Richard Tarnas
Conferință susținută la Carter Memorial
Asociația Astrologilor din Marea Britanie
Cambridge, Anglia
25 septembrie 2013
Reprodus cu permisiunea autorului
În scurtul timp pe care-l avem la dispoziție, îmi propun să abordez două teme majore, dedicând fiecăreia câte o jumătate din conferință: prima, posibilitatea și necesitatea astrologiei în era noastră postmodernă; și a doua, rolul aparte al comunității astrologice în această eră, provocările sale efective și, ca atare, cerințele călătoriei inițiatice specifice ale acesteia.
Partea I
Toată lumea de aici resimte paradoxul unic și pătrunzător al astrologiei în această eră: astrologii știu că perspectiva lor oferă o extraordinară sursă de iluminare pentru aproape orice domeniu al experienței umane: biografie, psihologie, istorie politică și culturală, științe sociale, arheologie, evenimente contemporane, economie, filosofie, religie și arte. Toți cei care am fost inițiați în paradigma astrologică posedăm o unealtă formidabilă pentru înțelegerea de sine și pentru o relație participativă mai inteligentă cu universul.
Știm că astrologia ar trebui ținută la mare cinste în cultura noastră, însă avem experiența stranie de a trăi într-o eră în care autoritățile intelectuale o consideră drept cea mai josnică și regretabilă formă de superstiție. De fapt, în cultura noastră ea este etalonul superstiției, lucrul pe care îl dai ca exemplu dacă vrei să evidențiezi caracterul absurd al unei anumite credințe sau practici. Ea este dincolo de limita discursului plauzibil în paradigma civilizației noastre: nesocotită și ridiculizată, nedemnă de analize raționale, dincolo de orice discuție serioasă, demnă de dispreț.
Însă dintr-o foarte transcendentă perspectivă, poate că acest lucru este drept și just: nu a fost mereu acesta cazul cu cele mai mari comori spirituale? Ele sunt învăluite, ascunse, atât de cuprinzătoare (encompassing) și totuși atât de invizibile – cuprinzătoare asemeni cerului înstelat al nopții, am putea spune, însă invizbile, după cum apar aceste stele de pe străzile și din clădirile unui oraș modern luminat orbitor.
Iar pentru noi personal ca astrologi, poate că acest paradox are un rol compensator în psihic, acționând ca o contrapondere împotriva inflației ce devine atât de probabilă odată cu posedarea acestui nemăsurat privilegiu, acela de a-ți fi oferit, cu bunăvoință, acest uimitor și detaliat acces în “mecanismele” interne (inner workings) și frumusețea pură ale anima mundi. Ne menține modești.
Așadar, știm unde ar trebui să se poziționeze în cultură astrologia, ocupând același loc ca în viețile noastre – însă suntem acut conștienți de depărtarea ei de acest loc meritat. Cu greu ar putea fi exprimată mai încordat tensiunea contrariilor între acești doi poli. Însă știm de la Jung, și de la Hegel și de la William Blake, că tocmai dintr-o asemenea tensiune a contrariilor se poate naște ceva extraordinar și fără precedent, ceva nou ce transcende opoziția și aduce polaritatea într-o sinteză mai înaltă, mai bogată, o sinteză care îmbunătățește viața, o coniunctio oppositorum. Însă e nevoie ca tensiunea să fie adusă în fața conștiinței, să fie explorată și experimentată profund, chiar dureros, înainte ca ceea ce trebuie să vină, să vină – la împlinirea vremii, și într-un fel imposibil de prezis.
De asemenea, consider că atitudinea de negare a astrologiei de către societatea largă în decursul epocii moderne e destul de firească (understandable) în anumite privințe, căci după felul în care ea este încă înțeleasă și practicată, într-un sens astrologia trebuia să fie respinsă pentru emergența deplină a sinelui autonom modern, a minții și voinței individuale libere și responsabile într-un cosmos care nu [mai] întruchipa o structură de sensuri și scopuri date. Acea structură dată a sensului putea fi guvernată de Dumnezeu, rege sau stele, și interpretată de autorități exterioare religioase, politice sau astrologice, dar în cele din urmă aceasta era o ordine cosmică cu care sinele trebuia să se alinieze, sau la care să se supună. Prin contrast, această formă nouă, modernă, de ființă umană, putea să se autodefinească într-un univers neutru, radical deschis și indeterminat.
