Sincronicitatea și implicațiile sale mai largi

Posted by
Timp de lectură: 90 minute

 
 

Dr. Richard Tarnas

 
 
Acest articol este transcrierea atelierului de o zi Synchronicity and Its Larger Implications ținut la C.G. Jung Society of Atlanta în noiembrie 2013. Reprodus cu permisiunea autorului.
 
 

Dr. Richard Tarnas, este profesor de filozofie și istorie culturală la Institutul California de Studii Integrale din San Francisco, unde a fondat programul de absolvire în Filozofie, Cosmologie și Conștiință. El este autorul cărții Passsion of the Western Mind (Patimile minții occidentale), o istorie a gândirii occidentale, utilizată pe scară largă în universități, și cărții Cosmos and Psyche: Intimations of a New World View (Cosmos și Suflet: sugestii ale unei noi concepții despre lume), care a primit Premiul Cartea Anului al Rețelei Științifice și Medicale din Marea Britanie (2006).

 
 
 
Cuprins

  1. PARTEA I
  2. PARTEA a II-a
  3. PARTEA a III-a
  4. PARTEA a IV-a

 
 
 
 
 

PARTEA I

Bună dimineața tuturor. Sper că toată lumea a reușit să doarmă bine în această pauză scurtă dintre atelierul de aseară (Our Moment in History) și programul de astăzi. Eu sunt setat pe timpul din California, pentru mine abia s-a făcut 7 dimineața, așa că sper că o să-mi funcționeze mintea în parametri normali.

Astăzi vom aborda misterul sincronicității. Cred că o atitudine potrivită față de fenomenul ocurențelor sincronistice este aceea de a le trata, în esență, ca mistere. Căutăm să înțelegem sincronicitatea, dar e ceva ce nu putem niciodată pricepe și explica așa cum facem cu alte lucruri pe care le putem cuprinde complet cu mintea noastră și pe care le putem țintui în concepte cu o certitudine cartezian-newtoniană, așa cum putem face de pildă cu mișcările planetare sau forța gravitației, care implică un soi de măsurare. În cazul sincronicității avem ceva mult mai misterios. De exemplu, dacă citiți Shakespeare, veți remarca foarte multe astfel de ocurențe. Am revăzut recent o versiune cinematografică extraordinară a piesei “Mult zgomot pentru nimic“, din anii `90, cu Kenneth Branagh și Emma Thompson. Opera lui Shakespeare abundă în sincronicități. Înainte de modernitate, absolut toți oamenii trăiau în acest univers sincronistic, și astfel nu aveau nevoie să-l numească într-un fel sau altul. Pur și simplu trăiau într-un univers saturat de semnificație. Aseară am menționat exemplul cu cei doi vulturi care zburau pe deasupra exact atunci când se năștea un copil. Sau ne-am putea gândi la o naștere pe o insulă din Polinezia, și un grup de delfini trecând prin apă în exact acel moment. Oamenii experimentau aceste lucruri ca semnificative, ele însemnau ceva.

În cuvintele lui Plotin, toate de pe lume sunt interconectate, toate lucrurile respiră împreună. Este o idee foarte frumoasă. Plotin a fost un mare filosof din perioada clasică târzie, din punctul de vârf al tradiției platonice. James Hillman s-a bazat foarte mult pe scrierile lui, la fel și Jung, pentru că avea ceea ce am numi o perspectivă arhetipală. Plotin apăra astrologia, atât împotriva celor care îi negau validitatea, dar și împotriva astrologilor determiniști, cei care credeau că astrologia funcționează după principii mecanice, cauzale. În esență, el propunea împotriva acestora o viziune sincronistică, ideea că planetele sunt litere inscripționate pe cer exprimând semnificația momentului, în sensul că nu cauzează evenimentele, ci le indică, operând ca simboluri și semne ale dinamicilor sufletului lumii.

Dylan are un vers, pe care cred că l-am citat în broșura acestui eveniment; e vorba de piesa “It’s all over now, baby blue”, de pe albumul său extraordinar “Bringing it all home”, unde spune:

The highway’s made for gamblers, better use your sense
Take what you have learned from coincidence”

Aici Dylan intră pe un teren foarte existențialist, locul dintre lipsa de sens și sens. E ca o piatră care se prăvale, nu mai știe drumul spre casă, și în același timp recunoaște importanța puterii creatoare a imaginației. Piesa “Mr. Tambourine Man” vorbește tocmai despre asta: “Let me dance beneath the diamond sky with one hand waving free”. Dar când spune “The highway’s made for gamblers”, aici avem condiția izolată a omului postmodern, postcopernican, postnietzschean, trăind într-un univers ce nu mai poartă un sistem intrinsec de valori, un cosmos fără o structură de sens și scop care dau coerență culturii, care dau inspirație și valoare vieții ființei umane. Universul este un obiect neutru, un cosmos deschis, nedeterminat, care evoluează la întâmplare. În această condiție modernă și postmodernă, oamenii trebuie să-și găsească cumva sensul. Iar versul “Take what you have learned from coincidence” este recomandarea lui pentru cei care se află pe autostrada pariorilor. Acest vers evidențiază foarte bine riscul improvizației și pariului implicat de traiul în acest univers văduvit de structura de sens care le era comună celor din trecut, împărtășită de civilizația noastră [veche], societățile primitive, tribale, civilizațiile arhaice, antice. Practic, ideea din acest vers definește tipul de privire necesară în această lume.

(explicații detaliate despre imaginile de mai sus și contextul lor în Făurirea Sinelui, Dezvrăjirea Universului)

Asta ne readuce la cele patru viziuni despre lume pe care le-am discutat aseară – viziunea primitivă de tip participation mistique la stânga în diagramă, unde acele diagonale verzi reprezentau o lume saturată în întregul ei de sens și scop, care trece apoi în dreapta, către perspectivele religioase transcendente, în care Dumnezeu, Ideile platonice, Brahman, aflate într-un locus transcendent, poartă valoarea, scopul și sensul absolut. Pământul și cosmosul în sine, pe care Divinitatea le-a creat, încep să-și piardă treptat din esență. Ele încă au un soi de aură de sens și scop provenind din acest domeniu transcendent, dar nu mai sunt la fel de animate, de magice (enchanted) cum erau în societățile tribale, unde fiecare piatră și fiecare copac purtau o semnificație ancestrală, spirituală și arhetipală. Pe de altă parte, în lumea noastră, mai cu seamă în Occident, ființa umană, viața ei spirituală și morală, este cea care poartă o semnificație specială, prin legătura sa cu transcendentul. De aici relația specială dintre om și Divinitate – omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – și strămutarea punctului focal al sensului asupra istoriei umane ca revărsare a voinței lui Dumnezeu [în lume]. Sau, în alte tradiții religioase, această relație ia forma căii către iluminare, reprezentând transcenderea lumii acesteia. În orice caz, lumea de aici începe să-și piardă magia acelei anima mundi. Iar în perioada modernă, cu revoluția sa științifică și cu Iluminismul, așa cum spunea Jung, stelele au căzut de pe cer și de aceea este posibilă psihologia. Într-o cultură cu un simț antrenat pentru simbolism, n-am fi avut nevoie de ea. Este un atac tipic lui Jung la adresa hybris-ului civilizației moderne, care nu mai are o cosmologie pătrunsă de semnificații simbolice. [hybris = mândrie nemăsurată a unui individ și supraapreciere a forțelor și libertății sale în confruntarea cu destinul] Însă, chiar dacă în pasajul parafrazat anterior Jung înțelege situația ca ceva ce trebuie criticat sau deplâns, în alte locuri el recunoaște faptul că fără această dezvrăjire a lumii, fără această obiectivizare și neutralizare a cosmosului, n-ar fi fost posibilă acea mișcare interioară de căutare a unui sens lăuntric.

Acum nu ne mai orientăm după un sens care ne înconjoară și ne este transmis prin tradiție, acum devenim exploratori (seekers) pe un tărâm necunoscut și trebuie să ajungem la o relație spirituală autentică, proprie, cu numinosul, cu domeniul arhetipal. Iar asta duce la constituirea unui nou tip de responsabilitate și autonomie psihospirituală, unde fiecare dintre noi este pe cont propriu. Nu ne mai naștem într-o cosmologie, într-o tradiție spirituală, într-o viziune despre lume de necontestat, transmisă de generații, pe care nici nu trebuie s-o gândim, unde totul are un sens, unde ritualurile, procesiunile, sărbătorile, simbolurile și forțele sunt limpezi ca lumina zilei, așa cum sunt în zilele noastre forțele și simbolurile economiei de piață, ale corporațiilor precum Microsoft, Apple, BP ori quarcii, găurile negre sau electromagnetismul. Așadar, putem spune că suntem exploratori. Jung îi critică pe cei care își asumă într-un mod prea rigid, prea temerar și totodată nerăbdător, prea fundamentalist anumite sisteme simbolice depășite, pentru că aceștia nu îmbrățișează aventura sinelui modern. Mi se pare foarte interesant că Jung a recunoscut faptul că, oricât de dificil ar fi să te miști într-o lume în care totul e atât de nedefinit (indeterminate), aparent aceasta este sarcina pe care psihicul colectiv, anima mundi, și-a stabilit-o pentru sine. Ego-ul uman nu este singura structură conducătoare pe această lume. Așa cum a reieșit și din pasajul de aseară despre kairos, noi nu am ales conștient să fim aruncați în această perioadă de extraordinară transformare și deconstrucție a vechilor sisteme simbolice, principii și zei. Dintr-un anumit punct de vedere, suntem purtați pe aici fără voia noastră, ne jucăm rolul în mod participativ și sperăm să-l jucăm mereu mai conștient. Ca să vedem unde este locul sincronicității în această perioadă postmodernă, vă propun un exemplu. Am un prieten, pe nume Jeffrey Kripal, în prezent unul dintre cercetătorii de frunte în domeniul studiilor religioase, care a scris numeroase cărți și predă la Universitatea Rice din Houston. M-aș încumeta să spun că e un cercetător genial și, la fel ca mulți alții din domeniul său, este un gânditor extrem de sceptic în legătură cu afirmațiile religiilor tradiționale. Acest lucru nu este neobișnuit în acest domeniu, pentru că trebuie cumva să te depărtezi, să ieși în afara a ceea ce studiezi, ca să capeți un anumit nivel de imparțialitate în cercetare. Pe de altă parte, dacă te depărtezi prea tare și-ți pierzi capacitatea empatică de a pătrunde ceea ce studiezi, dacă nu ai acces dinăuntru la viziunea religioasă, o să pierzi mult din semnificația reală a religiei respective. La ora actuală, în studiile religioase are loc o mare transformare numită “turnura participativă”. Jeffrey Kripal, împreună cu alți câțiva colegi de-ai mei, care mi-au fost studenți cu câțiva ani în urmă, au editat o antologie numită “Turnura participativă” (The Participatory Turn), în care discută această idee. Cu atitudinea aceasta sceptică, Jeffrey mi-a spus la un moment dat, când luam prânzul împreună în pauza unei conferințe de la Esalen, că nu mai crede în nimic, în afară de sincronicități.

Sincronicitățile sunt coincidențe care survin și par să aibă o semnificație deosebit de precisă, revelând o congruență între starea interioară a unei persoane și un eveniment exterior, și care n-ar putea fi produse cauzal de starea interioară a conștiinței persoanei. Și totuși, e ca și cum natura însăși ar oglindi spontan ceea ce se întâmplă în interior, pentru a semnala că evenimentul se înscrie într-un tablou mai larg și, poate, există o ordine mai subtilă decât am crede la prima vedere. Așa cum spune Hillman, mereu au loc sincronicități, suntem înconjurați de ele în permanență. Poate că nu suntem mereu atât de atenți la ele pe cât ar trebui, dar oamenii dintr-o societate tribală erau atât de atenți la ele tot timpul, iar sincronicitățile erau un fapt de viață atât de evident, încât nu aveau nevoie de un cuvânt pentru ele, erau ca aerul pe care îl respirau. Noțiunea de “sincronicitate” devine necesară abia într-un cosmos dezvrăjit. Când apar evenimente care sugerează că există un sens dincolo de acel mic punct al sensului și scopului ființei umane singure într-un cosmos imens, atunci devine necesară numirea acestui fenomen printr-un cuvânt specific. Jung le observa adesea, iar sincronicitățile surveneau cu o asemenea forță de transformare psihică în viața sa și a pacienților săi, încât a ajuns să le dea un nume și să construiască o întreagă teorie în jurul lor. Sincronicitățile sunt o parte extrem de importantă în psihologia sa, însă considerațiile sale despre acest fenomen au fost articulate și făcute publice abia în ultima decadă a vieții sale.

Să ne lărgim perspectiva și să privim lucrurile un pic mai detașat. De vreme ce ne aflăm într-o societate jungiană (prelegerea a fost ținută la C.G. Jung Society of Atlanta), să facem un pas în spate și să vedem cum se încadrează ideile despre sincronicitate în ansamblul operei lui Jung.

Ne gândim la momentul când Jung s-a întors din profunda sa călătorie interioară, acea extraordinară coborâre dincolo de personalitatea lui de om de știință, dincolo de persona sau masca de psihiatru. În această coborâre în inconștient, în adâncuri, el a simțit că este la un pas de nebunie și a întâlnit o mulțime de lucruri stranii și misterioase, despre care a scris în Cartea Roșie. Procesul s-a întins pe o perioadă de cincisprezece ani, între 1913 și până în 1928, când a avut acel vis extrem de puternic în care i s-a înfățișat în Liverpool o mandală ca simbol al Sinelui și a simțit că a ajuns la capătul călătoriei, că a ajuns într-un final acasă. Pe de-o parte, a fost ceva ce i s-a întâmplat, dar pe de altă parte cred că a provocat el însuși acest proces. Nu a fost ca într-un episod psihotic sau o criză spirituală, unde ești practic supus unei stări. Parțial, lucrurile s-au asemănat cu o izvorâre spontană. După cum știm de la el, stătea pe scaun și se ținea strâns cu mâinile de birou ca să-și reamintească faptul că e Carl Gustav Jung, că urmează să își vadă pacienții a doua zi dimineață, că are cinci copii – cu alte cuvinte, ca să nu uite cine este, să nu-și piardă identitatea. Așadar, în mijlocul acestui influx al inconștientului, el încerca să se țină de ideea carteziană de sine rațional. Cum spune tot el, psihologia abisală este marea irumpere a forțelor psihicului profund, suprimat de mentalitatea Iluministă. Cred că Jung a recunoscut că în această dimensiune se află o comoară enormă și de aceea, chiar dacă pe de-o parte era ceva ce i se întâmpla, pe de altă parte el invita aceste forțe. Țineți minte că metoda lui era imaginația activă, el nu intra în acest proces neajutorat. Întreg procesul vădea o anumită disciplină și conștiință (agency). Observați că imaginația activă provoacă și constelează acest dialog extrem de dinamic între inconștient și conștient, între psihicul profund și centrul egoic al conștiinței solare. Soarele și Luna se angajează într-un dialog și-l transpun pe Jung pe drumul către întregire (wholeness).

Din această călătorie, Jung s-a întors cu niște daruri foarte importante pentru el, pentru pacienții săi și pentru noi toți. E situația clasică a eroului lui Joseph Campbell, care trece prin aventuri extrem de primejdioase în care își riscă viața, sănătatea mentală și identitatea, dar care la final, după ce-a traversat pericolul, este recompensat. Așa cum subliniază Campbell, întoarcerea acasă cu recompensa, cu darul pentru societate, este o parte crucială a călătoriei eroului, la fel de importantă ca restul, pentru că societatea, comunitatea sau tribul au absolută nevoie de ceea ce descoperă și aduce eroul, șamanul sau misticul, cel care a trecut prin coborârea inițiatică. Iar unul dintre darurile pe care Jung le-a adus înapoi din călătoria sa a fost ideea că viața este o călătorie spirituală a transformării. De fapt, Jung a adus ideea de suflet și spirit înapoi în universul științei. Jung a încercat o coincidentia oppositorum, proces care de asemenea dă culoare conceptului de sincronicitate.

