Ordinea Cosmosului

Posted by
Timp de lectură: 20 minute

 
 

John Frawley

Reprodus cu permisiunea autorului după capitolul 5 – The Order of the Cosmos, al lucrării The Real Astrology.
 
 
Astrologii lucrează cu un model geocentric al universului, adică unul în care Soarele încă se rotește în jurul Pământului. Acesta este cunoscut în mod convențional drept modelul ptolemeic al universului, care pe tărâmurile științei a fost depășit de ceea ce se cheamă modelul copernican, unde (în termeni generali) Pământul se rotește în jurul Soarelui. Există câțiva excentrici care i-au urmat pe oamenii de știință și practică o astrologie heliocentrică, dar influența lor este la fel de trivială precum gândirea lor. S-ar putea presupune – și este adesea presupus de oameni de știință locvace care trebuie să știe ei cum stau lucrurile – că această perseverență în folosirea modelului geocentric dovedește că astrologia este depășită fără speranță, și nimic altceva decât o superstiție goală. Nici pe departe.

Atunci când explic structura universului geocentric, ptolemeic, claselor de studenți începători, există mereu câte unul care ridică problema: “Da, totul e în regulă – însă nu este real, nu-i așa?”, bazându-se pe asumpția că modelul copernican pe care l-am învățat cu toții la școală este cel real. Asta e o întrebare care trimite către însăși inima astrologiei și expune exact ce anume fac astrologii.

Cu toții știm ce este real. Biroul la care scriu această carte este real; camera în care stau; tastatura pe care tastez; degetele care tastează: toate acestea sunt reale. Însă trăim, poate, în singura cultură din istoria lumii care a avut această idee despre realitate. Întoarceți-vă în timp cu o sută de ani: biroul, tastatura, degetele, cel mai probabil această cameră – nici una dintre acestea nu ar exista. Căci pentru majoritatea culturilor din mare parte a istoriei, ideea că aceste lucruri sunt reale este una complet absurdă: nimic dintre aceste lucruri atât de efemere n-ar putea fi real; căci pentru ca ceva să fie real trebuie să dureze cel puțin un pic mai mult decât clipitul unei pleoape, atât cât durează ca toate lucrurile pe care le văd în jurul meu să dispară. Așadar, ideea lui ce este și ce nu este real nu e atât de limpede pe cât ar putea părea.

Universul geocentric înfățișează ce este real; mai precis, ce este real în lumea eternă a spiritului. Da, Pământul se rotește în jurul Soarelui în concepția pur materială a realității, dar asta nu e nici aici, nici acolo. La nivel fizic, substituția populară a universului ptolemeic cu cel copernican a înlocuit un model mai mult sau mai puțin precis al realității (what happens) cu un alt model mai mult sau mai puțin precis al realității. În termeni pur practici, acest lucru nu înseamnă nimic pentru nimeni, cu excepția faptului că permite infinitezimal mai multe predicții precise ale pozițiilor planetelor, o îmbunătățire care nu e de interes pentru nimeni înafară de cei cu o natură tipică Fecioarei dusă la extrem și cu mult prea mult timp liber la dispoziție. La nivelele mai profunde și mai relevante ale adevărului spiritual, această substituție a unui model cu celălalt înseamnă înlocuirea unui model care demonstra adevăruri profunde, cu unul care demonstrează trivialități, o înlocuire care a avut consecințe cataclismice pentru omenire.

Lumea antichității era conștientă de existența modelului heliocentric; acesta a existat laolaltă cu cel geocentric. Pe atunci interesul nu era concentrat exclusiv asupra acestei realități materiale superficiale, așa că nu i-a fost acordată prea multă atenție. Modelul geocentric înfățișa precis adevărul spiritual al structurii universului și oferea mijloace adecvate pentru urmărirea fenomenelor sale materiale, după cum este exemplificat de faptul că în cadrul său se putea identifica poziția planetelor. Lecția tipică de istorie de la școală ne spune că modelul ptolemeic al universului era iremediabil neadecvat, și că atunci când Galileo a făcut public modelul heliocentric, acuratețea lui a fost salutată cu țipete de admirație din toate colțurile lumii civilizate. Asta este destul de fals. De fapt, au trebuit să treacă vreo două sute de ani ca modelul copernican să poată trasa mișcările planetare cu aceeași precizie ca a celui ptolemeic. Adoptarea lui n-a avut prea multe de-a face cu acuratețea științifică, ci de fapt a avut o mare legătură cu perioada de Reformă și schimbările pe care aceasta le-a adus în materie de credințe politice și religioase. 1 Asta a reflectat o uriașă și hotărâtă schimbare a interesului, de la planul spiritual către cel material, sau, în termeni filosofici, de la esențial la accidental. Am putea nota în trecere că persistența utilizării modelului geocentric, care ar dovedi stupiditatea încăpățânată a astrologilor, este perfect acceptabilă în alte domenii. După cum explică Kuhn: “Majoritatea manualelor de navigație sau topografie încep cu o propoziție de genul: “Pentru scopurile noastre, vom presupune că Pământul este o mică sferă staționară al cărei centru coincide cu acela al unei sfere mult mai mari aflate în rotație.” 2 Azilul în care ar trebui închiși astrologii are niște deținuți foarte respectabili.
 
