Rusia: Se apropie Amurgul

Posted by
Timp de lectură: 11 minute

 
 
Acesta este traducerea secțiunii Russia: Twilight Approaches din Capitolul 10: Players al cărții The Accidental Superpower: The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, publicată de Peter Zeihan în 2014. Reprodus cu permisiunea autorului.

Peter Zeihan este un analist și strateg geopolitic american, autor al cărților The Accidental Superpower (2014), The Absent Superpower (2017), Disunited Nations (2020). Noua lui carte The End of the World is Just the Beginning: Mapping the Collapse of Globalization va fi lansată pe 14 iunie 2022.
 
 
 

Capitolul 10: Jucători

Acele țări care nu au avut norocul de a forma parteneriate cu Statele Unite vor trebui să navigheze pe mările aspre ale schimbării pe cont propriu în anii furtunoși ce vin. Unele dintre ele vor fi forțate, din cauza privațiunilor sau a oportunităților, să iasă în afara granițelor lor pentru a-și asigura ceea ce au nevoie sau ca să ia ceea ce vor. Ei vor fi jucătorii activi – și deseori agresivi – ai noii ere, care vor să își pună amprenta asupra lumii.
 
 

Rusia: Se apropie amurgul

Eurasia populată este o zonă imensă, mărginită în vest de Câmpia Europei de Nord; în sud de regiunea Mării Marmara, orașele-stat din Orientul Mijlociu și imensa verdeață a subcontinentului indian; iar în est de civilizațiile atemporale ale chinezilor. Tradițional, călătoria între aceste trei mari arcuri ale umanității a fost limitată. Deșerturile din Orientul Mijlociu împiedică deplasarea între Europa și Asia de Sud, în timp ce junglele și munții limitează contactul direct între Asia de Sud și Asia de Est.

Cu toate acestea, cu toții au acces la – și sunt cu toții amenințați de – câmpiile nesfârșite din Eurasia Centrală. Câmpia Europei de Nord se deschide în pâlnie, de la o lățime de numai trei sute de kilometri la gură în pasul polonez până la peste o mie cinci sute când ajunge în centrul Belarusului și al Ucrainei. Mergând spre vest dinspre coasta Chinei, interiorul arid face loc unei adevărate mări de iarbă. Mergând spre nord-vest din subcontinentul indian trebuie să navighezi prin câteva trecători și platouri muntoase care, în cele din urmă, fac loc stepelor Asiei Centrale. Spre deosebire de orice altă parte a lumii despre care am discutat până în acest moment, Eurasia Centrală nu are absolut nicio barieră geografică semnificativă pe o distanță de 5000 km.

Este un ținut aspru. Câmpiile continentale interioare sunt afectate de vânturi puternice, ierni brutale, veri fierbinți și precipitații capricioase. Multe dintre terenuri sunt abia locuibile.

Este un loc al sărăciei. Râurile sunt la fel de ostile ca și pământul, curgând departe de porțiunile arabile în loc să le traverseze, absoluta platitudine a terenului și imprevizibilitatea vremii generând provocări constante prin inundații și secetă. Foametea domnește adesea. Cu toate acestea, este un ținut al multora. Masa centrală de pământ oarecum utilizabil are peste 5000 de km de la est la vest și, de obicei, aproximativ 800 km de la nord la sud. Dacă luăm în considerare secetele, inundațiile, lăcustele și pierderile din transport și depozitare, nu are probabil nici măcar o treime din productivitatea la hectar a Vestului Mijlociu american, dar este cea mai mare întindere de câmpie de pe planetă iar împreună națiunile de acolo posedă populația unei mari puteri.

Este un loc al nesiguranței. Lipsa de fiabilitate a vremii, combinată cu lipsa barierelor locale în calea deplasării fac ca orice bucată de civilizație să cadă pradă forțelor naturale sau omului. Orice popor care se ridică în acest peisaj dur aspiră la orice bucățică de securitate pe care o poate găsi sau smulge din pământ – sau unii de la alții. Este un tărâm în care guvernele sunt locale, iar în care jefuitorii din toate epocile au străbătut pășunile liber și neîngrădit.

