiri romantice, disciplină artistică, formă clasică, etichetă socială demnă, și așa mai departe.

Venus-Saturn-Neptun ca artă elegiacă, judecată estetică foarte nuanțată și sensibilă, disciplină spirituală a iubirii, vindecarea iubirii aflate în suferință, iubire tragică, vis al iubirii pierdute, incertitudine în iubire, fapt de a vedea (acum) iubirea din ambele părți, etc.

C.G. Jung despre multivalența arhetipală:

Principiile fundamentale, archai, ale inconștientului sunt de nedescris datorită bogăției referinței lor… Intelectul discriminator încearcă în mod firesc să-și afirme unicitatea sensului și astfel pierde ideea esențială; căci ceea putem cu siguranță afirma că este consecvent cu natura lor este multipla lor semnificație, bogăția lor aproape nelimitată a referinței, care face imposibilă orice formulare unilaterală. (6)

Un soi de interpenetrare fluidă aparține naturii intime a tuturor arhetipurilor. Ele pot fi maxim circumscrise cu aproximație. Sensul lor viu vine mai mult din prezentarea lor ca întreg decât din vreo formulare singulară. Orice încercare de a le focaliza mai limpede este imediat pedepsită prin pierderea luminozității nucleului intangibil de semnificație. Nici un arhetip nu poate fi redus la o simplă formulă. Fiecare reprezintă câte un vas pe care nu-l putem goli, nici umple, niciodată. Arhetipul are numai existență potențială, iar când îmbracă o formă în materie el nu mai este ceea ce a fost. El dăinuie de-a lungul veacurilor și necesită de fiecare dată o interpretare nouă. Arhetipurile sunt elementele imperisabile ale inconștientului, însă de așa natură încât își schimbă continuu forma. (7)

Filosoful J.N. Findlay despre logica Formelor Platonice:

Aceste ciudățenii logice pot fi descrise în termeni de pătrundere și interpenetrare, de simpatie/afinitate și control de la distanță, de localizare multiplă, identitate elastică și variabilă, variație irizată a aspectului, diferențiere fără diferență, și potență mai actuală decât actul. (8)

Notăm aici în special:

  • “identitate variabilă și elastică”;
  • “variație irizată a aspectului”, și
  • “diferențiere fără diferență”.
  • Irizație: “O colorație lucioasă ca de curcubeu provocată de refracția diferențiată a undelor de lumină ce tind să se modifice odată cu unghiul perspectivei” (Webster’s Dictionary)

De asemenea, arhetipul ca unitas multiplex: adică, arhetipul oferă un principiu unificator care

  1. Configurează și integrează întreaga diversitate de expresii a sa, și totodată prin propria natură;
  2. Generează diversitate – și face asta în cadrul anumitor parametri specifici proprii, și totuși dispunând de o creativitate nemărginită.

Mai mult – și aceasta e o caracteristică deopotrivă de esențială și dominantă a dovezilor pe care le vom vedea prezentate de-a lungul Cosmos and Psyche – același arhetip sau complex arhetipal manifestându-se în același fenomen concret (eveniment, viață individuală, personalitate, operă de artă, epocă) se va exprima în mai multe feluri simultan, adică va avea o expresie multivalentă și multidimensională, cu o inepuizabilă și irizată variație creativă a tiparelor relevante de semnificație arhetipală, în cadrul sinelui/aceluiași fenomen la un moment dat.

Exemple:

  1. Aspectele natale Soare-Uranus ale celor mai importanți “revoluționari Copernicani”, fiecare manifestând un geniu creator prometeic, și punând în scenă descoperiri științifice și un individualism eroic, obținând totodată eliberarea Soarelui ca centru cosmic.
  2. Extraordinara varietate de moduri în care s-a manifestat complexul Saturn-Pluto în evenimentele din 9/11 – crize grave, contracții istorice, distrugere în masă și moarte, teroare și traumă, determinare de oțel, curaj în fața primejdiei, subjugarea fără speranță din partea unei puteri covârșitoare, forță de neoprit întâlnește obiect imobil, foc și praf, structuri în prăbușire și moloz, ascensiunea conservatorismului reacționar, geopolitică maniheistă [judecând în] bine și rău, frica de celălalt care ne este străin, justificarea torturii, hipertrofie a constrângerilor și directivelor pentru securitate, consecințe persistente, etc.
  3. Multitudinea de feluri în care s-a exprimat Uranus-Pluto în anii 1960, sau Uranus-Neptun în anii 1990.
  4. Luând un exemplu general și la întâmplare, toate felurile în care este exprimată combinația Marte-Saturn în soldatul de carieră: curajul îndârjit, rezistența vigorii, agresivitatea inevitabilă, tăria musculară, fortificarea caracterului, pasul belicos, asertivitatea puternică, disciplinată, precum și asertivitatea disciplinată forțat, supunerea agresivă instituită prin discplină autoritară, ca în cazul strigătului totodată submisiv și autoritar “Da, să trăiți!”, aruncat dintr-o postură tensionat erectă: cu toate aceste trăsături de caracter și tipare instituționale întemeiate în schimb într-o istorie a educației părintești și socializării autoritare și riguroase, a ordinelor lătrate, a represiunii agresive; și toate-acestea au loc în cadrul unei organizații militare foarte structurate a agresivității ordonate și ordonatoare, care este pe de-o parte externalizată în instituția Armatei, și internalizată în fiecare soldat, o combativitate organizată presupusă în fiecare acțiune și interacțiune, în fiecare antrenament militar sau eveniment de război. Ia seama la “tensiunea dinamică” proprie exercițiilor fizice riguroase din cadrul antrenamentelor militare, care implică o opoziție susținută de forță versus rezistență, din ciocnirea cărora rezultă forță și rezistență musculară.

Observăm cum în exemplul de mai sus, Marte și Saturn se opun simultan unul celuilalt, creează tensiune, se mișcă fiecare în direcția negării sau depășirii celuilalt, cresc fiecare intensitatea celuilalt în reacții antagonice și enantiodromice; și exact în același moment, în aceeași persoană, impuls sau situație, cele două arhetipuri se servesc reciproc, își oferă unul celuilalt, se fortifică reciproc, se întăresc reciproc (mușchi, autoritarism, perseverență). Ele se influențează reciproc, ele străpung fiecare expresia celuilalt în fiecare întruchipare sau instanțiere particulară. În fine, toate aceste interacțiuni se suprapun, retroacționează și se întrepătrund în feluri complexe.

Chiar și cuvântul a fortifica îi conține deopotrivă într-o interacține și fuziune complexă pe Marte și Saturn: a degaja o mai mare forță, putere, voință, curaj (Marte) prin soliditate, stabilitate, securitate, definire, structură, rezistență, fundație (Saturn); cf. Fortitudine, “fort” (provenind din fortis, forță), fortăreață, fortificație – o structură militară care este în același timp protectoare (Saturn) și asertivă (Marte), în același timp o mișcare înainte (Marte) și o barieră ce definește (Saturn); totodată ofensivă (Marte) și defensivă (Saturn); totodată securizatoare și agresoare; o structură materială (Saturn) cu un potențial agresiv, ce amenință cu violența ori acțiuni asertive (Marte) în care cele din urmă sunt constrânse, susținute, pregătite, și, dacă devine necesar, actualizate în concret (Saturn).

Această extraordinară complexitate a activărilor reciproce dintre arhetipuri, care implică o interconexiune multi-relațională dialogică (dialectică, antagonică, sinergică, recursivă, etc.) va fi discutată ulterior în aceste note.
 
 

3. Nedeterminate:

Din cele două calități ale arhetipurilor prezentate mai sus (multidimensionalitatea și multivalența) rezultă că:

Astrologia fundamentată pe înțelegerea arhetipală este în primul rând nu concret predictivă, ci mai degrabă arhetipal predictivă.

Arhetipurile și complexele arhetipale sunt potențialități, “tendințe de a exista”, asemenea undelor și particulelor de probabilitate și stării de colaps a funcției de undă (wave function).

Arhetipurile sunt nedeterminate pentru că în sine ele sunt în mod esențial și dinamic multivalente și multidimensionale.

