REGELE ŞI CADAVRUL

Posted by
Reading Time: 37 minutes

 
 

REGELE ŞI CADAVRUL – O pildă veche pentru o situație din prezent

 
Stephen A. Martin, PsyD
http://www.drstephenmartin.com/
 
Reprodus cu permisiunea autorului dupa The King and the Corpse
 
 
Această lucrare reprezintă atât o bucurie cât și o sarcină dificilă. O bucurie pentru că, din punctul meu de vedere nu există o contribuție mai semnificativă în ceea ce priveşte înțelegerea dezvoltării psihicului individual decât cea adusă de C.G. Jung prin conceptul său de individuare. Însă este deopotrivă o sarcină dificilă, deoarece a încerca să descrii procesul de individuare este ca și cum ai încerca să descrii viața însăși. Cum putem să clarificăm cu adevărat ce înseamnă “să devii cel ce eşti” sau “să devii o individualitate complet diferențiată de viața colectivă” sau “să integrezi toate aspectele psihicului”? Totuşi, întrucât cu toții ne aflăm “pe drumul către individuare”, voi încerca să ofer o privire de ansamblu asupra acestui proces, din punct de vedere atât concret, cât și simbolic. În definitiv, pe acest drum avem nevoie de orice ajutor posibil, indiferent de unde ar veni. Structura pe care o voi urma este simplă: pentru început îmi propun să evidențiez patru trăsături ale procesului de individuare pe care le consider a fi deosebit de importante, iar apoi voi interpreta o pildă, un basm indian intitulat “Regele și cadavrul”, care surprinde câte ceva din fiecare caracteristică.

Jung prezintă pentru prima dată termenul de individuare în anul 1916, într-o prelegere numită “Adaptare, Individuare, Colectivitate” (Opere Complete vol. 18, par. 1084-1106), care rămâne nepublicată în arhivele ascunse din Zurich timp de cincizeci de ani de la rostirea ei. În această lucrare autorul a creionat concepția sa despre individuare, afirmând că de-a lungul vieții noi sacrificăm ceea ce suntem cu adevărat în vederea adaptării la standardele, etica și normele culturii din care provenim.

Această adaptare reprezintă ceea ce putem numi traversarea cu succes a “primei jumătăți a vieții”, o perioadă în care au prioritate preocupările concrete precum formarea unei identități, a unei cariere, a unei familii și altele asemenea. Prețul plătit pentru această adaptare este enorm, și, în mod firesc, conduce la dezechilibre în viața psihică. Nu ne putem dezvolta într-o direcție fără a le sacrifica pe celelalte. Însă cel mai adesea aceste dezechilibre se acumulează și devin problematice în momentele importante de schimbare, dintre care în prezent cel mai cunoscut este “criza de la mijlocul vieții”.

Cu toate că adaptarea și conformarea la viață și societate sau, în termeni psihologici, dezvoltarea personei și a eului, reprezintă un rău necesar, mai devreme sau mai târziu, individualitatea noastră, devenirea noastră, destinul nostru, relația individuală cu valorile eterne ale vieții, devin din ce în ce mai importante. Adesea, fie că ne place sau nu, suntem împinși către a deveni mai conștienți de noi înşine și de dezvoltarea noastră psihică. Din punctul meu de vedere, asta este ceea ce Jung a definit prin individuare.

Observați că aleg să vorbesc despre procesul de individuare ca despre un demers conștient, o sarcină pe care o întreprindem cu ochii deschişi şi atenția concentrată, un demers adesea angajat în terapie, în activități creative, precum și în suferinţa cu sens (opusă suferinţei absurde) sau în căutările spirituale. Acest proces trebuie distins de “individuarea inconștientă”, ce reprezintă un proces natural de evoluție psihologică care are loc chiar dacă persoana în cauză nu devine conștientă de scopurile și destinația acestuia. Este o întrebare încă deschisă şi foarte interesantă aceea dacă individuarea trăită și accelerată în mod conștient este diferită de “individuarea inconștientă”. Eu sunt de părere că sunt foarte diferite.

Există patru trăsături generale care ne pot ghida în discuția noastră despre individuare. Prima, și poate cea mai importantă, constă într-aceea că în cadrul procesului de individuare are loc un permanent dialog între conștiință și inconștient, sau, cu alte cuvinte, între conștiința identității noastre (cine suntem, “eu/persona”), și necunoscutul din noi care se manifestă neîncetat. Acest dialog are loc tot timpul și în orice etapă a vieții, sub forma unei discuții constante la care luăm parte, plină de critici şi observaţii legate de ceea ce simțim, de modul în care suntem influențați de experiențele interioare și exterioare, și de ce semnifică pentru noi şi spun despre noi relațiile și responsabilitățile noastre. Acest dialog este ca atare fundamentul viziunii noastre psihologice, fiind împărtăşit de fiecare dintre noi.

În momentele critice ale vieţii, suntem adesea nevoiți să privim mai îndeaproape și să ascultăm cu mai multă atenție acest dialog neîntrerupt. Trebuie să explorăm mai în profunzime specificul relației pe care o avem cu părțile ascunse din noi. De obicei, perioadele în care este nevoie de un astfel de demers ne tulbură emoțional și implică suferință, reprezentând un fel de fractură a imaginii atât de închegate și adaptate pe care ne-am făcut-o despre noi înșine. În aceste momente de răscruce, întreaga familie interioară alcătuită din complexe, imagini arhetipale, emoții și afecte care se abat de la normă par să se revolte, înlăturând suveranitatea Eu-lui în favoarea haosului discordant, însă creativ, caracteristic trezirii inconștientului. În astfel de momente încărcate, comunicarea cu părțile necunoscute din noi este cel mai real lucru pe care îl putem trăi.

O astfel de dinamizare a inconștientului ne arată calea către o a doua caracteristică a procesului de individuare – aceea că, pe măsură ce devenim din ce în ce mai atenţi la acest proces, are loc o diferenţiere a lumii noastre interioare. Pentru a comunica cu fragmentele de personalitate din interior este nevoie, ca regulă, de conștientizarea și retragerea proiecțiilor asupra celorlalţi din jurul nostru și asupra exteriorului în general. Întrebându-ne în permanență “Cine sunt eu în această situație?”, “Ce caut în situaţia asta?”, “Despre cine e vorba în această situație?”, începem să ne dăm seama cu ușurință că suntem formați din mai multe persoane, că suntem atât parte cât și întreg, aspecte care mai înainte fuseseră ascunse în percepțiile și părerile noastre despre oameni și despre viață. Din perspectivă intrapsihică, când are loc individuarea conștientă, ajungem să înțelegem că lumea viselor și a fanteziilor noastre este animată de sub-personalități, figuri umane și neumane, animale și vegetale, ciudate și trecătoare, de care mai înainte nu eram conștienți. Pe măsură ce ne luăm în serios experiența înterioară şi înţelegem că ea simbolizează evoluția noastră către a deveni aceia care suntem destinați să fim, realitatea polimorfismului lumii interioare devine mai pregnantă, şi orice concepție asupra noastră legată de a fi un “eu” unitar dispare.

Cu toate că recunoaștem acest polimorfism, această multitudine a figurilor interioare, nu putem renunța la conceptul privind unitatea noastră, nu putem renunţa de tot la identitatea noastră. Această atitudine ne conduce către cel de-al treilea aspect pe care trebuie să îl luăm în considerare când vorbim de individuare: paradoxul unității în multiplicitate. Pentru neiniţiaţi, ideea de a diferenţia inconștientului dând glas și sens simbolic numeroaselor figuri interioare, pare a fi o încurajare către experimentarea unei stări disociative precum “personalitatea multiplă” sau, mai rău, declanșarea schizofreniei sau fragmentarea personalității. Această concepție se leagă în principal cu fantezia monoteistă a societății noastre care echivalează sănătatea psihică cu faptul de a avea o singură identitate. Desigur, orice cunoscător al scrierilor lui Jung poate evidenția nenumărate pasaje în care autorul vorbește despre idealul dezvoltării personale ca fiind acela de a deveni “noi înșine”, “întregi”, sau – Doamne-ajută – “integrați”, toate acestea fiind dirijate şi guvernate de ceea ce Jung numea “Sinele” cu “S” mare.