Combinați această populație numeroasă cu o generare scăzută de capital și rezultatul este fonduri limitate pentru infrastructură, educație și formarea pieței, limitând totul, de la productivitatea forței de muncă până la eficacitatea armatei. Este un tărâm în care doar numerele contează. Este un teritoriu în care doar hoardele dețin controlul. Și în acele rare cazuri când o putere reușește să unească ținuturile sub o singură guvernare, bastioanele civilizate de la periferia Tărâmurilor Hoardelor tremură de frică. Aceasta este țara lui Attila Hunul. A lui Genghis Khan. A lui Tamerlan. A lui Iosif Stalin.

Cea mai mare parte a acestui teritoriu este ocupată astăzi de Federația Rusă, una dintre cele mai nesigure țări din lumea contemporană. În timp ce se poate argumenta că nicio putere central-eurasiatică nu poate fi vreodată cu adevărat “sigură”, există două lucruri de care o putere are nevoie pentru a putea stăpâni cu adevărat Tărâmurile Hoardelor.

Prima cerință este ca puterea să controleze toate Tărâmurile Hoardelor. În timp ce Rusia rămâne una dintre cele mai mari entități geografice din istoria omenirii și deține titlul de cea mai mare țară din lumea contemporană, ea are nevoie, de fapt, de aproape 8 milioane de kilometri pătrați suplimentari de teritoriu dacă vrea să fie măcar rezonabil de sigură. La fel cum orice putere din Tărâmurile Hoardelor poate pătrunde în oricare dintre cele trei zone civilizate majore ale Eurasiei, oricare dintre cele trei zone civilizate majore ale Eurasiei poate pătrunde în Tărâmurile Hoardelor. Coasta baltică, pasul polonez, pasul basarabean, Marea Neagră, fâșiile de coastă ale Caucazului, coridorul central Asiatic și pasul Tian-Altay sunt toate puncte în care Tărâmurile Hoardelor sunt vulnerabile și pe unde invaziile au curs în ambele direcții. În timpul perioadei sovietice, rușii au stăpânit fiecare munte, apă și barieră deșertică la extremitățile Tărâmurile Hoardelor, ceea ce le-a dat controlul asupra fiecărui punct de acces la pământurile lor. Ei se puteau ancora în aceste bariere și puteau să-și concentreze forțele pe aceste breșe, făcându-i pe cât de siguri poate fi o putere din Tărâmurile Hoardelor. A doua zi după prăbușirea sovietică rușii controlau doar două din aceste breșe. Odată cu capturarea Peninsulei Crimeea în februarie 2014, ei controlează acum trei (cartea Accidental Superpower este publicată în 2014).

A doua cerință este că puterea de succes din Tărâmurile Hoardelor trebuie să aibă o hoardă reală. În timpul perioadei sovietice, rușii aveau 180 și ceva de milioane de polonezi, ucraineni, români, germani din est și alte populații din Europa Centrală pe care să-i folosească drept carne de tun pentru a-și păzi granițele vestice. Ei controlau toate cele trei republici transcaucaziene – Georgia, Armenia, și Azerbaidjan – folosindu-le ca pe o serie de 16 milioane de limitatoare de viteză de pe înălțimi. Ei au ajuns în sud, traversând ținuturile productive ale Eurasiei Centrale – centura de grâu a Rusiei – și stăpâneau cele 50 de milioane de kazahi, uzbeci, kârgâzi, turkmeni și tadjici ca să asigure frontiera sudică. Toate aceste popoare și multe altele s-au desprins acum. În doar câțiva ani, populația “sovietică” a fost redusă cu aproape două treimi, iar multe dintre aceste popoare se află acum la conducerea propriilor țări care împart cu rușii Tărâmurile Hoardelor.