Manifestările arhetipale sunt nedeterminate atât datorită multivalenței dinamice și complexității interrelațional-dialogice proprii arhetipurilor, cât și datorită naturii complex multicauzale a manifestărilor lor (adică totodată participativă, contextuală, etc; vezi mai jos), – de aici incertitudinea lor fundamentală; datorată varietății de factori co-determinanți și interacțiunii lor complicate, dincolo de orice predictibilitate, inclusiv rolului imprevizibil al agentului uman – și, aș adăuga, inclusiv rolului imprevizibil al forței spirituale nedeterminate mai profunde ce configurează toate evenimentele, dă chip persoanei umane și viață arhetipurilor însele – Spiritul care, asemenea vântului “suflă pe unde poftește”.

Exemplu din San Francisco Chronicle, 30 dec 2005:
Potrivit Institutului Național de Meteorologie, joi noaptea o furtună se îndrepta către comitatele (counties) Napa și Sonoma și către munții Santa Cruz, și se preconizează că aceasta va lăsa astăzi în urma ei cel puțin 5 cm de ploaie, urmând să se domolească în ziua de sâmbătă. Duminică îi va urma o furtună la fel de puternică. “Ambele vor fi urâte”, a declarat meteorologul Diana Henderson. “De fiecare dată când pariez că o furtună va fi mai puternică decât alta, Mama Natură are cuvântul ei de spus.”

Filosoful francez Edgar Morin:

Astfel, aducând laolaltă termeni care sunt interconectați reciproc (ca de pildă ordine, dezordine și organizare) noua paradigmă generează incertitudini și antagonisme. Însă noul spirit științific inaugurat de Bohr constă în a face progrese în cunoaștere nu prin eliminarea incertitudinii și contradicției, ci prin recunoașterea lor – altfel spus, aducând în deschis penumbra aparținând oricărei cunoașteri – altfel spus, progresând în ignoranță! Folosesc intenționat cuvântul “progres”, pentru că ignoranța care este recunoscută, înregistrată, și, ca să zic așa, adâncită, este diferită calitativ de ignoranța care rămâne ignorantă față de ea însăși. (9)

Observăm aici esența spiritului lui Socrate, “progresând în ignoranță”. De asemenea, observăm “penumbra aparținând oricărei cunoașteri” – adică umbra Soarelui, completarea întunecată necesară a conștiinței solare, luminoase, întunericul care aparține laolaltă cu lumina, necunoscutul laolaltă cu cunoscutul. Aici recunoaștem că tuturor conștiințelor solare le aparține fundalul necesar al matricii lunare a ființei, cerul nopții, noaptea înstelată însărcinată cu ziua următoare, marele cosmos, matricea ființei, marele întreg de/din care partea se diferențiază, inconștientul (sau mai degrabă, lucrul de care conștiința solară este inconștientă). Recunoașterea Lunii (ca stăpână a cerului nopții) și a animei (și anima mundi) aduce cu necesitate după sine complexitate, deci incertitudine, contradicție și paradox – toate fiind necesare dacă cunoașterea aspiră la integralitate, la zi și noapte, Soare și Lună. (În logică Morin reprezintă, asemeni lui Jung în psihologie, atingerea unui înalt nivel al aspirației în epoca modernă târzie, unde solarul și lunarul ajung în cele din urmă, din nou, la echilibru și sinteză.)

Trebuie să reflectăm întotdeauna asupra insuficienței oricărui principiu explicativ bazat pe simplificare. Complexitatea nu este doar spuma fenomenală a realității, ea rezidă în principiile înseși. (10)

Astfel, dinamicile arhetipale pot fi văzute în același timp ca a priori și contingente. Asta înseamnă că arhetipurile sunt constante formale intrinsec susceptibile de multiple influențe concrete, în funcție de context, factori biografici și culturali inconștienți, participarea co-creatoare conștientă, etc.

Să deconstruim acum această propoziție.
 
 

4. Contextuale:

Arhetipurile și manifestările arhetipale sunt sensibile la, și modelate de, influențe și nuanțe circumstanțiale – istorice, culturale, evolutive, ecologice, colective, fizice, biologice, genetice, sociobiologice, socio-politico-economice, globale, locale, interpersonale, biografice, psihologic inconștiente, etc.