Cu toate acestea, tot de la el și de la discipolii săi știm că psihicul este populat de multe figuri interioare, de “piticii complexelor noastre”, de zei și zeițe. Cine nu a simțit o stare de sublimă unitate, atunci când a fost pus în faţa măreţiei naturii? Sau, cine nu a avut experiența de a fi divizat în mai multe sub-personalităţi, atunci când se confrunta cu o situaţie de o puternică ambivalență? În lumina acestor realităţi opuse, dar în aceeaşi măsură palpabile, ce putem înţelege din acest paradox? Mulţi au speculat şi au propus explicaţii ingenioase. Îmi propun să reduc aceste explicaţii la o singură ipoteză funcţională: psihicul fiecărui om se naşte dintr-o unitate preconştientă şi se diferenţiază de-a lungul vieţii, întotdeauna însoțit din umbră de aceasta unitate nevăzută, dar totuşi palpabilă. În travaliul individuării, acea unitate, acel sentiment că toate părţile sunt cumva interconectate, trece din ce în ce mai mult în prim-planul experienţei, încadrând, reunind şi conectând faţetele multiple dinlăuntrul fiecăruia, determinând astfel apariţia unei experienţe continue a unităţii în mijlocul haosului multiplicităţii, experienţă caracterizată de un sentiment profund de sens, destin şi scop.

Acest lucru deschide calea tratării celei de-a patra şi ultima caracteristică a individuării. Individuarea este un proces şi nu un scop. Adesea m-am întrebat: cum arată oare o persoană complet individuată? Putem să-l numărăm aici pe Jung, sau pe unii dintre colegii sau studenţii săi mai longevivi? Cum e posibil ca aceştia să fi fost persoane perfect individuate, date fiind defectele şi incertitudinile lor, evidenta şi uneori ruşinoasa lor umanitate? Sunt persoanele individuate perfecte, strălucesc ele în întuneric? Răspunsul la această întrebare este, desigur, evident. Nimeni nu poate atinge diferenţierea maximă (de colectiv) sau integrarea definitivă a tuturor părţilor sale.

Cu mult timp în urmă, Heraclit, patronul spiritual pre-socratic al gândirii jungiene, chiar la asta se referea când spunea: “Nu vei putea găsi niciodată graniţele sufletului, chiar şi dacă ai călători pe fiecare dintre potecile sale, atât de adâncă este măsura lui”. Iar Paul Klee, patronul meu spiritual, exprima în felul său acelaşi lucru în anii 1920 când scria că “a deveni este mai important decât a fi”.

Simplu spus, dialogul cu inconştientul, diferenţierea lumilor noastre interioare, şi dezvoltarea sentimentului de sens şi scop personal nu se sfârşesc niciodată. Dimpotrivă, prin intermediul oricărei forme de auto-reflecţie sau conştientizare pe care un individ alege să o dezvolte, în orice manieră pe care acesta o consideră potrivită, simbolurile – fructele dialogului şi diferenţierii despre care vorbim – continuă să înflorească sub forma viselor şi fantasmelor, operelor de artă sau gândurilor creative. Şi, prin definiţie, individuarea continuă până la moarte. “Procesul” este recompensa, un proces fără sfârşit, iluminând infinite posibilităţi de semnificaţie care pot să adâncească din ce în ce mai mult viaţa şi care pot conduce la singurul rezultat al individuării pe care-l pot întrezări, şi anume înţelepciunea. Definesc această înţelepciune ca fiind certitudinea umilă a omului că nu ştie nimic, dar care întâmpină tot şi toate cu aceeaşi bunăvoință. Din punctul meu de vedere, înțelepciunea domnește peste totalitatea părților sinelui, pe care o numim individuare, prin faptul că îi permite eului, identității noastre (“I-ness”), să-și înțeleagă locul printre părțile reunite și, neprovocându-i nici un sentiment de alienare sau diminuare, îi permite acestuia să ia parte în extraordinara experiență a găsirii sensului.

Păstrând în minte această perspectivă împătrită, permiteţi-mi acum să comentez un basm hindus mult iubit şi adesea povestit, “Regele şi Cadavrul”, adus în atenţia publicului occidental de marele indianist şi prieten al lui Jung, Heinrich Zimmer. Parcurgând această poveste, vom descoperi că ea are multe să ne spună despre aceste patru caracteristici ale individuării.

 
 

REGELE ŞI CADAVRUL

povestită de Heinrich Zimmer

Felul în care regele a ajuns să ia parte la aventură a fost remarcabil. În fiecare zi, vreme de zece ani, în salonul pentru audienţe în care regele asculta plângerile oamenilor şi împărţea dreptatea în dreapta și-n stânga, îşi făcea apariţia un om sfânt îmbrăcat în straie de cerşetor ascet, care fără să-i zică vreun cuvânt, îi oferea câte un fruct. Regele accepta de fiecare dată darul mărunt al ascetului, oferindu-l fără preget vistiernicului aflat în spatele tronului. Fără să mai ceară nimic în rest şi fără să trădeze vreun semn de dezamăgire sau nerăbdare, cerşetorul se retrăgea apoi şi se pierdea în mulţimea de reclamanţi.

Într-o zi, la vreo zece ani de la prima apariţie a sfântului, s-a întâmplat ca o maimuţă îmblânzită să scape din zona încăperilor destinate femeilor, în curtea interioară a palatului. Maimuţa veni săltând de-a lungul holului şi se pomeni dintr-un salt pe unul dintre braţele tronului. Chiar atunci cerşetorul oferise darul său zilnic regelui, iar acesta il oferi în joacă maimuţei. Când animalul muşcă din fructul primit, o bijuterie foarte valoroasă căzu şi se rostogoli pe podea.

Ochii regelui se făcură cât cepele. El se întoarse demn către vistiernic şi-l întrebă peste umăr: “Ce s-a întâmplat cu toate celelalte?”. Dar vistiernicul nu ştia ce să-i răspundă. El azvârlise în vistierie toate darurile plicticoase ale cerşetorului printre zăbrelele unei ferestre superioare, fără să se mai deranjeze măcar să descuie uşa. Aşa că se scuză şi se îndreptă grăbit către vistierie. Ajuns aici, el deschise uşa şi scrută cu privirea zona de dedesubtul micuţei ferestre. Acolo, pe podea, văzu o grămadă de fructe putrezite în diferite stadii de descompunere, şi, în mijlocul acestui gunoi adunat de-a lungul anilor, o movilă de nestemate.

Regele zâmbi încântat şi-i oferi întreaga movilă de nestemate vistiernicului. Având spiritul generos pe care-l avea, regele nu era avid după bogăţii, însă această întâmplare îi stârni curiozitatea. Drept urmare, a doua zi de dimineaţă când ascetul se prezentă “la datorie”, oferindu-i în tăcere modestul său dar, regele nu-l acceptă, cu excepţia cazului în care ascetul s-ar fi oprit o vreme să vorbească ce are pe suflet. Sfântul spuse că-şi dorea o discuţie între patru ochi, iar regele încuviinţă această dorinţă. În cele din urmă, cerşetorul îşi exprimă doleanţa.

Lucrul de care avea nevoie, îi spuse regelui, era ajutorul unui erou, al unui om cu adevărat cutezător, care să-l însoţească într-o aventură magică.

Regele dori să audă mai departe.

Armele adevăraţilor eroi, explică mai departe magicianul, erau renumite în cronicile magice pentru straniile lor capacităţi de exorcizare.

Regele îi îngădui cerşetorului să-şi continue expunerea.

Străinul îl invită apoi pe rege, în următoarea noapte de lună nouă, la marele cimitir unde morţii din oraş erau incineraţi şi criminalii spânzuraţi.

Regele îşi dădu consimţământul fără să crâcnească, iar ascetul cu numele potrivit de “Bogat în Răbdare” plecă.