 

Cosmosul Geocentric

Mecanismele după care funcționează modelul tradițional al cosmosului n-au fost niciodată un lucru absolut cert, indisputabil. Între limitele cadrului fundamental, expunerile cu privire la felul în care sistemul (the design) prezintă fenomenele vizibile au variat; însă asta e un lucru ce ține de tehnologie și este de o semnificație trivială. Întreg aparatul epiciclurilor și circumferințelor-deferent *, care împodobea cel mai uzual exemplu al modelului geocentric era necesar pentru a explica fenomenul, pentru a descrie lumea văzută, dar n-a depășit niciodată un nivel de importanță minoră pentru astrologie. Acest aparat oferea, cum s-ar spune, niște decorațiuni tehnice pentru a hrăni mințile celor atrași de astfel de lucruri. Partea importantă era structura de bază. Sau, altfel spus, structura geocentrică de bază era adevărul spiritual, și de fapt este la fel de adevărată astăzi cum a fost dintotdeauna. Explicațiile tehnice despre felul cum această structură producea fenomenele vizibile se situau în domeniul materialului, și au fost depășite într-adevăr de modelul heliocentric al cosmosului utilizat pe scară largă astăzi.

Descrierile tradiționale ale cosmosului încep întotdeauna de la exterior și continuă către interior, ca și cum ar da la o parte straturile unei cepe, deoarece creația este constituită într-o serie de sfere concentrice rânduite de Dumnezeu. Sfera cea mai exterioară, care ne interesează aici, este sfera zodiacului. Această sferă este complet invizibilă, și nu poartă nici o stea. Ea poartă semnele zodiacului, care nu au nici o legătură cu constelațiile care poartă aceleași nume. Oamenii de știință ne-ar spune că într-un trecut îndepărtat, după ce și-a târât femeia de păr prin peșteră, un primitiv cu o imaginație mai răsărită s-ar fi uitat la cer și ar fi exclamat: “Vai de mine! Acel grupaj de stele arată exact ca un om ce toarnă apă dintr-un vas pe care-l poartă pe umăr!”. “Da!”, l-ar fi îngânat toți din jur. “Așa este. De acum înainte acele stele să se numească purtătorul de apă.” Atât de absorbiți ar fi fost strămoșii noștri de această imagine a omului ce toarnă apă dintr-un vas ținut pe umăr, încât au răspândit știrea acestei descoperiri în toate părțile, iar acela care ar fi îndrăznit să sugereze că aceleași stele arată mai degrabă ca o grămadă de morcovi sau ca un om călărind un smilodon (saber-toothed tiger) ar fi fost ostracizat până când și-ar fi dat seama de eroarea perspectivei sale. Când citim afirmații științifice de acest gen, ne vine foarte greu să ne amintim că astrologii sunt de fapt cei naivi.

Desigur, adevărul nu ține de lucruri de acest fel. Semnele sunt douăsprezece diviziuni egale ale zodiacului. Ele sunt diferențiate unele de altele în procesul de creație. Materia primordială a cosmosului creat nu este nici ea manifestă. Ea trece în manifestare ca (ceea ce este perceptibil drept) fierbinte, rece, umed și uscat. Peste aceste posibilități se aplică cele trei moduri ale creației: deschisul (out-going), care poartă impulsul inițial de la sursă în creație; expansivul (expansive), care menține și explorează dinlăuntrul creației; și revenindul (returning), cel care întoarce impulsul înapoi la sursă. Aceste trei principii aplicate pe cele patru calități (fierbinte, rece, umed și uscat) dau douăsprezece (3×4) combinații. Fiecare dintre aceste combinații are propria natură distinctivă: pentru fiecare a fost revelată o imagine care descrie acea natură – o imagine fiind mai bună decât o mie de cuvinte. Acestea sunt semnele zodiacului.

Odată ce imaginea ce oglindește natura fiecărui semn a fost cunoscută, câte un grup de stele ce arăta cam la fel și care se afla aproximativ în locul potrivit a fost strâns laolaltă oferind o reprezentare imaginilor respective. Deoarece, datorită milei și înțelepciunii lui Dumnezeu, creația este congruentă de sus până jos, au existat grupuri de stele destul de asemănătoare și destul de apropiate de punctele aferente ale zodiacului, iar aranjamentul aparent aleator al acestor stele s-a potrivit cu imaginea pe care trebuiau să o înfățișeze. Destul de aproape, dar nu chiar exact, pentru că nici o formă materială nu poate reflecta vreodată esența, iar semnele zodiacului față de constelații sunt esențe față de forme materiale. Veți citi mereu și mereu în cărțile de astrologie și astronomie că a existat cândva o perioadă în care semnele zodiacului și constelațiile ce le poartă numele au coincis perfect. Acest lucru este fals.

