Omul care planta copaci (Saturn-Venus)

Posted by
Timp de lectură: 16 minute

 
 

Jean Giono

 
 

Cuprinsul articolului

Omul care planta copaci
Cel mai extraordinar personaj pe care l-am întâlnit
Aspectele luminoase ale complexului Saturn-Venus
Film de animație
Un personaj inventat și altele reale
 
 

Omul care planta copaci

Pentru ca o fiinţă umană și caracterul ei să ne dezvăluie calităţi cu adevărat excepţionale, trebuie să avem șansa de a-i observa activitatea de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat.

Acum vreo patruzeci de ani am plecat într-o lungă drumeţie pe dealuri absolut necunoscute turiștilor; în acea străveche regiune unde Alpii străpung Provenţa.

Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse.

Plecând în lunga drumeţie din aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică.

Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi, după trei zile de mers, m-am pomenit într-o dezolare totală. Mi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară acolo fusese o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi bisericile în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse.

Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit, situate la mare înălțime, vântul sufla brutal, insuportabil. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei.

A trebuit s-o pornesc mai departe. Însă n-am găsit apă nici după cinci ore de mers, şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase. Mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră. La noroc, m-am îndreptat către ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, mai apoi, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar.

Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă. Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant. Nu locuia într-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine că a reparat cu mâinile sale ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovea ţiglele, stârnind un zgomot asemenea valurilor ce se lovesc de mal.

Gospodăria era ordonată, vasele spălate, podeaua măturată, puşca unsă. Supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, nasturii îi erau bine cusuţi, iar hainele erau cârpite cu atâta migală încât peticele erau insesizabile.

A împărţit supa cu mine. I-am oferit și eu punga de tutun, dar mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără să fie slugarnic.

A fost imediat de acord să petrec noaptea acolo, satul cel mai apropiat era la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul satelor răsfirate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, departe unele de altele, pe coastele munţilor, în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele, în acest climat de o duritate excesivă, atât iarna, cât şi vara, se confruntă din ce în ce mai egoist. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi se întorc acasă. Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, bătaia generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă.

Ciobanul, care nu fuma, a scos un săculeţ şi a răsturnat pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie, separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut, dar mi-a spus că asta e treaba lui. Într-adevăr: văzând grija cu care lucra, n-am insistat. Asta a fost toată discuția noastră. Când strângea destule ghinde în grămada celor bune, le aşeza în pachețele de câte zece. Astfel, fructele mai mici sau cele crăpate erau aruncate. Ciobanul le examina îndeaproape. Când a terminat de strâns o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare.

Compania acestui om te liniştea. A doua zi, i-am cerut permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte firesc, sau, mai precis, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Și-a scos turma la păscut. Înainte de a pleca, a înmuiat într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. Am plecat la plimbare pe un drum paralel cu al lui. Păşunea animalelor sale era într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar nici vorbă de asta: eram în drumul său şi mă invită să-l însoţesc, dacă nu aveam altceva mai bun de făcut. A continuat să urce pe deal încă două sute de metri.

Ajuns la locul stabilit, îşi împlântă vergeaua de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Putea fi un teren comunal, dar la fel de bine putea aparține unor oameni cărora nu le păsa de el. Nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde.

După masa de prânz, a început să-și aleagă iar ghindele. Cred că am fost destul de insistent cu întrebările, pentru că într-un final mi-a răspuns. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze imposibil de prevăzut, țesute în planurile Providenţei. Astfel, rămâneau zece mii de stejari care aveau să crească în acest loc, unde înainte nu fusese nimic.

Abia acum începusem să fiu atent la vârsta acestui om. Era clar că avea peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzéard Bouffier. Deținuse o fermă pe aceste meleaguri, unde dusese o bună parte din viață. Dar şi-a pierdut unicul fiu, apoi soţia, și s-a retras în singurătate. Îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi cu câinele său. Ajunsese la concluzia că ţinutul moare din lipsă de copaci. Neavând alte treburi mai importante, se hotărâse să îndrepte această stare de lucruri.

Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de sufletele celor solitari. Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să concep viitorul în funcţie de mine însumi şi de un anumit ideal de căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani cei zece mii de stejari vor fi magnifici. Mi-a răspuns foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât acești zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare.

De altfel, începuse deja să studieze reproducerea fagilor şi avea lângă casă o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le proteja de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea. Se gândea că mestecenii ar fi potriviți pentru locurile retrase din văi, unde, spunea el, umiditatea dormitează în adânc, la câţiva metri de suprafaţa solului. Ne-am despărţit a doua zi.