Venise momentul întâlnirii: prima noapte de lună nouă. Singuratic, regele îşi potrivi sabia la brâu, se-nfăşură într-o mantie neagră şi plecă în această îndoielnică aventură fără nici o expresie pe chip. Pe când se apropia de cumplitul loc de îngropăciune, începu să observe din ce în ce mai clar tumultul spectrelor şi demonilor ce dădeau târcoale straniului cimitir, hrănindu-se cu sufletele morţilor şi celebrându-şi oribila lor sărbătoare. Neînfricat, regele merse mai departe. Păşind în zona de crematoriu, la lumina rugurilor funerare mocnind, ochii săi vigilenţi pe jumătate văzură, pe jumătate ghiciră dispersia prin aer a scheletelor şi craniilor negre, carbonizate. Urechile îi zvâcniră la auzul zgomotelor hidoase ale strigoilor.

Regele ajunse la locul de întâlnire, unde îl găsi pe vrăjitor, care desena cu atenţie un cerc magic pe pământ.

“Iată-mă ajuns”, spuse regele. “Cu ce te pot ajuta?”

Celălalt abia dacă-şi ridică privirea. “Du-te până la celălalt capăt al crematoriului”, spuse. “Acolo vei găsi cadavrul unui spânzurat, atârnat de ramura unui copac. Coboară-l de acolo şi adu-mi-l aici.”

Regele se întoarse cu spatele la vrăjitor, şi, traversând încă o dată vastul cimitir, se pomeni în faţa unui copac uriaş. Noaptea fără lună era iluminată numai de pâlpâirile slabe ale focurilor stinse, iar spiritele făceau o zarvă inumană. Cu toate acestea, regelui nu-i era frică, şi, întrevăzând cadavrul spânzuratului în preajma sa, se urcă în copac şi tăie cu sabia frânghia de care acesta era atârnat. Când cadavrul se izbi de pământ, scoase un geamăt de parcă ar fi fost rănit. Crezând că încă mai e viaţă în el, regele începu să pipăie trupul rigid. Un râset strident izbucni din gâtlejul acestuia, iar regele-şi dădu seama că trupul era locuit de o fantomă.

“De ce râzi?”, îl întrebă regele.

În clipa în care vorbi, cadavrul zbură înapoi pe ramura copacului.

Atunci regele se căţără în copac şi tăie din nou frânghia. De data asta îl ridică de la pământ fără să scoată o vorbă, îl aruncă pe umăr şi plecă înspre vrăjitor. Dar nu apucă să facă prea mulţi paşi, că vocea dinlăuntrul cadavrului se porni din nou pe vorbit. “O, Rege, permite-mi să-ţi scurtez călătoria cu o povestioară”, spuse. Regele nu-i dădu nici un răspuns, aşa că spiritul începu să-şi depene povestea.

***

A fost odată ca niciodată un prinţ care plecă la o partidă de vânătoare cu un tânăr prieten de-al său, fiul cancelarului de la curtea tatălui prinţului. Pierzându-se de grup, ei se plimbară fără ţintă prin pădure, până ce ajunseră la un lac plăcut privirii, unde se opriră să se odihnească. Atunci prinţul văzu că pe malul celălalt al lacului se îmbăia o frumoasă domniţă, care, neobservată de celelalte fete din grupul ei, îi făcea semne de la distanţă. El nu prea putea înţelege semnele fetei, însă fiul cancelarului le prinse din zbor şi le pricepuse foarte bine. Prin aceste semne, fata comunicase numele ei, al familiei sale şi al regatului unde trăia, şi îi declarase iubire prinţului. Când fata se întoarse şi se făcu nevăzută în frunziş, cei doi tineri se ridicară şi plecară înspre casă.

Într-o altă zi, tot sub pretextul unei partide de vânătoare, cei doi prieteni se porniră către junglă, se despărţiră de grup şi merseră în oraşul în care locuia fata. Ajunşi aici, ei găsiră adăpost la o bătrână pe care o mituiră să joace rolul de mesager. Fata fusese atât de isteaţă încât formulă un răspuns pe care bătrâna nu-l recunoscu a fi un aranjament de întâlnire. Din nou, semnele fuseseră descifrate de isteț al cancelarului. Apoi, din motive lunare, întâlnirea a trebuit să fie amânată, iar fata explicase, din nou prin semne, cum putea prinţul să se caţere în grădina tatălui ei pentru a ajunge la camera ei dichisită. După cum era stabilit, el intră pe fereastră, iar cei doi iubiţi aflară deliciul şi încântarea în îmbrățișări.

Fata era plină de pasiune, dar şi vicleană. Când descoperi că semnele ei fuseseră descifrate nu de către prinţ, ci de prietenul acestuia, fetei i se făcu deodată frică de faptul că aventura ei ar putea fi dată în vileag, aşa că se hotărî să-l otrăvească pe interpret. Însă fiul cancelarului îi era pe potrivă şi prevăzuse că asta avea să se întâmple. El concepuse un plan prin care avea să-i arate că ştie cum să se îngrijească atât de sine, cât şi de prinţul său.

Tânărul se deghiză într-un cerşetor ascet, îl convinse pe prinţ să joace rolul de ucenic al ascetului, şi apoi, printr-o strategie isteaţă, aruncă asupra fetei suspiciunea că ar fi o vrăjitoare. Fiul cancelarului îl convinse pe regele acelei ţări că fata fusese de vină pentru moartea bruscă a fiului cel mic al acestuia survenită recent, şi fabricase dovezi de aşa natură încât regele o condamnă pe fată la o moarte dezonorantă. Dezbrăcată, fata fu expusă la ieşirea din oraş şi lăsată pradă animalelor sălbatice din jungla ce înconjura cetatea. Dar în clipa în care fata fusese abandonată, cei doi tineri, care îşi găsiră fiecare câte un cal foarte rapid, o înşfăcară şi fugiră cu ea pe tărâmul prinţului, unde ea îi deveni mireasă şi viitoare regină. Bătrânii părinţi ai domniţei fură copleşiţi de doliu şi suferinţă, ştiind că ea avusese parte de o moarte dezonorantă. Ştirea le-a frânt inimile şi au murit.

“Acum spune-mi, cine a fost vinovat de moartea bătrânilor?”, se auzi deodată vocea poruncitoare a spiritului ce locuia cadavrul. “Dacă ştii răspunsul şi nu mi-l spui, capul tău va exploda într-o mie de bucăţele.”

Regele credea că ştie răspunsul, dar bănuia că dacă ar fi scos un cuvânt, cadavrul ar fi zburat înapoi în copac. Cu toate acestea, n-ar fi vrut să-i explodeze capul.

“Nici domniţa, nici prinţul nu sunt vinovaţi”, spuse regele, “pentru că ambii erau înfierbântaţi de săgeţile dragostei. Nici fiul cancelarului nu este vinovat, pentru că nu a acţionat din proprie inţiativă, ci în serviciul stăpânului său. Singurul vinovat este regele acelei ţări , care a permis acestor întâmplări să se desfăşoare în regatul său. El n-a priceput că cineva îi juca o festă subtilă, bazată pe sentimentul său firesc de doliu faţă de fiul său cel mic. El n-a reuşit să observe că expresia cerşetorului ascet nu era decât o deghizare. El nu a încercat nici un moment să ia la cunoştinţă despre faptele celor doi străini în cetatea sa, el nici măcar nu era conştient că cei doi erau acolo. Prin urmare, el trebuie judecat ca vinovat pentru faptul că nu şi-a îndeplinit datoria regească, aceea de a fi ochiul atotvăzător din regat, protectorul şi guvernatorul atotştiutor al poporului său.”

Când ultimul cuvânt de judecată se dezlipi de pe buzele regelui, povara dispăru de pe umărul său icnind într-o falsă şi batjocoritoare agonie, iar el ştiu că era acum din nou atârnată de creanga copacului. Se întoarse, tăie frânghia, cadavrul căzu, el coborî, încărcă povara iarăşi pe umăr şi încercă din nou să plece la drum.