Însă această revoluție fără precedent a conștiinței și cosmologiei umane a condus totodată la hybris-ul “Omului” modern, masculinizat și scris cu majuscula divinității, cea mai înaltă formă de inteligență și voință orientată (purposeful) din universul cunoscut, ego-ul monoteist cartezian într-un cosmos dezvrăjit, calculând rațional și exploatând obiectul neutralizat al unei lumi văduvite de semnificația sa intrinsecă. Iar în fine, într-un fel de bumerang al perspectivei reducționiste, chiar și acest om exaltat a fost redus la “nimic altceva”-ul materiei și energiei, genelor și neuronilor, instinctelor și nevoilor evoluând la întâmplare.
Iar acum ceva cu totul diferit. Permiteți-mi să aduc în discuție aici perspectiva genială a bunului meu prieten și cunoscut filosof britanic John Cleese. John este un intelectual “de dulap” (closet intellectual), versat în științe și cu înclinații foarte psihologice. El este de asemenea, Trickster-ul, bufonul de la curtea regelui. Tricksterul poate spune lucruri pe care nimeni altcineva de la curte nu are voie – el poate să zică adevărul puterii, să își dea cu părerea despre noile haine ale împăratului, cu nevinovăția râsului. De-a lungul ultimilor aproximativ zece ani am făcut împreună mai multe proiecte de colaborare, printre care un seminar (graduate seminar) memorabil asupra naturii geniului comic, văzută din mai multe perspective: filosofică, psihologică, culturală, astrologică. Pe când locuia în California, el a realizat o serie de sketch-uri, și aș dori să îl vedem pe acesta – are aproape trei minute – deoarece este relevant pentru discuția noastră de azi.
John Cleese, “The Scientist”
Tricksterul, fie într-o societate sau în psihic, acționează ca o corecție ce compensează unilateralitatea puterilor (funcției egoice) care sunt pretendenții la tron. Iar în acest sketch remarcăm o expresie splendidă a sensibilității postmoderne târzii, în cea mai bună formă a sa, recunoașterea multiplicității existenței, ascuțită de ironie, acea reflexivitate perfect ponderată (perfectly pitched) prin care, fără să vrea, mintea modernă își afirmă poziția. Ea râde de sine, la fel cum râde de bătăușii principali (dominant bullies) ai mentalității civilizației noastre, prinzând în aceeași plasă fundamentalismul religios și științific, literalismul simplist, și poveștile de “pur și simplu” tipice explicațiilor mecaniciste, care sunt transformate în fapte științifice cu un fel de autoritate cvasi-biblică pentru cei naivi.
De altfel, am putea să folosim acest dar al geniului comic postmodern pentru a recunoaște un anumit aspect al umbrei astrologiei, care trebuie să explice totul – și o face – în cadrul conceptual propriu. (“O, desigur, asta se explică prin careul format de punctul median Chiron/Nodul Sud și Vesta în Scorpion, interceptat în Casa a XII-a!”).
Cu puțin timp înainte să moară vara aceasta, la vârsta de 86 de ani, marele profesor de la Harvard-Berkeley, Robert Bellah, și-a publicat magnum opus-ul Religion in Human Evolution [Religia în evoluția omului], una dintre cele mai strălucite contribuții la înțelegerea de sine a omului din vremea noastră. Însă încă dintr-o conferință susținută în același annus mirrabilis 1969, Bellah a descris cu elocvență provocarea și șansa aduse de extraordinara noastră eră:
“S-ar putea să fim martori ai începutului reintegrării în cultura noastră, o nouă șansă pentru unitatea conștiinței. Dacă lucrurile stau astfel, aceasta nu se va baza pe vreun fel de ortodoxie, fie religioasă sau științifică. O astfel de integrare se va baza pe respingerea tuturor înțelegerilor univoce ale realității, a tuturor identificărilor unui concept al realității cu realitatea însăși. Ea va recunoaște pluralitatea spiritului uman, și necesitatea de a traduce constant între diferite vocabulare științifice și imaginative. Ea va recunoaște tendința omenească de a cădea pradă confortabil unei singure interpretări literale a lumii, și deci, va conștientiza necesitatea de a fi mereu deschis la renașterea într-un nou rai și un nou pământ. Va recunoaște faptul că în cele din urmă tot ce avem în cultura religioasă și științifică sunt simboluri, și că între litera moartă și cuvântul viu este o diferență enormă.”
Acum îmi doresc să împărtășesc cu dumneavoastră un videoclip scurt, pe care noi astrologii probabil că îl vom aprecia mai profund decât ar putea majoritatea oamenilor. Este o avanpremieră sau un trailer al filmului documentar numit “The City Dark”; producătorii au avut amabilitatea de a-mi permite să-l împărtășesc cu dumneavoastră aici:
Îmi vin în minte imediat spusele lui Heidegger (parafrazez): “Muritorii au transformat noaptea în zi, și ziua într-o stare de neliniște hărțuitoare.” Însă astrologii sunt cei care cunosc cu precădere semnificația mai largă a acestui fenomen, a acestei parabole vii: căci noaptea poartă [în sine] semnificația mai profundă a zilei. Ea scoate din ascundere sufletul lumii. De aici, Nietzsche în Așa grăit-a Zarathustra: “Lumea este adâncă: mai adâncă decât poate pricepe ziua.”