În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, preocuparea ciobanului nu mă impresionase prea tare; o consideram un hobby, asemeni colecțiilor de timbre, şi o uitasem.

Odată încheiat războiul, m-am pomenit cu o minusculă primă de demobilizare și cu o dorinţă puternică de a respira puţin aer curat. Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii.

Regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile asemeni unui văl. Încă din ajun începusem să mă gândesc la acest cioban care planta copaci. “Zece mii de stejari, ocupă, într-adevăr, un spaţiu vast”, mi-am spus.

În timpul acelor cinci ani, văzusem murind prea mulţi oameni ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzéard Bouffier, mai ales că la douăzeci de ani oamenii de cinzeci de ani ți se par niște bătrâni cărora nu le mai rămâne nimic de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, dar ca să compenseze căpătase vreo sută de stupi. Renunțase la oi pentru că-i amenințau plantaţiile de copaci. Spunea (şi eu puteam să observ cu ochii mei) că nu s-a sinchisit deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze copaci.

Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el. Am rămas de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea unsprezece kilometri și era formată din trei tronsoane. Pe lat ajungea la trei kilometri. M-am gândit că iată, totul ieșise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice –, și am înţeles că oamenii pot fi la fel de eficienți precum Dumnezeu în domenii care nu presupun distrugerea.

Îşi urmase ideea, iar fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau acum mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor. Cât despre planurile Providenţei, de acum ar fi trebuit să recurgă la cicloni ca să distrugă opera creată de cioban. Mi-a arătat mai multe pâlcuri admirabile de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunile, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte domnișoare şi foarte vajnici.

De altfel, această creaţie dădea impresia că operează în lanţ. Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă. Dar, coborând în sat, am văzut apă curgând în pâraiele care, de când se ştie, fuseseră seci. Aceste pâraie mai avuseseră apă demult, în timpurile străvechi. Unele dintre aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii făcuseră săpături şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul XX, trebuia să recurgi la cisterne pentru a găsi puţină apă.

Vântul conlucrase și el cu ciobanul, împrăştiind seminţe. Odată cu apa, au reapărut sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi chiar un motiv să trăiești.

Însă transformarea se întâmplase atât de lent, încât fusese luată drept ceva firesc și nu uimise pe nimeni. Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în căutarea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, observaseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingeau de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit că el este autorul, i-ar fi creat probleme. Dar ciobanul n-a fost niciodată bănuit: care sătean sau funcționar al statului şi-ar fi putut închipui o asemenea încăpăţânare minunată într-un act de generozitate?

Începând din 1920, n-a trecut niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzéard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată ezitând sau îndoindu-se, chiar dacă numai Dumnezeu singur ştie când intervine într-o lucrare. N-am spus încă nimic despre dezamăgirile sale, dar vă puteți imagina foarte ușor că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile. Pentru a se asigura de victoria acestei pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Într-un an, plantase mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a renunțat la arţari și s-a întors la fagi, care au crescut chiar mai bine decât stejarii.

Ca să ne facem o idee cât mai veridică despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că ciobanul a lucrat într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obiceiul de a vorbi. Sau poate că doar nu-i mai vedea rostul.

În 1933, a primit vizita unui silvicultor mut de uimire. Funcţionarul i-a ordonat să nu facă foc afară, temându-se că bătrânul ar putea să pună în pericol creşterea naturală a acestei păduri. Era pentru prima dată când puteam observa cum o pădure crește singură , îi spuse acest om naiv. În acea vreme, i-a venit ideea să meargă să planteze fagi într-un loc aflat la doisprezece kilometri de casă. Având pe atunci şaptezeci şi cinci de ani, ca să evite drumul dus-întors până acolo, s-a gândit să-și construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantaţiei. Ceea ce a şi făcut în anul următor.

În 1935, o înaltă delegaţie administrativă a venit să cerceteze pădurea naturală. Era formată dintr-un personaj important de la Ape și Păduri, deputat, și mai mulți tehnicieni. S-au rostit multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva dar, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru într-adevăr util: au pus pădurea sub protecţia satului şi au interzis tăierea lemnului pentru cărbune. Căci era imposibil să nu fii răpit de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Pădurea își lucrase vraja asupra deputatului însuși.

Aveam un prieten care făcuse parte din delegație, unul dintre pădurarii şefi. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzéard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia.

Pădurarul șef nu era degeaba prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul. I-am oferit ciobanului în dar câteva ouă. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul.