Acest termen reflectă mai degrabă elementele circumstanțiale non-volitive și adesea impersonale ale manifestărilor arhetipale co-determinate.

În termeni aristotelici, această categorie poate fi văzută ca fiind “materia” în lăuntrul căreia arhetipul își actualizează “forma”. Dimensiunea contextuală a arhetipurilor sau a manifestărilor arhetipale constituie un fel de cauză materială – altfel spus, acele condiții și circumstanțe istorice, culturale, socioeconomice, genetice, locale, etc., concrete, care constrâng manifestarea arhetipală, oferindu-i totodată un sol și un mediu contextual. Ea este câmpul specific în cadrul căruia funcția de undă arhetipală se prăbușește (collapses) într-o particulă concretă de actualitate. Ea este un factor necesar (deși nu și suficient dacă e luat pe cont propriu) în străbaterea universalului în particular, într-o anumită instanțiere a arhetipalului. Ea este materia pe care forma arhetipală o configurează și actualizează. Și totuși această materie este deja ea însăși o manifestare a arhetipalului.
 
 

5. Participative:

Arhetipurile și manifestările arhetipale sunt sensibile la, și modelate de, participarea și co-creativitatea umană, de intenția, dispoziția și aspirația individuală (astfel jucând un rol crucial în voința, inteligența, curajul compasiunea, imaginația, etc., umană individuală); și totodată de factorii inconștienți și de gradul și caracterul acestor inconștiențe, ca în cazul proiecției sau negării (vezi mai jos).

La un nivel mai adânc, această calitate reflectă reciprocitatea de tipul dai-și-primești a ceea ce ar putea fi numită o formă nonduală (căci ea este esențialmente participativă, adică unificatoare) de relație Eu-Tu între om și cosmos, între psihicul individual și anima mundi, între ego și Sine, între conștient și inconștient, participant uman și/în forță spirituală creatoare dinamică: o formă de hieros gamos, nuntă sacră.

Manifestările arhetipale reflectă și influențează totodată calitatea participativ conștientă sau inconștientă a ființei umane: Înțelegerea și apropierea proiecțiilor prin conștientizarea influențelor arhetipale active, sau prin conștientizarea umbrei personale și colective, crește radical potențialul pentru o participare co-creatoare abilă – de exemplu, tranzitele globale implicând aspecte tensionate între Saturn-Pluto, [care se corelează] cu tendințe colective de a experimenta, proiecta și provoca tragedii deosebit de încărcate în care se joacă dihotomia Bine vs. Rău, confruntări cu umbra sau proiecții ale acesteia, constelarea energiilor crizei perinatale, amenințări mortale, fantasme de victimizare, sentimentul de a fi prins fără scăpare de forțe impersonale întunecate, copleșitoare, intensificarea impulsurilor de a crea și întări bariere, granițe, separarea, opoziția, “înstrăinarea” (othering), distrugerea celuilalt pentru prezervarea sinelui, etc.

Notă: Cuvintele “participativ” și “contextual” sunt folosite aici cu sensul de calități subsumate termenului lui Varela și Maturana: “enactiv” (eng: “enactive”), care presupune atât factori participativi cât și contextuali. Enacțiunea reprezintă ieșirea la iveală a unei lumi sau a unui domeniu de distincții co-create și co-determinate de întreaga varietate de elemente dintr-un eveniment (Varela și Maturana, apoi și Thompson, aplicați asupra spiritualității de Ferrer). Astfel nu numai:

  1. omul individual – cu intenții, dispoziții, aspirații;
  2. ci de asemenea varietatea de factori și dispoziții, atât conștiente cât și inconștiente (clasă, rasă, gen, subcultură, cultură, epocă, specie, etc.);
  3. elemente circumstanțiale de orice fel, umane sau impersonale;
  4. factori transpersonali inconștienți, ca de pildă cel karmic, ancestral, istoric, filogenetic, evolutiv, etc.
  5. iar toate acestea se află într-o interacțiune participativă complexă cu dimensiunea arhetipală care este ea însăși
  6. configurată plenar de o creativitate dinamică subiacentă, care să aibă totodată o natură cosmică și spirituală.