Civilizația noastră este cea mai sclipitor, dinamic, și acum periculos de unilateral predominant solară civilizație din istorie, viziunea noastră colectivă despre lume și felul nostru de a trăi în care singura și orbitoarea lumină a cerului mărginit al zilei guvernat de Soare aruncă în umbră nenumăratele lumini ale cerului adânc al nopții, guvernat de Lună, aducând claritate peste mister, spirit peste suflet – cum ar zice Hillman – iluminarea solară transcendentă peste pământul sublunar imanent, capul peste trup, sus deasupra lui jos, ordine centralizată în loc de haos fertil, cunoaștere, nu non-cunoaștere, certitudine în loc de incertitudine, sine conștient peste “inconștient” (sau, mai degrabă, cele de care o anumită formă de conștiință solară nu este conștientă): conștiința egoică individuală direcționată de voință în cuprinzătoarea anima mundi, arhetipul Eroului cu o mie de fețe și Marea Mamă, ea însăși cu o mie de fețe.
Remarcăm această extraordinară potență solară dezvoltată ca embrion în evoluția acelui nou punct focal al intentionalității și discernământului diferențiat în creierul animal primitiv, el însuși format din eucariotele bâjbâind prin Eonul Precambrian Proterozoic, și apoi evoluând, diferențiindu-se, fortificându-se și complexificându-se mai departe în vertebrate tetrapode, mamifere, primate, hominizi, Homo Sapiens – înstăpânirea prometeică asupra focului, asupra plantelor și animalelor și pământului și apei, capacitatea de simbolizare lingvistică și religioasă, apoi societățile din ce în ce mai mari și mai complexe, ierarhice, regele sau faraonul aflându-se în vârful unor imense piramide sociale de minte și voință centralizată, identificându-se cu un zeu transcendent. Apoi această dominație solară devine cea mai limpede în revoluția monoteismului solar în Egiptul antic, [înfăptuită de] Akhenaten și [rostirea] Dumnezeului antic al evreilor, din Geneza biblică: “Să fie lumină!”, apoi în [principiul] platonic al Soarelui ca Rațiune divină, Logos solar, apoi în Revoluția Copernicană care a ratificat din punct de vedere cosmologic dominația solară, Pope [cu citatul]: “Natura și legile Naturii rămân ascunse în noapte: Dumnezeu a zis: “Să fie Newton!” și totul a fost lumină”. Apoi – și aceasta este transformarea crucială – identificarea omului modern cu acel sclipitor și a toate luminător Soare, strălucind lumina rațiunii umane peste întregul univers, asemeni unei perspective din unghiul lui Dumnezeu, meditând lăuntric (introjecting) asupra Logosului Solar și devenind sinele heliocentric, predicția și controlul, egoul monoteist cartezian, Iluminismul omului conștient, mereu în progres, versus natura și cosmosul inconștiente, și în fine supernova în explozie a modernității.
Toate acestea formează dezvrăjita lume modernă, dominată de “lumina zilei de zi cu zi”, un cosmos care, așa cum observă Wordsworth, și-a pierdut treptat – odată cu petrecerea timpului în “realismul” maturității moderne – profunzimea, interioritatea, împlinirea, muzica, numinozitatea, însăși sensul.
Pascal vedea deja venind toate acestea la mijlocul secolului XVII: “Sunt îngrozit de tăcerea eternă a acestor spații infinite.”
Iar odată cu sfârșitul secolului al XIX-lea, Nietzsche simțea pe deplin implicațiile. Declarând moartea lui Dumnezeu, prin care voia să zică distrugerea lumii metafizice, el a folosit o imagistică hiper-copernicană pentru a exprima patosul condiției [umane a] modernității târzii, orizontul de sens care învăluia umanitatea de milenii era acum distrus:
Cine ne-a dat buretele să ștergem întregul orizont? Ce-am făcut atunci când am dezlegat acest pământ de soarele său? Încotro se îndreaptă el acum? Încotro ne mișcăm noi? Departe de orice soare? Nu plonjăm noi încontinuu? Înapoi, într-o parte, înainte, în toate direcțiile? Nu simțim noi respirația spațiului gol? Nu a devenit mai rece? Nu cumva noaptea ne presează din ce în ce?