Colina pe care o mai străbătusem era acum acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Mi-am amintit cum arăta ţinutul în 1913: pustiu… Munca liniştită şi ritmică, aerul montan vibrant, frugalitatea meselor şi, mai presus de orice, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare avea să mai acopere cu arbori.

Înainte de a pleca, prietenul meu a făcut o sugestie simplă privind esenţele care s-ar potrivi mai bine pe terenul de aici. N-a insistat prea tare. “Pentru simplu motiv că acest om ştie mult mai multe despre asta decât mine”, mi-a spus apoi. După încă o oră a mers – ideea prinzând contur în mintea sa –, a adăugat: “Ştie mai multe decât oricine despre asta. A descoperit un mjloc strălucit de a fi fericit!”.

Mulțumită acestui pădurar, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite. A desemnat alți trei pădurari pentru această muncă şi i-a speriat în aşa hal, încât au rămas impasibili la toate butoaiele cu vin pe care le-au oferit tăietorii.

Pădurea nu a suportat pericole grave decât în timpul războiului din 1939. Atunci, automobilele erau pe gazogen, iar lemnul nu era niciodată destul. Începuseră să facă tăieri în rândul stejarilor din 1910, dar copacii erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea s-a dovedit în cele din urmă foarte nerentabilă din punct de vedere financiar si a fost abandonată. Ciobanul n-a știut nimic despre asta. În tot acest timp, el se găsea la treizeci de kilometri de acel loc, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din ’39, așa cum îl ignorase şi pe cel din 1914.

Ultima oară, l-am văzut pe Elzéard Bouffier în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Am luat iarăși drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării pe care războiul o abătuse asupra ţinutului, exista un autobuz care făcea legătura între Valea Durance şi munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport destul de rapid faptul că nu mai recunoşteam reperele primelor mele drumeţii. Îmi părea că drumul mă duce în locuri noi. A trebuit să întreb în ce sat suntem ca să mă asigur că mă aflam, într-adevăr, în aceeași regiune, care odinioară fusese atât de părăsită şi dezolantă. În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană: fizic și moral, aduceau a oameni preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Viața le era fără de speranţă. Singurul lor rost era să aştepte moartea, situaţie care nu te predispune prea tare la virtute.

Totul era acum schimbat. Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale care mă întâmpinau odinioară, acum sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni unei ape curgătoare venea din munţi: era sunetul vântului suflând printre copaci. Dar, mai presus de orice m-a uimit adevăratul sunet al apei curgând într-un bazin. Am văzut că fusese construită o fântână. Avea apă din belşug şi, mai surprinzător, lângă ea fusese plantat un tei. Trebuie că era plantat de cel puțin patru ani; crescuse deja în grosime, devenind un incontestabil simbol al renaşterii.

Mai departe, Vergnons vădea semnele unor eforturi care necesită speranță. Așadar, speranţa revenise în ținut. Ruinele fuseseră curățate, bucăţile de ziduri deteriorate fuseseră demolate şi se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori: varza împreună cu trandafirii, prazul cu gura-leului, ţelina cu anemonele. Devenise un loc în care îți doreai să locuieşti.

Începând de acolo, am continuat drumul pe jos. Războiul, de care abia scăpasem, nu lăsase viața să dispară cu totul. Lazăr ieși acum din mormânt. În părțile de jos ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde; în fundul văilor, păşunile abia înversiseră.

N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă, pentru ca tot ţinutul să înflorească de frumusețe şi belșug. Pe locul ruinelor pe care le-am văzut în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, sugerând un trai fericit şi confortabil. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile reținute acum în păduri, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în dumbrăvile de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă. Încetul cu încetul, satele au fost reconstruite. O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a mutat aici, aducând tinereţe şi mişcare, și un anumit spirit de aventură. Mergând pe drum întâlneşti femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins din nou gustul serbărilor de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în belșug, şi pe noii veniţi, înseamnă că mai bine de zece mii de persoane îi datorează fericirea lui Elzéard Bouffier.

Când mă gândesc că, bazându-se numai pe resursele fizice și morale proprii, un singur om a fost în stare să transforme o pustietate în acest ţinut al Canaanului, sunt convins că, la urma urmei, condiţia umană este într-adevăr admirabilă. Dar dacă socotesc perseverența, măreția sufletească și devotamentul generos care au fost necesare pentru a obţine această transformare, mă cuprinde un respect uriaș pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt o operă demnă de Dumnezeu.

Elzéard Bouffier a murit în pace în1947, la azilul din Banon.