“Iubite sire”, se auzi vocea spiritului care i se adresa din nou, “iată-te încurcat cu o dificilă şi curioasă povară. Permite-mi să fac timpul să treacă mai repede cu o frumoasă povestioară.”

***

“Aşa… Au fost odată ca niciodată trei tineri brahmani care trăiau de câţiva ani în casa maestrului lor spiritual. Toţi trei erau îndrăgostiţi de fiica maestrului, însă acesta nu îndrăznea să o dea de nevastă vreunuia dintre ei, de teamă să nu le frângă inima celorlalţi. Dar fata fu deodată lovită de o boală cumplită şi muri, iar cei trei bărbaţi, simţind aceeaşi disperare, fură nevoiţi să-i încredinţeze trupul rugului funerar. După ce trupul fu incinerat, primul se hotărî să îşi răcorească doliul cutreierând prin lume ca cerşetor ascet, al doilea strânse din cenușă oasele iubitei şi plecă cu ele către un sanctuar vestit situat în preajma apelor dătătoare de viaţă ale sfântului Gange, iar al treilea se decise să rămână acolo şi să-şi încropească o colibă de pustnic peste locul incinerării, şi dormi pe cenuşa trupului iubitei sale.

Într-o bună zi, cel care se hotărâse să cutreiere lumea fu martorul unui eveniment extraordinar. El văzu un bărbat citind dintr-o carte un descântec magic prin care readuse la viaţă un copil al cărui trup fusese ars până la cenuşă. Tânărul fură cartea şi se întoarse grăbit la locul unde trupul fetei fusese incinerat, ajungând exact în aceeaşi clipă în care se ajunse şi cel care plecase către Gange, cel din urmă revenind cu oasele trecute prin apa sfântă a fluviului dătător de viaţă. Scheletul fu reasamblat în mijlocul cenuşei, descântecul fu citit din cartea magică, şi astfel se împlini miracolul. Cea de trei ori iubită răsări din cenuşă, mai frumoasă ca niciodată. Astfel, într-o clipă, fu reluată rivalitatea dintre cei trei, de data asta mult mai aprinsă, căci fiecare dintre cei trei susţinea că şi-a câştigat dreptul la iubirea fetei: primul pentru că îi păzise cenuşa, al doilea pentru că-i trecuse oasele prin apele sfinte ale Gangelui, şi al treilea pentru că rostise vraja.

“Aşadar, cui aparţine fata maestrului?”, întrebă vocea dinlăuntrul cadavrului. “Dacă ştii răspunsul şi nu mi-l spui, capul tău va exploda.”

Regele credea că ştie, aşa că se simţi forţat să răspundă. “Cel care a rechemat-o la viaţă cu acel descântec magic şi care nu s-a chinuit prea mult ca să facă asta este ca un tată”, spuse el, “iar cel care a îndeplinit misiunea cucernică de a-i trece oasele prin apa sfântă a îndeplinit datoria unui fiu. Însă cel care a dormit pe cenuşa ei, care nu s-a despărţit de ea şi care şi-a dedicat viaţa fetei – acesta ar putea fi numit soţul ei.”

O judecată destul de înţeleaptă, şi totuşi în clipa în care fu spusă, cadavrul dispăru. Regele se întoarse cu încăpăţânare la copac, coborî cadavrul şi-şi începu din nou plimbarea lipsită de perspectiva unui rezultat. Vocea spiritului reîncepu. Regele trebui să rezolve încă o ghicitoare, şi fu din nou nevoit să se întoarcă din drum. Şi asta s-a repetat din nou şi din nou, spiritul necruţător din cadavru spunând poveste după poveste, înfăţişând destine ciudate şi vieţi întortocheate, şi regele fiind nevoit să se plimbe de colo-colo, înainte şi-napoi. În aceste poveşti era descrisă viaţa însăşi, cu toate bucuriile şi ororile ei, iar firele narative se răsuceau formând noduri de bine şi rău, în ghemuri de afirmaţii contradictorii.

De exemplu, una dintre aceste poveşti îl înfăţişa pe fiul postum al unui hoţ. El a avut de înfruntat o problemă delicată pe când se duse la o fântână sfântă pentru a face o ofrandă pentru tatăl său decedat. Bunica sa rămăsese văduvă de tânără, şi pentru că rudele îi furaseră moştenirea, ea fu nevoită să plece din sat în lumea largă, însoţită doar de fetiţa ei. În noaptea plecării din sat, femeia dădu peste un hoţ care fusese tras în ţeapă şi care era pe punctul de a muri. În chinuri cumplite, abia putând să mai respire, hoţul îşi exprimă dorinţa de a se căsători cu fetiţa, pe loc şi de îndată – gândind că acest mariaj i-ar oferi drepturi spirituale asupra viitorului ei fiu, chiar dacă acesta avea să fie însămânţat de un alt bărbat, şi că acest fiu ar fi avut dreptul să facă ofrandele necesare pentru sufletul unui tată decedat. În schimb, hoţul avea să destăinuie locul de ascunzătoare al unei comori furate.

Căsătoria se încheie într-o manieră informală, dar legătura se făcu. Hoţul muri, iar mama şi fiica dobândiră o avere considerabilă. La timpul cuvenit, fata se îndrăgosti de un tânăr şi chipeş brahman, iar acesta acceptă să-i devină iubit, dar cu condiţia ca fata să plătească o anumită sumă, pentru că el avea o datorie la o curtezană pe care îşi dorea să o plătească. Tânăra femeie zămisli un fiu, şi urmând indicaţiile primite într-un vis, lăsă bebeluşul împreună cu o mie de monede de aur la intrarea palatului unui anume rege. Se întâmplă ca acest rege, lipsit de odrasle şi doritor de a avea un urmaş la tron, să viseze chiar în acea noapte că un copil urma să-i fie lăsat la uşă. El acceptă semnul primit în vis şi-l crescu pe orfan ca pe fiul şi urmaşul său la tron.

După mai mulţi ani, când milostivul rege muri, tânărul prinţ, urmaş la tron, plecă să facă o ofrandă pentru tatăl său decedat. Se îndreptă către o fântână sfântă, unde morţii obişnuiau să-şi întindă mâinile pentru a primi ofrandele din partea urmaşilor. Dar în loc să apară o singură mână în fântână, trei mâini se întinseră după ofranda prinţului: a hoţului tras în ţeapă, a Brahmanului, şi a regelui. Prinţul nu ştiu ce să facă; chiar şi preoţii care asistau la ceremonie erau vizibil derutaţi.

“Aşadar”, se auzi provocarea spiritului din cadavru, “cărei mâini ar trebui prinţul să-i încredinţeze ofranda?”

Din nou ameninţat de situaţia în care i-ar fi explodat craniul, regele îşi pronunţă judecata: “Ofranda ar trebui încredinţată hoţului, pentru că nici brahmanul care i-a dat viaţă copilului, nici regele care l-a crescut nu sunt îndreptățiți. Brahmanul s-a vândut. Regele a acceptat remuneraţia acestuia în monede de aur. Omul care a făcut posibilă naşterea prinţului este hoţul. Din comoara lui s-au plătit atât naşterea cât şi creşterea copilului. Mai mult, hoţul devenise deja tatăl legitim al copilului prin căsătorie.” Într-o clipă, cadavrul dispăru de pe umărul regelui, şi acesta fu nevoit să mai facă o plimbare înapoi la copac.