Ce a mai rămas, dispare. Poporul rus, adevărații etnici ruși, sunt pe cale de dispariție. Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, rata natalității rusești s-a prăbușit. Revenirea care s-a produs se poate pune în întregime pe seama ecourilor baby-boom-ului perestroikăi de la mijlocul anilor 1980. În cinci ani, de departe cea mai mică generație a nașterilor de după Războiul Rece vor deveni părinți, iar aceștia pur și simplu nu sunt suficienți pentru a susține o populație rusă chiar și la jumătate din dimensiunea actuală.


 
Și acesta este cel mai bun scenariu. HIV și tuberculoza multirezistentă la medicamente fac ravagii în rândul populației rusești, iar majoritatea cazurilor se concentrează în grupa de vârstă 15-35 de ani, cu cea mai mare probabilitate de a avea copii. Chiar și piramida demografică a Rusiei este înșelător de pozitivă, deoarece conține datele pentru populația națională ca întreg, nu pentru populația de etnie rusă. În timp ce multe dintre populațiile cucerite de Rusia au scăpat de jugul rusesc odată cu prăbușirea sovietică, multe altele au rămas în interiorul granițelor Rusiei contemporane. În special populațiile musulmane turcice, cum ar fi tătarii, bașkirii și cecenii sunt tinere, vibrante și în creștere. Datele lor sunt amestecate cu etnicii ruși, care îmbătrânesc rapid, sunt bolnavi și nu se reproduc. Până în 2040, este aproape sigur că populația națională rusă se va fi micșorat sub 120 de milioane, iar etnicii ruși nu vor fi decât o majoritate subțire în propria țară.

Există încă o altă problemă în cadrul acestei catastrofe demografice. Sistemul educațional sovietic/rus funcționează pe baza unui program de ucenicie. După terminarea facultății/școlii postliceale, profesioniștii în devenire devin ucenici la un inginer calificat timp de câțiva ani înainte de a intra în câmpul muncii. Cu toate acestea, finanțarea pentru învățământul tehnic rusesc s-a prăbușit la sfârșitul anilor 1980, deoarece Uniunea Sovietică a intrat în derapajul terminal. Ea nu și-a mai revenit niciodată suficient pentru a menține forța de muncă calificată a Rusiei. Începând cu 2015, cel mai tânăr segment de populație (cohortă) care a avut parte de o educație completă are deja 51 de ani. Speranța medie de viață a bărbaților în Rusia este de 59 de ani (sau cel puțin așa era în mijlocul anilor 2000, momentul în care Serviciul Federal de Statistică al Rusiei a scăpat ultimele date demografice fiabile). În câțiva ani scurți, Rusia nu va putea nici măcar să mențină ceea ce are, cu atât mai puțin să ajungă la mai mult.

Problema Rusiei este directă, dacă nu chiar simplă: declinul său demografic este atât de abrupt, atât de avansat și atât de multidirecțional, încât doar pentru motive demografice, este puțin probabil ca Rusia să supraviețuiască ca stat, și este puțin probabil ca rușii să supraviețuiască ca popor în următoarele câteva generații. Cu toate acestea, în interiorul granițelor total neapărabile ale Rusiei, ea nu poate să reziste nici măcar câteva generații. Rusia mai are cel mult opt ani de relativă putere pentru a acționa [2014+8=2022 n.tr]. Dacă nu reușește, își va fi pierdut capacitatea de a forma o armată. De a menține o flotă de rachete corespunzătoare. De a menține drumurile și sistemul feroviar în stare de funcționare. De a împiedica colapsul orașelor sale regionale. De a-și monitoriza granițele.

De a-și întârzia amurgul național.

Cea mai eficientă folosire a timpului ar fi să încerce să se reancoreze în cât mai multe regiuni de graniță din Eurasia Centrală posibile, permițând Rusiei să-și concentreze forțele în punctele de acces ale Tărâmurile Hoardelor. Succesul ar condamna Rusia la o dezintegrare demografică din interior, desfășurată cu încetinitorul. Eșecul ar lăsa Rusia deschisă forțelor ostile de-a lungul tuturor granițelor sale, simultan cu dezintegrarea din interior. Prima variantă este o rețetă pentru moarte pe parcursul câtorva decenii. Cea de-a doua este o rețetă pentru moarte în doar unul sau două.