Întrucât nominal este un cerc – deci începe oriunde –, zodiacul începe de la Echinocțiul de Primăvară, imaginea impulsului creator inițial al Divinității. Acesta este numit punctul 0⁰ Berbec. Totul în zodiac este măsurat în raport cu acel punct, la fel cum fiecare longitudine de pe Pământ este măsurată față de Greenwich. În fiecare an, atunci când Soarele atinge acest punct, ziua și noaptea sunt egale, iar ziua începe să crească, astfel începând propriu zis anul. Cândva, acum vreo 2000 de ani, Soarele părea să intre în constelația astronomică a Berbecului exact în această zi. Dar asta nu înseamnă că semnele zodiacale și constelațiile erau perfect aliniate, pentru că nu erau. Semnele zodiacului sunt, prin definiție, segmente egale a câte 30 de grade fiecare; constelațiile, întrucând sunt doar forma materială a acestor semne, nu se potrivesc în planul suprem (masterplan). Ele sunt într-o totală dezordine, însă într-adevăr se află de-a lungul căii Soarelui prin cer, pe linia eclipticii. Unele dintre aceste constelații (Leul de pildă) sunt imense, și se întind pe mari porțiuni de cer. Altele, precum Berbecul, sunt mici și destul de insignifiante, neavând nici o stea foarte strălucitoare. Ele nu sunt separate de granițe stricte, ci se suprapun: mare parte din Vărsător, de exemplu, se află peste – nu în spatele – Capricornului. Părți din alte constelații, precum notoriul “al treisprezecelea semn”, Ophiuchus, se interpun în procesiune. Astfel, deși punctul de intrare al Soarelui în constelația Berbecului era cândva la gradul astrologic 0⁰ al Berbecului, nicăieri altundeva Planul Divin nu a imaginat în zodiac o potrivire cu forma sa materială. Constelațiile sunt primele oglinzi ale noastre, neonorându-și mereu posibilitățile inerente, dar totuși legate de acele posibilități, după cum arată faptul că împărtășesc același nume.

Este important să înțelegem ideea ce stă la baza numelor: în concepția noastră modernă, care e destul de greșită, numele este o etichetă facultativă ce poate fi lipită pe orice lucru, după voia noastră. Însă tradiția ne spune că numele este mult mai important de atât: în mod misterios, numele este una cu ceea ce numește; cel puțin în limbile sacre [așa stau lucrurile]. El nu este un compus arbitrar de sunete aplicate prin coincidență. De aici importanța dată Numelui lui Dumnezeu în scripturi. Numele nostru de botez capturează adesea în mod misterios esența sau potențialul nostru; numele de familie descrie forma noastră materială sau funcția socială (Long, Whitehead, Butcher, Baker). Botezându-ne cu numele unui sfânt, de pildă, vom împărtăși ceva din esența acelui sfânt. Deci faptul că numele constelației (Berbec, Taur, Gemeni) – care nume au fost revelate, la fel cum au fost simbolurile lor – este același cu cel al zodiei este de mare importanță.

Constelația Berbecului, Taurul și restul, împreună cu toate celelalte stele de pe cer, fac parte din următoarea sferă dinlăuntrul sferei zodiacului – următorul strat al cepei. Această sferă, sfera stelelor fixe, se mișcă, chiar dacă încet, relativ la sfera zodiacului, generând fenomenul precesiei echinocțiilor. Altfel spus, Echinocțiul de Primăvară nu mai are loc atunci când Soarele intră în constelația Berbecului, ci se mișcă înapoi și în prezent se află lângă începutul Peștilor, la aproape un semn distanță. Din nou, manualele moderne ilustrează complet greșit acest fenomen, spunând că echinocțiul se mișcă prin constelații. El nu face asta: constelațiile se mișcă relativ la echinocțiu. Aceasta este o distincție importantă, chiar dacă rezultatul material este același oricum am exprima mișcarea. Materia este cea care nu se ridică la rangul esenței, nu invers.