Cunoașteți acea scrisoare remarcabilă pe care Jung i-a scris-o Olgăi Fröbe-Kapteyn în 1945? Această femeie a avut un rol cheie în înființarea și administrarea seminarelor de la Eranos, unde Jung a format o comunitate eroică de cercetători care se întâlneau în fiecare an. Conferințele de la Eranos se țineau în Lago Maggiore în fiecare august, și erau frecventate de nume precum Henry Corbin, Erich Neumann, Gershom Scholem, Mircea Eliade, Martin Buber, Joe Campbell, ulterior și Hillman a avut o contribuție strălucită. În persoana ei, Jung a găsit un partener cu care a pus bazele acestor întruniri excepționale unde filosofi, teologi, oameni de știință, psihologi veneau să discute transformarea simbolică a omului occidental și a sinelui modern, proces care în viziunea lor trebuia să aibă loc și la desfășurarea căruia voiau să contribuie fiecare prin propriile studii. Olga Fröbe locuia în Lago Maggiore și a construit Casa Eranos. (Apropo, Hillman a scris cartea Re-visioning Psychology în Casa Gabriela, vila de lângă Casa Eranos. Puteți să mergeți să vizitați. Am ținut câteva conferințe acolo și este un loc foarte special.) În 1945, Olga Fröbe i-a scris lui Jung o scrisoare în care i-a vorbit despre conflictul pe care îl resimțea între cerințele vieții de familie și aspirațiile sale profesionale. Știu că niciunul dintre cei prezenți nu suntem familiarizați cu acest tip de conflict, dar haideți să arătăm puțină înțelegere pentru circumstanțele doamnei. O să redau aici o parte din răspunsul formidabil al lui Jung. Suntem în august 1945, Jung abia a împlinit vârsta de șaptezeci de ani, pe 26 iulie. Cu un an în urmă, a trecut prin acea experiență aproape de moarte, din care s-a întors cu sentimentul că în timpul care i-a rămas, trebuie să nu-și mai menajeze cuvintele, ci să articuleze adevărul așa cum îl vede, pe cât de clar posibil și cu cel mai mare curaj. Iar când acest sentiment se combină cu abilitatea sa de a spune lucrurilor pe nume, de a se exprima direct și elocvent, obținem o scrisoare deosebită, care, într-un sens, este o confesiune a vieții sale, dar totodată o descriere a perspectivei sale asupra psihologiei și căii psihospirituale a ființei umane. Așadar, Jung scrie această scrisoare din turnul său din Bollingen, de pe malul Lacului Zurich, pe 20 august 1945.

“Dragă doamnă Frobe,

Nu există rezolvare, doar îndurare răbdătoare a contrariilor care, până la urmă, izvorăsc din propria ta natură.
Tu însăți ești un conflict care se dezlănțuie în sine și împotriva sa însuși, pentru a-și topi substanțele incompatibile, masculinul și femininul (sau, am putea spune, dimensiunea solară și cea lunară) în focul suferinței, și astfel să creeze acea formă fixă și inalterabilă, care este scopul vieții.

Cu toții trecem prin acest ciur, conștient sau inconștient, de bună voie sau forțați. Suntem răstigniți între contrarii și căzuți pradă torturii până când ia formă “al treilea care reunește” (reconciling third). Nu te îndoi de îndreptățirea ambelor laturi din tine, și lasă orice s-ar întâmpla să se întâmple. Conflictul aparent de nesuportat este dovada că duci o viață dreaptă.

O viață fără contradicție internă este fie doar jumătate de viață, fie o viață în Transcendent, destinată doar îngerilor. Dar Dumnezeu iubește oamenii mai mult decât îngerii.

Cu drag,

C.G. Jung.”

Avea șaptezeci de ani, n-avea nimic de pierdut și pur și simplu a spus lucrurilor pe nume. În acest fragment iese la iveală personalitatea lui Jung. Spune direct și fără menajamente: “nu există rezolvare, obișnuiește-te cu asta.” Și folosește expresii precum “conflict de nesuportat”, “răstignire”, pentru că despre asta e vorba. Așa și prietenul meu, Stan Grof, când cineva îi descrie o experiență oribilă, o stare infernală prin care trece într-o sesiune de respirație holotropică sau într-o călătorie cu medicină sacră: “Da, e foarte bine, continuă.” Ideea e că doar în astfel de adâncimi poate fi dobândită transformarea, printr-un astfel de travaliu. Jung subliniază faptul că acest conflict, această tensiune a opușilor produce noul, “al treilea care împacă”, funcția transcendentă. Același lucru îl remarcăm la Hegel, pe care l-am putea numi echivalentul filosofic al lui Jung, chiar dacă acesta avea tendința să frizeze apoplexia de fiecare dată când vorbea despre Hegel. Poate că motivul este că Hegel avea o filosofie foarte apropiată de cea a lui Jung, chiar dacă a exprimat-o sub forma unei metafizici, iar Jung s-a considerat întotdeauna un empirist, nu un metafizician sau un filosof. Dar, așa cum spune Mary Stein, Jung își trâmbița empirismul, iar în propoziția următoare spunea ceva cu caracter metafizic. În orice caz, din pasajul citat înțelegem importanța opușilor și necesitatea relației lor dinamice și tensionate pentru ca actul creator să poată avea loc. Același lucru este valabil pentru William Blake, cu a sa “nuntă dintre Rai și Iad”, care subliniază importanța contrariilor. În continuare în textul nostru, este uimitor cum Jung își aduce interlocutoarea înapoi cu picioarele pe Pământ când îi spune: “nu te îndoi de îndreptățirea ambelor forțe din tine, și orice s-ar întâmpla, lasă să se întâmple. Conflictul aparent de nesuportat este o dovadă că viața ta e pe drumul cel bun.” Iată cum conflictul devine un semn că trăiești cu adevărat, că încerci să cuprinzi întregul, că nu te lași pradă, patologic, uneia dintre părți, reprimând cealaltă valoare autentică. Lucrurile nu sunt foarte diferite de ce spune Rilke, poetul contemporan cu Jung, într-un vers: “Ia-ți puterile atent disciplinate și-ntinde-le între doi poli opuși / Pentru că înlăuntrul omului, Dumnezeu învață.” Parc-ar vorbi Jung; în “Răspuns lui Iov” este vorba tocmai despre asta.

Din punctul meu de vedere, ceea ce face ca psihologia abisală să fie o intervenție atât de fertilă, puternică și semnificativă în lumea modernă și postmodernă este tocmai faptul că este copilul celor două mari contrarii ale sensibilității moderne: pe de-o parte, revoluția științifică și mentalitatea Iluminismului, cu accentul său pe analiza rațională lucidă și clară, pe observația empirică, și, pe de altă parte, tradiția Romantismului, de la Goethe, Rousseau, Emerson, Blake, Keats, Madame de Staël, Margaret Fuller și până la contracultura anilor 1960. Sufletul modern este loial Romantismului așa cum mintea modernă este loială Iluminismului. Avem ambele direcții în noi. Acea parte din noi care îi iubește pe Beethoven și Bach sau pe Shakespeare, Tolstoi ori Jane Austen, care este mișcată de profunzime, de dimensiunea mitică și poetică, de intuiții spirituale, de experiențe mistice în natură, de stările de comuniune profundă în iubire și experiență artistică – această parte este Romanticul cu “R” mare. Nu mă refer la cântece “romantice” sau ceva de acest fel, ci la Romantismul ca tradiție culturală, care poartă sufletul Occidentului modern. Pe de altă parte, avem o latură Iluministă. Mintea noastră este tributară revoluției științifice, cu accentul ei pe rațiunea umană autonomă, încercând să înțeleagă și să analizeze imparțial lumea și sinele ca obiect. Această latură este deopotrivă de puternică. Însă datorită forței analizei raționaliste, științifice a lumii, felul în care au evoluat în modernitate Iluminismul și Romantismul au condus la o situație în care elementele iluministe primează. Felul în care vedem lumea – cosmologia noastră – este ca un obiect neutru. Așa cum am discutat și aseară, asta înseamnă că trăim într-un cosmos care evoluează la întâmplare, ceea ce implică o anumită calitate a sufletului. Aici toate experiențele noastre de tipul emoțiilor, imaginația, aspirațiile noastre spirituale și morale sunt valori estetice și sunt considerate eminamente “interioare”, cu alte cuvinte neînrădăcinate în cosmosul însuși.

Un suflet romantic într-un univers iluminist – aceasta e condiția modernă, în spiritul căreia suntem crescuți cu toții. Suntem izolați, iar aceasta e o stare foarte diferită față de ce simțeau oamenii din epocile precedente. Pe măsură ce experiența cosmosului, a sensului interior al lumii și al naturii și experiența divinității se transformă, și experiența sinelui și a individualității umane se transformă. Toate acestea merg împreună, reprezentând un gestalt coerent.

Așa că dacă ne uităm în schema noastră anterioară, unde la stânga aveam viziunea despre lume a primitivilor, cu starea de participation mistique și ideea că sufletul lumii sau anima mundi străbate toate lucrurile, vedem că felul în care înțelegeau ei sinele este foarte diferit de înțelegerea carteziană a sinelui. Cineva m-a rugat să explic termenul de anima mundi. “Anima” înseamnă la antici ceva însuflețit, viu. Bineînțeles, cuvântul “animal” provine din acest cuvânt, iar conform lui Aristotel, noi suntem animalele înzestrate cu rațiune. Așadar, în această viziune “eul” este mai degrabă “noi”, “eul” este încrustat în societatea tribală. Aici comunitatea tribală este mult mai importantă decât orice individ, iar individualitatea mea este definită de locul meu în comunitate. Iar întreaga mea descendență, copiii și nepoții îmi formează mai degrabă identitatea decât acest ego izolat. Ideea de separare dintre individ și întreg pur și simplu nu există în societățile primitive, indigene. De asemenea, acest “întreg” nu este format doar din oameni, ci deopotrivă din toate păsările, animalele, copacii, râurile și natura. În stările specifice ritualurilor, are loc o transformare fluidă a identității în conștiința umană. Participantul la ritual poate deveni un strămoș, un spirit foarte puternic, poate deveni un munte sau un leu, și poate trece dintr-o identitate în alta, dintr-o realitate în alta, pentru că toate fac parte din identitatea fluidă a sinelui său. Așadar, sinele este mai degrabă unul colectiv.

Apoi, odată cu marile religii transcendente din Epoca Axială, sinele se modelează după ideea de “Eu sunt cel ce Sunt”. În tradiția occidentală iudeo-creștină, Eul, Subiectul absolut, este Dumnezeu, care dă formă sinelui uman, creației Sale, prin faptul că își transferă înțelegerea Sa a identității – “Eu sunt cel ce Sunt”, sunt efectiv faptul nud al existenței – asupra omului. Eul cartezian este rezumat de expresia “cuget, deci exist”. Aici conștiința mea egoică, rațională, este separată de conștiința celorlalți (ceea ce deschide calea revoluțiilor democratice, unde fiecare ar trebui să se auto-guverneze, să se autodetermine ca subiect), dar este separată și de lume, care spre deosebire de mine, subiectul gânditor, este un obiect neutru. Într-o lume formată numai din obiecte, doar subiectul poate spune “eu”. Pentru Descartes, acest eu, această individualitate văzută ca minte rațională, este înrădăcinată în individualitatea lui Dumnezeu. Există o separare între spiritual și material, între minte și trup, între Dumnezeu și lume, și astfel sinele, sufletul, spiritul omului are o relație de continuitate cu Dumnezeu, adică spiritul și mintea transcendente. Lumea, inclusiv animalele, sunt reduse la simple obiecte mecanice.

Apoi, pe măsură ce modernitatea înaintează, ajungem la momentul în care “Dumnezeu moare” (Nietzsche) și subiectul uman devine singurul locus al inteligenței, scopului și sensului cosmic și ajunge să trăiască într-un univers aleatoriu. O să vă dau în continuare o serie de citate clasice care evidențiază această idee. Jacques Monod, marele biolog francez, spunea: “Acum, în sfârșit omul a aflat că este doar un accident într-un imens vid cosmic.” Sau, marele cosmolog Steven Weinberg, spre finalul cărții sale în care rezumă cosmologia modernă [Primele trei minute ale Universului], afirmă: “Cu cât înțelegem mai bine Universul, cu atât pare mai lipsit de sens.” Așadar, ca să descriem acest “eu” postmodern, postcopernican, această condiție existențialistă a omului de sfârșit de secol XX, ideea este foarte frumos rezumată de personajul Calvin din banda desenată “Calvin and Hobbes”. Evident, nu mă refer la Jean Calvin și Thomas Hobbes, care au contribuit și ei în felul lor la desacralizarea lumii imediate, ci mă refer la geniile mai recente Calvin și Hobbes, create de Bill Watterson. La un moment dat în carte găsim o serie de patru imagini.

Prima: într-o zi de sâmbătă îl vedem pe Calvin, un copil de șase ani deosebit de postmodern, hiper-elocvent, uitându-se la cer, noaptea. Cerul e plin de stele, iar el nu zice nimic, se uită pur și simplu. Apoi, în următoarea imagine, spune (iar în carte apare cu un font foarte mare): “SUNT IMPORTANT”. Apoi, în a treia imagine, se uită în continuare la cer, Universul nu spune nimic. Iar în a patra imagine (cu litere foarte mici), Calvin spune: “…strigă firul de praf”. Aceste imagini capturează perfect ideile lui Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, unde eroul existențialist se află izolat într-un cosmos imens și absurd, unde conștiința, scopul și sensul sunt abateri de la regula vidului cosmic.

Observăm, deci, o trecere de la “noi suntem râul, noi suntem natura” la “Eu sunt cel ce Sunt”, “cogito ergo sum” și “SUNT IMPORTANT, strigă firul de praf.” Momentul comic al lui John Cleese, pe care l-am vizionat aseară, este de asemenea foarte postmodern, așa cum este și banda desenată a lui Bill Watterson. Acestea surprind izolarea și absurditatea condiției omului modern, dar în același timp fac asta cu o reflexivitate extraordinară, cu un fin simț psihologic prin care reușesc să iasă din propria subiectivitate și să râdă de ea și să vadă că atunci când te consideri singura sursă de sens și scop din univers, are loc o oarecare inflație. Evident, în acel moment crezi că ești “foarte important”, iar acesta este hybris-ul (deșertăciunea) ascuns al condiției omului modern. Atunci când recunoaștem prețul pe care-l plătim ca să fim acest unic depozitar al sensului, strigăm precum Calvin, “Sunt important”. Pascal a fost primul care a conștientizat acest fapt, în primele stadii ale revoluției științifice, atunci când a spus: “Sunt îngrozit de tăcerea eternă a acestor spații infinite.” El nu era îngrozit de vastitatea noului univers post-copernican, ci de tăcerea acestuia. Cum spunea și Thomas Berry: “Nu mai putem auzi muzica sferelor, am dat mistica pe mecanică.”

Nietzsche, care a integrat într-un mod foarte puternic tot ce i-a precedat, și aici mă refer la teoriile lui Darwin, Kant, Revoluția Copernicană, etc., se uită în sus și spune: “Cine ne-a dat acest burete să ștergem cu el întreg orizontul?”. Prin “orizont” el înțelege, desigur, orizontul de sens care a sprijinit civilizația noastră. “Mai putem vorbi de sus și jos? Nu cumva ne împresoară noaptea? Nu cumva totul devine mai rece, mai întunecat?”. Aceste reflecții precipitează o coborâre în interior, în căutarea sensului care nu mai poate fi găsit în afară. De aceea, Nietzsche a fost un fel de model, atât pentru Freud cât și pentru Jung. L-am putea numi chiar unul dintre primii exponenți ai psihologiei abisale. De fapt, el chiar se numește “psiholog” în repetate rânduri. La Nietzsche întâlnim pentru prima oară o distincție între “eu” și “Sine”. De la el a preluat Jung această distincție. Jung l-a citit cu foarte mare atenție pe Nietzsche și a ținut mai mulți ani la rând seminare pe cartea sa, “Așa grăit-a Zarathustra”, în perioada anilor ’30. Jung și-a dat seama că Nietzsche făcea același lucru ca el. Doar că Jung a fost mai norocos. Sigur, Nietzsche era bolnav, dar și-a folosit această stare precară de sănătate și nebunia lui – în ghearele căreia și-a găsit în cele din urmă sfârșitul – ca un fel de medicină sacră, ca o cale de a plonja adânc în inconștient, de unde s-a întors cu idei extraordinare. “Lumea e adâncă, mai adâncă decât poate pricepe ziua.” Jung s-a folosit de toate aceste idei, dar le-a înrădăcinat mai departe într-o individualitate mai fermă, într-un ego mai solid, pe care l-a putut conceptualiza și care l-a ajutat să vadă pericolul de a fi cuprins de inconștient, de a te îneca în el, pericolul inflației psihice datorate infuziei de divin pe care Niezsche a trăit-o în ultima parte a vieții sale. Această stare, de existență izolată în univers, devine un subiect comic pentru Calvin și Hobbes, care râd de ea și arată că toată această importanță pe care și-o dă omul este doar o compensare a condiției minuscule a sinelui uman, un punct în comparație cu întregul. Cred că acum este limpede secvența celor două tipuri de “eu”.