N.B. Această calitate complex participativă și enactivă este relevantă deopotrivă pentru actul de cogniție astrologică, capacitatea de a distinge corelații arhetipale între pozițiile planetare și experiența umană, cât și pentru manifestările arhetipale înseși.

Caracterul participativ și multivalent-nedeterminat al manifestării arhetipale ratifică și totodată invocă potențialul ființei umane de a se crea pe sine și de a crea lumea, ceea ce Robert Bellah numește sinele modern dinamic-multidimensional. Acest lucru stă în strânsă legătură cu ceea ce Nietzsche numea voința de putere, pe care a definit-o și ca “instinct al libertății”, și pe care o vedea intim corelată cu creativitatea. Diferența dintre această perspectivă arhetipal-participativă și doctrina voinței de putere a lui Nietzsche este că lui Nietzsche îi lipsește sesizarea adecvată a unei relații dinamic-participative și reciproc co-creative între Eu-Tu și anima mundi. E clar că el a aspirat la asta, însă nu a reușit să afirme pe deplin dimensiunea incorporării autonome a persoanei într-un cosmos al scopurilor și sensurilor inteligibile în devenire ce așteaptă participare și enacțiune de la ființa umană, nu doar o solitară, fie ea și eroică, creație de sine și de lume realizată în vid.

Astfel intuiția lui Nietzsche privind un nou stadiu în evoluția umană, care implică o capacitate de auto-creație și de creație a lumii într-un vid cosmic absolut lipsit de constrângeri – totuși un cosmos care este și el, într-un sens, configurat arhetipal (vezi nenumăratele referințe la zei, la Dionysos și Apollo, la metaforele autonome vii, la propria experiență a inspirației, soartei, etc.) –, poate fi văzută ca o anticipare în modernitatea târzie a naturii enactive, dinamic-multivalente și nedeterminate a arhetipurilor cosmice și a perspectivei conform căreia anima mundi se manifestă prin intermediul participării umane.

Observăm, de altfel, cum și Camus, asemenea lui Nietzsche, confruntă cu toată încordarea în clipă absurdul și vidul nihilist, și își centrează în mod paradoxal cele mai profunde gânduri în jurul dimensiunii arhetipale și mitice (pentru Camus – Sisif, pentru Nietzsche – Zarathustra), ceea ce îi oferă fundația necesară pentru o afirmare absolută a vieții.
 
 

6. Creatoare:

Aici vreau să subliniez nu atât ideea unei co-creativități în sensul participării umane cu și prin [domeniul] arhetipal, așa cum a fost discutat mai sus, cât mai degrabă ideea creativității spontane a (aparținând) și (efectuată) de arhetipalul însuși – poiesis spontan, creativitate arhetipală intrinsecă, fertilitate, generativitate – o capacitate și un impuls autonom în cosmos și anima mundi care se manifestă prin:

  1. expresivitate estetică, poetică, fantasmatică spontană ce scoate la iveală o realitate, ce sugerează un soi de Artist cosmic (Poetul, Compozitorul, Muzicianul, Dansatorul, Sculptorul, Pictorul, Arhitectul, Dramaturgul, Romancierul, Regizorul, Autorul, etc.) acționând în cadrul, prin intermediul și pornind de la arhetipal – instituind la nesfârșit fenomene în ființă și impregnându-le cu frumusețe și o ordine (design) inteligentă, cu complexitate și subtilitate imaginativă și paradox, și sprijinindu-le cu structuri dramatice, poetice, ritmice și arhitectonice;
  2. această capacitate creativă și acest impuls creator se manifestă de asemenea prin noutatea spontană, prin inventivitate și imprevizibil într-o improvizație continuă: un soi de Trickster cosmic, prezent de fiecare dată, după cum ne spun miturile, în fiecare act creator;
  3. și, în fine, aceste două sensuri, moduri sau forme de creativitate arhetipală sunt exprimate de fiecare dată printr-o inepuizabilă “variație irizată a aspectului”, ce întrepătrunde diversitatea și coerența, și în care realitatea creată exprimă simultan ordinea (formă, design, tipar arhetipal) și dezordinea (varietate multivalent-imprevizibilă, spontaneitate în improvizație, multiplicitate nesfârșit inventivă a exprimării, surpriză), într-o interacțiune creatoare. Această dialectică poate fi înțeleasă arhetipal ca o interacțiune complexă între Saturn și Prometeu (cf. Dialectica lui Nietzsche dintre Apollo – ordinea estetică – și Dionysos – haosul fertil al vieții). Întreg cosmosul este o dialectică între creativitate și obicei (Sheldrake, influențat de Whitehead și Bergson).