Pentru că această enormă dezvoltare a strălucitei noastre conștiințe moderne a lăsat pe dinafară profunzimile, misterul lunar, sufletul cosmosului. Însă probema dezvrăjirii nu este doar psihologică, filosofică sau spirituală. Este chiar pragmatică, și în cel mai global mod cu putință. De ce este cosmologia atât de importantă? Deoarece cosmologia este ca un vas ce conține tot ceea ce se întâmplă într-o civilizație – gândirea, asumpțiile, acțiunile, strategiile, economia și politica, ecologia, imaginea de sine a ființei umane, rolul individului în schema extinsă a lumii și în fiecare situație specifică în care se găsește. O viziune dezvrăjită despre lume potențează mentalitatea utilitaristă, astfel că eficiența și controlul, puterea și profitul, devin cele mai înalte valori care guvernează societatea.
Într-o astfel de lume, literalmente nimic nu este sacru, pentru că întregul a fost desacralizat: totul poate fi obiectivizat și transformat în marfă (commodified), pădurile milenare – cherestea potențială, munții – proiecte de minerit, mințile copiilor – ținte de marketing. Relația noastră cu universul devine una de tip Eu-el (I-It), în loc de Eu-Tu (I-Thou). Nevoia de a satisface foamea spirituală a acestei conștiințe izolate cosmic, combinată cu imperativele profitului corporatist și lăcomia individuală, produc o frenezie tehnoconsumeristă ce canibalizează planeta și amenință să colapseze întreaga Eră Cenozoică. Acum, mult-trâmbițatul nostru “Progres” nu arată așa bine.
“Now you don’t talk so loud,
now you don’t seem so proud
…
How does it feel
To be on your own
With no direction home
Like a complete unknown
Like a rolling stone?”
Care este impactul suprem al dezvrăjirii cosmice asupra unei civilizații? Ce înseamnă pentru sinele uman să experimenteze existența an după an, secol după secol, ca ființă conștientă și având un scop într-un univers inconștient, lipsit de scop? Nici o civilizație nu a încercat până acum acest experiment, să se susțină într-o astfel de viziune a lumii. Întrebarea iminentă a vremurilor noastre a devenit următoarea: care este prețul credinței colective în indiferența absolută a cosmosului? Care sunt consecințele pentru întreaga planetă ale acestui context cosmologic fără precedent în experiența umană?
De aici, faimoasa profeție a marelui sociolog Max Weber, care a formulat pentru prima oară ideea că modernitatea a dezvrăjit lumea:
Nimeni nu cunoaște cine va trăi în viitor în această cușcă, sau dacă la sfârșitul acestei perioade extraordinare se vor ridica noi profeți, sau dacă va avea loc o mare renaștere a vechilor idei și idealuri, sau dacă nu, pietrificare mecanizată, ornamentată cu un soi de auto-importanță convulsivă. Căci despre ultimul stadiu al acestei dezvoltări culturale, se spune pe bună dreptate: “Specialiști fără spirit, sensualiști fără inimă; această nulitate își închipuie că a atins un nivel de civilizație fără precedent.”
Și tot de aceea, în faimosul său eseu, “Anima Mundi: Întoarcerea sufletului în lume“, James Hillman afirma:
“Mișcările ecologiste, feminismul, urbanismul, protestele și dezarmarea, individuarea personală nu pot, singure, să salveze lumea de catastrofa inerentă în însăși ideea noastră de lume. Ele necesită o viziune cosmologică care salvează fenomenul “lumii”, o mișcare a sufletului care merge dincolo de măsura oportunismului, la sursa arhetipală a pierzaniei nețărmuite a lumii noastre: fatidica neglijare și reprimare a anima mundi.
Cu mulți ani în urmă, Haridas Chaudhuri, fondatorul centrului de studii unde predau, Institutul pentru Studii Integrale din California (CIIS), afirma că “în această eră avem nevoie de o viziune a lumii care să țină cont de necesitățile fundamentale ale erei, precum și de aspirațiile de bază ale psihicului uman în evoluție. Avem nevoie de o viziune a lumii care să arate cum se leagă aspirațiile noastre cele mai profunde de structura esențială a universului.”
Ceea ce afirma Chaudhuri ca necesitate pentru era noastră este exact ceea ce viziunea de bază despre lume a acestei civilizații nu oferă. De fapt mintea modernă a scos din discuție o astfel de viziune cosmologică ca fundamental imposibilă într-un univers care, înțeles obiectiv, nu are vreo semnificație intrinsecă sau vreun scop, altele decât cele ce-i sunt date de ființa umană (iată viziunea modernă). Sau, dacă universul are o semnificație, este doar una din mai multe, o interpretare locală ce servește doar nevoilor culturale și intereselor de putere locale (iată viziunea postmodernă academică).