Mișcările pe care le măsoară astrologia și conform cărora lucrează ea încep, după cum ne învață tradiția, numai odată cu Căderea. Înainte de asta, a existat numai o Primăvară eternă, o Primăvară în care copacii și plantele dădeau atât fructe cât și flori, căci anotimpurile (și, deci, inevitabilitatea morții) nu existau încă. Lucrând cu o cunoaștere temeinică a astrologiei și tradiției teologice, Milton descrie acest proces în Paradisul pierdut. Imediat ce Adam și Eva au gustat mărul, Dumnezeu le-a ordonat îngerilor Săi să rearanjeze cosmosul, mutând Soarele pentru prima oară pe orbita sa eliptică, Pământul devenind pentru prima dată “rece și fierbinte, abia suportabil” în vreme ce el [Soarele] călătorește:

din nord chemând
Ramolita iarnă, din sud aducând
Căldura de solstițiu-a verii,
apoi să pornească mișcarea planetelor:
lunii albe
i-au prescris serviciul, celorlalte cinci
mișcările planetare și aspectele
în sextil, careu, trigon și opoziția
de nocivă lucrare (of noxious efficacy),
și să învețe stelele fixe “când să-și reverse influența malefică”. 3

Aceste transformări din ceruri au produs – întrucât omul nu a căzut singur, ci a luat întregul cosmos după sine – toate acele neplăceri de negăsit în Eden: disputele, animale sfâșiind alte animale, agitația, boala, frica și durerea. Natura esențială a cosmosului este o serie de sfere; forma materială face Soarele să se miște eliptic. Această diferență – mișcarea care se abate de la sfera perfectă – este cea care ne dă precesia echinocțiilor. Diferența dintre esență și formă este limpede înfățișată în poveste: de la starea de beatitudine când erau cu Dumnezeu, imediat ce are loc căderea, Adam și Eva își conștientizează natura materială și sunt, prin urmare, îngroziți și rușinați de defectele ei. Aici remarcăm aceeași diferență ca cea dintre semnele zodiacale și constelațiile care poartă aceleași nume.

Sfera stelelor fixe este limita vizibilă a cosmosului. Sfera zodiacului și sferele de după aceasta, care au o importanță metafizică dar nu au o relevanță imediată, practică, pentru astrologie, nu au formă materială, în nici un sens perceptibil de noi. Așadar, stelele fixe sunt cele mai apropiate lucruri de Divinitate pe care le putem realmente vedea. Deci, după cum ne-am putea aștepta, ele au o semnificație astrologică specifică, la punctele majore de cotitură din viață, cu precădere atunci când intrăm în ea și când o părăsim.

Așadar, zodiacul reflectă cele trei moduri ale creației – cardinal, fix și mutabil – acționând asupra celor patru feluri fundamentale de manifestare a materiei primordiale (prime matter): fierbinte, rece, umed și uscat. La acest nivel încă vorbim despre ceva dincolo de orice percepție umană. Această combinație de 3×4 este, ca atare, planul (blueprint) Creației. Ea este mai manifestă decât impulsul creator inițial dinlăuntrul Divinității, dar relația ei cu percepția noastră cotidiană a realității nu este diferită de relația dintre planul arhitectului și casă: fără îndoială, planul există, numai că nu poți să locuiești în el.

Fierbintele, recele, umedul și uscatul sunt principii care nu sunt capabile să intre în manifestare prin sine. Pentru a se manifesta, ele se combină în cele patru elemente ale științei tradiționale: foc (fierbinte și uscat), aer (fierbinte și umed), pământ (rece și uscat) și apă (rece și umed). Acestea sunt foarte diferite de substanțele cu aceleași nume cu care suntem noi obișnuiți, și chiar de stările fizice – solid, lichid, gaz și energie– cărora pământul, apa, aerul și focul le corespund în sens larg; însă la acest nivel începem să ne apropiem de tangibil. Ca atare, elementul focului este “esența focului”, apa – “esența apei”, pământul – “esența pământului”, și aerul – “esența aerului”. Totuși, aceste forme materiale ne indică direcția de înțelegere a elementelor. Planul este trasat în esențele focului, apei, pământului și aerului (fieriness, wateriness, earthiness and the airiness).

Modurile creației operează asupra acestor elemente ca deschis (out-going), expansiv (expansive) și revenind (returning). Această relație ne dă cele douăsprezece semne, câte unul cardinal, unul fix și unul mutabil pentru fiecare dintre cele patru elemente: Berbecul este foc cardinal, Taurul pământ fix, și așa mai departe. Acesta este planul, potențialul nostru pentru creație. Ca să continuăm cu această metaforă a construcției, planul există întreg și simultan, dar nu poate fi manifestat cu totul în același timp. Dacă vrem să construim o casă după niște planuri, trebuie să facem asta pas cu pas: nu putem să construim acoperișul în același timp în care săpăm pentru fundație. Deci pentru a intra în manifestare, aceleași principii de 3 și 4 trebuie să existe în extensie (3+4), precum și simultan (forma “planului”, 3×4). Suma 3+4 ne dă cele șapte planete ale cosmosului tradițional, care realizează potențialitățile Creației în extensie. Asta poate avea loc numai în acel mediu numit timp, ceea ce ne readuce înapoi la ceea ce studiem: realizarea sau concretizarea treptată a posibilităților Creației în mediul timpului, după cum ne indică schimbarea pozițiilor planetelor unele în raport cu altele și față de planul originar al semnelor zodiacului.