Din punct de vedere muzical, acest al doilea mod al creativității, bazat pe noutate spontană și inventivitate în improvizație, se remarcă mai ales în improvizațiile de jazz, care diferă de formele clasice de muzică – cu structuri stabile și tipare repetitive de note – , unde formele arhetipale sunt mai cristalizate, mai riguros structurate, fiind de asemenea guvernate de tradiție. Cu toate acestea, atât jazz-ul cât și muzica clasică necesită și întruchipează ambele moduri ale expresiei creative (adică structurile armonice și ritmice care împânzesc mare parte din improvizațiile de jazz, precum și faptul că unele forme și tradiții stabile au dăinuit în cadrul genului; analog, creativitatea compozițională, schimbările armonice, variațiile melodice și elementul intrinsec al surprizei sunt de fiecare dată prezente în muzica clasică). Ambele moduri sunt revelate de fiecare dată în configurarea arhetipală a experienței umane, asemeni planetelor Saturn și Uranus pe cer.

Deopotrivă de relevantă aici este recunoașterea arhetipurilor ca fiind sisteme auto-organizatoare relativ autonome (de la von Neumann, von Foerster, Atlan, Prigogine, Morin). Cf. exemplul lui Morin: cuburile magnetizate sunt agitate și astfel se produce o ordonare sau auto-organizare spontană, dar în acest caz “auto-organizarea” are loc în virtutea formei arhetipale și a forței sale de a configura realitatea emergentă într-o manieră ce reflectă o coerență estetică, metaforică și formală. La fel vârtejul din ocean, tornada din atmosferă, galaxia spiralată din spațiu.

N.B. Această discuție despre poiesis-ul infinit-creator este la fel de relevantă pentru natura complex-artistică a corelațiilor arhetipale dintre mișcările planetelor și experiența umană, cât este pentru manifestările arhetipale înseși, și este verificată spectaculos în istorie prin intermediul extraordinarelor tipare ciclice diacronice și sincronice care sunt tranzitele globale.

Mișcările [corpurilor] cerești nu sunt altceva decât un cântec prelung pe mai multe voci, perceput nu de ureche ci de intelect, o muzică care, prin tensiuni discordante, prin sincopatii și cadențe, avansează către anumite… momente, setând astfel puncte de reper în fluxul de nemăsurat al timpului (Kepler). (11)

Această calitate este de asemenea puternic rechemată de actul de cogniție astrologică, act care necesită facultăți imaginative și cognitive asemănătoare între analizat și analizant, dispuse într-o unitate participativă co-creatoare. Pentru a-l înțelege pe Shakespeare, trebuie să devii ca Shakespeare. Pentru a-l înțelege pe Beethoven, trebuie să devii ca Beethoven. Într-un sens, trebuie să devii Shakespeare și Beethoven. Trebuie să poți experimenta, recunoaște, și, într-un fel, crea din interior același complex de tipare imaginativ-estetice, aceeași ordine și aceleași profunzimi emoționale care au fost sondate de artistul originar (în cazul astrologiei, cosmosul) în actul creației sale. Acea creație originară “se întâmplă” într-un sens cât se poate de real la momentul recunoașterii și experimentării sale.

Mintea care a creat în paradis pământul și mintea care de pe pământ a creat paradisul sunt, ca atare, una și aceeași. (Wallace Stevens)

 
 

7. Dinamice:

Aici voi distinge acea calitate de bază a arhetipurilor și a manifestărilor arhetipale care fundamentează, configurează și activează toate celelalte calități de mai sus:

Arhetipurile sunt forțe motrice. Ele constelează fenomene, și de asemenea le determină, atrag și actualizează, în și prin moduri și configurații particulare, pornind de la un temei dinamic de nedeterminare multidimensională și multivalentă care se folosește de enacțiunea participativă și de influențele contextuale, făcându-le totodată posibile.