Este extrem de probabil ca Rusia să nu aibă puterea de a acoperi toate golurile [pasurile] din frontiera sa, așa că va trebui să prioritizeze. Iată ordinea în care văd eu Rusia acționând pentru a încerca să își păstreze existența.

Cea mai mare preocupare a Rusiei este Ucraina.

  • Ucraina ocupă cea mai productivă porțiune a centurii de grâu rusești (zona cea mai sudică și cu cele mai stabile precipitații). Pe măsură ce deficitul de forță de muncă și de capital al Rusiei se accentuează, menținerea controlului asupra terenurilor cu cea mai mică investiție și cea mai mare producție va deveni din ce în ce mai importantă.
  • Împreună cu Moldova, Ucraina controlează Pasul Basarabean. Stapânirea acestei breșe ar limita capacitatea unei Turcii renăscute [trimitere la sectiunea următoare a capitolului 10 din Accidental Superpower, Turcia: o putere străveche se trezește] de a amenința teritoriile centrale ale Rusiei.
  • Ucraina deține cea mai mare populație de etnici ruși din afara Rusiei (adevărat chiar dacă considerăm Crimeea parte din Rusia și nu a Ucrainei). Includerea numerică a acestora în componența sistemului rusesc ar mai întârzia amurgul câțiva ani.
  • Baza industrială a Ucrainei de Est este direct adiacentă celei a Rusiei. Combinarea lor ar ajuta toate porțiunile economiei rusești să reziste un pic mai mult.
  • Infrastructura ucraineană transportă aproape jumătate din petrolul și gazele naturale ale Rusiei către Europa, ceea ce face din Ucraina un instrument energetic a cărui pârghie politică este aproape la fel de valoroasă ca și veniturile financiare.
  • Granița ucraineană este la doar 500 de kilometri în câmp deschis de Moscova, facând Ucraina valoroasă – cel puțin – ca tampon.
  • Singurul fluviu cu adevărat navigabil din fosta Uniune Sovietică, Niprul, curge prin teritoriul ucrainean, către sud și permite Ucrainei să se integreze economic cu ținuturile de la Marea Neagră, Marea Marmara și lumea de dincolo. Râul nu numai că face din Ucraina cea mai bogată porțiune cu potențial de capital din Tărâmurile Hoardelor, ci o face, de asemenea, singura porțiune care poate, probabil, să caute un destin independent de Moscova. Rusia nici nu se gândește să lase să se întâmple așa ceva.
  • Peninsula Crimeea controlează gura de vărsare a Niprului și găzduiește singura bază navală rusească la o mare caldă, Sevastopol. Atât timp cât Crimeea și Sevastopol sunt în mâinile Rusiei, Ucraina nu poate deveni independentă economic, iar vasele puterilor navale – mai ales Turcia – nu pot domina Marea Neagră. Eforturile Rusiei de a se reancora au pornit în Crimeea la începutul anului 2014. Nu se vor încheia acolo.

Sub orice formă, o Ucraină independentă reprezintă o amenințare pentru Rusia. Dar aceasta este doar prima amenințare pe care Rusia trebuie să o abordeze înainte de 2020.