Aceasta este și soarta Romantismului în epoca noastră. Romanticii înnebunesc, devin dependenți de diferite substanțe psihotrope în încercarea de a menține contactul cu sufletul lumii și cu profunzimile vieții, se sinucid, devin narcisiști. Așadar, într-un univers care nu mai este în sine plin de sens și scop, Romantismul cade pradă patologiei. Remarcăm astfel tensiunea opușilor pe care psihologia abisală, și Jung în special, reușesc să o mențină atât de eficient. Psihologia abisală este mai mult decât o știință. Este singura abordare a existenței contemporane, singura disciplină și cale spirituală (Dao) și artă care urmărește să fie loială simultan Iluminismului și efortului specific revoluției științfice de a înțelege, de a conceptualiza, de a observa riguros, de a analiza, categoriza și teoretiza, dar și subiectului său de studiu. Dar subiectul său, sufletul/psihicul, transcende simpla raționalitate, iar asta reconfirmă esența romantică a sinelui modern, latura din noi care este atentă la adâncimile și înălțimile experienței emoționale, viziunilor religioase, aspirațiilor spirituale, dimensiunii morale și valorilor. Așa cum spuneam și mai sus, în lumea Iluminismului, valorile sunt reduse la stadiul de simple chestiuni “interioare”, iar “faptele” și “adevărurile” sunt de găsit în exterior. Psihologia abisală încearcă să fie loială ambelor direcții, și astfel menține această tensiune a contrariilor. Din punctul meu de vedere, Jung a menținut această tensiune a contrariilor într-un mod atât de răbdător, riguros și rodnic încât a reușit să scoată la iveală o nouă psihologie, o nouă abordare a condiției psihospirituale a omului modern, cu un impact extraordinar asupra posterității. De exemplu, sunt nenumărate comunități jungiene în toată lumea. Ba chiar am fost invitat la trei astfel de asociații numai în statul american North Carolina. E uimitor cât de multe sunt. Și în Ohio sunt vreo trei, mai sunt și în Salt Lake, Portland, Eugene, Boulder, Seattle, San Francisco, New York, Los Angeles etc. Tradiția jungiană din cadrul psihologiei abisale este una deosebit de fertilă. Și mi se pare foarte interesant cât de des se întâlnesc la biserică. Nietzsche spunea că bisericile sunt mormintele lui Dumnezeu. Uneori intri într-o biserică mică sau într-o catedrală imensă și spațiul e gol și chiar se simte ca un mormânt al lui Dumnezeu. Cu toate că e un loc sacru, încărcat de o numinozitate care la un moment dat era un numitor comun al întregii societăți, dar care acum nu mai este tocmai la fel. Spre confuzia sociologilor, Statele Unite sunt în anumite privințe o țară foarte religioasă, pe când Europa, și mai cu seamă în Vest, oamenii au o atitudine mult mai rezervată. Asta se întâmplă din mai multe motive, acolo separarea dintre Biserică și stat a avut loc mult mai târziu, iar în Statele Unite vorbim de un alt tip de relație dintre cele două.
 
 

Darurile lui Jung

Prin menținerea tensiunii contrariilor, Jung aduce din călătoria sa mai multe daruri. Primul este înțelegerea faptului că viața umană este o călătorie spirituală a transformării. Într-un sens, el înțelege că e un proces de inițiere și recunoaște importanța procesului de maturizare, importanța confruntării cu moartea, a procesului de moarte-renaștere din orice formă de viață. Iar faptul că readuce în domeniul psihologiei noțiunea de suflet și spirit reprezintă o sinteză între Iluminism și Romantism. Vorbim tot de un proces interior, de o mișcare intrapsihică, însă Jung redă psihicului dimensiunea mitică și restabilește ideea de psihic înțeles ca suflet, noțiune care în traducerile englezești din Freud fusese echivalată cu termenul de “minte”. Este o diferență importantă. Probabil că mulți dintre voi ați citit eseul lui Bruno Bettelheim, în care vorbește despre cum Freud a fost de-romantizat în traducerile englezești, referindu-se mai cu seamă la încercarea lui Ernest Jones și James Strachey de a-i da lui Freud o coloratură cât mai științifică și de a reduce pe cât posibil dimensiunea romantică a scrierilor sale. Să nu uităm că Freud a fost inspirat de Goethe să devină om de știință. Traducătorii englezi au înțeles să traducă drept “minte” ceea ce putea fi tradus drept “suflet”, iar acest lucru e adevărat și pentru alte cuvinte, de pildă “cathexis”. Intenția era să dea scrierilor lui Freud o calitate mai obiectivă.

Următorul dar important cu care se întoarce Jung din călătoria sa, după revoluția de perspectivă asupra vieții umane menționată mai sus, este înțelegerea că psihicul uman individual este inclus în și profund întrețesut cu un psihic colectiv, că viața și călătoria individului este cuprinsă într-o viață și o călătorie spirituală colectivă. Sufletul și viața colectivului nu sunt ceva separat de noi, ci cumva există înlăuntrul fiecăruia dintre noi. Distilarea tuturor evenimentelor dinaintea noastră se regăsește în noi, în adâncul sufletului nostru. Acesta este inconștientul colectiv. Faptul că viața individuală este văzută ca o călătorie deja îi dă un sens, pentru că astfel viața devine o poveste, un mit. Și pentru că psihicul individual este văzut ca fiind profund interconectat cu adâncurile psihicului colectiv, următoarea mișcare a lui Jung este să afirme că și acest psihic colectiv se află într-o călătorie, aceasta nefiind alta decât istoria. Așa cum spunea un prieten de-al meu, Gordon Tapper, acum mulți ani, “pentru o civilizație, istoria este marele inconștient”. Istoricul și Bibliotecarul Congresului (Librarian of Congress) în perioada 1975-1987, Daniel Boorstin, spunea: “Dacă încercăm să ne construim un viitor fără să ne cunoaștem istoria e ca și cum am planta flori tăiate”. Jungienii înțeleg foarte bine această idee, pentru că ei știu că fiecare dintre noi ar trebui să își re-înrădăcineze psihicul individual în solul și adâncurile psihicului arhetipal. Însă Jung nu vede istoria la fel ca orice alt istoric convențional, ca Boorstin de pildă. El o vede ca o dramă psihospirituală, ca o dramă mitică ce se joacă prin noi. La asta se referă citatul său despre kairos.

[…o stare de distrugere și reînnoire universală care și-a pus amprenta pe epoca noastră. Această dispoziție se face simțită peste tot, politic, social și filosofic. Trăim în ceea ce grecii au numit kairos – momentul potrivit – pentru o „metamorfozare a zeilor”, a principiilor și simbolurilor fundamentale. Această particularitate a timpului nostru, care cu siguranță nu este alegerea noastră conștientă, este expresia omului inconștient din noi care se schimbă.]

Ne aflăm într-un moment de schimbare a zeilor, a principiilor și simbolurilor fundamentale. Iar această schimbare nu depinde doar de felul în care psihicul modern răspunde acestei provocări. Jung mai adaugă un sens aici: fiecare individ poate schimba echilibrul situației și face loc schimbării. Fiecare individ poate să zguduie echilibrul întregului. Iar această idee ne este confirmată de teoria haosului, unde știm că în perioadele de mare dezechilibru sistemic, așa cum este și cea în care ne aflăm, un număr foarte mic de oameni, organisme sau celule, pot face o diferență colosală, în ciuda numărului lor, tocmai datorită acestei stări de dezechilibru. Cred că Jung a înțeles această calitate a istoriei mai ales în ultimii zece ani ai vieții sale, lucru care iese la iveală de exemplu în “Răspuns lui Iov”.

Eseul dă impresia unei foarte puternice nuvele polițiste, a unei drame psihospirituale care ne dezvăluie povestea spirituală, istorică a umanității, ce se întâmplă în spatele culiselor și care este miza. Jung parcurge întregul drum de la Geneză la Apocalipsă, care pentru el lua o formă concretă la acea vreme ca o posibilitate a unui holocaust nuclear. Sigur că și în prezent, pericolul nuclear încă există, dar nu este la fel de intens având în vedere că Războiul Rece s-a încheiat. Totuși, să nu uităm că situația de la Fukushima afectează cu fiecare zi ecologia și viitorul planetei. Desigur, Jung n-avea de unde să știe în anii 1950 că o criză ecologică va lua o formă atât de acută ca acum. Însă raportându-se la situația din timpul său, Jung practic spune că Apocalipsa, potențialul apocaliptic, este înaintea ochilor noștri. Din punctul său de vedere, răspunsul dat lui Iov, încercarea de a răspunde efortului lui Dumnezeu de a deveni conștient de propria umbră prin evoluția morală a omului, urma să se împlinească în relația dintre bărbat și femeie, dintre solar și lunar. Practic, răspunsul dat lui Iov se rezumă la Fecioara Maria și la Sophia. Sunt sigur că majoritatea ați citit acest eseu, dar pentru cei care nu l-ați citit, aici puteți remarca înțelegerea jungiană a dramei istorice și a felului în care se desfășoară aceasta în vremea noastră. Practic, Jung prezice mișcarea feministă cu doisprezece ani înainte ca Betty Friedan să publice “The Feminine Mistique”, iar concluziile din eseul său se manifestă astăzi în foarte multe feluri.

Următorul dar pe care l-a făcut Jung umanității este unul pe care îl consider deosebit de important pentru subiectul nostru de astăzi, sincronicitatea. Mă refer aici la modul în care el își reface legătura cu lumea copilăriei sale. Jung spune că a crescut în “Elveția medievală”, într-o parte încă “medievală” a Europei. Copilăria lui s-a desfășurat într-o zonă rurală, iar el a fost fiul unui pastor care locuia într-o casă foarte mică, la marginea unui râu, lângă o cascadă. Jung trăia într-un loc în care se întâmplau foarte multe fenomene sincronistice. De exemplu, când un om murea se oprea ceasul sau păsări apăreau ori dispăreau în același moment în care aveau loc evenimente importante. Acest univers al semnelor și al coincidențelor semnificative, în care animalele, vremea, apa, aerul și cerurile respirau toate laolaltă într-un mod plin de sens, Jung a reușit să acceseze lumea însuflețită a premodernilor. Făcând asta, el a reușit să extindă granițele psihicului, de la craniul intrasubiectiv al sinelui modern cartezian la întreaga natură. Așa cum spunea Robert Aziz, asta a redefinit condiția religioasă a omului modern. Cercul sacru al experienței și ritualurilor religioase ale omului modern a depășit limitele interiorului psihicului uman, pentru că Jung afirmă că esența experienței religioase este confruntarea lăuntrică directă cu psihicul arhetipal și cu numinosul, de vreme ce stelele au căzut și de vreme ce structurile tradiționale ale religiilor, precum slujbele sau împărtășania, nu mai aveau aceeași numinozitate pentru omul modern. De aceea, Jung consideră că trebuie să căutăm această numinozitate în interior.

Jung a recunoscut fenomenul sincronicității prin experiențe repetate ale acestui fenomen și și-a dat seama că întreaga natură, întregul cosmos, sunt cercul sacru în care este redefinită condiția religioasă a ființei umane și calea spirituală a procesului de individuare este sprijinită de întreaga natură. Scarabeul auriu a intrat pe geam exact când pacienta lui Jung, o remarcabilă minte carteziană, își depăna povestea, și i-a transformat viziunea despre lume. Știm că de fiecare dată când Jung îi interpreta visele sau simptomele, încercând să găsească un sens mai profund, ea reducea mereu explicațiile lui la ceva pur rațional. Femeia avea o pasiune pentru reducționismul cartezian și Jung și-a dat seama că nu va ajunge nicăieri cu ea câtă vreme ea va persista în această împotrivire. Așa că a trebuit să se predea, să creadă în posibilitatea că la un moment dat va avea loc ceva spontan și vor putea înainta cu terapia. Iar asta s-a întâmplat în ziua când ea a venit cu un vis impresionant, în care cineva îi oferise o bijuterie foarte valoroasă în formă de scarabeu auriu. Motivul scarabeului auriu l-a impresionat pe Jung, pentru că se corelează foarte limpede cu mitul egiptean al morții și renașterii. Pe măsură ce femeia își povestea visul, se auzea o bătaie continuă în fereastră, care devenise enervantă. Jung s-a dus la geam și a descoperit că era un scarabeu auriu care încerca să intre. L-a luat, i l-a adus și i-a spus: “Iată scarabeul tău auriu”. Întâmplarea a avut un impact foarte șocant asupra ei. Nu e ca și cum cineva a așteptat afară să ajungă ea la visul cu scarabeul ca să bată în geam și să-i dea un surogat de semnificație. Coincidența a fost extrem de semnificativă, reflectând perfect visul pe care l-a avut și anumite aspecte ale situației devenirii sale psihospirituale din acel moment, produsă spontan de sufletul naturii. Brusc, sufletul femeii părea să facă parte din acest suflet al naturii. Jung spune că din acel moment, procesul terapeutic s-a desfășurat foarte bine și a avut rezultate remarcabile. Oamenii care l-au cunoscut îndeaproape pe Jung spuneau că era foarte atent la aceste fenomene. Îl vedeau adesea plimbându-se împreună cu pacienții săi în sera casei lui din Kusnacht de pe malul lacului Zurich. Jung era extrem de atent la momentele când în încăpere creștea nivelul tensiunii emoționale, și se întâmpla atunci ca vântul să bată mai tare și valurile lacului să se audă mai pronunțat izbindu-se de mal. Sau se întâmpla ca brusc să vină ori să plece stoluri de păsări. Altă dată se plimba cu o femeie care îi povestea un vis foarte puternic despre o vulpe argintie, iar la câteva secunde, o vulpe argintie le-a tăiat calea. Nenumăratele experiențe de acest tip pe care le-a avut l-au convis că se întâmplă anumite lucruri care sunt dincolo de puterea explicativă a cauzalității mecaniciste moderne și a lucrat extrem de asiduu ca să ajungă la un concept pentru acest fenomen, pe care l-a numit “sincronicitate”.
 
 

PARTEA a II-a

Ca să rezumăm ce-am discutat aseară și azi-dimineață în câteva propoziții, am putea spune că făurirea sinelui modern, atât de importantă pentru sentimentul nostru de individualitate, ne aduce la conștiința faptului că suntem actori individuali care ne folosim de propriile calități: iscusință, voință, imaginație, pentru a ne modela lumea. Într-un sens, acest proces de făurire a sinelui modern s-a bazat pe o diferențiere radicală a conștiinței individuale față de ceea ce acum numim anima mundi, sufletul lumii. Ca să folosim o expresie în stilul lui Thomas Berry sau Teilhard de Chardin, în această diferențiere, trecem de la o stare de a fi subiecți într-o comuniune de subiecți la faptul de a exista ca subiect într-o lume de obiecte. Această dezvrăjire a lumii produce sentimentul de izolare, alienare, obiectivizare a lumii, și are consecințe ecologice. Așa cum spune Gregory Batheson, “Dacă crezi că ești singura sursă de gândire și inteligență din întreaga natură, atunci restul lumii este ceva lipsit de gândire și nedemn de un tratament moral și, prin urmare, devine un obiect numai bun de exploatat”. Sau, cum a spus cu o altă expresie unică, “Dacă asta e viziunea ta despre natură și te bazezi pe faptul că ai o tehnologie puternică, atunci șansele tale de supraviețuire sunt aceleași ca ale unui bulgăre de zăpadă în iad”.