***

Apoi fu spusă acea poveste curioasă despre capetele schimbate, povestea despre doi prieteni vechi de-o viaţă şi o fată. Domniţa se căsători cu unul dintre cei doi, dar mariajul nu se dovedi a fi foarte fericit. La scurt timp după nuntă, cuplul împreună cu prietenul lor burlac, se hotărâră să meargă într-o vizită la părinţii miresei. Pe drum, ei se opriră la un sanctuar dedicat zeiţei însetate de sânge, Kali, iar soţul se scuză un moment, intrând singur în templu. Acolo, într-un acces brusc de emoţie covârşitoare, se decise să se ofere ca sacrificiu icoanei zeiţei, îşi tăie capul cu o sabie folosită în sacrificii foarte ascuţită care se afla prin preajmă, şi căzu mort într-o baltă de sânge. Prietenul care aştepta afară cu mireasa, intră în templu pentru a afla ce s-a întâmplat, iar când văzu groaznica privelişte se simţi împins să facă acelaşi lucru. În cele din urmă şi mireasa intră în templu şi ieşi la fel de repede precum a intrat, intenţionând să se spânzure de ramura unui copac. Însă vocea zeiţei îi porunci să se oprească şi să se întoarcă în templu. Aici ea trebuia să-i readucă pe cei doi la viaţă punându-le capetele la loc, dar din neatenţie tânăra femeie făcu strania greşeală de a pune capul prietenului pe corpul soţului şi capul soţului pe corpul prietenului. “Căruia dintre aceştia îi aparţine fata?”, întrebă poruncitor spiritul din cadavru, “aceluia care a păstrat corpul soţului, sau aceluia cu capul său?”

Regele crezu că ştie răspunsul şi, de teamă să nu-i explodeze capul, zise: “Femeia aparţine aceluia cu capul soţului, pentru că între membre capul are supremaţia, la fel cum femeia este suprema plăcere dintre toate cele pe care viaţa le oferă.”

Iarăşi cadavrul dispăru, şi iarăşi regele îşi târî picioarele înapoi la funestul copac.

***

În total, regelui îi fură propuse douăzeci şi patru de ghicitori, iar el veni cu câte o soluţie pentru fiecare, înafară de ultima.

Ultima ghicitoare priveşte cazul a doi oameni, tată şi fiu, membri ai unui trib de vânători din munţi – tatăl fiind şeful acestui trib. Cei doi plecară la o partidă de vânătoare, însă pe drum deodată dădură peste urmele a două femei. Tatăl era văduv, iar fiul încă nu-şi găsise consoarta, însă tatăl refuză orice sfat de a se recăsători din cauza durerii pe care încă o simţea după soţia sa decedată. Totuşi, urmele aveau un farmec aparte. Privirile antrenate ale celor doi vânători îi conduseră la concluzia că urmele erau lăsate de două femei nobile, mamă şi fiică, fugare din cine ştie ce familie aristocrată – poate chiar regină şi prinţesă. Urmele mai mari sugerau frumuseţea reginei, în timp ce urmele mai mici dădeau de înţeles că prinţesa era absolut fascinantă. Fiul era extrem de entuziasmat de ele, însă în ceea ce priveşte tatăl fu nevoie de multă muncă de convingere. Propunerea fiului era că tatăl trebuia să o ia de nevastă pe femeia posesoare a urmelor mai mari, iar el pe fascinanta femeie cu urmele picioarelor mai mici, după rang şi vârstă. Fiul fu nevoit să-şi susţină punctul de vedere un timp îndelungat, însă nu fără succes – în cele din urmă, şeful tribului acceptă propunerea, iar cei doi făcură un jurământ solemn că aşa vor sta lucrurile.

Apoi cei doi o luară grabnic în direcţia urmelor, şi tot mergând, la un moment dat dădură peste cele două creaturi nefericite – într-adevăr, regină şi prinţesă, aşa cum intuiseră. Ele fugiseră înfricoşate de o situaţie dificilă produsă în regatul lor, când pe neaşteptate, regele murise. Dar băştinaşii ei se confruntau cu o complicaţie ce avea să le spulbere iluziile: dintre cele două femei, fiica era cea cu picioarele mai mari. Aşadar, conform jurământului lor, fiul era nevoit să se căsătorească cu regina.

Tatăl şi fiul veniră cu prada în satul lor din munţi, şi le luară pe femei de neveste: fiica deveni soţia şefului de trib, iar mama ei – soţia fiului. Apoi cele două femei zămisliră fiecare câte un prunc.

“Acum spune-mi, ce relaţie de rudenie este între cei doi nou-născuţi?”, întrebă vocea spiritului din cadavru. “Mai precis, ce este şi ce nu este fiecare pentru celălalt?”

Regele, cărându-şi de zor povara, nu putu găsi o frază lipsită de echivoc să descrie această complicată relaţie. În sfârşit, spiritul găsi o enigmă care să-l amuţească. Aşa că regele merse mai departe cu un pas deosebit de vioi, muncindu-şi în linişte creierii cu această problemă insolubilă. Aceşti copii trăiau adevărate paradoxuri ale înrudirii, erau şi asta, şi aia: unchi şi nepot, nepot şi unchi, în acelaşi timp din partea mamei şi din partea tatălui…

Readus în faţa problemei propriului său caracter şi confruntându-se cu această situaţie dificilă, regele îşi continuă mersul în tăcere, însă cu un pas atât de sprinten încât părea nepăsător faţă de încercările grele la care fu supus în acea lungă noapte fără lună. Şi aparent spiritul fu impresionat, căci vocea vorbi din nou, însă de data asta cu un ton respectuos,

“Sire”, zise, “pari bucuros în ciuda acestui du-te vino ameţitor prin cimitir; eşti neînfricat. Sunt mulţumit de spectacolul determinării tale. Aşadar, îţi dau cadavrul. Ia-l cu tine. Voi renunţa la el.”

Dar acesta nu era încă sfârşitul.

***

Înainte să plece, vocea spiritului îl avertiză pe rege că planurile magicianului ascet erau extrem de periculoase pentru amândoi. Pe dedesubtul veşmântului sfânt al renunţării zvâcnea o sete nemăsurată de sânge şi putere. Necromantul avea să-l folosească pe rege într-un ritual de magie neagră, mai întâi în calitate de complice şi apoi ca sacrificiu uman.

“Ascultă, mărite rege”, avertiză spiritul, “ascultă ce am să-ţi spun, şi dacă ţii la bunăstarea ta, fă întocmai precum îţi zic!”

“Acel călugăr cerşetor este un impostor extrem de periculos. Folosindu-se de vrăjile sale puternice, el mă va forţa să reintru în acest cadavru, pe care apoi îl va folosi ca idol. Planul lui este să pună cadavrul în mijlocul cercului său magic şi să mă venereze ca pe o divinitate. Apoi, în timp ce se va închina la mine, te va oferi pe tine ca sacrificiu. Îţi va ordona să te pleci în faţa mea, să cazi mai întâi în genunchi, apoi să te pleci la pământ în cinstea mea cu cea mai servilă şi mai evlavioasă atitudine de care eşti în stare, atingând pământul cu fruntea, mâinile şi umerii. Apoi va încerca să te decapiteze dintr-o singură lovitură, folosind chiar propria ta sabie.”

“Există doar o singură cale de scăpare. Când îţi va ordona să te pleci la pâmânt, trebuie să îi spui aşa: “Arată-mi, rogu-te, o astfel de servilă plecăciune, pentru ca eu, regele ce nu cunoaşte astfel de posturi, să aflu cum trebuie asumată o astfel de poziţie de închinăciune.” Iar când el se va întinde la pământ să-ţi dea exemplu, taie-i capul dintr-o singură lovitură de sabie. În acea clipă, toată puterea supranaturală pe care vrăjitorul încearcă să o conjure din sferele celeste, se va pogorî asupra ta. Şi pe drept cuvânt că vei deveni un rege şi mai puternic!”

Spunând acestea, spiritul plecă, iar regele se porni pe drumul său. Magicianul nu lăsă să i se întrevadă nerăbdarea acumulată în tot acest timp de aşteptare, ba din contră se arătă plin de admiraţie faţă de rege, căci nu credea că o astfel de misiune poate fi dusă până la capăt. Între timp, el duse la capăt aranjamentul cercului său magic. Cercul era însemnat cu un material hidos adunat dimprejur: un soi de pastă compusă din oasele albe făcute pudră şi amestecate cu sânge din trupurile îngropate. Iar întreaga zonă era iluminată scabros de pâlpâitul fitilelor arzând grăsime de cadavru.