Cea mai exterioară dintre sferele planetare se află imediat înlăuntrul sferei stelelor fixe. Aceasta este sfera lui Saturn, și ea poartă ceva din semnificația sferei stelelor, ca poartă către și dinspre Divinitate. Însă în timp ce stelele fixe sunt activate numai din când în când în horoscopul nostru, Saturn operează tot timpul. El este planeta justiției (de aici exaltarea sa în semnul echilibrului, Balanța), și ca atare nu este tocmai popular. Noi modernii, avem o idee sentimentală a dreptății divine – credința că lucrurile se vor rezolva de la sine indiferent de cum ne comportăm. Aceasta nu e nicidecum dreptatea pe baza căreia este construit cosmosul, și anume adevărul inexorabil conform căruia dacă ne identificăm cu esența vom trăi întru esență, în timp ce dacă ne identificăm cu materialul, vom muri odată cu materialul. Saturn este poarta către divin, însă e o poartă strâmtă, și-ngustă e calea ce trece prin ea.

Cultura modernă este puternic anti-saturniană. Ca atare, manifestările lui Saturn sunt eliminate din existență. Saturn guvernează moartea: moartea are loc numai în locuri ascunse, secrete. El guvernează vârsta: idealul nostru îngrozitor este să trăim o adolescență perpetuă. El guvernează valorile: dar nu există valori în lumea de azi. El guvernează jertfa: însă chiar și calea către Dumnezeu este acum una a indulgenței – să ne ferească sfântul să trebuiască să ne schimbăm cumva comportamentul ca să ajungem la El. Saturn guvernează agricultura: nivelul unde culegem exact ceea ce semănăm. El este timpul, de care experiența noastră perceptivă este legată, dar care este de asemenea poarta către Dumnezeu. Este înțelepciunea; dar oamenilor de azi le place să creadă că înțelepciunea este împachetată, acoperită cu zahăr și vândută în librării.

Saturn este cunoscut drept Marele Malefic; un termen pe care astrologii moderni îl găsesc greșit. Omul contemporan este atât de sofisticat față de strămoșii săi, încât acești termeni – malefic și benefic – nu i se mai aplică, spune el. Este foarte flatant să mi se spună că sunt mai sofisticat decât Shakespeare, dar nu sunt îndeajuns de înfumurat încât să o cred. Tradiția astrologică împarte lucrurile în malefice și benefice. Marele malefic și micul malefic – Saturn și Marte – nu sunt drăguți. Acțiunile lor în viața noastră sunt adesea lucruri pe care mai degrabă nu le-am confrunta. Marele benefic și micul benefic, respectiv, Jupiter și Venus, sunt de departe mult mai “prietenoși”, promițând o existență de lapte și miere și plină de duioșii. Dacă ne-ar fi dat să alegem, am opta, firește, pentru cele din urmă.

Un alt aspect al sofisticării noastre moderne, ne spun astrologii contemporani, este că în prezent avem niște vieți lăuntrice atât de bogate încât este imposibil să judeci după o hartă astrologică dacă un eveniment se va întâmpla în lume sau doar în capul nostru. Omul dinainte de secolul XX, nu reflecta asupra a nimic înafară de plugul său și dosul calului care-l trăgea. Bietul de el. Dar mai degrabă am putea suspecta că necesitatea inventării unei cutii în care să ne trăim viețile lăuntrice demonstrează un vid interior imens în omul modern, pe care înaintașii săi nu l-au experimentat niciodată.

Jupiter, marele benefic, este un tip mult mai popular decât tovarășul său mohorât, Saturn. Jupiter este următoarea sferă concentrică, în călătoria noastră spre interior. Astăzi se insistă mult prea mult asupra naturii sale vesele; el este mult mai mult decât doar planeta petrecerilor și înghețatei. Cuvântul “jovial”, derivat din numele latin al planetei, s-a banalizat treptat în limbajul nostru, ajungând să desemneze mai degrabă pe unul care s-a îmbătat. Într-adevăr, o manifestare comună a naturii expansive a lui Jupiter implică descheierea curelei, dar adevărata sa natură este de ghid spiritual, iar în aceasta nu lucrează singur, ci cot la cot cu Saturn. Ei sunt “biciul și zăhărelul”, “toiagul și nuiaua Ta”, care mă alină pe drumul meu prin valea umbrei morții. Ei sunt expansiune și contracție, milă și justiție. Ne place mila – sau cel puțin, așa credem: ne place până când este arătată omului care ne-a greșit.

O altă pereche de planete susține sferele de pe fiecare parte a sferei Soarelui. Acestea sunt Marte, întruchiparea forței, și Venus, întruchiparea concilierii. Dacă totul ar funcționa așa cum trebuie, Marte ar fi ardoarea care ne duce către Dumnezeu, iar Venus dorința de reconciliere care alimentează această ardoare; ca atare, ele sunt două fețe ale aceluiași principiu. Dar nu funcționează așa cum trebuie. Marte este facultatea voinței în modul său dinamic; dar dacă această voință nu este ghidată corect, Marte devine o pacoste (nuisance), mai ales dacă este vorba de manifestarea lui în alte persoane cu care intrăm în contact. La fel și Venus, deși de obicei este mai degrabă plăcută și de aceea o planetă populară, poate fi la fel de perturbatoare dacă nu este bine direcționată.