Remarcați că postmodernismul se desfășoară pe toate nivelele. Ecologia profundă detronează hybris-ul dominației antropocentrice a comunității planetei, feminismul detronează patriarhia, multiculturalismul postcolonial detronează eurocentrismul. Iar Jung a contribuit în felul său la împlinirea fiecăreia dintre aceste trei direcții. Ecologiștii din ziua de azi fac nenumărate referințe la Jung, pentru că el avea un simț profund al profunzimilor și valorii spirituale ale naturii. Jung avea o atitudine cu totul reverențioasă față de munți, pădure și față de lacul lângă care locuia. Desigur, viziunea sa asupra sincronicității este profund interconectată cu acest sentiment. De asemenea, să nu uităm cât de puternic a sprijinit dimensiunea femininului. Nu e o întâmplare faptul că a fost înconjurat mai mult de femei decât de bărbați. Iar aceste femei au găsit un sprijin puternic în ideile psihologice ale lui Jung, chiar dacă erau atrase în egală măsură de carisma lui. Cred că, mai presus de orice, Jung a avut un destin legat profund de reconectarea acestor femei cu adâncurile lor. Lucru care este valabil și în legătura sa cu evreii, ceea ce mi se pare interesant, având în vedere latura problematică a antisemitismului și exagerările comentatorilor cu privire la implicarea sa în nazism. Dacă ați citit eseul său din 1936 despre Wotan și despre starea de posesie care cuprinsese Germania nazistă, pe cale să devină o bestie sălbatică ce urma să facă ravagii. Aparent, lucrurile erau absolut normale, soarele era pe cer, dar Jung a observat că o furtună urma să zguduie continentul. Presupusa lui latură antisemită este scoasă în evidență prin conflictele sale cu Freud și prin ideea sa că există un psihic evreu, un psihic european sau arian, cu calități distincte unul de celălalt. Pe de-o parte, asta pare o idee antisemită, mai ales dacă ținem cont de antisemitismul larg răspândit în Europa la acea vreme.

Dar acum, când am depășit trauma acelei perioade, putem vedea că există un psihic cultural, există complexe culturale, așa cum afirmă Tom Singer și alți membri ai comunității jungiene. Există într-adevăr, diferite nivele ale mythos-ului psihic, cu calități specifice. Putem vorbi de un mythos evreu, bolognez, afro-american, african etc. Dacă ieșim din gândirea ierarhică și dacă facem un efort să nu mai proiectăm umbra, remarcăm că structura psihică individuală este în centrul mai multor cercuri concentrice, domeniul familial, ancestral, etnic, cultural, istoric, filogenetic, karmic. Fiecare dintre noi este influențat de mai multe tipuri de influențe inconștiente. Stanislav Grof explorează în detaliu aceste domenii. O carte bună de introducere în opera sa este “Psihologia viitorului“, publicată de SUNY Press. De asemenea, Christopher Bache a scris o carte foarte bună, “Dark Night, Early Dawn”, în care discută despre felul cum fiecare dintre noi și procesul nostru individual de moarte-renaștere poartă în sine psihicul colectiv, iar acesta se revarsă prin noi și își desfășoară prin fiecare dintre noi, ca prin niște vase individuale, propriul său proces de moarte-renaștere, manifestând marele proces de transformare prin care trece întreaga comunitate a Pământului. Și această carte e publicată de SUNY Press.

În legătură cu făurirea sinelui modern, Hillman spunea că sursa situației catastrofice din ziua de azi este diferențierea dincolo de anima mundi și, ca atare, suprimarea sufletului lumii. Sincronicitatea, un fenomen care apare din senin, sugerează că psihicul nu este un fenomen strict uman. Mă refer la psihic în sens jungian, nu în sensul lui Freud, ca întoarcere a sentimentelor reprimate. Combinând metaforele celor doi, la Freud psihicul este icebergul unde sub nivelul apei se află cazanul în care clocotesc instinctele. Așa cum știm, Freud a descoperit inconștientul, însă acest concept apăruse de mai înainte. Desigur, Freud l-a sistematizat și a construit o teorie coerentă în jurul acestuia, una deosebit de eficientă pentru perioada sfârșitului de secol XIX. Campbell spunea că Freud pescuia stând pe o balenă, dar Jung a înțeles că balena însăși este inconștientul colectiv, psihicul arhetipal. La Jung, conceptul este lărgit de la un simplu depozit de traume și emoții reprimate, devenind o sursă de înțelepciune, cu un telos (scop), cu sensuri profunde adunate în sute și mii de ani de experiență și evoluție. De asemenea, Jung a înțeles că inconștientul colectiv cuprinde imagini arhetipale care evoluează, care lucrează la nivelul psihicului și că există o mișcare regulativă, compensatorie, către integrare. Jung avea încredere că inconștientul fiecăruia are un soi de vindecător interior și că rolul terapeutului nu este de a fi un mecanic îmbrăcat în halat alb care le știe pe toate și care repară chirurgical defecțiunile psihice, ci mai degrabă un rol de moașă, care facilitează un proces natural. O perspectivă similară are și Stanislav Grof. Acest proces natural trebuie sprijinit cu iscusință, dar nu poate fi controlat, iar deznodământul său nu este unul previzibil, pentru că fiecare dintre noi are propria sa călătorie unică a transformării și fiecare trebuie să găsească răspunsul în interior. Iar un terapeut sau un analist bun este sensibil la această inteligență auto-regulativă, la acest proces de vindecare care înaintează după propriile legi. În acest proces, recunoașterea fenomenelor sincronistice pare să aibă un rol foarte important. De ce? Nu doar pentru că ne ajută la scară colectivă, catapultându-ne dincolo de universul absurd, lipsit de sens, al omului postmodern, al firului de praf care strigă “Sunt important!”, deși știe că într-un astfel de univers individualitatea sa nu are nici un sens. Ci, de asemenea, pentru că experiența sincronicităților declanșează automat un proces de vindecare, pentru că brusc ne dăm seama că există un sens, un tipar, o ordine mai bogată decât ce putem produce individual din propria conștiință. Conștientizăm că suntem incluși într-o țesătură mult mai cuprinzătoare de semnificații, care vorbesc și acționează prin noi, și poate chiar au nevoie ca noi să fim participanți activi, angajați, conștienți în această mare dramă.

Jung a introdus termenul de sincronicitate pentru a descrie situația când două sau mai multe evenimente independente, fără nicio legătură cauzală evidentă, formează un tipar semnificativ. Fenomenul uimește atât de puternic persoana care îl experimentează, încât îi pare incredibil să fie produs numai printr-o simplă coincidență. Evenimentele dau o impresie specifică, aceea că au fost precis orchestrate, aranjate, adesea cu nuanțe extraordinare, pe care numai persoana care le trăiește le poate remarca. Cu greu putem explica altora de ce, atunci când trăim o sincronicitate, avem impresia că evenimentele respective au fost orchestrate de o mână invizibilă, pentru că ceilalți nu au cum să perceapă detaliile profund personale care se manifestă, nivelele de sens și implicațiile întrețesute în ocurența sincronistică. Apropo de artă, cred că Milan Kundera spunea că romancierii sunt adesea criticați pentru vina de a introduce coincidențe majore în firul narativ al cărților lor, însă de fapt aceștia nu fac decât să descrie precis viața. Oamenii cu o orientare exclusiv științifică, dezvrăjită, blochează această realitate existențială umană.

Cercetările lui Jung pe marginea acestui fenomen au jucat un rol central pentru evoluția gândirii lui, influențându-i și practica de terapeut, însă în egală măsură i-au influențat modul în care își trăia viața de zi cu zi. O să vă dau un exemplu imediat. În ceea ce privește felul în care înțelegem religia și condiția religioasă a omului modern, aș vrea să vă trimit la opera lui Robert Aziz, un cercetător jungian din Canada, care, în cartea sa, “CG Jung’s Psychology of Religion and Synchronicity”, susține că teoria sincronicității are cea mai mare însemnătate pentru teoria sa psihologică luată ca întreg, și, în special, pentru componenta de psihologia religiei din gândirea jungiană. Jung extinde cadrul și depășește tendința religiilor contemporane de a-și păstra sensibilitatea specific religioasă într-un univers dezvrăjit, în care transcendentul nu mai plutește atât de aproape de noi cum o făcea în perioada medievală. Sincronicitatea ajută sensibilitatea religioasă modernă să se reinterpreteze și o deschide către faptul că este inclusă într-un univers mult mai plin de sens decât am crezut până acum. Ca urmare, asta contribuie la transformarea aspirației religioase de a funcționa ca un efort eroic, curajos, într-un univers gol într-o situare asumată în devenirea universului. Asta ne ajută să depășim subiectivizarea religiei, tendința de a vedea religia ca un efort al unui subiect izolat într-un cosmos obiectiv, absolut indiferent față de condiția noastră religioasă. Aceasta e o schimbare importantă.

Însă, mai mult decât atât, conceptul de sincronicitate le-a dat de gândit deopotrivă și oamenilor de știință. Jung și-a dezvoltat conceptul de sincronicitate în relație strânsă cu mai multe domenii. La început, în anii 1930, a fost influențat de parapsihologie, prin opera americanului J.B. Rhine. Dar dincolo de asta, a discutat foarte intens și cu oameni de știință. Jung menționează discuțiile sale despre acest fenomen cu Einstein, care a fost în Zurich în anii 1911-1912. De la Einstein, Jung a înțeles că ar putea fi vorba de un fel de relativizare a spațiului și timpului. Însă mai presus de orice, în ceea ce privește influențele științifice, trebuie să menționăm aventurile sale pe tărâmul fizicii cuantice. Prietenia sa cu fizicianul Wolfgang Pauli l-a încurajat să-și facă publice ideile, după ani întregi de conversații în anii 1940 și 1950. Și ca să înțelegem raportul oamenilor de știință contemporani cu sincronicitatea, cred că un exemplu care iese în evidență este Victor Mansfield, fizician și profesor la universitatea Colgate din Cornell. A decedat cu puțin timp în urmă. El a scris o carte intitulată “Synchronicity, Science, and Soulmaking”, în care spune: “Am observat prea multe sincronicități în viața mea și în viața altora ca să le pot ignora. Însă aceste experiențe surprinzător de comune ridică unele probleme psihologice și filosofice de-a dreptul colosale concepției noastre despre lume. Pentru mine ca fizician, sincronicitățile sunt experiențe deosebit de tulburătoare, pentru că m-am format în cultura materialismului științific.”

Am discutat influența asupra religiei și științei, acum să trecem la psihologie. Într-un interviu o emisiune olandeză de televiziune din anii 1990, Marie Louise von Franz scoate în evidență următorul aspect. “Munca ce ne rămâne pentru viitor este să elaborăm conceptul de sincronicitate. Nu știu care vor fi oamenii care se vor ocupa de asta. Ei trebuie să existe, însă nu știu unde sunt acum”. După cum știți, ea a fost o persoană foarte intuitivă, și aici arată că a înțeles foarte bine de ce s-a concentrat atât de mult Jung pe subiectul sincronicității în ultimii săi ani de viață. Miza era foarte importantă – viziunea generală despre lume [concepția noastră despre lume].
 
 

Diferite tipuri de sincronicități

Sincronicitățile pot îmbrăca forme diferite și pot surveni cu diferite grade de intensitate. Mulți oameni au parte de sincronicități minore, mici coincidențe care par semnificative, care îi fac să ridice din sprânceană pentru o clipă, dar care sunt reduse imediat înapoi la stadiul de simple coincidențe. Asta se întâmplă mai ales dacă omul respectiv este un sceptic radical, care consideră că nu există vreun alt sens în afară de cel pe care îl dăm noi ca indivizi lucrurilor. Acest om nu le va ține minte, le va uita destul de repede. Dar există de asemenea unele sincronicități care vin cu o semnificație atât de puternică, încât au calitatea de a cataliza o transformare a viziunii despre lume, de a transforma cu totul perspectiva metafizică a persoanei. Exemplul discutat mai sus, cu scarabeul auriu, este sugestiv pentru această categorie de ocurențe. Adesea, oamenii nu vor să discute aceste sincronicități extrem de puternice din mai multe motive. Pe de-o parte, sunt foarte prețioase pentru cel care le experimentează. Pe de altă parte, există pericolul de a fi foarte ușor ridiculizat de ceilalți, pentru că adesea nu prea poți să exprimi exact de ce fenomenul respectiv este semnificativ. Sigur că cineva poate răspunde foarte ușor că înțelege de ce ți s-a părut semnificativă întâmplarea, pentru că ai nevoie de acea semnificație. Poate ești într-o stare distrasă și ai tendința să te agăți de orice, să transformi ceva banal într-un mare eveniment. Totuși, uneori se întâmplă ca sincronicitățile să vină cu o extraordinară putere, iar unul dintre motivele pentru care se întâmplă acest lucru este că brusc, chemat sau nechemat, numinosul apare. Ele tind să consteleze, în momente majore de cumpănă (threshold moments), crize psihologice sau spirituale, experiențe de moarte sau naștere. Crizele psiho-spirituale sunt în sine “morți” și “nașteri”, experiențe de cumpănă. Știți că expresia de mai sus, “chemat sau nechemat …” este pe frontspiciul casei lui Jung. Dacă vizitați mormântul lui Jung, care nu este foarte departe de Kusnacht, veți găsi și acolo expresia latină: “Vocatus atque nonvocatus, Deus aderit”. Chemat sau nechemat, Zeul va veni. “Deus” poate fi tradus în mai multe feluri, fie ca “zeu”, “zeul” sau “Dumnezeu”. Este un termen antic, cu origini grecești, dar care ne-a parvenit prin intermediul latinei. Se pare că, la origini, avea legătură cu oracolul din Delphi, dar ulterior, a căpătat o altă conotație. Erasmus este cel care a recuperat acest termen. Desigur, acum cuvântul poate fi văzut și în context creștin. Să ținem cont, de asemenea, că Jung era și păgân și creștin și putea să aibă în vedere ambele sensuri. Prin faptul că a păstrat expresia în latină, a menținut o anumită ambiguitate. Așadar, “chemat sau nechemat, Dumnezeu sau zeul, va veni sau poate veni sau este prezent”. Noțiunea lui Jung despre Dumnezeu poate fi rezumată în câteva cuvinte: “ceea ce te duce în sus, când tu plănuiai să mergi în altă parte”. Pentru el, Divinitatea nu este doar o simplă sursă de consolare, ci în egală măsură ceva care zădărnicește planurile ego-ului, este simptomul căruia suntem forțați să-I acordăm atenție. Și, așa cum spune Hillman, “rana este ochiul sufletului”.

Astfel, putem spune că există trei feluri de sincronicități: cele triviale, care pot foarte ușor să fie trecute cu vederea și uitate și care nu au un impact profund, apoi cele metafizice, existențial-transformatoare, așa cum este exemplul paradigmatic cu scarabeul, dar în afară de acestea mai există un tip. Despre acest tip de sincronicități Jung nu s-a exprimat public, dar cu siguranță le-a trăit. Și aici mă refer la situația când deja ai pășit din nou într-un univers magic (reenchanted), când începi să ai din nou o relație participativă cu anima mundi. Cumva, în acest moment, toate viziunile despre lume sunt în noi. Navigăm și negociem cu diferite viziuni. Oamenii din ziua de astăzi, din cultura noastră sau din lume în general, se poziționează ferm într-una dintre aceste perspective, dar cred că de fapt toate perspectivele sunt în fiecare dintre noi. Într-un sens, proiectul psihologiei abisale este sinonim cu transformarea postmodernă. Jung capturează experiența creștinului care își pierde credința, în timp ce Tatăl său are o situare opozitivă față de el, apoi experiența numinosului într-un univers dezvrăjit, unde “stelele au căzut”, ceea ce implică o coborâre. Postmodernitatea este o coborâre care de multe ori implică și pierderea lucidității, starea de nebunie, sau sentimentul că ești pe cale să înnebunești, să-ți pierzi sentimentul de certitudine carteziană. Această coborâre este, așadar, una în domeniul multiplicității, al realităților multiple, incertitudinii, indeterminării, coborârea în domeniul umbrei și confruntarea acelor aspecte pe care nu vrem să le vedem la noi înșine. Mă refer la influxul a ceea ce a fost reprimat în Epoca Axială și în modernitate, toate aceste conținuturi ies la suprafață: instinctele, corporalitatea, feminitatea, inconștientul profund, vocea naturii, a Pământului, a celorlalte specii, a popoarelor colonizate, multiculturalismul. Înțelegerea măsurii în care propria subiectivitate ne modelează viziunea despre lume ne face mai nesiguri, mai relativi, dar în același timp deschide calea unei relații dialogice necesare a tuturor acestor aspecte cu întregul. Toate acestea fac parte din coborârea și transformarea postmodernă. Psihologia abisală este localizată în această dimensiune.