Vrăjitorul ridică povara de pe umărul regelui. Spălă cadavrul şi-l decoră cu ghirlande, de parcă ar fi reprezentat o icoană sacră, apoi îl amplasă în centrul cercului magic. Apoi, printr-o serie de incantaţii răsunătoare, invocă spiritul şi-i ordonă să intre în trupul pregătit. După ce spiritul fu chemat şi reintrodus în trup, începu să-l venereze întocmai cum un preot ar venera o divinitate pe care ar fi invitat-o să petreacă o vreme într-o icoană sacră ca un distins oaspete. Acum venise vremea să-l determine pe rege să se plece, mai întâi în genunchi, apoi cu faţa la pământ, dar când vrăjitorul pronunţă această comandă, nobilul său acolit îl rugă să-i arate cum se ia o astfel de postură. Şi astfel teribilul călugăr se coborî în genunchi. Regele privea, aştepta. Călugărul se plecă mai departe, lipindu-şi mâinile, umerii şi faţa de pîmânt, şi deodată, cu o lovitură bruscă de sabie, regele îi tăie capul. Sângele ţâşni. Regele împinse cu piciorul trupul vrăjitorului cu faţa în sus, şi cu încă o lovitură pricepută îi despică pieptul. Apoi îi smulse inima şi i-o oferi, laolaltă cu capul tăiat, ca ofrandă spiritului din cadavru.

Apoi, din toate părţile răsări în puterea nopţii un zgomot puternic de veselie – făcut pesemne de spiritele dimprejur, de suflete şi strigoi, închinând această zarvă de aclamare regelui victorios. Prin fapta sa, el izbăvi domeniul supranatural de ameninţarea necromantului, care fusese pe punctul de a-i vrăji pe toţi aceştia şi de a-i transforma în sclavi.

Spiritul din cadavru îşi ridică şi el vocea, dar de data asta bucuros şi plin de laudă: “Necromantul îşi dorea puterea absolută peste suflete şi strigoi”, zise, “şi peste toate ființele spirituale din tărâmul supranatural. Acea putere fi-va acum a ta, mărite rege, când viaţa ta pe pământ se va sfârşi. Te-am supus unor adevărate torturi; aşa că acum mă voi revanşa. Ce-ţi doreşti? Spune-mi care este dorinţa ta şi eu ţi-o voi îndeplini pe dată!”

Ca şi compensaţie pentru chinurile suferite în cea mai ciudată dintre nopţile vieţii sale, regele ceru ca cele douăzeci şi patru de poveşti-ghicitori pe care i le spusese spiritul, laolaltă cu povestea însăşi a acestei nopţi, să fie împrăştiate în întreaga lume şi să devină faimoase pentru eternitate printre oameni.

Spiritul se învoi. “Şi mai mult”, se auzi vocea acestuia, “nu numai că cele douăzeci şi patru de poveşti vor fi cunoscute şi sărbătorite în întreaga lume, ci însuşi Shiva, Măreţul Zeu, Stăpânul tuturor Spiritelor şi Demonilor, Ascetul-Maestru al Zeilor, le va face cinste. Nici fantomele şi nici demonii nu vor avea vreo putere atunci când aceste poveşti vor fi rostite. Iar cine va rosti cu sinceră evlavie chiar şi numai una dintre ele, va fi eliberat de păcat.

***

Făcând această promisiune, spiritul se făcu deodată dispărut, şi într-o clipă îşi făcu apariţia, în toată gloria sa, Shiva, Domnul Universului, însoţit de o pleiadă de zei. Îl salută pe rege şi-i mulţumi cu seninătate, lăudându-l, pentru faptul că a izbăvit puterile lumii spirituale de mâinile impure ale ascetului aspirant. Apoi, Divinul proclamă că puterile cosmice erau acum în slujba regelui, drept răsplată pentru faptul de-a fi prevenit abuzul acestora de către magicianul negru, care urmărea puterea absolută, şi-i mai spuse că va intra pe deplin în posesia lor la finalul existenţei sale pământene, şi că în timpul vieţii avea să guverneze întreg pământul. Shiva îi oferi apoi, cu mâna lui, sabia divină “Invincibilă”, care avea să-i asigure suveranitate asupra lumii întregi, după care ridică vălul ignoranţei care-i ascunsese regelui conştiinţa esenţei nemuritoare a vieţii sale omeneşti.

Binecuvântat prin această iluminare, regele fu liber să părăsească sinistrul loc de încercare. Era pe la ivitul zorilor când acesta păşi prin holurile spaţioase ale palatului său regesc, întocmai ca unul care abia s-ar fi trezit după o noapte de somn tulburat… În anii ce-au urmat splendida şi miraculoasa promisiune s-a împlinit, iar viaţa sa pe pământ a cunoscut sporirea virtuţii şi gloriei.

 
 

***

Basmul nostru începe înfăţişând un rege puternic ce împarte dreptatea în mod imparţial şi, după cum se poate observa, destul de inconştient, căci povestea ne spune că deşi un modest cerşetor ascet i-a făcut în fiecare zi, vreme de vreo zece ani, câte un “dar neînsemnat”, gestul a rămas mereu neobservat. Fără să se gândească prea mult, regele dă mai departe modestul dar către structura impersonală a condiției sale sociale. Întrucât, potrivit lui Marie-Louise von Franz, basmele sunt cea mai bună cale de a studia anatomia comparativă a psihicului, nu este greu să ne dăm seama că acest rege reprezintă partea egocentrică, individualistă şi inconştient inflaționată din psihicul nostru, un eu-persona ce guvernează viața ca și cum totul ar fi clar şi ordonat, de parcă totul ar fi rezonabil şi explicabil. La trecerea dintre prima către cea de-a doua jumătate a vieţii ne identificăm profund cu această parte a psihicului, simțindu-ne siguri în iluzia unei identități stabile. Acest eu-persona nu este conştient de misterul ascuns în interiorul roadelor vieţii cotidiene, ci este dimpotrivă subjugată de executarea constantă, din datorie, a rutinei şi de satisfacerea aşteptărilor din exterior. Într-un cuvânt, acest rege nu are nici un fel de relaţie conştientă cu domeniul inconştientului, cu părţile necunoscute din el însuşi.

De fiecare dată se întâmplă ca necazurile să apară tocmai în astfel de momente neaşteptate, când nici prin cap nu ne trece că răul pândeşte după colţ. Zarurile au fost aruncate, şi o anumită parte “animală” necontrolată, necivilizată, din noi înşine, unul dintre acei chiriaşi interiori cărora le dăm prea puţină atenţie, se furişează şi scapă de paznicii săi, forţându-ne să privim ceea ce mai înainte am trecut cu vederea. Regii şi familiile regale ţin prin preajma lor maimuţe (sau pitici) care parodiază virtuţile şi calităţile omeneşti, alergând pofticioase şi jucăuşe prin curţile sufletelor noastre. Maimuţele semnifică latura noastră libertină, impulsivă, partea noastră emoțională care cunoaşte doar legea naturală a curiozităţii şi a foamei de experienţă. Când păstrăm o atitudine regală, fructul simplu al vieţii este sub nivelul nostru, salvându-ne, în timp ce noi căutăm bunătăţi mai rafinate. Dar pentru maimuţa interioară, drăcuşorul care ne deschide poşetele şi care uneori ne desface fermoarul sau nasturii, face ca aceste lucruri mundane să fie indescriptibil de savuroase. Doar prin intermediul maimuței are loc dialogul cu necunoscutul și astfel este descoperit diamantul lăuntric.