A doua cea mai critică regiune este frontiera nord-europeană, unde se află Polonia, Belarus și trioul baltic format din Estonia, Letonia și Lituania. În mod colectiv, aceste cinci state controlează deschiderea Rusiei spre Câmpia Nord-Europeană, precum și la coasta baltică împreună cu soarta celui de-al doilea oraș al Rusiei, Sankt Petersburg. Rusia trebuie cel puțin să neutralizeze regiunea, dar asta comportă provocări extreme. Polonia și trio-ul baltic sunt patologic ostile Rusiei, din motive extrem de întemeiate: rușii/sovieticii le-au ocupat pe toate timp de două generații. Cele patru țări nu doar colaborează strâns pentru a rezista influenței rusești dar, de asemenea, se asociază din ce în ce mai mult cu alte două țări renumite din punct de vedere istoric că au făcut același lucru cu mai mult succes: Danemarca și Suedia. În ce privește această frontieră, avantajul cheie al Rusiei este Belarusul, care suferă de o criză culturală oarecum asemănătoare cu sindromul Stockholm. Belarus a suferit sub regimul sovietic la fel de mult ca și celelalte popoare ocupate, dar belarușii sunt singurii foști sovietici care chiar vor să fie ruși. Ei nu văd parteneriatul cu – sau ocupația de către – Rusia ca fiind ceva neapărat negativ. Un parteneriat/fuziune ruso-belarusă nu rezolvă unilateral problema Rusiei cu Câmpia Nord-Europeană, dar reprezintă un pas mare către o soluție.

A treia țintă este Kazahstanul slab populat. În timp ce porțiuni mari din centura de grâu a Rusiei se află în Kazahstan, rolul Kazahstanului în cadrul viitorului Rusiei este în primul rând ca regiune tampon. Acesta există într-un fel de no man’s land între teritoriile europene mai dens populate ale Rusiei și popoarele turcice din Asia Centrală la sud și chinezii la est. Moscova nu are nevoie de un Kazahstan robust sau de succes, are nevoie doar ca acesta să continue să existe. Atâta timp cât există un Kazahstan independent, nu va sparge nimeni ușa din spate a Rusiei.

În fine, există Caucazul, poate cel mai neiertător creuzet al ostilității etnice din lume. Imaginați-vă durerea Balcanilor, dar injectați-o cu blânda milă a hunilor, perșilor, mongolilor și rușilor și apoi lăsați-o să se coacă timp de câteva secole. Chiar și o scurtă prezentare generală a regiunii ar ocupa cel puțin o carte, așa că nu voi plonja în ea aici. Este suficient să spun că Rusia se teme (pe bună dreptate) că influența turcă și persană (sau mai rău) va pătrunde prin munți și va întoarce diversele popoare turcice/musulmane din Rusia împotriva sa. Sună exagerat? Gândiți-vă din nou. In esență asta s-a întâmplat cu războaiele cecene din anii 1990.

Caucazul este o regiune fracturată și frământată, iar menținerea controlului ar necesita exact genul de efort intensiv de forță de muncă pe care Rusia îl va găsi din ce în ce mai dificil. Deci, da, trupele rusești vor fi cu siguranță folosite, dar Moscova va folosi ce bani, tehnologie, arme și informații dispune pentru a susține multiplele forțe aliate din întregul Caucaz, în special armenii, abhazii și oseții. Și, pe măsură ce influențele și forțele ostile pătrund în regiune, rușii vor bate în retragere în spatele cadavrelor aliaților săi căzuți.

Ordinea specifică în care Rusia va aborda aceste probleme va fi probabil determinată de nivelul de opoziție non-diplomatică europeană și americană. La momentul scrierii acestei cărți [2014], rușii și-au folosit deja tactica de propagandă veche de secole de “protecție a minorităților” pentru a prelua Crimeea și a aprinde rebeliuni în estul Ucrainei. În timp ce mereu schimbătoarea presiune economică, politică și militară dezmembrează statul ucrainean în bucăți, rușii vor începe să lucreze în Caucaz, Belarus și Kazahstan – ținte care generează mult mai puțină îngrijorare în Occident. Odată ce aceste zone vor fi pacificate, rușii se vor întoarce în Ucraina, “salvându-i” pe cei din estul și sudul rusificate, care “cer ajutor”. În vestul Ucrainei invazia (însoțită desigur de o propagandă adecvată) va fi necesară. După asta vine adevărata provocare: membrii UE/NATO: Polonia, România și statele baltice.
 
 
Dacă v-a plăcut acest articol puteți încerca și Peter Zeihan | De ce ar trebui să-i pese lumii de Ucraina
 
 

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.