Acesta este motivul pentru care psihologia abisală are o poziție atât de unică și un merit atât de profund în a negocia această coborâre transformatoare, această tranziție. Este la fel ca în povestirea lui John Barthes, “Night sea journey”. Soarele trebuie să moară, să coboare. Problema cu progresul modern este că eroul trebuie să facă mereu o ascensiune, trebuie să devină mereu mai mare, mai bun. Economia trebuie să fie mai puternică, vrem mai multă creștere, mai multă dezvoltare, vrem să perfecționăm omul, vrem ca civilizația să progreseze. Modernitatea nu concepe ciclul complet: Soarele nu doar că se ridică, ci mai și coboară, lucrurile sunt cu necesitate astfel. Nietzsche a înțeles foarte bine acest lucru și spune: “Îi conjur pe toți cei care sunt curajoși ca Soarele să se coboare în străfunduri!” Pentru că numai prin această călătorie pe mare, noaptea, prin această coborâre în psihicul profund, în haos, poate Soarele să răsară din nou. În termeni jungieni, principiul solar moare pe tărâmul lunar, pe cerul nopții, pentru a trece prin adâncurile pântecului matern și a se naște din nou. Aici are loc acea coniunctio oppositorum, iar posibilitatea noului răsărit este fructul aceste uniuni.

Întrebare din public: “Vă referiți la fiu (son) sau la soare (sun)?”
Până acum am vorbit despre Soare (sun). Fiii și fiicele se nasc în urma acestei coniunctio dintre Soare și Lună.

Întrebare din public: “Credeți că aici fiul (son) ar putea fi înțeles ca Hristos?”
Absolut. Am putea spune că Hristos este modelul, eroul spiritual paradigmatic al Occidentului, care este dispus să moară pentru a salva Întregul. Acesta este adevăratul eroism, faptul că renunță la propria sa experiență a divinității. “Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”. În acel moment el bea paharul mortalității umane până la fund, și, așa cum spune Jung, acesta este momentul crucial pentru renașterea divinului în om. În acel moment, arhetipul eroului devine arhetipul mamei, solarul devine lunar, dând naștere unei noi umanități și unui nou cosmos.

Evenimentul s-a petrecut într-o cultură patriarhală și s-a întâmplat ca rolul să fie jucat de un bărbat. Am un pulovăr pe care este imprimată scena nașterii lui Iisus, se văd toate detaliile: staulul, păstorii, steaua de la Răsărit și așa mai departe. Dar dintr-o parte se vede scrisă pe un norișor replica cuiva: “E fată!”, ceea ce mi se pare absolut în regulă pentru epoca noastră. Revenind la discuția de aseară, provocarea timpurilor noastre este recunoașterea femininului. Vorbesc foarte general aici, dar mă refer la relația specială a femeilor cu arhetipul lunar, și chiar la nivel biologic. De exemplu, prin calitatea relațională, permeabilitatea corpului lor, capacitatea de a purta și naște copii și instinctul matern, intuiție și chiar prin structura specifică a corpului calos. Femeile au o relație deosebită cu arhetipul lunar. Și putem spune că sarcina lor este integrarea principiului solar, căpătarea autonomiei, dar păstrând totodată prezența lunarului, legătura profundă cu trupul, dimensiunea relațională și așa mai departe, în timp ce sarcina bărbaților este să se reconecteze cu dimensiunea lor lunară, care a fost suprimată de cultura patriarhală a războinicului, ideea că trebuie să îți controlezi emoțiile, să nu te gândești prea mult la ele, să fii un cowboy singuratic care își “ia zborul din cuib” și se depărtează în amurg, insistența asupra călătoriei solare a eroului, dar pierzând legătura cu sentimentele, cu trupul, cu relațiile, cu întregul, cu comunitatea și așa mai departe. Așadar, sarcina principiului solar este să integreze principiul lunar, în timp ce sarcina principiului lunar, a femeilor, este să integreze dimensiunea solară, capacitatea de voință autonomă, autodeterminarea, raționalitatea – toate calitățile asociate în sens jungian ideii de logos. Trebuie să existe această reuniune a calităților polare. Dincolo de interpretările hiper-patriarhale ale mythos-ului creștin, Iisus Hristos manifestă deja foarte profund această coniunctio între solar și lunar. Scena răstignirii poate fi asemuită cu o naștere, marea Mamă universală născând un nou mod de a fi. Toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri. (All of creation groaneth in travail for the birth of this divine being.)

Cred că dominația patriarhală din ultimii 2000 de ani a mitului creștin este compensată în mai multe feluri. În primul rând, în perioada medievală, prin concentrarea asupra figurii Fecioarei Maria, în cadrul liturghiilor europene apare în mod spontan o prezență foarte puternică a marii Zeițe-Mamă. De asemenea, catedrala este o întruchipare a pântecului divin, care poartă umanitatea într-o viitoare naștere. Desigur, Reforma Protestantă, mai cu seamă prin Calvin, elimină importanța Fecioarei Maria, a sfinților, a moaștelor. Reziduurile medievale de univers magic sunt suprimate într-o încercare de a sluji gloriei unui Dumnezeu transcendent. Lumea este desacralizată. Sigur, asta ajută revoluției științifice, prin faptul că deschide o lume obiectivizată. În Răspuns lui Iov, Jung abordează această idee și se întreabă: “Va reuși protestantismul să suporte responsabilitatea, vina de a fi o religie doar pentru bărbați?”. De asemenea, el se bucură că în anii 1950, papa afirmase, printr-o declarație solemnă a Asumptio Mariae, că Fecioara Maria s-a înălțat la cer în trup. În interpretarea lui Jung, asta înseamnă că Maria-Sophia a intrat în camera nupțială celestă împreună cu divinitatea masculină. Pentru el, declarația papală a fost cel mai solemn mod prin care psihicul occidental a reușit să recunoască elevarea incipientă a feminității, a corporalității, a universului material, într-o nuntă sacră. Iar în cazul în care această nuntă sacră nu era lăsată să se desfășoare, Jung credea că scenariul din Apocalipsă nu era departe de realitate. De aceea, pentru Jung, miza era imensă aici.

Între timp, cultura pop a contribuit în felul său la elevarea femininului în mythos-ul creștin, prin popularitatea impresionantă a filmului și cărții Codul lui da Vinci, unde Maria Magdalena devine partenera lui Iisus, și începe o îndepărtare de imaginea bărbatului singur din tradiția biblică.

Intervenție din public: Mi-am organizat aniversarea de șaizeci de ani la Esalen acum cincisprezece ani, ca să mă întorc puțin în anii ’60. Deja e interesantă această potrivire. În orice caz, după cum știți, la Esalen nu sunt becuri, și cerul se vede cât se poate de clar. De ziua mea, mi-am dat seama că, într-adevăr, trăim în Calea Lactee, iar asta e o metaforă dureroasă, fiindcă nu este nimeni care să fie alăptat… Calea Lactee este felul Universului de a ne alăpta, dar vedem cum vacile, cand sunt mulse, gem de durere, femeile care alăptează știu ca e dureros și m-am gandit: ce metaforă, Universul vrea să ne alăpteze și e îndurerat fiindcă noi nu acceptăm….
Foarte frumos. E interesant că ați conștientizat asta la Esalen. Când aveam în jur de douăzeci de ani, la începutul celor zece ani în care am locuit acolo, am fost salvamar (lifeguard). Trebuia să am grijă de cei care veneau să viziteze băile [termale] în miezul nopții. Veneau din Los Angeles, Santa Cruz, în tot felul de stări de conștiință, iar sarcina mea era să am grijă ca noaptea să se desfășoare cât mai pașnic. După ce îmi terminam treaba, obișnuiam să merg faleză. Pe atunci nu erau garduri, și puteam să mă plimb liniștit pe promontoriu. Stăteam acolo ore în șir și priveam cerul cum se scufundă în Pacific, stând pe marginea continentului. Asta era imaginea pe care o priveam în fiecare seară: stelele, planetele, Luna. Având în vedere că în prima parte a vieții mele trăisem numai la oraș, când veneam aici intram într-o stare de pură venerație. În acea perioadă, a început să mă intereseze tradiția esoterică a astrologiei. De asemenea, cineva ne-a arătat mie și lui Stan Grof cum să trasăm o hartă natală și tranzitele. S-ar putea să vă intereseze un tablou extraordinar de Rubens (The origin of the Milky Way), în care Calea Lactee este înfățișată metaforic sub forma laptelui zeiței Juno/Hera, vărsat în ceruri. În orice caz, este o imagine foarte puternică.

Ca să închei o idee de aseară în legătură cu astrologia, una dintre consecințele vindecătoare ale inițierii sau revelației astrologice este faptul că începi să vezi altfel semnificația Pământului. Pe de-o parte, planeta noastră poate fi văzută ca o planetă ca oricare alta, orbitând în jurul unei stele de mărime medie, una dintre miliardele și miliardele de astfel de stele, aflată într-o anumită, galaxie care nu este decât una dintre alte miliarde de galaxii. Vastul cosmos este pur și simplu indiferent față de acest mic fir de praf. Dar pe de altă parte, astrologia deschide perspectiva unei extraordinare orchestrări a mișcărilor planetare cu tiparele arhetipale ale experienței umane, la nivel individual și colectiv. Iar asta sugerează cumva că Universului îi pasă de noi, de acest Pământ. Nu e chiar cum credeau anticii că Pământul este un centru fix, absolut, unic, al cosmosului care orbitează în jurul său. De fapt, Pământul este un centru mișcător cu o semnificație cosmică. Poate că e unul dintre mai multe, dar asta e mai puțin important. Fundamental este că pare că avem de-a face cu un act de iubire din partea Universului. La fel sunt și sincronicitățile puternice, cum era cea cu scarabeul auriu pe care am discutat-o mai sus. Pare că Universul iubește și se îngrijește de câmpul de sensuri și scopuri în care locuim noi, oamenii. Harta natală a fiecăruia este un simbol al acestui act de grijă din partea Universului. Este uimitor. Când eram pe la început și abia începeam să înțelegem importanța astrologiei, Stan Grof și cu mine am studiat sistematic tranzitele astrologice în legătură cu experiențele mistice ale oamenilor, și am fost absolut uimiți de tiparul corelațiilor. Am studiat, de pildă, tranzitele lui Galileo când și-a îndreptat telescopul spre cer, tranzitele lui Jung când a început coborârea în inconștient, descrisă în Cartea Roșie, etc. Ni s-a părut absolut uimitoare precizia corelațiilor arhetipale. E ca o imensă orchestră simfonică, care cântă fie că o asculți sau nu.

Țin minte că eram cu mașina prin Big Sur, și Stan era absolut uimit cum această simfonie sfărâmă pur și simplu capacitatea limitată a raționalității umane de a înțelege (to grok). Universul pare că e pus în mișcare de un soi de inteligență care are deopotrivă capacități estetice, spirituale și morale. Cred că cineva ca Einstein simte că Universul nu se reduce doar la o realitate inconștientă, indiferentă, stupidă. Pentru mulți oameni de știință, Universul este guvernat de un anumit tip de inteligență și pare structurat de un matematician genial. Cred că mulți oameni de știință desfășoară un fel de călătorie pitagoreană. Chiar dacă nu se declară persoane spirituale, aceștia ar admite că sunt conduși sau determinați de numinozitatea unei ordini mai profunde, ordinea matematică. Cu siguranță, acest aspect a fost unul esențial pentru Revoluția Copernicană, pentru Kepler sau Newton, iar descoperirile lor stau sub semnul unei astfel de relații. Însă dovezile pe care le-am adunat împreună cu Stan Grof sugerează că mintea universului nu este ca un fel de creier matematic, ci mai degrabă ca unul shakespearian, ca un suflet shakespearian cu o extraordinară imaginație spirituală, morală și estetică. Ca să putem ajunge la acest nivel, ca să putem pricepe acest tip de imaginație, această magnitudine și putere cosmică, trebuie să ne extindem propria imaginație. În alte epoci, sau poate chiar și în a noastră, această minte s-ar fi numit Dumnezeu. Dar aici mă refer la ceva mult mai misterios, non-literal, multivalent, care se manifestă plural în mai multe religii, în știință, în procesul evolutiv. E mai degrabă ca o mandală a concepțiilor despre lume. Țineți minte ce spunea Jung, că, adesea, în urma unor procese de deconstrucție și haos psihic, la el și la pacienții săi, tindeau să apară spontan imagini mandalice, reprezentări ale cuadraturii cercului și așa mai departe. Jung era foarte atent la mandalele pe care le desena. Mulți oameni, însă, le desenează spontan, după experiențe puternice, transformatoare, de pildă după experiența unei fragmentări a psihicului etc. Cumva, cred că această imagine mandalică sugerează că evoluția viziunilor noastre despre lume, inclusiv perioada actuală postmodernă, poate fi văzută ca o călătorie a arhetipului Sinelui, a acestui arhetip al marii ordini, al marelui tipar, al sensului, al integralității și al telos-ului care dă culoare vieții fiecăruia dintre noi și, după câte se pare, întregului cosmos.
 
 

Sunt sincronicitățile “acauzale”?

Iar asta ne aduce la o problemă pe care îmi propun să o discutăm după pauza de prânz, și anume caracterul de legătură acauzală al sincronicității. Așa cum le înțelegea Jung, sincronicitățile ne dau un imbold către integrare și compensează unilateralitatea conștiinței egoice obișnuite. Astfel, el spunea că există un scop, un telos, și acesta este integrarea. Iar când ți-ai fixat un scop, Aristotel ar spune că este activă aici o “cauză finală”. Așa cum spunea Jung, în fiecare sincronicitate se manifestă tipare arhetipale. Aristotel ar numi aceste tipare arhetipale “cauza formală”. Așadar, sincronicitățile sunt “acauzale” numai dacă le raportăm la criteriul cauzalității liniare, mecanice, moderne. Dar într-o înțelegere mai sofisticată a cauzalității, așa cum vedem la Aristotel, unde avem cauza formală și cauza finală, cauza scopului pentru care ceva a fost creat, iese la iveală faptul că în orice sincronicitate operează un tip mai subtil de cauzalitate, arhetipală sau teleologică. Cred că acest lucru este validat de asemenea de cosmosul astrologic, însă pentru acum ne vom limita la sincronicități per se.
 
 

PARTEA a III-a

Iată care este planul pentru această după-amiază. În continuare îmi propun să facem o clasificare a sincronicităților, să dăm câteva exemple; de asemenea, îmi propun să discutăm latura de umbră a sincronicităților, pentru că întotdeauna va exista o anumită umbră. Cu cât e mai puternică lumina, cu atât mai mare este umbra. Cultura germană, creștinismul, analiza psihologică și sincronicitățile, toate au o potențială umbră. O altă temă pe care îmi propun să o abordez este rolul sincronicităților în context clinic, pentru că printre noi se află și terapeuți sau clienți/pacienți. Iar în partea a doua a după-amiezii, vom aborda tranzitele globale și situația astrologică din prezent. Totodată, în fiecare secțiune vom încerca să ne găsim timp și pentru comentarii și întrebări. Acum, să trecem la treabă.