Arhetipurile oferă nu doar tiparele (eidos) formale, ci și sursele dinamice (arche și telos) ale energiei și manifestării, cele două lucrând laolaltă într-o sinteză inextricabilă. Arhetipurile sunt prin sine dinamic creative; altfel spus, ele sunt vase active – și, într-o măsură crucială, autonome și auto-organizatoare – ce colectează poiesis (făurire/făptuire) spontan(ă), și sunt caracterizate de expresivitate artistică, inovativitate și imprevizibilitate.

Așadar, arhetipurile nu sunt simple forme pasive, statice, inerte; ci, mai degrabă ele își exprimă în chip dinamic și creator potențialitatea multivalentă, fiind totodată sensibile și susceptibile la influența enacțiunilor și contextelor participative. Ele străpung și constelează evenimentele prin moduri și forme multivalente ce irump din temeiul nedeterminării lor dinamice.

Cele ce urmează fundamentează și subsumează toate cele șapte caracteristici ale manifestării arhetipale înfățișate mai sus (multidimensionale, multivalente, nedeterminate, contextuale, participative, creatoare, dinamice):

Ființele umane participă în mod complex în, și sunt participate de către, o dimensiune arhetipală care este străbătută, configurată și constrânsă de “o forță spirituală nedeterminată și dinamică de o creativitate inepuizabilă” (Ferrer). (12) Această forță se manifestă în și prin persoana umană, și străbate, configurează și exprimă totodată cosmosul însuși.

Întrucât această forță străbate, configurează și exprimă totodată cosmosul, persoana umană și dimensiunea arhetipală, întregul univers este caracterizat de o creativitate dialogică complexă și de spontaneitate improvizatoare. Folosind din nou metafora jazz-ului: În acest univers participativ și improvizator ce fundamentează perspectiva co-creativă pe care urmăresc să o exprim aici atât ca dinamică arhetipală, cât și ca gând astrologic, putem distinge un soi de element egalitar, descentralizant, anti-autoritar.

Decât să lăsăm o realitate arhetipală/spirituală obiectivistă, transcendentă, orientată ierarhic, să guverneze experiența umană sau corelațiile astrologice – la butoane stând o versiune cosmică a ego-ului monoteist imperial roman, ca să folosim o serie de termeni hillmanieni – noi propunem mai degrabă co-creativitatea în chip radical plurală, multivalentă, multicentrică, improvizatoare, plăsmuitoare. Astfel are valoare ontologică Multiplul în raport cu Unul, manifestul în raport cu nemanifestul, creaturile în raport cu Creatorul, oamenii în raport cu arhai-i guvernatori, particularele concrete în raport cu Ideile platonice. Aici cei mulți (indivizi, specii, forme de viață, arhetipuri, complexe și cicluri) fac muzică unii cu ceilalți, într-o manieră complex creatoare și improvizatoare.

Chiar dacă această perspectivă arhetipal-participativă nu se potrivește cu analogia unei forme ierarhice rigide de creativitate muzicală, ea nu se potrivește nici cu analogia unei piese de jazz cu formă extrem de liberă. Această perspectivă nu este un constructivism postmodern radical. În desfășurarea ciclurilor planetare și arhetipale, acordurile și ritmurile clasice sunt încă la fel de prezente ca-ntotdeauna, însă din nou, ele nu sunt concret predictive, ci mai degrabă sunt predictive arhetipal, cu un potențial complet pentru spontaneitate a plăsmuirii, generativitate individuată, și muzicalitate dialogic-comunitară, Dumnezeu jucându-se cu zarul (și făcând muzică, iubindu-se) cu universul într-un hieros gamos al omului și divinului, psihicului și cosmosului, particularului și universalului, sinelui și celuilalt, părții și întregului, multiplului și unului. Astfel, atât dimensiunea clasică cât și cea tipică jazz-ului sunt prezente aici, Saturn și Prometeu, ordinea și creativitatea. Unul nu guvernează monologic și ierarhic, însă nici Multiplul nu există în lipsa unui centru axial și a unei esențe unificatoare și ordonatoare. După cum vom explora pe larg mai departe, în discuția noastră despre teleologia complexă și cauzalitatea holistică se regăsește o complexă dialogică și recursivă dialectică.