Confruntat cu neglijența sa, regele ajunge să-l cunoască pe ascetul “Bogat în Răbdare”, şi se angajează în ceea ce Jung numeşte dialogul cu umbra. Regele, cel mai puternic din lumea conştiinţei – personificare a eului-persona, îi putem spune și așa – îşi întâlneşte echivalentul din lumea ocultă a cunoaşterii inconştiente. În ceea ce priveşte individuarea, regele trebuie să ajungă să-l cunoască pe ascet, căci până nu va face asta el nu va putea să-şi conştientizeze propria esenţă profundă și nu va avea acces la ea. Până la apariţia ascetului, ne comportăm de parcă nimic n-ar exista în afară de ceea ce putem vedea şi atinge în egocentrismul nostru. Se întâmplă adesea în terapie ca persoana să trăiască experienţe similare atunci când este silită să treacă printr-o confruntare numinoasă cu un neaşteptat “altceva” ceva neașteptat, poate sub forma unei boli, a unui simptom, a unei pasiuni amoroase, un “altceva” care de ani întregi bătea la uşa conştiinţei. Deodată, nimic nu mai este ceea ce pare a fi, iar ceea ce înainte părea să fie sub control, acum nu mai este. Ascetul devine îndrumătorul regelui pe calea către propriul tărâm lăuntric necunoscut, devine poarta către o implicare mai conştientă din partea regelui în propria sa dezvoltare psihică. Apariţia ascetului corespunde primului punct de orientare al procesului de individuare.

Misiunea primită de rege este într-adevăr stranie. El trebuie să pătrundă pe tărâmul morţilor, locul cu iz de iad al sufletelor uitate, al trupurilor putrezite şi al luminilor funebre, într-o noapte întunecată de lună nouă. Este ca şi cum regele trebuie să pătrundă într-un loc al inversiunii, unde el nu mai este rege, ci devine servitor, un loc unde domneşte întunericul – şi nu lumina conştiinţei –, unde regresia şi descompunerea sunt legea – şi nu progresul –, şi unde anarhia haotică ia locul guvernării drepte. Pentru rege, a fi într-un asemenea loc înseamnă a-l întâlni pe străinul său lăuntric, înseamnă a se confrunta cu propriul potenţial din umbră.

Ceea ce este fascinant la această poveste şi o distinge de alte poveşti, care în opinia mea nu ating la fel de bine nucleul procesului de individuare, este locul în care eroii şi eroinele sunt nevoiţi să meargă. Mult mai adesea, pentru ca povestea să înainteze, în basme eroul sau eroina trebuie să meargă pe tărâmuri magice, în palate de cleştar, în locuri interioare fascinante, minunate şi indescriptibil de frumoase. Însă povestea noastră este mai matură, oglindind într-un fel aparte modul în care poftele şi dorinţele noastre pot scoate la iveală puterea şi întunecimea ce stau ascunse în spatele aparenţelor. Această poveste reprezintă o călătorie în lumea de jos, o nekyia sau coborâre în infern (precum cea a lui Inanna).

Când angajăm conştient procesul de individuare, de fiecare dată ceea ce este inocent reflectă necunoașterea noastră cu privire la sensul adevărat al vieții și cât de important este să îl urmăm, şi imperativul absolut critic de a merge pe urmele ei, indiferent de cât de infricoşătoare sau periculoasă ar părea o asemenea călătorie. Astfel, devine perfect inteligibl motivul pentru care regele trebuie să pătrundă pe tărâmul funerar ce reprezintă cimitirul vieţii pierdute, al păcatelor şi eşecurilor, tărâmul vacarmului blestemat al vieţii netrăite sau neînţelese. Într-un fel, regele – o metaforă pentru cea mai coerentă dimensiune a identităţii noastre –, trebuie să suporte o perioadă de înfricoşătoare confruntare cu ceea ce a murit din el însuşi, în mijlocul ţipetelor sub-personalităţilor sale şi în clarobscurul dorinţelor mocnite din lumea inconştientului său. Nu este oare acesta motivul pentru care majoritatea viselor din timpul terapiei de adâncime/analitice (depth therapy) sunt stranii şi tulburătoare? Oare nu stau lucrurile astfel pentru că suntem presaţi să mergem în profunzime pentru a ne recupera părțile încă netrăite din sine?

Această confruntare cu lucrurile moarte din noi, care ne este impusă de ghidul nostru din umbră – celălalt sine care trăieşte un alt fel de viaţă, în timp ce noi ne căznim să ajungem la adăpostul unei identități şi în siguranţa unui loc al nostru în lume – această confruntare este cel mai dramatic portretizată în imaginea cadavrului atârnat. Ceea ce este negat se coagulează sub forma trupului cadavrului, devenind adăpost pentru spiritul a tot ceea ce nu suntem, spirit care în cele din urmă se năpusteşte batjocoritor şi trece în prim-plan solicitând recunoaşterea conştiinţei. Acest spirit simbolizează puterea posesivă a inconştientului necunoscut încă, care poate copleşi din punct de vedere emoţional viaţa cu îndoială, anxietate, cu gânduri şi fantasme ciudate, făcând imposibilă o viaţă cotidiană normală.

Ce rezultă de aici este o înfăţişare minunată a dialogului dintre conştiinţa eu-persona şi o lume interioară însufleţită. Povestea risipeşte repede concepția conform căreia o confruntare cu inconştientul ar fi o întreprindere pasivă, o povară ce trebuie purtată şi suportată. Dimpotrivă, lucrurile nu stau aşa. Instruirea stranie dar interactivă a regelui începe în clipa în care acesta taie cadavrul din copac. Însă cadavrul şi spiritul care-l însoţeşte nu vor rămâne cuminţi şi tăcuţi pe umărul regelui, ci se vor transforma în profesori înţelepţi (illuminating tutors). Pe toată durata acestei nopţi lungi şi bizare, spiritul lăuntric îi propune regelui douăzeci şi patru de ghicitori sau povestioare extrem de dificile – chintesenţele vieţii, dacă vreţi – care sunt menite a-i testa raţiunea şi judecata, adică tocmai acele elemente care-i definesc regalitatea.

***

Ce ne spun toate acestea despre individuare? Dacă cadavrul simbolizează eşecurile noastre, atitudinile suspendate, viaţa uitată şi reprimată pe care suntem forţaţi să o ocolim pe lungul drum către adaptare, problemele insolubile ale spiritului sunt înfăţişări dramatice ale limitărilor inerente viziunii eului-personei. Căci deşi de-a lungul vieţii poate am simţiţ mereu că am luat deciziile corecte, în această lume subpământeană, în care totul este inversat şi întors cu susul în jos, nimic nu este atât de simplu. De fapt, orice am alege suntem condamnaţi. Când ne confruntăm cu partea nevăzută a vieţii, nu există certitudini. Când suntem nevoiţi să vedem prin lumina slabă a concluziilor şi a şanselor pierdute, raţiunea noastră ajunge în mod umilitor şi absolut la capătul puterilor.

Prin aceste ghicitori care vorbesc despre de confuzie, înşelăciune, trădare, posesie, dorinţă, devotament, ataşament şi statut – componente ale realităţii umbroase de zi cu zi a fiecăruia – regele este forţat să-şi confrunte propriul proces de judecată raţională. Avem senzaţia că orice răspuns ar da, ar greşi, pentru că ar însemna cu siguranţă doar o mică parte din imaginea de ansamblu. Nu cumva adevăratul scop al spiritului este să-i înfăţişeze regelui viaţa în toată plenitudinea ei inefabilă, deosebită şi contradictorie, pentru a-i pune astfel la încercare ideea infatuată că poate ţine totul sub control? Raţiunea şi logica, unelte ale regalităţii, nu guvernează în acest regat (subteran). Toate aceste ghicitori nu sunt nimic altceva decât imagini din propriul său regat interior, diferite părţi din sine care nu se lasă categorisite, clar determinate şi plasate în compartimentul desemnat.