Fizicianul și filosoful Percy Bridgman spunea cândva că “ceea ce rămâne după ce ai aplicat o teorie proastă sunt coincidențele.” Desigur, pentru cei care studiază sincronicitățile și care le acordă atenție în permanență, rămân foarte multe coincidențe pe dinafară, iar teoria “proastă” care este aplicată asupra lor este aceea a universului mecanicist. În cadrul cosmologiei mecaniciste, suntem văzuți ca existând într-un cosmos aleatoriu, lipsit de sens, iar coincidențele sunt reduse fie la stadiul de simple proiecții, chestiuni aleatorii sau rezultatul unor intrigi umane (plots). Astfel, conceptul de sincronicitate propus de Jung a fost gândit pentru a amenda tocmai această situație datorată unei teorii nepotrivite. Apropo, remarcați că ce spune Bridgman seamănă cu ideile lui Thomas Kuhn: în fiecare epocă, cercetarea științifică se desfășoară într-o anumită paradigmă, într-un gestalt sau un cadru de referință. Prin raportarea la acest cadru de referință capătă sens datele experimentale. Teoriile formează explicații coerente pornind de la o varietate de detalii particulare și date experimentale. Însă, pentru că nici o teorie nu este capabilă să explice în mod satisfăcător complexitatea extraordinară, poate chiar infinită, a realității, automat vor apărea anomalii. Anumite lucruri nu se vor potrivi în teorie. Iar dacă apar destule astfel de anomalii, într-un final devine din ce în ce mai necesară o nouă paradigmă. Cu alte cuvinte, în viziunea lui Thomas Kuhn, acestea precipitează revoluțiile științifice. Iar ceea ce precipitează prin excelență revoluțiile științifice sunt tocmai tiparele care se formează din aceste anomalii care nu se lasă explicate de vechea teorie, tiparele de coincidențe. Pentru vechea teorie, acestea rămân simple coincidențe, dar pentru o teorie mai adecvată, ele nu mai sunt văzute doar ca simple coincidențe, ci ca semne ale unei ordini mai profunde, ale unei structuri mai subtile, care nu putea fi văzută prin “ochiul” paradigmei precedente.

Jung a înțeles că noțiunea de sincronicitate vine împotriva viziunii științifice principale asupra cauzalității. Într-o scrisoare din 1955, trimisă lui R.F.C. Hull, Jung făcea o serie de comentarii pe marginea eseului său despre sincronicitate, și spunea că: “Ideea de sincronicitate nu poate fi acceptată pentru că zguduie certitudinea fundațiilor noastre științifice. De parcă scopul meu n-ar fi tocmai acesta.” Observați cum, în scrisori, Jung pur și simplu se dezlănțuie și spune lucrurilor pe nume (lets the cat out of the bag).

În prezent, observați că subiectul sincronicității a început să capteze opinia publică. De când am început eu să țin ocazional cursuri și prelegeri despre sincronicitate, au fost publicate foarte multe cărți despre sincronicitate, conceptul a pătruns din ce în ce mai mult în cultura populară, există și o piesă rock despre asta, Syncronicity, cântată de Sting și The Police, care l-au citit pe Jung. Astfel devine limpede cum a ajuns sincronicitatea să joace un rol din ce în ce mai important în viața omului postmodern. Trăim într-o epocă în care anima mundi primordială a fost negată, și nu numai. De asemenea, pentru mulți oameni moderni și postmoderni, vechiul legământ al simbolismului și tradițiilor religioase și-a pierdut din puterea de a pune în context și de a da sens vieții. Cred că motivul pentru care oamenii sunt atât de atenți la sincronicități și acceptă existența acestui fenomen este că își pot conduce viața după ele. Într-o lume dezvrăjită, căutarea unui fundament de sens și scop care depășește și totodată configurează subiectivitatea individului devine o prioritate spirituală urgentă. Iar fără înțelegerea faptului că suntem incluși într-o matrice vie de sens, rămânem izolați într-o religiozitate relativizată, ceea ce ne dispune către fundamentalism, rigiditate și opacitate. Poate că asta ne permite să avem un soi de empatie față de mentalitatea fundamentalistă, pentru că numinosul reprezintă cea mai adâncă sete pe care o poate simți un om. Apropo de “sete”, într-o scrisoare celebră adresată lui Bill Wilson, Jung aduce în discuție înființarea Alcoolicilor Anonimi și ideea că în spatele operei sale, în spatele procesului terapeutic se află confruntarea cu numinosul, iar acesta este domeniul în care poate avea loc vindecarea. Așadar, nu e vorba doar de o intervenție psihodinamică abilă – faptul că spui lucrul potrivit la momentul potrivit – ci mai mult, o confruntare cu numinosul, care are un efect vindecător.

Vorbind la modul foarte general, fundamentaliștii înțeleg nevoia extraordinară pentru o dimensiune sacră a vieții umane, iar în lumea modernității, după cum afirmă James Hillman, economia de piață l-a înlocuit, practic, pe Dumnezeu. Economiștii citesc în frunzele de ceai ale profiturilor iar primul lucru pe care îl auzim la știri are legătură cu starea actuală a economiei: cum merge piața bursieră, care sunt ultimele statistici privind locurile de muncă, produsul intern brut și așa mai departe. Este ca o teologie pe care o vedem promovată în fiecare zi. Așa cum spune prietenul meu, Brian Swimme, dacă ne gândim la multitudinea de povești care se spun în jurul focului, sau la poveștile pe care le spunem copiilor noștri, ele exprimă într-o manieră narativă mythos-ul sacru al unui trib. Dar dacă ne uităm cu ce sunt hrăniți astăzi copiii noștri, miile de reclame difuzate la televizor în fiecare zi, și ne gândim la teologia, cosmologia și sistemul de valori care sunt promovate în mod sistematic, nu e de mirare că ne confruntăm cu aceste patologii ale timpului nostru. Așadar, cred că o astfel de lume nu este foarte primitoare pentru mulți căutători spirituali. Dar, revenind la comentariul meu anterior legat de fundamentaliști, aceștia au avut la un moment dat o experiență a sacrului într-o formă sau alta, fie în urma lecturii unei cărți sfinte precum Biblia sau Coranul, sau în urma unui moment profund sau a unor zile petrecute în moschee, în templu sau în biserică. Această experiență este deosebit de prețioasă pentru ei, și ajunge să fie ca un cordon ombilical ce mijlocește legătura cu transcendentul. Pentru ei, acest tip de legătură este singura cale de a ajunge acolo. Iar toate celelalte căi de a ajunge aici, fie căile alternative către numinos, pe care nu le-au experimentat, fie căile care nu au nici o legătură cu numinosul, de pildă consumerismul și cultura celebrităților, fiecare cu propria pseudo-numinozitate, fiecare fetișizare a celebrităților, banilor, bunurilor de consum, devin nule. Toate aceste căi devin amenințări la adresa căii unice, prin urmare sunt demonice, diabolice. Astfel, la extrem, devine atât de preferabil să păstrezi acest cordon ombilical care îți leagă lumea și viața de dimensiunea sacrului, încât ești gata să-ți dai viața pentru asta, și poate chiar să ucizi alți oameni. Sigur, aceasta este o formă extremă de fundamentalism, dar chiar și în formele mai moderate, numitorul comun este că reprezintă o identificare rigidă cu accesul limitat la numinozitate pe care îl poate avea o persoană. Astfel, trebuie să avem o atitudine activ empatică pentru a putea recunoaște motivațiile din spatele acestui comportament și faptul că reflectă ceea ce John Cleese numește un “ego slab”. Acesta iese la iveală prin nevoia de a te identifica în mod rigid cu o idee, dar trădează deopotrivă o intenție nobilă care, din păcate, a fost distorsionată diabolic de frică, de o înțelegere inadecvată a amplorii, măreției și multivalenței dimensiunii sacre, care se manifestă în atât de multe feluri pe atât de multe nivele ale experienței umane.

Așa cum spunea Jeffrey Kripal, postmodernii nu mai cred în nimic, dar cred în sincronicități. Acești postmoderni sofisticați descoperă că, prin coincidențele din viața lor, are loc o revelare neașteptată a tiparelor semnificative. Iar asta le oferă semne aproape imperceptibile, dar evocative că există structuri mai profunde de sens și scop și o ordine mai subtilă a realității decât poate cuprinde filosofia noastră în acest moment. Asta sugerează cadrul de referință mai cuprinzător în care se desfășoară viața. Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care această teorie a fost atât de puternic îmbrățișată în epoca noastră. Nu mă refer doar la artiștii postmoderni, ci și la unii oameni de știință foarte superstițioși. Când o persoană are o rațiune extrem de bine dezvoltată, se întâmplă ca unele dimensiuni să fie subdezvoltate, încărcate cu o potență primitivă și exprimate mai naiv, de pildă o persoană care nu distinge atât de bine sincronicitățile de simplele impresii și așa mai departe. Mai am un exemplu foarte amuzant despre o persoană destul de conștientă, Neils Bohr, dacă nu mă înșel, care pe ușă avea o potcoavă cu susul în jos. Un coleg fizician îl întreabă la ce-i folosește acest obiect, la care el îi răspunde că e un simbol al norocului, un obiect pe care oamenii îl foloseau ca să atragă binecuvântarea divinității într-o încăpere. Colegul îl întreabă: “Nu crezi asta, nu-i așa?”. La care el: “Nu, bineînțeles că nu. Dar mi s-a spus că nu trebuie să crezi în ea ca să fie adevărat.” Funcționează oricum, nu-i așa?

În viața noastră de zi cu zi, se întâmplă să ne confruntăm cu o problemă personală importantă și deodată, o carte cade de pe raft sau cineva ne-o oferă în dar, sau deschidem o carte și dăm direct la pagina care abordează problema pe care o avem în acel moment. Ce se întâmplă aici? Pură coincidență sau ceva mai profund? Desigur, mai există un fenomen ce pare că se întâmplă extrem de des: te gândești la o persoană și chiar în acel moment sună telefonul sau primești un e-mail. Jung ar considera aceste întâmplări drept sincronicități și cred că, în eforturile sale de a pune la cale o reformă sistematică a noțiunii moderne de cauzalitate, el a strâns laolaltă toate explicațiile cauzale convenționale (newtoniană, carteziană, cauzalitatea liniară) și le-a pus într-o categorie, iar apoi tot ce a rămas pe dinafară (telepatia, precogniția, fenomenul cuantic de entanglement, telekinezia și sincronicitățile de tipul scarabeului auriu) a format o altă categorie, dimensiunea acauzală. Îi plăcea, cumva, să aibă mereu perechi de lucruri, câte două elemente. Reflecțiile și analizele recente pe tema sincronicității le-au impus anumitor cercetători unele distincții. De exemplu, Victor Mansfield și alții au sugerat că ar trebui să păstrăm fenomenele paranormale sau parapsihologice, cum sunt cele studiate de Joseph Rhine, într-o categorie separată. Însă era evident că tipul de coincidențe mai personale, cele care par să reflecte în lumea exterioară un eveniment interior, au un impact psihospiritual mai ridicat în viața noastră, așa cum credea și Jung, pentru care erau cea mai importantă categorie. Pe acestea, Mansfield și alții le-au numit propriu-zis sincronicități. Pentru fenomene precum telepatia sau precogniția ar putea exista alte explicații.

În primul rând, precogniția te scoate din conceptul de sincronicitate. Nu e ceva ce are loc în același moment de timp sau la un moment foarte apropiat, ci este o viziune asupra unui eveniment ce va avea loc departe în viitor, poate peste zece-douăzeci de ani. Unde să mai fie vorba de sincronicitate aici? Jung a propus o explicație destul de chinuită în care afirmă că și acest fenomen ar putea fi inclus în categoria sincronicităților, dar nu este nici pe departe o explicație convingătoare.

În continuare, cred că în cazurile în care ne gândim la o persoană și brusc primim un mesaj sau un apel tocmai de la acea persoană ar putea fi vorba de sincronicitate, în sensul de coincidență semnificativă, dar pe de altă parte, o altă posibilitate ar fi că trăim într-un câmp psihic, comun, intersubiectiv, și, chiar dacă acum nu pot vedea că o persoană aflată la mare distanță se gândește să mă sune, eu receptez cumva acest semnal. Nu prin sincronicitate, ci pur și simplu printr-o legătură cu psihicul colectiv, sau, în acest caz, printr-un câmp relațional format între două persoane, cu o legătură intimă mult mai profundă. Așadar, observăm legături subtile care nu țin de sincronicitate. Același lucru este valabil pentru telekinezie sau precogniție.

Intrebare din public: Nu sunt acestea [telekinezia, precogniția] același lucru [ca sincronicitatea] dar la un nivel mai subtil?
În multe cazuri de fenomene parapsihologice, de pildă a vedea spirite sau fantome, fenomenul poltergeist și așa mai departe, ar putea fi vorba de sincronicitate , dar mai probabil este că vedem ceva dintr-o altă dimensiune. În cazul telepatiei, unde văd, experimentez, gândesc sau percep imaginea interioară din mintea altcuiva pe loc, într-un anumit moment din timp, probabil că e vorba despre ce spuneam mai sus, și anume o “setare” mult mai subtilă a aparatului perceptiv uman, așa cum orbii văd o mulțime de lucruri pe care cei văzători nu le pot percepe, ca un fel de compensare pentru un alt defect fizic. Suntem acordați în nenumărate feluri la realitatea din jurul nostru, așa cum și animalele percep semnalele unui cutremur pe cale să se întâmple. Vorbim aici de sincronicitate sau de o formă de sensibilitate sau para-percepție? Astfel, nu cred că ar trebui să le grupăm laolaltă cu sincronicitățile. Sigur, e necesar să vorbim despre astfel de fenomene, pentru a ne extinde înțelegerea capacităților perceptive ale oamenilor, animalelor și plantelor, și a cuprinde mai bine ce înseamnă a gândi sau a percepe.

Același lucru este valabil în cazul precogniției, capacitatea de a vedea un eveniment înainte să se întâmple. Astfel de fenomene redefinesc ideea de subiect. Pe de altă parte, sincronicitățile de tipul scarabeului auriu ne redefinesc ideea de natură, de cosmos, nu doar înțelegerea subiectului uman. Aparent, ceva dinafara subiectivității mele se joacă cu mine sau îmi transmite semne și așa mai departe. Cumva, fenomenele parapsihologice reprezintă și ele o provocare la adresa concepției moderne științifice despre lume, o asemenea provocare încât oamenii de știință nici nu le consideră un subiect demn de a fi cercetat. Practic, datele sunt suprimate: pur și simplu, nu există. Rupert Sheldrake și-a descris experiența de a lua parte la dezbateri televizate cu oameni de știință proeminenți despre cazuri de acest fel, de exemplu câinii care simt când se întoarce stăpânul acasă, chiar și atunci când asta se întâmplă în momente neașteptate. Imediat ce stăpânul intenționează să plece de la birou sau din locul în care se află, câinele se ridică și se duce la fereastră. Cei care au făcut acest experiment au pus camere prin casă și au reușit să observe acest fenomen, pentru care efectiv nu există nici o explicație, în afară de existența unei percepții care se desfășoară într-o dimensiune subtilă. În orice caz, chiar dacă acest tip de cazuri reprezintă într-adevăr o provocare la adresa înțelegerii convenționale, tot ce ar trebui să facem ca să încadrăm aceste fenomene în concepția noastră despre lume ar fi să acceptăm că ființele vii au anumite capacități de a percepe semnale pe care nu le cunoșteam până acum, ținând cont doar de cele cinci simțuri. Așadar, avem o provocare, dar nu este una care să zguduie din temelii întreaga cosmologie. Pe de altă parte, înțelese în cel mai strict sens, sincronicitățile ne modifică întreaga cosmologie, pentru că ne sugerează că Universul nu este cu totul indiferent față de conștiința umană, ci, de fapt, întreaga creație este însuflețită, vie: o matrice vie de sens și scop.

Din punctul meu de vedere, Jung a pus acest accent pe dimensiunea paranormală pentru că, la acea vreme, apăruseră o mulțime de dovezi statistice în sprijinul acesteia. În anii ’30, J.B. Rhine desfășurase o serie de studii asupra fenomenelor paranormale la Universitatea Duke, cu rezultate statistice surprinzătoare. Astfel, Jung a considerat că, de vreme ce există un teren științific ferm, subiectul trebuia abordat. Mai apoi, Jung a studiat fizica cuantică împreună cu Wolfgang Pauli. Cred că el s-a folosit de fenomenele parapsihologice și de fenomenele cuantice pentru a-și consolida încrederea de sine și pentru a-și întemeia argumentele din marele său eseu despre sincronicitate pe știință, care, după cum știm, în cultura noastră are un avantaj din punctul de vedere al forței intelectuale. Dar făcând asta, el a redus importanța sincronicităților care erau atât de relevante în viața sa și a pacienților săi (așa cum este, de pildă, exemplul cu scarabeul auriu), în cele două lucrări despre sincronicitate pe care le-a făcut publice, atât în eseul mai scurt prezentat la Eranos, dar mai cu seamă în monografia de proporții mai extinse, “Sincronicitatea. Un principiu de legătură acauzal”. Astfel, aceste sincronicități sunt văzute ca transformatoare, semnificative la nivel personal și psihologic, dar cred că aici el încearcă să le încadreze într-un tablou mult mai științific, pentru a-și putea situa conceptul la limita discursului intelectual modern. Însă, cred că această mișcare a venit cu un preț de plătit. Vă recomand să citiți cartea lui Robert Aziz, pentru că explorează tema foarte bine.