Și totuși, cu siguranță aceasta este marea sarcină a erei noastre, să formuleze o viziune morală și imaginativă coerentă pentru viitorul culturii planetare, care să fie legată de cosmosul însuși.
Astrologia are această legătură prețioasă cu cosmosul. Ea este un fel de cheie de aur ce-ți permite să scapi din cușca de fier. Ea aduce o corecție fundamentală dezvrăjirii și alienării cosmice. Dar asta ne readuce la paradoxul cu care am început, căci dacă astrologia este cheia de aur pentru “revrăjirea” cosmosului, tot ea este, așa cum am văzut, etalonul superstiției.
Partea a II-a
Să începem partea a doua a conferinței, unde îmi propun să prezint ideea comunităților “eroice”, și rolul lor crucial în lumea postmodernă – și, la fel de important, rolul rol crucial pentru viziunea despre lume a postmodernității; sau mai degrabă lipsă de viziune a lumii, întrucât totul se găsește realmente într-o stare radicală de flux, incoerență și incertitudine.
Prin [comunități] mă refer la acele comunități care sunt orientate conștient către un cadru de valori sau viziune a adevărului și binelui care o contestă fundamental pe cea predominantă a societății. Printre acestea aș include comunitățile de învățare cum este Asociația Astrologilor, și comunitatea astrologică internațională; sau cum este CIIS – unde predau, sau comunități ca Bioneers, Institutul Jung și școlile Waldorf Steiner – de asemenea Esalen din Big Sur, unde am locuit și lucrat mulți ani, și Findhorn în Scoția, Damanhur în Italia, Colegiile Schumacher și Emerson în Anglia, Auroville în India, Naropa în Colorado, Omega [Center] și Open Center în New York, Institutul pentru Științe Noetice, Asociația Transpersonală Internațională, Rețeaua Științifică și Medicală, și altele. E limpede că aici am inclus comunități nonlocale, atât de importante în era noastră digitală și conectată. În fine, trebuie să menționez și comunitățile atemporale, care se pierd în timp, de-a lungul secolelor, dându-ne rădăcini, inspirație, chiar comunicare dialogală.
Avem o nevoie stringentă de comunități care să sprijine împreună actul enorm de imaginație spirituală și intelectuală care să poată să însuflețească și să participe co-creator la redescoperirea (reawakening) unei cosmologii relevante (meaningful) pentru civilizația noastră.
Însă “eroic” se referă de obicei la individul distinct de grup, de comunitate. Într-adevăr, mă refer la conceptul de “eroic” din discuția filosofului de la Oxford, Charles Taylor, expusă în Sursele Sinelui (Sources of the Self), [discuția] acelei tradiții adânci a Occidentului, tradiția atitudinii eroice, fie asemeni aceleia a individului filosof – Socrate, sau a individului profet – Isaia, care definește o viziune morală aflată în contrast stringent cu comunitatea, în ciuda antagonismului adesea intens al acelei societăți. Cele mai importante tradiții spirituale și intelectuale ale civilizației noastre, provenind de la grecii și evreii antici, au favorizat atitudinea individuală eroică, care se rupe de comunitatea istorică, de tribul lui Israel, de polisul Atenei. Profetul evreu și filosoful grec experimentează o relație individuală directă cu o sursă superioară de adevăr, un domeniu transcendent al sensului, valorii și scopului, revelând o viziune considerată a fi superioară consensului colectiv, și necesară, poate, viitorului societății.
Într-un sens, de la grecii și evreii antici remarcăm o fuziune a idealului eroismului cu idealul înțelepciunii (viziunea spirituală, intelectuală și morală): de aici transformarea pe care o observăm de la Ahile la Odiseu în epopeile lui Homer, apoi la Oedip în piesele lui Sofocle, și în fine la Socrate în dialogurile lui Platon. Analog, de la primii regi luptători ai Israelului, la marii profeți Ieremia, Ezekiel și Isaia, până la Iisus.
Marea transformare istorică ce a produs aceste revoluții ale conștiinței în Grecia și Israel, în timpul a ceea ce Karl Jaspers numea Era Axială, a avut de asemenea loc în India și China în aceeași perioadă, și avem Upanișadele, pe Buddha, Mahavira, Confucius și Lao-tse. Astfel, profetul evreu și filosoful grec au fost oglindiți de misticul indian și înțeleptul
chinez. În fiecare caz, spiritul individual a depășit ierarhiile arhaice politic-religios-cosmice ale regelui zeu, și s-au conectat astfel în mod direct ca indivizi la o sursă superioară de adevăr și existență.