În zilele noastre, puterea lui Venus este extrem de sub-apreciată. După Soare și Lună, ea este cel mai strălucitor obiect celest, singurul obiect înafară de cele două luminarii care poate arunca o umbră. Dacă medităm un moment asupra influenței industriei publicității, începem să vedem ceva din puterea lui Venus, căci nu numai fața frumoasă care este folosită să ni se vândă ceva, ci aproape toate motivele aplicate aici sunt de natură venusiană. În termeni practici, ea este la fel de malefică precum Marte, conducându-ne departe de adevărata noastră cale. Epoca în care trăim se află cu totul sub vraja ei; chiar și în cele ce țin de spirit, disprețuim ideea saturniană a sacrificiului și chiar și ardoarea lui Marte, care se transformă pe sine pentru a-și câștiga obiectul dorit (la fel cum un tânăr îndrăgostit își schimbă toate interesele după voia iubitei sale), declanșând o adevărată cruciadă lăuntrică, și așteptând mai degrabă de la religie să se acomodeze la păcatele noastre, să ne promită Paradisul fără ca noi să fim nevoiți să ne părăsim fotoliul. Antidotul comun la prea mult Venus într-o societate este o rafală de fundamentalism, ce vine cu un Marte prost-direcționat tropăind zgomotos. Fără îndrumarea potrivită, întrupată de sfera Soarelui – care se află între ele – fiecare dintre aceste planete gemene poate fi la fel de periculoasă ca cealaltă; problema noastră e reticența de a le aplica înlăuntrul nostru, de a lupta jihadul interior și de a căuta împăcare cu ceea ce este bun din noi, fiind mult mai ușor să le întoarcem înafară, luptându-ne și tânjind după alții.

În sfera lui Venus se află sfera lui Mercur, planeta rațiunii. În timpul Revoluției Franceze, punctul maxim al așa-numitului Iluminism sub imperiul căruia trăim și noi astăzi, zeița Rațiunii a fost întronată cu mare fast ca zeitate supremă. Bineînțeles, nu era zeița însăși, ci o actriță; deci rațiunea care pretinde să ne guverneze viețile nu este altceva decât o parodie a adevăratei rațiuni. Niciodată în istorie nu a fost calitatea gândului atât de slabă [ca astăzi], în ciuda mocirlei de cuvinte ce ne-nconjoară, un fapt care are mult de-a face cu lipsa de înțelegere atât de generalizată a astrologiei. Dat fiind că în astrologie ne situăm într-un cosmos lipsit de coincidențe, trebuie notat că inovația (breakthrough) mercurială a tiparului s-a făcut odată cu Reforma, ale cărei efecte le-am remarcat deja. Toate planetele depind de o îndrumare corectă; de aceea Soarele este cel care susține sfera centrală.

Cea mai interioară sferă este cea a Lunii. Se spune că tot ce se află deasupra acestui nivel este neschimbător, iar dedesubt se află lumea sublunară, “lumea generării și coruperii”, unde lucrurile intră în ființă și trec în neființă, lumea în care trăim și noi. Poveștile ne spun că un imbold major către abandonarea acestui model spiritual al cosmosului a fost apariția unei nove – numită “steaua lui Tycho”, după astronomul Tycho Brahe care a fost primul care a comentat pe marginea ei – care a distrus iluziile omului referitoarea la natura neschimbătoare a lumilor supralunare. Era evident că această novă se afla departe de sfera Lunii, deci lucrurile de la acel nivel trebuiau să fie până la urmă supuse schimbării. Dacă până și sferele sunt supuse schimbării, înainta treptat logica, atunci nimic nu este sigur în universul nostru. Asta a condus la o diminuare generală a credinței; dar cauza nu este cea menționată în relatările istorice. Problema nu e că această novă indica o schimbare la nivelul sferelor, ci că aceasta era considerată importantă. Steaua lui Tycho nu a fost prima novă văzută de om, și nu e vorba că cele de dinainte au reușit cumva să-și păstreze natura supralunară ascunsă de ochii indiscreți. În trecut, era acceptat că important este modelul esențial, ideea lucrului; dacă forma materială avea capricii care nu se potriveau cu ea, asta era doar o reflecție a naturii căzute a cosmosului, a diferențelor inevitabile dintre material și esențial. Până în 1572, când acea novă a fost văzută, omul se identificase deja atât de puternic cu materialul încât a considerat că acesta este de o mai mare importanță: dacă esența nu reușea să se potrivească în forma materială, atunci esența era greșită. E ca și cum un preot ar strănuta în timpul unei slujbe, și acestei slăbiciuni umane i-ar fi acordată mai multă importanță decât realității spirituale a slujbei. Asta a oferit un imbold major către abandonarea modelului corect din punct de vedere spiritual în favoarea fratelui său material. Omul reconstruia cosmosul după chipul său căzut: pe unde-a călcat Copernic, Ronald MacDonald l-a urmat.