Vă propun un exemplu pe care îl consider un clasic. Jung nu avea cum să îl cunoască, pentru că întâmplarea a avut loc recent, dar e ceva ce cu siguranță Jung ar fi considerat o veritabilă sincronicitate. Este un extras din Freya Matthews, o cercetătoare din Australia, în care descrie un eveniment care a marcat-o foarte puternic.

“Protagonistul acestei povești este o plantă din genul Solandra, care creștea în curtea din spate a casei mele. O plantă de o extraordinară vitalitate, cu un aspect amintind de picturile impresioniste ale lui Henri Rousseau și frunze imense, strălucitoare. Am plantat-o eu însămi, și a trebuit să o salvez de mai multe ori, relocând-o în diferite locuri din grădină. În cele din urmă, i-am găsit un loc potrivit pe lângă gardul din partea laterală, unde s-a dezvoltat cât se poate de exuberant. Aveam o puternică afecțiune și preocupare față de această plantă. Zi după zi am privit-o cum crește, și am ajuns să-i înțeleg bine obiceiurile. Manifesta o bucurie de-a trăi absolut contagioasă, și în fiecare zi, ieșind afară, îmi făcea starea mai bună și pasul mai ușor. A crescut bucuroasă în acest loc pe care i-l alesesem, iar după câțiva ani a acoperit gardul. Dar într-o zi, vecinul nostru, care detestă orice fel de eflorescență, ne-a anunțat că urma să toarne o placă de beton pe partea sa de gard. Asta însemna că urma să taie până în inima sistemului rădăcinilor solandrei, adică urma o moarte certă și imediată pentru planta mea. Nu aveam ce să fac. Mi-am jelit prietena plantă. Am stat cu ea, am petrecut timp împreună. În dimineața execuției am ieșit pe verandă să îmi iau ultimul rămas-bun – dar am descoperit că într-un loc planta înflorise. Era o floare extraordinară, o uriașă floare-trompetă de culoare galbenă! Nu mai înflorise niciodată până atunci, iar eu nici măcar nu știam că solandrele înfloresc. Aceste plante sunt destul de rare în grădinile atât de sudice (din Australia). Dar iată, în fața mea se afla acest minunat cântec de lebădă sub forma unei flori. Am fost profund emoționată, și chiar dacă planta a fost într-adevăr ucisă în acea zi, am simțit că mi-a dăruit o parte din ea – ceva prețios. Cu greu m-ar fi putut emoționa atât de tare o reacție umană.”

Un om de știință convențional, de orientare mecanicistă, ar cataloga această întâmplare ca o pură coincidență. Pe de altă parte, dacă ne uităm la eseul lui Jung, cred că el ar considera evenimentul o sincronicitate, una semnificativă. Chiar dacă Freya Matthews nu discută acest exemplu într-o cheie jungiană, sunt de acord cu ea că nu e vorba doar de o “simplă” coincidență, dar nici doar de o coincidență “semnificativă”. De fapt, așa cum susține ea, aici avem o întâlnire autentică dintre o ființă umană și o plantă. Este o manieră de a interacționa cu anima mundi, cu Pământul însuflețit.

Întrebare din public: Nu s-ar încadra în al treilea tip de sincronicitate? Mai devreme vorbeați despre această clasificare.
Ei bine, am putea să considerăm acest exemplu ca o sincronicitate din stadiul al treilea, despre care voi discuta mai în detaliu în continuare. E vorba de participarea la (attending to) tiparul sincronistic al vieții, care se desfășoară tot timpul. Am putea să o vedem astfel, dar sugestia mea e următoarea: dacă ați ști că o persoană cunoscută va muri într-o anumită zi, și ați merge la acea persoană să vă luați rămas-bun, iar persoana respectivă v-ar oferi un cadou chiar înainte să moară, nu ați numi asta o sincronicitate, nu-i așa? Tocmai acest lucru îl afirmă Freya Matthews despre această plantă. Pentru ea, planta era o ființă vie, însuflețită, care putea comunica și transmite semnale în replică la afecțiunea și devotamentul evident pe care femeia le-a nutrit pentru ea în tot acest timp. În acest sens, n-ar fi vorba neapărat de o sincronicitate, ci de o întâlnire autentică (genuine encounter), așa cum ar fi și o întâlnire cu o altă ființă umană.

Revenind acum la distincția dintre cele trei tipuri de sincronicități, primul tip cuprindea acele coincidențe ocazionale, izolate, adesea triviale, minore, iluzorii, ambigue, care pe de-o parte par semnificative, dar care, pe de altă parte, nu te uimește din cale afară. O mentalitate sceptică le-ar clasa imediat drept niște simple coincidențe, poate interesante sau chiar bizare, dar le-ar uita imediat. Apoi, aveam cel de-al doilea tip, care cuprinde coincidențe într-adevăr puternice, cu o calitate metafizic-transformatoare, care te fac să vezi lumea cu alți ochi, care îți transformă concepția despre lume. Dar mai există și cel de-al treilea tip, și aș vrea să insist puțin aici, pentru că e limpede că Jung își orienta viața, zi după zi, după aceste sincronicități. În acest caz, vorbim despre o atenție, o sensibilitate față de prezența constantă a tiparului semnificativ, dar care nu te uimește prea tare, nu îți transformă viziunea despre lume, ci este mai degrabă ca o reflecție continuă a sensului, dinspre întreg către parte, dinspre mediu, natură, cosmos, către conștiința mea individuală, pentru ca eu să mă orientez mai bine după întreg, și nu doar să privesc lucrurile prin filtrul limitat al conștiinței mele, care va eclipsa mereu întregul. Astfel, Jung considera că aceste sincronicități se aseamănă foarte mult cu visele, în sensul că sunt mesaje din inconștient și, ca atare, ele semnalează într-o manieră compensatorie ceea ce trecem cu vederea la nivel conștient, uneori cu consecințe dezastruoase. Sunt anumite cazuri de coincidențe sau anumite vise cu un conținut care anunță o potențială catastrofă. De pildă, un exemplu pe care îl dă Jung este visul unei persoane în care aceasta merge la schi. El a avertizat-o că nu ar fi recomandat să facă asta în realitate, pentru că visul semnala un soi de inflație periculoasă. Iar apoi, acest lucru s-a adeverit: pe pârtie a avut loc un accident.

În continuare, permiteți-mi să vă ofer un exemplu legat de cum aplica sincronicitatea Jung în viața sa de zi cu zi. Am discutat deja cum se manifestau sincronicitățile în terapie, felul în care Jung lua aminte la agitația valurilor sau a vântului pe măsură ce tensiunea din încăpere atingea cote din ce în ce mai mari. Însă există un caz interesant, peste care am dat când mă aflam în Elveția, într-o bibliotecă a Insitutului Jung din Zurich. Cred că încercam să găsesc data, ora și locul nașterii lui Toni Wolff. În orice caz, în această bibliotecă am găsit o cărticică, intitulată “Remembrances of C.G. Jung, Emma Jung and Toni Wolff”. Volumul a fost editat de Joseph Henderson și publicat de Institutul Jung din San Francisco, ceea ce e amuzant, pentru că [deși locuiesc în San Francisco] a trebuit să călătoresc tocmai până în Elveția ca să o găsesc. În această carte se găsește o povestioară foarte interesantă, relatată de Heinrich Fierz, un analist care îl cunoștea pe Jung. El descrie cum în anii 1950 a venit în vizită la Jung, ca să îl cunoască personal și să discute dacă o anumită carte scrisă de un cercetător decedat recent ar trebui publicată. Cei de la editura care urma să publice cartea îl rugaseră pe Fierz să meargă la Jung ca să-i ceară “binecuvântarea” pentru publicare. Întâlnirea era stabilită la ora 5. Fierz bate la ușă, faimoasa ușă deasupra căreia se află citatul “Chemat sau nechemat, Zeul va veni”, Jung îl primește înăuntru și începe discuția. După câteva minute de conversație, Jung îi spune că nu crede că publicarea manuscrisului ar fi o idee bună. Apoi, pe măsură ce discuția avansează, Jung devine din ce în ce mai tăios în replicile sale. Într-un final, Jung se uită la ceas. Fierz crede că întâlnirea lor a ajuns la final și că în curând va trebui să plece. Dar în loc de asta, pe fața lui Jung apare o expresie încurcată, și îi spune: “Ce ciudat. Cât arată ceasul tău?”. Heinrich răspunde: “5:35”. Apoi Jung întreabă: “Și la ce oră a început întâlnirea noastră?”. “La ora 5, așa cum am hotărât de comun acord”, răspunde Fierz. “Cât de ciudat. Ceasul meu arată ora 5:05. Ceasul tău arată ora corectă, al meu nu. Haide să începem discuția din nou.” Conversația începe din nou, iar Jung îl aude pe oaspetele său cu “alte urechi”, și hotărăște că manuscrisul ar trebui publicat. Apoi, cartea a fost publicată, și a avut un succes remarcabil: s-au vândut toate exemplarele.

V-am spus această poveste din mai multe motive. În primul rând, această întâmplare nu i-a transformat lui Jung în niciun fel viziunea despre lume, dar el a acordat o atenție deosebită coincidenței. A observat că ceasul i-a stat și, în același timp, privind acest fapt cu alți ochi, și-a dat seama că și mintea “i-a stat”. Ca și cum gândirea sa ar fi suferit un blocaj exact în momentul când i s-a oprit ceasul. Această atenție și sensibilitate față de sincronicități necesită un “ochi arhetipal” bine format, ca să folosesc un termen de-al lui James Hillman. [Vedem aici că] Jung e capabil să citească tiparele simbolice la fel de ușor cum alții citesc ziarul. Înțelege imediat că ceva nu e în regulă, observând defecțiunea ceasului și corelând acest fapt cu starea minții sale. De asemenea, este semnificativ faptul că cei doi discutau despre manuscrisul unui om decedat, iar asta se corelează cu arhetipul senex prin simbolistica ceasului – Chronos. Așadar, arhetipul și-a făcut simțită prezența. Însă ochiul arhetipal nu se rezumă la atât, este necesară în egală măsură o deschidere, o disponibilitate nu doar de a “citi” simbolurile, ci de a recunoaște deopotrivă simbolicul în lumea exterioară. În acest caz, e vorba de un ceas. În alte cazuri, am văzut că simbolul se ascunde într-o insectă, într-o pasăre, într-o vulpe, în mișcarea planetelor, în Soare și în Lună și așa mai departe.

Jung are o viziune despre lume deja transformată, deci poate recunoaște sensul din lumea exterioară la fel cum poate recunoaște sensul interior. Natura manifestă acest sens, dar în egală măsură sensul poate ieși la iveală într-un telefon mobil, în ceas, în mediul înconjurător, în obiectele neînsuflețite și așa mai departe. Cum este posibilă această capacitate? Jung este ca un șaman, sau ca un înțelept I Ching, el trăiește într-un câmp de semnificație. El poate recunoaște sensurile care se manifestă în întreg acest câmp, nu doar în interiorul său. Însă mai există un motiv pentru care am adus în discuție acest exemplu. Observați cum Jung folosește coincidența sau sincronicitatea pentru a se îndrepta, pentru a-și corecta atitudinea conștientă unilaterală.

Întrebare din public: Îi acordă o anumită importanță, nu-i așa?
Corect. O altă persoană, cu o viziune convențională despre lume, s-ar rezuma la observația că ceasul s-a stricat, fără să meargă mai departe. Pe de altă parte, Jung nu doar că vede sensul, ci folosește acest sens ca o compensație față de ceea ce în cele din urmă i se revelează a fi un hybris, o inflație a atitudinii sale. Indiferent ce am crede legat de defectele prea umane ale lui Jung, pe care de altfel le împărtășim cu toții într-o formă sau alta, și care adesea capătă proporții extraordinare în cazul ființelor umane extraordinare, Jung avea un ochi format în legătură cu propria sa umbră. El chiar se străduia să-și integreze umbra. În acest exemplu, observăm cum la vârsta de optzeci de ani – când multă lume consideră că nu mai există loc de îmbunătățire personală – el încă are o atitudine alertă. Această atitudine este foarte diferită de acea atitudine care apare de multe ori în cazul unor adepți New Age, unde există o anumită inflație a fenomenelor sincronistice, și unde coincidențele sunt văzute ca un motiv de a-și da importanță, de a crede că Universul se concentrează pe persoana lor. Jung ar considera această perspectivă una pre-copernicană, în care coincidențele sunt văzute în raport cu ego-ul, și nu cu Sinele. Așa cum afirmă el, adesea, interpretarea corectă a sincronicităților reprezintă o înfrângere pentru ego, dar un triumf pentru Sine. Pentru că Sinele reprezintă Întregul și propune de fiecare dată o perspectivă mai largă. Sincronicitatea, asemeni visului, ne aduce mai aproape de integrare, ceea ce adesea coincide cu o minimizare sau – ca în acest caz – cu o corectare a egoului. Este o modalitate prin care numinosul, chemat sau nechemat, te încremenește pe loc. În ultimul rând, un alt motiv pentru care v-am prezentat acest exemplu este că reprezintă tocmai tipul de sincronicitate pe care nu l-a discutat în textul său. Jung nu a menționat nimic legat de felul cum folosea aceste sincronicități în fiecare zi. Încercând să formuleze conceptul într-o manieră mai formală, Jung a considerat sincronicitățile drept fenomene sporadice, rare, care transformă așteptările obișnuite, când de fapt, pentru el, sincronicitățile reprezentau “obișnuitul”. Iar asta nu diferă cu nimic față de perspectiva primitivă. Așa cum spuneam mai sus, cei care trăiesc într-o cultură primitivă nu au nevoie de un cuvânt pentru sincronicitate, pentru că totul este deja saturat de sens. Mișcarea păsărilor, animalelor, a vântului nu este întâmplătoare, pentru că totul respiră laolaltă. Shakespeare încă trăia într-un univers sincronistic. Observăm acest lucru foarte limpede citind piese precum Julius Caesar, Idele lui Marte, unde apare foarte des motivul semnelor divine. Dacă mă gândesc puțin, cred că Shakespeare preia aceste motive de la Plutarh. Citim, de pildă, în Viețile lui Plutarh, despre Julius Caesar, iar similaritățile sunt remarcabile. Aceste personaje recunosc tiparele, acordă o atenție deosebită păsărilor, frunzelor de ceai, planetelor, câinilor care latră aparent fără motiv și așa mai departe.

În acest caz, am subliniat ideea că sincronicitățile pot avea o calitate compensatoare din punct de vedere psihologic și, astfel, produc o anumită corecție a conștiinței. Această idee coincide într-un sens cu o anumită perspectivă a vieții ca școală cosmică. Învățăm tot timpul, viața înseamnă să învățăm mereu mai mult: viața ca pregătire, ca îndreptare personală. Dar viața poate fi văzută de asemenea ca o operă de artă, ca atare, situată în afara “sălii de clasă”. Din punctul meu de vedere, sincronicitățile pot fi văzute și astfel. Atunci când adoptăm o viziune despre lume, un stil de a trăi în care acordăm atenție tiparelor vieții, dincolo de explicațiile științifice convenționale, pătrundem într-un cosmos esențialmente estetic. Ajungem într-o stare de încântare, de bucurie, care cred că este însăși bucuria și desfătarea gratuită a cosmosului, care ni se oferă atât de minunat prin aceste tipare. Nu cred că totul se reduce la faptul că universul ne comunică nouă un mesaj, ci mai degrabă ne transmite că Întregul este însuflețit, sensibil și saturat de semnificație. Poate că universul nu ne transmite neapărat un mesaj, ci se bucură pur și simplu ca un artist de opera sa, exercitându-și acest talent creator. De aceea, putem folosi sincronicitățile pentru a dobândi anumite capacități în viață, pentru a deveni mai înțelepti din punct de vedere psihologic, pentru a ne corecta unilateralitatea conștiinței, pentru a ne aprofunda orientarea spirituală, a dobândi un simț al Întregului și a naviga mai bine pe valurile vieții. Cu siguranță, oamenii folosesc adesea tranzitele astrologice în acest fel, pentru a naviga printre evenimentele unei zile cu o înțelegere mai profundă a “furtunilor” ce se pot isca.