Dar individualismul eroic a fost cu precădere cultivat și pronunțat în tradiția Occidentală, și e limpede în relația extrem de juridică a individului înaintea unui Dumnezeu angrenat istoric, în iudaism și creștinism, de la Avraam și Moise până la Pavel și Augustin, culminând odată cu Martin Luther și Reforma Protestantă. În Occident, acest individualism eroic a fost de asemenea promovat în acord cu accentul grecesc pe o formă de individualism rațional și democratic și judecată intelectuală independentă, înrădăcinată într-un principiu superior al minții, analizând critic lumea empirică. Împreună, aceste izvoare originare – elen și ebraic – atingându-și climaxul în Revoluția Științifică și, respectiv, în Reformă – au determinat apariția erei moderne și spiritului modern.
Odată cu modernitatea a venit emergența decisivă a sinelui individual într-o lume obiectivă. Această formă modernă de individualism eroic radical – specific subiectului egoic rațional uman cartezian într-un univers obiectivizat neutralizat – a generat situația în care ne aflăm astăzi. Privind retrospectiv, vedem că reușita stranie a distinsului “profet-filosof” modern – adică omul de știință – a fost aceea de a discerne un nou adevăr, superior, dincolo de vechile mituri și presupoziții. Prin puternic dezvoltata sa rațiune individuală și uneltele sale prometeice – telescop, microscop, ecuații – acesta a dus la apariția unei noi cosmologii care a răsturnat complet viziunile spirituale antice despre lume, viziuni care înglobaseră dintotdeauna experiența umană.
Situația în care ne aflăm astăzi necesită nu doar indivizi eroici, ci comunități eroice. Căci într-un univers dezvrăjit nu putem, ca indivizi izolați, să alcătuim o cosmologie a sensului și scopului. Nu putem sprijini actul extraordinar de imaginație participativă co-creatoare care ar permite constelarea unei cosmologii însuflețite într-o civilizație care a văduvit anima mundi și care a atribuit sinelui uman întregul suflet, spirit, mintea, scopul și sensul cosmosului. Singurul mod prin care putem realiza acest măreț act sfidător al unei noi viziuni axiale este în comunități. Individul nu o poate face singur.
Parțial, acest lucru poate fi înțeles în termenii analizei perceptive a lui Charles Taylor privind necesitatea cadrelor de semnificație și valoarea, a acelui “spațiu moral” în care sunt înrădăcinate și orientate identitățile noastre. Pentru a susține un astfel de spațiu moral sau astfel de cadre de referință în comunități avem nevoie de comunicare și sensuri împărtășite. Nici măcar eroii nu pot fără o comunitate. Așa cum spune Taylor, “Faptul de a lua o atitudine eroică nu îți permite să părăsești condiția umană.” Sineitatea mea este definită și hrănită și făurită numai într-o comunitate de alți sine cu care mă aflu în relație de dialog.
Însă vreau să extind această analiză mai departe, afirmând că nu doar individul are nevoie de o comunitate în care să se articuleze și actualizeze pe sine, ci întreaga civilizație are nevoie astăzi de un nou tip de comunitate eroică – mai multe comunități eroice – pentru viitorul ei și pentru viitorul planetei. Pentru că este nevoie de o transformare a psihicului colectiv însuși. După cum afirma Jung în faimoasa sa descriere a timpului ca moment kairotic – momentul potrivit pentru o schimbare a zeilor, pentru o transformare a principiilor și simbolurilor fundamentale – viitorul lumii depinde de starea rapid schimbătoare a psihicului uman.
Astăzi trebuie să creștem și să înțelegem, prin rigoare și imaginație, un nou cosmos în care acțiunile și gândurile noastre umane să fie atât coerente cât și să îmbunătățească viața. Numai o comunitate poate susține spațiul necesar unei astfel de transformări, necesar pentru emergența și exprimarea unei noi – și, într-un sens, antice – cosmologii. Intuițiile și aserțiunile eroice individuale nu pot împlini cu succes această sarcină pe cont propriu.
Fără comunitate nu poate exista expresie, pentru că nu există limbaj comun, cum spune și Taylor, nicio matrice în care să ne făurim identitatea și cadrul de semnificație. Însă mai mult decât atât, o comunitate oferă de asemenea “spațiul de susținere” emoțional și spiritual necesar, care nu este recunoscut de cosmosul exterior validat cultural. Călătoria este adesea una dificilă și plină de primejdii, psihologic și în orice alt fel. Adevăratul erou solar nu doar se înalță, ci de asemenea trebuie să coboare, asemeni Soarelui; ziua murind în noapte, pentru a fi renăscută în creuzetul întunecat al psihicului profund. Astfel, vechiul sine este deconstruit pentru a fi transformat, permițând uniunea solarului și lunarului în alchimica hieros gamos, nunta sacră. Un proces atât de profund impune ca indivizii să fie susținuți cu grijă (to be held caringly) în comunități.