În această expunere, am trecut în grabă peste sfera Soarelui, la care revenim acum. Poate părea ciudat că ceva proclamat ca model spiritual al cosmosului este de fapt centrat pe Pământ – sau, mai precis, pe umanitate. Desigur, modelul curent, heliocentric, centrat pe Soare, imaginea lui Dumnezeu, trebuie să fie cel corect din punct de vedere spiritual, nu-i așa? Din punctul nostru de vedere modern, unul mai degrabă parțial, poate. Dar nu trebuie să ne bazăm pe asta. Poziția Soarelui în modelul geocentric limpezește această neclaritate.

Soarele nu este imaginea lui Dumnezeu, ci a manifestării Lui în univers. În sferele manifeste ale cosmosului, cea a Soarelui ocupă locul central. Este adevărat să spui că Pământul este central, dar într-un alt sens, mai degrabă material, al cuvântului. Am putea spune că Soarele este esența acestui model, este inima sa. Dacă luăm sferele manifeste în ordine, unde * indică sfera stelelor fixe iar Pământul, vedem că Soarele se află în centru.

* ♄ ♃

Dacă luăm sferele planetelor în ordine de fiecare parte a Soarelui, ca și cum am plia cosmosul în jurul acestui punct central, am obține următorul tipar:


♂ ♀

♃ ☿

♄ ☽

Acesta este tiparul guvernărilor planetare (rulerships) ale semnelor zodiacale: semnele guvernate de Marte (Berbecul și Scorpionul) sunt opuse celor guvernate de Venus (Balanța și Taurul), la fel cum sunt cele guvernate de Jupiter (Săgetător și Pești) și Mercur (Gemeni și Fecioară) și de Saturn (Capricorn) și Luna (Rac). Aici remarcăm o împerechere diferită a planetelor decât cea discutată mai sus. Saturn rotunjește tiparul ca guvernator al Vărsătorului, opus Leului, care e guvernat de Soare. Vărsătorul este simbolul omului, cel mai uman dintre semne, iar aici vedem din nou polaritatea dintre uman și divin. Soarele și Saturn sunt planetele cele mai apropiate de Dumnezeu: Saturn, sfera cea mai exterioară, este cel mai apropiat într-un sens aproape geografic, în măsura în care putem vorbi de ceva că este apropiat în sens geografic de Dumnezeu (geografia spirituală este o știință mai puțin legată de material decât verișoara sa pământeană). Soarele, ca esență a sistemului, este prin natura sa imaginea manifestării divine.

De asemenea, putem completa tiparul adăugând cele mai exterioare două sfere dintre cele manifeste:





*

Asta indică echilibrul dintre om și stelele fixe, creația acestora întruchipând principiul plenitudinii, însă totodată al similarității, existând – după cum se spune – câte o stea pentru fiecare dintre noi. Stelele sunt precum îngerii, sau precum Numele lui Dumnezeu, nenumărate. Planetele, fiind numai “stele rătăcitoare” sunt de asemenea natură încât sunt limitate ca număr și se mișcă, sau acționează: ele sunt cele care “survolează în viteză pe deasupra pământului și mărilor”, în timp ce celelalte slujesc prin faptul că stau și așteaptă; planetele sunt așadar acele calități ale manifestării Divine care sunt cel mai puternic potențializate. Astfel, chiar dacă numărul calităților Divinității este infinit, pentru scopul creației există această potențialitate de doisprezece (twelve-fold) manifestată din acest infinit (după cum arată cele doisprezece semne zodiacale, dintre nenumărate stele) iar asupra acestei potențialități de doisprezece este împletită actualitatea de șapte (seven-fold) (după cum arată cele șapte planete), care înfățișează pânza creației.

Acest model, cu tiparele sale de adevăr întrețesute, din care abia am atins suprafața, a fost cu nechibzuință înlăturat în favoarea unui model strict uni-dimensional care s-a potrivit noii obsesii a omului cu lumea materială, și care prezintă adevărul numai și numai în termeni materiali. O să fiu direct, da, Pământul se rotește în jurul Soarelui – și ce? Asta nu înseamnă nimic pentru nimeni dintre noi. După cum se vede clar dacă pur și simplu ne uităm afară, Soarele se rotește în jurul Pământului, și acesta e aspectul important.