Traducere: Doina Sofia Lungu
 
 

Cel mai extraordinar personaj pe care l-am întâlnit

Această povestire a fost scrisă de Jean Giono în 1953, pentru un concurs organizat de revista americană Reader’s Digest cu tema “Cel mai extraordinar personaj pe care l-am întâlnit”. Deși povestirea a fost selectată pentru publicare, în final ea nu a fost acceptată din cauza îndoielilor asupra veridicității faptelor relatate (existența lui Elzéard Bouffier). Povestirea a fost totuși publicată în 1954 într-o altă revistă americană, Vogue, sub titlul Omul care a plantat speranță și a crescut fericire. A fost publicată în Franța abia în 1973, în Revue Forestière Française.
 
 

Aspectele luminoase ale complexului Saturn-Venus

Povestirea reflectă complexul Saturn-Venus cu care s-a născut Giono (opoziție, 1°54′).

Jean Giono: 30 Martie 1895, 7:00 AM, Manosque, Franța

Mai jos aspectele luminoase ale combinației Saturn-Venus în descrierea lui Richard Tarnas:

Stabilitate în relațiile de dragoste, loialitate și fidelitate, dragostea care a trecut testul timpului, realism cu privire la relațiile romantice, dragoste romantică în a doua jumătate a vieții, simțul formelor clasice și tradiționale de artă, balet și muzică clasică, sculptură și ceramică, arhitectură, gust artistic rafinat, bun simț al stilului, pregătire în muzică și arte, capacitate de disciplină artistică, simț dezvoltat al designului, crearea de structuri în relație, căsătorie, căutarea securității emoționale și financiare în relație, dragostea persoanelor mai în vârstă și mature, dragostea tată-fiică, aprecierea lucrurilor vechi, moșteniri și arhitectură istorică, un sentiment dezvoltat al adevăratei valori a obiectelor, dragostea de muncă, dragostea care înflorește în formele tradiționale, frumusețea impunătoare și măsurată, grația și echilibrul, comportament bine educat, simțul unei etichete sociale adecvate, demnitate socială, eleganță, reținere adecvată și autocontrol în comportamentul social; experiența hrănitoare a iubirii în mijlocul obstacolelor, pierderii, sărăciei, bolii, vârstei sau morții; frumusețea artistică exprimată prin mare economie, conștientizare, simplitate, subevaluare; iubirea care se exprimă prin muncă și datorie; iubire serioasă, iubire care are greutate și profunzime, iubire durabilă, iubire care se forjează prin întâmpinarea și depășirea greutăților, frumusețe adâncită de vârstă, intensitate în dragoste, aprecierea singurătății; o lungă prietenie, o lungă poveste de dragoste, o lungă căsătorie, o dragoste care apare după lungi întârzieri, desăvârșirea iubirii după întâlnirea obstacolelor și dezamăgirilor, reînnoirea unei relații trecute; îngrijire și îndemânare în îmbrăcăminte, îngrijire cosmetică și îndemânare, câștigarea existenței prin arta sau frumusețea cuiva, armonie între viața social-romantică și viața profesională, a munci cu plăcere împreună cu partenerul; autodisciplină romantică și erotică.

Multe dintre aceste caracteristici se pot regăsi pe parcursul povestirii Omul care planta copaci. De asemenea, vedem surprinsă esența complexului Saturn-Venus în observația de mai jos:

“Cred că Giono reușește în acest text ceea ce mulți artiști, indiferent de arta lor, caută la sfârșitul unei vieți lungi: simplitatea, puritatea care dezvăluie o profunzime de neînțeles.”
— Jérôme Garcin

 
 

Film de animație

the man who planted treesPovestirea a fost adaptată de Frédéric Back pe un tranzit de la Saturn la Venus (opoziție) într-un film de animație în 1987. Acest ilustrator canadian este dedicat cauzei ecologice și este membru fondator al Societății pentru Depășirea Poluării și al Societății Quebec pentru Apărarea Animalelor. Inspirat de povestirea lui Jean Giono, el a decis să replanteze copaci în Canada.

Intr-un fel misterios, momentul premierei filmului (13 Mai 1987) coincide cu un tranzit important la harta natală a lui Jean Giono, deși el era decedat atunci de 17 ani. (Am pus în evidență un fenomen similar în Un spion de miliarde, în Undeva, Cândva sau în Inseparabili.) Pluto în tranzit activează atunci cu o intensitate fără precedent opoziția natală Venus-Saturn a lui Giono (prin opoziție și conjuncție) și propulsează povestirea pe culmile notorietății.

