27 mai 2017, Brisbane
Zilele astea mă întrebam ce o să mai scriu și mai ales dacă am să o mai fac… ecoul shazamărilor mele pare să fie invers proporțional cu munca depusă și asta nu e de natură să mă încurajeze… Dar cred că întâmplarea de mai jos merită consemnată.
N-am mai călătorit niciodată atât de departe de casă, iar drumul nu a fost lipsit de peripeții… dar pastiluțele Support de la Alfons Ven își fac și de data asta treaba așa că, la peste 28 de ore de la plecarea de acasă (dintre care 20 de zbor!) ajung cu bine în Australia. Trecerea prin vamă e mai ceva ca la americani, mi se ia la puricat pașaportul și mi se pun o groază de întrebări dar surpriza de pe fața mea trebuie că le arată cetățenilor vigilenți că au de-a face cu un tip benign, așa că totul se termină cu bine.
Cred că partea cea mai frumoasă a călătoriei a fost vizita la Sydney, iar vârfurile se numesc Rockpool Bar&Grill și Bondi Beach. Rockpool e probabil restaurantul în care m-am simțit cel mai bine din viața mea: noblețe și rafinament la superlativ! Mi-e imposibil să redau în câteva cuvinte atmosfera: pe dinafară nici nu arată a restaurant, părea mai degrabă intrarea într-o instituție, iar înăuntru nimic opulent dar ai senzația de spațiu și ‘densitate’… Locul înalt, zidurile solide și lumina ca de amurg din interior mi-au amintit de bibliotecile acelea unde, din cauza spațiului, vocile sună altfel, atenuate, parcă în surdină. Pagina care deschide meniul de băuturi și prezintă ‘regulile casei’ mi s-a părut reprezentativă:
Iar personalul și calitatea serviciului… nu pot să spun decât că impresia a fost atât de puternică încât am început să îi înțeleg pe cei care se ocupă cu răpiri: în seara aia aș fi fost în stare să fac orice ca să pot s-o iau cu mine acasă pentru totdeauna pe bruneta care ne-a întâmpinat (sau pe una dintre cele care ne-au servit). Nu din cauza frumuseții (deși nu erau în nici un caz urâte) cât a atitudinii lor și a felului în care se comportau și vorbeau. După cum a remarcat tovarășul meu, Rockpool a fost singurul loc din Australia unde nu mai eram mates (pronunțat ma-a-its) ci gentlemen.
În fine, Bondi Beach, una dintre multele plaje din jurul orașului, cu un nisip fin galben-ocru care face zgomot ca de cauciuc atunci când calci pe el, este situată într-un golf cu deschiderea de vreun kilometru. Valurile mari și impresionante și spațiul imens îți dau senzația de libertate, iar baia în apa foarte sărată a Pacificului m-a făcut să trăiesc o stare de bucurie pură.
Desigur, au mai fost și alte momente frumoase, de exemplu o seară petrecută pe străzile din Valley în Brisbane unde petreceau probabil vreo 10.000 de oameni, o sincronicitate uluitoare petrecută la întoarcerea de pe Circular Quay în Sydney sau plimbarea cu picioarele goale prin valurile de pe plaja nesfârșită de la Surfers Paradise, Gold Coast. De fapt, pot să spun că toată vacanța asta a fost o încununare a Revoluției Solare care tocmai s-a încheiat, o exemplificare perfectă despre ce pot să facă Jupiter pe Ascendent și Venus pe Mijlocul Cerului. În plus, amândouă relocările au fost, literalmente, la capătul lumii…
În sfârșit a venit și ziua mea… Sunt în Brisbane și, față de alte relocări, de data asta sunt deja obișnuit cu țara, cunosc locul, hotelul e pe placul meu, todo bien! Mă tot gândesc ce să fac și unde să merg exact, așa că zăpăcesc ore întregi hărțile. Aș putea să mă întorc cu trenul în Gold Coast, locul stabilit ințial pentru relocarea Revoluției Solare, sau să fac o călătorie pe râu cu CityCat, o șalupă-autobuz, probabil singura chestie din toată Australia cu preț rezonabil. Timpul trece și până la urmă nu mai pot pleca în Gold Coast așa că rămân cu varianta cea mai ușoară… ca de obicei. Mă duc să schimb rapid niște bani și apoi pornesc spre grădina botanică, aflată la mai puțin de o sută de metri de hotel.
Da… nu știu cum se face dar în final am ajuns tot în cercul ăla de palmieri lângă care m-am oprit în prima dimineață a călătoriei. M-am așezat pe iarbă, am făcut o mică rugăciune, apoi am închis ochii și am stat liniștit ca să văd dacă simt ceva mai special atunci când vine ‘momentul’. Printre țipetele asurzitoare de păsări aud la un moment dat foarte vag niște bătăi de clopote… și apoi în depărtare un vuiet ca de la un meci.
După o vreme îmi vine în cap o întrebare: oare cine guvernează palmierul, nu cumva Soarele? Iau telefonul și îi scriu imediat soră-mii să caute prin cărțile ei. Apoi văd scris pe o etichetă: ROYAL Cuban Palm. Hmm, deja stăm bine, regalitatea e atributul Soarelui! Plec spre restaurantul lui Pete Evans (un MasterChef de Australia) după cartofii dulci cu sos aioli la care am visat toată dimineața. Dar înainte de a ieși din grădină mă abat pe la lacul din stânga intrării. Văd ceva colorat pe o bancă așa că mă duc să văd ce este.