Așadar, într-un fel trebuie să depășim atitudinea eroică de tip “mă descurc singur”, care dăinuie de la rădăcinile noastre antice și până la fundațiile moderne. Însă în alte feluri, avem absolută nevoie de atitudinea eroică, a profetului, a filosofului și a omului de știință, însă avem nevoie de ea în comunitate, în mult-iubite comunități, folosind o expresie a filosofului Josiah Royce.
=======
Am mai putea spune multe despre asta, însă acum trebuie să trecem la o altă idee mai importantă: Mulți dintre noi ținem minte incitanta conferință de la Carter Memorial a lui John Addey din 1971, Astrology Reborn (Astrologia Renăscută), și faimoasa sa declarație că astrologia părea să asume din nou un rol aproape central în cultura noastră și în gândirea științifică. Și într-un sens această convingere și speranță rămân adevărate și valoroase. Dar în alt sens, această mare renaștere a astrologiei nu a survenit rapid, așa cum poate la acea vreme simțeau că se va întâmpla John [Addey], Charles [Taylor] și mulți alții, ca și cum am fi fost pe marginea acceptării și recunoașterii astrologiei de către intelectualii culturii înalte și societatea largă deopotrivă: practic dovedită [adevărată] prin studii statistice masive și teste dublu-orb, și însoțită de evoluția și iluminarea psihospirituală rapidă a elitei intelectuale.
Însă misterul astrologiei era mai profund, mai complex, mai subtil, mai relațional decât atât, iar structurile diferențierii sinelui modern de cosmosul însuflețit mai rezistente. Și am putea spune că însăși călătoria astrologiei și a comunității astrologice prin infernul transformării sale, prin exilul său cultural și gestația interioară, avea să fie mult mai lungă. Și probabil că exact așa trebuia să fie.
Studiile trebuiau aprofundate și extinse, era nevoie de o mai mare rigoare critică, de o mai atentă reflecție filosofică și înțelegere epistemologică de sine, de mai multe traduceri și o mai bună înțelegere a textelor din diferite tradiții, o mai mare precizie în colectarea datelor de naștere, cercetări biografice și istorice mai ample, o lentă dar sigură reaccedere în domeniul academic și educația superioară, o integrare mai profundă a psihologiei abisale, a psihologiei arhetipale și transpersonale, a teoriei feministe și gândirii postmoderne, o înțelegere mai sofisticată a simbolismului arhetipal, a complexelor, forțelor și zeilor.
Și poate că însăși civilizația noastră și lumea trebuiau să coboare mai adânc în marea lor criză inițiatică, în confruntarea cu mortalitatea la scală planetară, cu responsabilitatea lui Homo Sapiens și a modernității pentru catastrofa ecologică a timpului nostru, înfruntarea propriei umbre, criza de sens, deconstrucția vechii identități.
Nu știm cum se vor desfășura toate acestea, nici pentru astrologie, nici pentru civilizația noastră. Sunt atâtea necunoscute. Însă știm că incertitudinea este esențială pentru o transformare inițiatică puternică. Nimic nu reconfigurează mai plenar valorile existențiale decât confruntarea cu propria mortalitate, și nimeni nu se poate preface că are o experiență în apropierea morții. Riscul trebuie să fie real.
Astfel, aparent comunitatea astrologică trebuie să joace (to enact) deopotrivă un rol solar și unul lunar în acest moment crucial al istoriei. Ea trebuie să aducă în cultură claritatea iluminării misterelor profunde ale cerului nopții, anima mundi, inconștientul, interiorul cosmosului și profunzimile ființei noastre, purtând un soi de lumină profetică a unei înțelegeri mai adânci. Însă pentru sine ea trebuie de asemenea să servească rolul de comunitate hrănitoare, oferind un vas în care indivizii să-și poată găsi propria viziune a anima mundi, atât de negată de mentalitatea predominantă.
Mai mult, trebuie să fim conștienți de potențialul de umbră al oricărei comunități eroice, acela de a deveni un cult, necritic, uniform, sechestrat și izolat. De aceea comunitatea astrologică trebuie să năzuiască să devină o matrice pluralistă de individuare autentică pentru nenumărații săi membri, dincolo de orice dogmă totalizatoare. Orientarea mea este întemeiată în tradiția arhetipală platonic-pitagoreic-kepleriană, Jung și Rudhyar, Carter și Ebertin, Harvey și Hand, Arroyo și Greene fiind ghizi extrem de valoroși. Însă există atâtea alte manifestări nobile ale revelației astrologice: astrologia elenistică, medievală, orară și divinatorie, arabică, jyotish, uraniană, cosmobiologică, armonică, shamanică, psihologică și altele. Comunitatea este constituită de toate aceste ramuri.