Filmul Omul care a plantat copaci a câștigat peste 40 de premii în întreaga lume între care Marele Premiu al Festivalului Internațional de Film de Animație din Annecy în 1987 și Oscarul pentru cel mai bun scurtmetraj acordat de Academia de Arte și Științe Cinematografice din Los Angeles un an mai târziu. În 1994, a fost votat pe locul 44 din 50 Greatest Cartoons din toate timpurile.

Filmul a fost distribuit într-o versiune franceză, în care Philippe Noiret spune povestea lui Jean Giono. În versiunea în limba engleză, nuvela este povestită de Christopher Plummer, în perioada unui tranzit de la Saturn la Venus (conjuncție). In limba spaniolă este povestită de Fernando Rey, născut cu Venus-Saturn (careu, 6°09′).
 
 

 
 

Un personaj inventat și altele reale

Mulți cititori rămân cu impresia ca Elzéard Bouffier a fost o figură istorică reală. Iată câteva lămuriri despre povestire din scrisoarea adresată în 1957 de Giono domnului Valdeyron de la Conservarea Apelor și Pădurilor din Digne:

Dragă domnule,

Imi pare rău să vă dezamăgesc dar Elzéard Bouffier este un personaj inventat. Scopul a fost să îi fac pe oameni să iubească copacii sau mai exact să îi facă pe oameni să iubească plantarea copacilor (ceea ce a fost întotdeauna una dintre cele mai dragi idei ale mele). Dar dacă judec după rezultat, scopul a fost atins de acest personaj imaginar. Textul pe care l-ați citit în Copaci și viață a fost tradus în daneză, finlandeză, suedeză, norvegiană, engleză, germană, rusă, cehoslovacă, maghiară, spaniolă, italiană, idiș, poloneză. Pentru toate reproducerile am acordat drepturile gratuit. Un american a venit să mă vadă recent pentru a-mi cere permisiunea de a tipări acest text în 100.000 de exemplare pentru distribuție gratuită în America (lucru pe care, desigur, l-am acceptat). Universitatea din Zagreb îl traduce în iugoslavă. Este una dintre scrierile mele de care sunt cel mai mândru. Nu câștig nici un ban de pe urma ei și de aceea face ceea ce a fost scrisă să facă.

Aș dori să ne întâlnim, dacă este posibil, pentru a vorbi specific despre utilizarea practică a acestui text. Cred că este timpul să facem o “politică a copacilor”, deși cuvântul politic pare foarte nepotrivit.

Calde salutări,
Jean Giono

Se remarcă iarăși intenția utilitară a textului: “să îi facă pe oameni să iubească plantarea copacilor”.

Deși Elzéard Bouffier este un personaj ficțional, Jadav Payeng este cât se poate de real. Începând cu 1979, el a plantat copaci pentru a-și salva insula, Majuli, locuită de aproximativ 150.000 de oameni. Timp de aproximativ 35 de ani el a plantat de unul singur o pădure de 550 de hectare, mai mare decât Central Park din New York. Pădurea sa a transformat ceea ce a fost odinioară un pustiu sterp, într-o oază luxuriantă. Din păcate nu am reușit să găsesc data de naștere a lui Jadav Payeng.

La fel, David Bamberger și-a folosit averea pentru a cumpăra 5.500 de acri de pământ sărăcit în Texas Hill Country. Plantând ierburi pentru a se înmuia în ploi și a umple acviferele de pe deal, Bamberger și-a dedicat restul vieții restaurării peisajului degradat. Astăzi, terenul a fost restaurat la habitatul său original și are o enormă biodiversitate. Acest model de administrare a terenurilor este acum reprodus în întreaga regiune iar Bamberger este considerat un vizionar în gestionarea terenurilor și conservarea apei. Probabil nu e de mirare că Bamberger s-a născut și el cu Venus-Saturn (opoziție, 0°49′), nu?

 
 
Alte articole despre Saturn-Venus:
Saturn-Venus: o călătorie muzicală
Aspectele Venus-Saturn
Saturn-Venus II
Donald Trump și conjuncția Saturn-Pluto din 2020
 
 
 

3 comments

  1. Eu nu mai cred de mult în coincidente. Cred în sincronicitati. Zilele trecute am trecut în călătoria mea cu motocicleta, exact prin zona în care se petrece acțiunea povestii. Nu o cunoșteam, ai publicat la momentul potrivit. Cu permisiunea ta o voi folosi și eu în articolul meu. Mulțumesc pentru darul tău Adi. Oamenii care plantează “copaci” chiar dacă știu ca nu vor apuca niciodată sa stea la umbra lor, sunt oameni deosebiți. Aceasta înseamnă că acțiunile tale sa fie și în serviciul altora!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.