Biletul atașat mă face să înțeleg că tocmai am primit un cadou… și are și un mesaj!
Plec spre restaurant și mă așez la masă, un pic tulburat de întâmplare. Australienii sunt foarte politicoși și familiari, iar nivelul din servicii mi s-a părut cu mult mai ridicat decât la mofturoșii și încrezuții de Europa, chiar și într-un oraș “provincial” ca Brisbane. O alegere din meniu la un restaurant mai acătării este întâmpinată cu Excelent! următoarea cu Beautiful! și ultima cu Lovely!, toate spuse pe tonul pe care ți-ar răspunde dacă le-ai spune că tocmai au câștigat o mie de dolari. Îți vine să mai comanzi ceva doar ca să vezi ce epitete mai folosesc! Dar, ca niciodată, de data asta mi se lasă un răgaz, telefonul se conectează automat la internet, așa că încep să caut Psalmul 139 să îl citesc. Pare că e de bine, dar va trebui să mai meditez. Sunt un pic îndoit, n-am pățit așa ceva niciodată.
După ce mănânc Mooloolaba, îmi mai vin un pic în fire și caut și despre palmieri. Faptul că sunt regali era de ajuns pentru mine dar… se pare că da! palmierul este guvernat de Soare!!! Hmm… nu mă pot decide ce e mai extraordinar, asta cu palmierii sau cadoul? Când vine nota, domnișoara de la restaurant, toată numai zâmbete – ce contrast cu lumea de acasă, unde mulți nu spun mulțumesc nici măcar când le lași bacșiș! – îmi spune că nu mi-a pus pe notă cartofii dulci. Înțeleg, alt mic cadou de ziua mea…
După-amiază ies să mai fac o plimbare, mâine plec și parcă aș mai vedea puțin orașul. Merg spre South Bank, aici noaptea vine la 5 după amiază în perioada asta a anului (în Sydney era deja toamnă), iar lumina înserării dă o stare de liniște care face totul mai frumos și accentuează senzația de relaxare din Brisbane. Fac câteva fotografii de pe pod și, poate de oboseală, poate din cauză că prietenul meu a plecat și am rămas singur, poate pentru că mâine plec din țara asta care a început să îmi placă mult, mă cuprinde un val de tristețe. Imediat cum trec podul văd o stradă cu nume interesant: Grey Street. Scot telefonul, fac o fotografie să i-o trimit prietenului meu, cu care discutasem cu o săptămână în urmă, pe aceeași stradă, despre Fifty Shades of Grey și care mă întrebase dacă nu cumva există pe aici așa o stradă. Din senin, o doamnă care așteapta la trecerea de pietoni vine hotărât spre mine și îmi declară foarte animat că în seara asta mai multe poduri și clădiri din oraș vor fi luminate frumos. Și mă întreabă: știi de ce? Nu, îi spun eu ușor îngrijorat. La care ea îmi spune foarte hotărât: Today is a great day! Fifty years ago, in 1967, there was a referendum where we voted the aboriginal populations as part of the leaf! Vizita asta în Australia mi-a zdruncinat serios convingerea că mă descurc în engleză, mereu trebuie să le repet în cap replicile ca să înțeleg ce spun, și mă întreb ce naiba înseamnă “the leaf’… Îmi amintesc o imagine cu un copac pe care am văzut-o pe niște pliante și întreb reflex: you mean as part of the nation? La care ea spune: yes, the natives. Din cauza surprizei totale am probabil o față de ratardat pentru că doamna se uită direct la mine și-mi spune apăsat: Today is a very, very special day! Cum în Australia verdele de abia ajunge să traversezi în grabă strada, doamna se întoarce și pleacă la fel de hotărât spre oraș. Toată întâmplarea nu a durat mai mult de 10 secunde dar, suprapusă peste starea mea de melancolie și tristețe, mă lasă pe gânduri. Am mai trăit sincronicități, dar parcă nu cu viteza asta.
Mai hoinăresc puțin, fac niște fotografii și apoi mă întorc. Când traversez înapoi Victoria Bridge, podul peste Brisbane River, nu știu cum se face și îmi dau seama că, văzut de sus, locul cu palmierii este chiar simbolul astrologic al Soarelui: un cerc cu un punct în centru! Cum ar veni, locul unde mi-am petrecut Revoluția Solară, toată rațiunea călătoriei mele în Australia este – atât prin formă cât și prin ‘materiale’ – un templu al Soarelui!
P.S. A doua zi, după ce văd o plăcuță de înmatriculare, apar niște elemente suplimentare privind Soarele: Brisbane este situat în statul Queensland (al Reginei) și este supranumit Sunshine State!
Dacă v-a plăcut articolul v-ar mai putea interesa:
Revoluția Solară – 30 de reguli pentru relocare
O discuție cu un specialist în relocarea Revoluțiilor Solare
Nu vazusem articolul asta. Simplu si frumos, multumesc! Sper ca ai mai ajuns in Australia de atunci.
Multumesc!
Poate ca am sa scriu o completare, atunci nu am spus chiar toata povestea… desi ar fi meritat, pentru ca a fost ceva iesit din comun. Am facut doar doua aluzii, cu sincroncitatea petrecuta pe Circular Quay din Sydney, ecoul la Revolutia Solara anterioara, relocata in Anchorage, Alaska.
Nu am mai ajuns in Australia, dar nu am sa uit niciodata vacanta aceea, a fost superba!