Comunitatea astrologică trebuie de asemenea să devină poroasă la exterior, deschisă față de lumea largă, construind poduri către această lume printr-o abordare comprehensibilă și angajată relațional, nu închisă într-un jargon îngust și un vocabular confuz. Trebuie să încercăm să devenim competenți, dacă nu chiar excelenți, în alte domenii înafară de astrologie – ca istorici și biografi, ca terapeuți și medici, ca economiști, filosof, preoți, rabini, pastori, fizicieni, astronomi, antreprenori, lucrători sociali, organizatori de comunități – pentru ca expresia astrologiei noastre să aibă credibilitate în cultură, și să fie mai puternică, eficace și valoroasă. Dialogul nostru continuu cu întregul – principiul eroic astrologic solar în dialog cu matricea lunară înconjurătoare a culturii – ne ajută să creștem, să ne auto-criticăm și să ne auto-revizuim, așa cum noi ca indivizi avem o nevoie constantă de fi “conținuți” în relații, pentru a ne actualiza și a ne transcende pe noi înșine.
Așadar, nu o putem face singuri – nici ca indivizi, nici ca o comunitate, nici chiar în comunitatea astrologică. Există multe și diverse comunități eroice care își poartă sarcinile speciale în această perioadă critică. Însă comunitatea astrologică poartă un dar cu atât mai important, un dar vindecător la scară cosmică, vindecând ruptura dintre rai și pământ, dintre psihic și cosmos, dintre interior și exterior, dintre sine și lume, cu unică precizie, exhaustivitate și profunzime. În fine, ceea ce face comunitatea astrologică pentru membrii ei – oferind un spațiu susținător pentru învățarea, căutarea, transformarea, inițierea noastră – este o reflecție a efectului pe care-l are recunoașterea astrologică a unui cosmos însuflețit pentru comunitatea Pământului. Efectiv, ea susține însăși spațiul cosmic ca o matrice numinoasă în cadrul căreia civilizația și specia noastră ar putea depăși criza planetară și pragul transformării, ca o inițiere în cosmosul însuflețit, revenind fiecare la comunitatea vieții ca participant co-creator la evoluția unui mister mai mare. Astrologia ne deschide calea către ideea unei încrederi și credințe într-o mai amplă coerență a semnificației cosmosului, către un univers a cărui infinită și uimitoare orchestrație de deasupra și dedesubt sugerează că, într-un fel, îi pasă de acest Pământ, și chiar de fiecare individ, în fiecare moment. Nu suntem o ciudățenie izolată – a conștiinței – într-un univers aleatoriu și inconștient, un fir de praf căutător de sens într-un imens vid cosmic. Poate că, având acel temei pentru încrederea în univers oferit de revelația astrologică, vom reuși să fim o prezență subtil vindecătoare și centratoare (centering) pentru întreaga comunitate umană, întrucât cu toții trecem prin profunda transformare inițiatică a acestei ere.
Alte articole de Richard Tarnas în limba română:
Introducere în analiza astrologică arhetipală
Doi pețitori: o parabolă
Făurirea Sinelui, Dezvrăjirea Universului
Războaiele Mondiale, Războiul Rece și 11 Septembrie
Ciclul Saturn-Pluto: Contraste și tensiuni istorice
Ciclul Saturn-Pluto: Ascensiunea conservatorismului
Ciclul Saturn-Pluto: Determinism istoric, Realpolitik și apocalipsă
Ciclul Saturn-Pluto: Curaj moral, înfruntarea Umbrei și tensiunea contrariilor
Moby Dick și adâncimile naturii
Ciclul Saturn-Pluto: Opere de artă paradigmatice
Însemnări asupra atacului de la World Trade Center
Rolul astrologiei într-o civilizație aflată în criză
Suflet și Cosmos
Note asupra Dinamicilor Arhetipale și Cauzalității Complexe în Astrologie (I)
Note asupra Dinamicilor Arhetipale și Cauzalității Complexe în Astrologie (II)
Note asupra Dinamicilor Arhetipale și Cauzalității Complexe în Astrologie (III)
Idealul și Realul (I)
Idealul și Realul (II)
Sfaturi pentru astrologi
Sincron și Diacron: Rick Tarnas despre Cosmos și Suflet