De fiecare dată când regele încearcă să dea un răspuns – evident, înfricoşat că ţeasta i-ar putea exploda (ceea ce înţelegem că nu reprezintă nimic altceva decât sfărșitul dorit al suveranității eului-persona) – cadavrul, simbolizând greutatea inconştienţei noastre, este din nou atârnat, forţându-l să ia totul de la capăt. Această recurenţă sau cronicizare (a situației), această corvoadă aparent fără sfârşit se aseamănă cu sentimentul pe care un client în terapie îl poate avea când este obligat să se confrunte în mod repetat cu aceleaşi dileme insurmontabile, acelaşi vis, aceleaşi pasiuni. Ceea ce regele (din fiecare) extrage din toate acestea este recunoaşterea faptului că în cadrul procesului de individuare noi nu scăpăm de probleme, nu ne “rezolvăm” complexele, ci mai degrabă învăţăm să le tolerăm cu o atitudine diferită, astfel încât ele să ne reveleze o semnificaţie mai adâncă. Căci aceste poveşti ne pun la încercare conştiinţa, ne obligă să ne dăm seama că nimic nu este ce pare a fi, şi că individuarea este mai degrabă un proces de învăţare decât o strategie de investiţii, gândită pentru a acumula din ce în ce mai multe “puncte” la capitolul maturitate. Aceste povești ne spun că trebuie să urmăm acest drum în mod individual, în singurătatea propriei inimi, cu curaj dar fără fantasme de putere, dorința de a te simți special sau de a te mândri, chiar şi atunci când simţim că am putea exploda în fiecare clipă pe drum.

***

De asemenea, ghicitorile (spiritului) ne spun foarte multe despre ce înseamnă viaţa netrăită. Prima aproape că parodiază elementele cele mai importante din situaţia regelui, incluzând de asemenea şi un cerşetor ascet deghizat. În a doua poveste, vedem cum nici faptul de a fi născut într-o familie nobilă nu-l poate proteja pe om de oarba posedare, de haosul dorinţei. Problema spinoasă a descendenţei lumeşti şi supralumeşti este subiectul celei de-a treia poveşti, precum şi ciudata înrudire dintre hoţ şi prinţ, dintre sus şi jos. Iar în cea de-a patra, spiritul aproape că-l ia peste picior pe rege, prezentându-i o ghicitoare despre nişte capete schimbate, de parcă ar urmări să-l forţeze să admită că, contrar părerilor lui, “capul are supremaţia între toate membrele”. Aceste poveşti reprezintă “tot ce este viaţa, cu bucuriile şi ororile ei”, viaţa care îi era complet ascunsă regelui, în ciuda înţelepciunii sale infinite. Mai mult, faptul că e vorba despre douăzeci şi patru de povestiri ne reaminteşte că avem de-a face cu o “viaţă de om”, cu un ciclu complet de experienţă, o a doua şansă oferită regelui, o şansă de a învăţa că nu le poate şti pe toate şi de a-şi dea seama, în tăcere – după cum spune Zimmer în comentariul său asupra poveştii – că “privind de la o anumită adâncime, fiecare lucru este opusul lui”. Astfel, odată cu ultima ghicitoare, cea despre consecinţele extrem de complexe ale judecării după aparenţe înşelătoare, regele câştigă în cele din urmă cadavrul şi admiraţia spiritului. Această tăcere reflexivă este începutul adevăratei înţelepciuni. Faptul că regele renunţă la nevoia de a distinge între ce e bine şi ce e rău, ce e negru şi ce e alb, evidenţiază faptul că procesul individuării reprezintă cuprinderea identităţii din diversitate, a unităţii ascunse în multiplicitate.

În acest moment de cotitură al basmului, spiritul demască intenţia malefică a ascetului şi-i explică regelui cum îl poate învinge pe adversarul său. De-acum este clar că regele şi magicianul sunt fiecare imaginea oglindită a celuilalt. Ambii sunt ambiţioşi fiecare în felul lui, ambii sunt mânaţi de putere, unul aparent către bine, celălalt cu siguranţă către rău. Şi totuşi, când cineva este inconştient, imboldul pentru putere mai degrabă distruge decât să creeze, mai degrabă inhibă libertatea decât să deschidă calea către ea. Numai atunci când acest imbold este sacrificat, când această dorinţă de a controla viaţa este abandonată, şi când omul se lasă ghidat de lumea sa interioară, numai atunci poate exista adevărata libertate, libertatea de a nu perverti viaţa printr-o raţionalitate şi grandoare iluzorie. Egoismul şi egocentrismul trebuie să lase loc centralității interioare sau înţelepciunii.

Atunci când suntem deschişi către inconştient, când intrăm în dialog cu el şi-i ascultăm nenumăratele voci mai degrabă decât să le comandăm ce şi cum, atunci când reflectăm asupra lor şi încercăm să le desluşim mai degrabă decât să le judecăm, numai atunci putem deturna supremaţia capului şi deschide calea către întrezărirea unităţii vieţii. Expresia culminantă a acestui fapt este întâlnirea regelui cu Shiva, după ce acesta l-a învins pe magician şi a reuşit să-şi cunoască într-adevăr mintea şi inima. Domnul Shiva, creatorul şi distrugătorul, fundalul, sensul transcendent al întregii vieţi, îi destăinuie regelui că el este una cu totul, că victoria lui este una universală pentru că bunăstarea întregului cosmos depinde tocmai de acest proces realizat de individuare.

Cum putem înţelege în termeni psihologici această realizare? Pe parcursul dialogului cu inconştientul şi în mijlocul diferenţierii eterne a lumii interioare, odată recunoscut faptul că interiorul şi exteriorul sunt fiecare reflexia în oglindă a celuilalt, fiecare fiecare fiind purtător de sens, când conştientizăm că opusele vieţii sunt în chip secret unul și acelaşi lucru, atunci putem aprecia în mod adecvat imensitatea inconștientului nostru, atunci devenim capabili să ne simţim într-adevăr conectaţi cu suprema dimensiune interioară. Numai atunci pot cânta în armonie şi într-o singură voce toate părţile întregului. Înarmaţi cu o astfel de experienţă, putem mânui sabia “Invincibilă”, unealta supremă a diferenţierii care, precum un miraculos talisman, întruchipează legătura pe care o avem în timp real cu lumea atemporală a interiorului.

***

Dar unde este de găsit, în acest basm, ultimul aspect al individuării, natura sa de proces, şi nu de scop? Eu o văd în dorinţa regelui ca aceste douăzeci şi patru de povestioare sau ghicitori, laolaltă cu fantastica poveste a nopţii nesfârșite, să fie cunoscute pe întreg pământul. Orice persoană care va spune cu sinceră evlavie una sau toate poveştile va fi eliberată de păcat. Prin această dorinţă, regele crează o punte de legătură între experienţa sa proprie şi experienţa întreagii umanităţi, transformând-o dintr-un scop individual într-o oportunitate pentru mântuirea tuturor. Ceilalţi nu trebuie literalmente să treacă prin toate încercările prin care a trecut regele pentru a realiza ceea ce el a realizat, ci doar să caute să afle despre ele, să devină conştienţi de ele, cu sinceritate şi smerenie. Apoi şi ei, după cum o spune Zimmer, vor trece de la “egoismul pompos, prin tărâmul morţii şi în cele din urmă vor ajunge în momentul iluminării”. Prin actul de a oferi povestea călătoriei sale tuturor oamenilor, regele conştientizează de fapt că nu există niciun punct final, că procesul de diferenţiere a conştiinţei sau individuarea nu poate fi deţinut sau controlat, şi că el (procesul) continuă să se desfășoare permanent în toţi oamenii, manifestându-se de fiecare datâ când cele mai adânci straturi ale vieţii sunt implicate într-o manieră conştientă şi cu sens. Oferind povestea sa tuturor, regele permite fiecărui sine să păstreze şi să împărtăşească natura acestui proces.

Dintr-o perspectivă personală, asta înseamnă că atunci când, ca nişte exploratori, ne cercetăm viaţa în cel mai plenar mod, cosmosul nostru interior freamătă de bucurie ştiind că conştiinţa guvernată de eu s-a alăturat psihicului ca întreg, şi că o comunitate a părților noastre a fost creată. Iar dintr-o perspectivă obiectivă, numai atunci când ne asumăm această misiune şi ne eliberăm de posesia şi proiecţiile inconştientului, putem într-adevăr vedea, aprecia corespunzător şi înţelege unicitatea celorlalţi, numai astfel putem cuprinde acele părți excluse până atunci, într-o relație reciprocă și autentică.
 
 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.