Moda de a gândi cosmosul numai în termeni heliocentrici a avut consecințe de mare amploare. Conștiința acestor consecințe și a caracterului lor inevitabil este ceea ce a determinat Biserica să sugereze propagatorilor acestei noi mode să încerce să fie mai atenți înainte să deschidă gura. Am fost învățați că preoții cardinali au fost Tipii Răi, care au încercat să le pună bețe-n roate campionilor gândirii libere. Acesta este un punct de vedere oarecum limitat, susținut de cei care beneficiază – sau cred că beneficiază – de pe urma decadenței făcute posibilă de această gândire liberă. Este posibil ca o lume [ca cea în care trăim] – în care cea mai mare preocupare a noastră este să părem sexy bând un brand diferit de cola – să fie superioară lumii ordonate a gândirii pre-renascentiste, structurată să faciliteze îndeplinirea datoriilor spirituale ale omului, dar această superioritate nu este nici pe departe atât de incontestabilă pe cât vor să credem cei care profită de pe urma acestei viziuni. Chiar dacă Galileo și tovarășii săi au acționat cu bună credință, ei au acționat de asemenea cu o totală lipsă de previziune, demonstrând nu doar absența totală a atenției ci de asemenea absența completă a vreunei preocupări pentru consecințele afirmațiilor lor – în care ei lasă să se vadă o înrudire paternală cu oamenii de știință contemporani care taie și “cârpesc” și clonează, îmbătați de propria lor istețime, cu o sfidătoare lipsă de considerație față de rezultatul pe termen lung.

Semnificația fundamentală a trecerii de la viziunea geocentrică despre lume la cea heliocentrică este schimbarea de valoare de la spiritual la material, care, după cum am văzut, i-a fost atât consecință cât și cauză. Poate că la nivel teoretic ar fi fost posibil să se păstreze un echilibru între viziunea spirituală și cea materială, afirmând materialul și utilizându-l pentru comoditate tehnologică, dar această posibilitate a existat numai la acest nivel: după cum a demonstrat pentru prima oară Adam, și după cum știu foarte bine proprietarii ziarelor și televiziunilor, oferă-i Omului o opțiune mai josnică (baser) și el o va alege bucuros. Îngreunată de lăcomie și de patima pentru inovație, balanța a înclinat în favoarea opțiunii materialiste alegerii materiale. Oamenii noștri de știință ne arată progresele tehnologice de care sunt atât de mândri drept dovezi că viziunea lor este corectă; dar gradul de corectitudine al viziunii lor asupra cosmosului n-are nici cea mai mică relevanță pentru gradul de corectitudine al oricărei alte viziuni. Am putea să asemuim cosmosul cu o carte. O putem folosi ca treaptă pentru a ne creste înălțimea, ca să reușim isprava tehnologică de a ajunge la pachetul de biscuiți de pe raftul de sus; o putem deschide pentru a face un tunel prin care să treacă modelul nostru de trenuleț [de jucărie]. Însă dincolo de toate aceste minuni, adevărul suprem îl găsim numai când citim ce se află înăuntrul ei. Știința a uitat că există cuvinte de citit direct în cosmos. Modelul heliocentric a fost dezvoltat de o serie de cercetători care și-au coborât privirea de la divin la material.

Cea mai importantă schimbare, odată cu adoptarea “noii” viziuni despre cosmos, a fost nu localizarea Soarelui, ci credința într-un univers infinit, implicită în acest model. Uitat a fost faptul că Omul este o creație unică; imediat s-a ajuns să se creadă că s-ar putea să fie o mulțime de alte planete precum Pământul împrăștiate în nesfârșita întindere a spațiului. Omul a fost evacuat chiar și din acel surogat al Edenului în care a hoinărit, exilat din primul. Cu posibilitatea că s-ar putea să existe infinit de multe lumi, la fel de importante, conceptul de valoare a fost sortit pieirii, iar asta a produs rezultatele inevitabile în mijlocul cărora trăim astăzi.

De asemenea Dumnezeu, care înainte învăluia cosmosul, a fost împins înafară la o distanță infinită, unde a fost repede uitat. Soarele, simbolul manifestării Sale, a fost pus în centru, dar nu a mai fost central pentru cosmos, ci numai pentru un mic colț obscur al acestuia. Chiar dacă percepția noastră imediată ne spune altminteri, suntem asigurați de oamenii de știință că există stele mult mai mari și mai strălucitoare decât al nostru Soare: zei mai mari și mai buni. Chiar și în ceea ce privește spiritualitatea putem vedea consecința acestei afirmații: orice credință îndepărtată este mult mai atractivă decât cea în care ne-am născut, ca și cum am putea alege să fim încălziți de un alt soare înafară de al nostru.
 
 

NOTE

(1) Vezi Thomas S. Kuhn, The Copernican Revolution, Harvard University Press, 1957, pentru o expunere detaliată a structurii materiale a modelului ptolemeic și a istoriei introducerii sistemului copernican.

(2) idem, p. 38

(*) Pentru semnificația conceptelor de “epiciclu” și “deferent”, vezi http://www.ionnanu.ro/?astronomie,1,314

(3) John Milton, Paradisul Pierdut, Cartea X, II, 650-660
 
 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.