N.B. Practic, în cea mai mare parte a istoriei astrologiei, nici unul dintre aceste gânduri și afirmații referitoare la caracterul dinamic-multivalent, nedeterminat, participativ și complex-cauzal al manifestărilor arhetipale nu a suscitat reflecția conștientă, dezvoltarea, integrarea și exprimarea în cadrul tradiției astrologice și a învățăturilor sale despre planete și aspecte. Iar aceasta este, în parte, problema constantă a teoriei și practicii astrologice contemporane. Și totuși în timp aceste gânduri și afirmații au început să trăiască, din ce în ce mai puternice și depline, în formele mai înalte ale practicii astrologice, chiar dacă adesea mute, ridicându-se treptat în ultimele decenii din subconștientul astrologiei către punctul mai conștient al sesizării și reflecției.
 
 

Note:

(1) James Hillman – Re-Visioning Psychology, (New York: HarperPerennial, 1992) cap. XIX–XX.

(2) Hillman – Re-Visioning Psychology, p. 169–170.

(3) Hillman – Re-Visioning Psychology, p. 168–169.

(4) John H. Finley – Four Stages of Greek Thought

(5) W. K. C. Guthrie – The Greek Philosophers: From Thales to Aristotle (Reeditat, New York: Harper Torchbook, 1960), p. 10–11.

(6) C. G. Jung – “Archetypes and the Collective Unconscious” (1934), în The Archetypes and the Collective Unconscious, Collected Works, vol. 9, partea I, trad. R. F. C. Hull (Princeton: Princeton University Press, 1953–1979), par. 80, 38.

(7) C. G. Jung – “The Psychology of the Child Archetype” (1951), în The Archetypes and the Collective Unconscious, Collected Works, vol. 9, partea I, trad. R. F. C. Hull (Princeton: Princeton University Press, 1953–1979), par. 301, 179.

(8) Findlay – “The Logical Peculiarities of Neoplatonism”

(9) Edgar Morin – “From the Concept of System to the Paradigm of Complexity,” Journal of Social and Evolutionary Systems 15(4): 377 [subl. autorului].

(10) Morin – “From the Concept of System”, p. 381.

(11) Kepler – The Harmony of the World

(12) Jorge Ferrer – Revisioning Transpersonal Theory (Albany, NY: State University of New York Press, 2002), p. 123.
 
 

Bibliografie:

Ferrer, Jorge – Revisioning Transpersonal Theory. Albany, NY: State University of New York Press, 2002.

Findlay, J. N. – “The Logical Peculiarities of Neoplatonism.”

Finley, H. John – Four Stages of Greek Thought. Stanford, CA: Stanford University Press, 1966.

Guthrie, W. K. C – The Greek Philosophers: From Thales to Aristotle. 1950. Reeditat, New York: Harper Torchbook, 1960.

Hillman, James – Re-Visioning Psychology. New York: HarperPerennial, 1992.

Jung, C. G. “Archetypes and the Collective Unconscious” (1934), în The Archetypes and the Collective Unconscious. Collected Works, vol. 9, partea I. Trad. R. F. C. Hull. Princeton: Princeton University Press, 1953–1979.

———. “The Psychology of the Child Archetype” (1951), în The Archetypes and the Collective Unconscious. Collected Works, vol. 9, partea I. Trad. R. F. C. Hull. Princeton: Princeton University Press, 1953–1979.

Kepler, Johannes – The Harmony of the World.

Morin, Edgar – “From the Concept of System.” Journal of Social and Evolutionary Systems 15 (4): 377.

Tarnas, Richard – Cosmos and Psyche: Intimations of a New World View. New York: Viking, 2006.
 
 

Lecturi suplimentare:

Pentru a înțelege valoarea cercetărilor lui Richard Tarnas și anvergura implicațiilor lor puteți citi acest interviu.
 
 
Alte articole de Richard Tarnas:
Doi pețitori: o parabolă
Saturn-Neptun: Idealul si Realul
Cosmologia Arhetipală: scurtă descriere
Făurirea Sinelui, dezvrăjirea universului
 
 
Un interviu cu Richard Tarnas.
 
 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.