Însă, pe de altă parte, sincronicitățile pot fi o formă continuă de apreciere estetică – și poate, chiar, spiritual-estetică – a frumuseții vieții văzute ca operă de artă. Arhetipul trickster-ului este mereu prezent în cazul acestor sincronicități, dacă ne gândim cum se ivesc ele, parcă din neant. Tricksterul adoră să ne joace tot felul de feste. O să vă prezint câteva exemple de coincidențe poate triviale, dar totuși uimitoare în felul lor. Într-o zi, mă întorceam cu Stan Grof de la un curs pe care îl predasem împreună la CIIS, pe tema sintezei dintre psihologia transpersonală și astrologia arhetipală. În San Francisco există niște dealuri foarte abrupte, și cum mergeam cu mașina prin aceste zone, m-am gândit la filmele și serialele de televiziune produse aici, în care apar tot felul de curse de mașini și urmăriri în viteză. Și pe măsură ce înaintam pe una dintre aceste străzi (cred că era strada Laguna sau o altă stradă care ducea în nord, în zona Golfului, unde Stan și cu mine locuim și astăzi) [2013], pe măsură ce coboram acest deal abrupt, i-am spus lui Stan: “Știi, am senzația că multe dintre filmele și emisiunile filmate aici, care se concentrează pe scene cu urmăriri în viteză, s-au inspirat din pelicula The French Connection. Mi se pare că în anii 60-70 filmul a produs aceste scene de-a dreptul paradigmatice și a setat standardul pentru ce avea să vină, a declanșat un tipar.” N-au trecut nici treizeci de secunde, ne-am oprit la un stop, și în urma noastră a venit un autobuz cu o reclamă imensă, “Uitați-vă la The French Connection!”. Ne-am uitat uimiți la autobuz și am rămas fără cuvinte. Ce poți să mai spui în astfel de situații? A fost o bucurie spontană; la asta mă refeream prin prezența arhetipului tricksterului.

Din public: “Ca și cum universul ar fi confirmat gândul pe care l-ați avut.”
Da, într-adevăr filmul The French Connection a început totul, nu-i așa? Nu știu sigur dacă semnul sau reclama de pe autobuz se referea neapărat la film. Am fost atât de uimit, încât nu m-am uitat cu atenție, și autobuzul a trecut. Nu știu dacă tocmai apăruse DVD-ul sau dacă era un fel de publicitate pentru o vacanță în Franța.

Altă dată, eram în mașină cu fiica mea, și ne îndreptam către podul Golden Gate. Îi povesteam o situație de pe vremea când eram la liceu; îi spuneam despre o femeie, care în cercul meu de prieteni era poreclită Mrs. Robinson, după personajul cu același nume din The Graduate. Fix în momentul când îi povesteam asta fiicei mele, la radio intră piesa lui Simon și Garfunkel, “Here’s to you, Mrs. Robinson”. Exact atunci.

Nu cred că aici universul încerca să-mi transmită vreun mesaj important. Mai degrabă, aceste cazuri sunt explicate prin bucuria universului de a se angrena în aceste tipare, de a fi martor la propria sa frumusețe. Așadar, pe de-o parte, universul ne dezvăluie structura arhetipală a vieții noastre prin mișcarea planetelor, dar poate să facă și astfel de mici “gesturi”. Într-un fel, e o referință la ideea biblică cum că nicio frunză nu cade fără știrea lui Dumnezeu. Ce vreau să spun e că sincronicitățile nu se reduc întru totul la ideea de învățare perpetuă, sau la compensarea sau corectarea unilateralității conștiinței noastre, ci au și o anumită dimensiune de joc. De asemenea, calitatea evazivă, inefabilă a unor sincronicități ne trimite tot la ideea de joc, la arhetipul tricksterului.

În ceea ce privește sincronicitățile cu adevărat puternice, am spus deja că ele au loc în momente de mare trecere, în momente limită (thresholds): crize, nașteri și morți. Adesea, oamenii au anumite povești legate de propria naștere cărora le acordă o importanță specială. Uneori, acestea sunt numite “mituri ale nașterii”, nu neapărat în sensul de ficțiune, ci în sensul că au semnificație numinoasă. De exemplu, tatăl meu mi-a povestit un astfel de eveniment de la nașterea mea, în Geneva. Încă nu mă născusem și ieșise în oraș să mănânce. Și mi-a spus că tocmai în momentul când mă nășteam, la 12:30, se afla pe malul lacului, și un minunat curcubeu apăruse peste apă. Când eram copil, mi se părea ceva foarte important, dar, desigur, încă nu înțelegeam așa ca acum. După mulți ani, citind în volumul din operele complete ale lui Jung unde apare și textul despre sincronicitate, am descoperit o scrisoare datată 21 februarie 1950 – ziua în care m-am născut – scrisă în Elveția, în Zurich. Eu m-am născut în Geneva. Scrisoarea era adresată lui Marcus Fierz, om de știință, fratele lui Heinrich Fierz, despre care am discutat mai sus. Jung începe prin a-și cere iertare că i-a răspuns atât de târziu, motivul fiind că în ultima vreme se concentrase atât de tare pe astrologie și sincronicitate, încât n-a mai avut timp de scrisori. Iar în continuare îi cere lui Fierz să îl ajute să înțeleagă statistic experimentul său astrologic, despre care discută în finalul eseului despre sincronicitate. Așadar, chiar în momentul când mă nășteam, Jung scria despre această perioadă din viața sa în care fusese extrem de concentrat, până la obsesie, asupra sincronicităților și astrologiei. E o coincidență semnificativă; semnificativă în mod special pentru mine, având în vedere interesul pe care-l am de multă vreme față de Jung, față de sincronicități și astrologie. Însă, din nou, cred că face parte din acea structurare estetică despre care vorbeam mai sus.

Vă mai povestesc un exemplu de acest fel, de data asta asociat cu un deces. Cred că, de multe ori, în preajma unui deces pot apărea mai multe feluri de sincronicități, cum e cazul când se oprește un ceas, sau multe păsări negre se așează pe acoperișul casei unui om care a murit sau care urmează să moară, genul de exemple pe care Jung le oferă în operele sale. Acestea reprezintă o anumită formă. Vă amintiți că Jung vorbea despre oamenii cumva medievali din satul elvețian în care și-a trăit copilăria, extrem de atenți la astfel de fenomene, pe care le vedeau ca un simplu fapt al vieții: dimensiunea stranie a lumii (the uncanny), care a existat și există dintotdeauna. Însă exemplul din viața mea are o calitate diferită. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Charles Harvey, mai mulți ani președinte al Asociației Astrologilor Britanici, un om minunat, a decedat în ziua când am împlinit 50 de ani, în Anglia. Bineînțeles, înmormântarea a avut loc în Anglia, dar pentru că rudele soției lui locuiesc în California, ea a organizat o ceremonie în Bay Area, la care am participat împreună cu alți șapte-opt membri ai familiei. Planul era să găsim un loc în parcul Presidio, situat lângă podul Golden Gate, și să organizăm acolo un ritual restrâns, tăcut, de comemorare pentru Charles. Dar când am ajuns acolo, într-o după-amiază de duminică, ne-am dat seama că nu era locul potrivit pentru așa ceva pentru că în parc era un fel de eveniment culinar, foarte multă vânzoleală. Ce era de făcut? Mi-am amintit că în această zonă, lângă cimitir, se afla o capelă. Nu fusesem niciodată acolo, dar știam sigur de existența ei. Așa că ne-am dus acolo, și spre norocul nostru, tocmai se terminase o slujbă, iar ușa încă era deschisă. Am pășit înăuntru, pastorul ne-a întâmpinat și l-am întrebat dacă putem să facem acolo o mică ceremonie de comemorare pentru prietenul nostru Charles Harvey, care tocmai murise. Pastorul a fost de acord, așa că am mers în partea dreaptă a altarului și ne-am așezat în bănci, apoi fiecare s-a ridicat și a rostit câteva cuvinte. Sora soției lui Charles a fost a doua persoană care a vorbit, dar n-a apucat să rostească trei propoziții că, deodată, a făcut niște ochi foarte mari, și abia mai putea vorbi, parcă ar fi văzut o fantomă. Așa că ne-am întors cu toții și ne-am uitat în direcția unde privea ea, puțin deasupra față de unde ne aflam noi, iar acolo, pe perete, am văzut mai multe plăcuțe aurii, iar pe plăcuța de lângă noi scria “Locotenent Colonel Charles Harvey. 1844-1888”. Nu îmi amintesc exact anii, dar era cu siguranță din secolul XIX. Pur și simplu ni s-a ridicat părul pe mâini de uimire. Nu plănuisem să mergem acolo și cu siguranță nu știam de existența acestui Charles Harvey. Nici numele nu era unul foarte comun, un “John Smith” sau așa ceva, deci a fost uimitor. Din punctul meu de vedere, de multe ori astfel de fenomene reprezintă un mod prin care universul și persoana decedată își semnalează prezența printre cei dragi. Bănuiesc că mulți dintre voi ați avut experiențe de acest fel, când v-au murit oameni dragi și în zilele următoare le-ați simțit cumva prezența, într-un fel care n-ar putea fi nicicum “dovedit”, ci printr-un fel de semnal, de coincidență, care, pentru cei care au urechi de auzit, e îndeajuns de limpede.

Cred că a sosit momentul pentru o pauză de zece-cincisprezece minute. Voi semna cărțile pe care v-am promis că le semnez, și apoi vom trece la partea astrologică a discuției noastre.
 
 

PARTEA a IV-a

În continuare, îmi propun să abordez o problemă foarte importantă, și anume latura de umbră a sincronicității. Există trei forme de experiențe sincronistice care pot fi incluse în categoria umbrei. Să începem cu prima.

Într-un articol din revista New York Times, publicat acum câțiva ani, se vorbește despre coincidențe. Concluzia acestui articol e că acestea pot fi abordate în două feluri. În primul rând, ele pot fi recunoscute drept ceea ce sunt, adică simple coincidențe, pe care tindem să le supraevaluăm din naivitate și incompetență statistică. A doua abordare este interpretarea acestora ca expresie a unui complot, pus pe seama unor entități precum CIA, NSA sau a dușmanilor din satul alăturat, care conspiră pentru a da impresia unei semnificații. Sunt conștient că în cazul NSA, ar putea fi o afirmație destul de precisă și nu doar paranoia, [dacă ținem cont de dezvăluirile lui Snowden], dar ideea articolului e că aceste fenomene se rezumă doar la cele două posibilități. Desigur, posibilitatea sincronicității este lăsată pe dinafară. Și este evident, pentru că atunci când trăim într-un univers dezvrăjit, acestea sunt într-adevăr singurele posibilități: fie e vorba de o coincidență aleatorie, fie de un complot. În măsura în care consideri că nu sunt întru totul aleatorii, singura posibilitate e să crezi că ești victima unui complot.

Jung a abordat această problemă, mai cu seamă printr-o interpretare a viziunii paranoicului. Aici el a observat două lucruri. În primul rând, această perspectivă tinde să fie dominată de o patologie morbidă, are un caracter negativ și implică o potențială anihilare a sinelui, de regulă în spatele acestei anihilări fiind percepute anumite figuri umane. Coincidențele devin opera unor dușmani ascunși. La polul opus s-ar afla concepția că o cauzalitate arhetipală sau arhetipul Sinelui, al Întregului, “determină” sincronicitățile. Astfel, din punctul de vedere al lui Jung, în acest caz coincidența este orientată către ego, și are un caracter ofensiv. Iar asta e limpede că e o consecință a unui complex. În al doilea rând, sincronicitățile pot fi interpretate prin filtrul unei inflații narcisice, pe care am adus-o în discuție și mai sus. E vorba de sentimentul că sincronicitățile există, prin excelență, ca să-mi arate mie cât de important sunt eu, centrul focalizării cosmosului: “lumea se învârte în jurul meu”. Așa cum a afirmat Jung, aceasta e un fel de interpretare pre-copernicană, unde centrul universului este văzut ca fiind Pământul (egoul), și nu Soarele (înțeles ca Sine).

Cum ne putem păzi de astfel de tendințe? În ambele cazuri, înțelegerea de sine este fundamentală. Paranoicului îi este blocată această înțelegere pentru că se află într-o stare ofensivă, în care totul este perceput ca ostil, de regulă din cauza unei traume. Fiind posedat de complexul său, el tinde să vadă lumea din jur ca ostilă. Pe de altă parte, trăind constant cu această stare, el ajunge să consteleze în realitate din ce în ce mai multă ostilitate, iar complexul său devine o profeție auto-realizatoare. Stan Grof mi-a spus despre un proiect de cercetare desfășurat acum mai mulți ani, într-o clinică psihiatrică din Cehoslovacia. La intrarea în clinică, persoanele care au participat la proiect au completat un chestionar în care le erau evaluate percepțiile față de reacțiile celorlalți și perspectiva pe care o aveau asupra mediului înconjurător, repetând testul după șase săptămâni. Cei care nu sufereau de paranoia au avut o perspectivă relativ neutră față de ceilalți, iar aceștia i-au văzut pe nou-veniții din această categorie la fel. Dar în cazul paranoicilor, aceștia i-au perceput pe ceilalți ca având o anumită ostilitate față de ei, chiar dacă, la venire, ceilalți îi vedeau dintr-o perspectivă neutră. Șase săptămâni mai târziu, s-a dovedit că testele non-paranoicilor nu prezentau diferențe statistice notabile, pe când cei paranoici au continuat să perceapă o ostilitate din partea celorlalți, iar aceștia au ajuns să îi considere ostili pe cei paranoici. În esență, asta înseamnă că paranoicii și-au confirmat convingerile inițiale, însă au făcut asta prin anumite acțiuni subtile sau mai puțin subtile care au stârnit în ceilalți această percepție. Așadar, într-un sens, ajungem să aducem în realitate universul pe care ni-l imaginăm. De aceea este atât de importantă înțelegerea psihologică – cea mai dificilă provocare a lui Jung pentru sinele modern –, pentru că lipsa conștiinței de sine determină un mod de viață ce stă sub semnul complexului, ceea ce determină extrem de eficient apariția acelei lumi din partea căreia ne așteptăm la ostilitate. Desigur, aceste așteptări sunt inconștiente, însă inconștientul este proiectat asupra lumii și se întoarce asupra noastră.

Mai există și o a treia formă de umbră a sincronicității, pe care o voi numi tricksterul negativ. O femeie care a participat la un curs de-al meu mi-a scris la un moment dat în legătură cu un caz de sincronicitate, care aparent nu e vindecătoare, ci poate fi explicată mai bine prin faptul de a fi în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, un moment în care evenimentul are în general un deznodământ nefericit și totul pare că se pune împotriva ta. Ce se întâmplă aici? Avem o coincidență de evenimente, care converg cu o precizie stranie către consecințe negative. Din punctul meu de vedere, acestea sunt sincronicități autentice; ele reflectă prezența acestui trickster negativ și se manifestă pe mai multe nivele. Pe de-o parte, ni se prezintă ca accidente stranii, nefericite, ale sorții, de parcă am fi victimele unui manipulator malefic al evenimentelor. Însă, pe de altă parte, și mai cu seamă pe termen lung, chiar și acestea pot să contribuie la ceva mult mai benign, mai profund – la o mișcare către integrare. Ele pot precipita o aprofundare, o extindere a conștiinței. De exemplu, în contextul lui Stan Grof – procesul de moarte-renaștere și experiențele perinatale – pe măsură ce o persoană se apropie de experiența morții egoului, aflându-se în stadiul nopții întunecate a sufletului sau în alte momente cheie (thresholds) ale transformării spirituale, acea persoană pare să atragă ca un magnet o convergență uluitoare de evenimente și circumstanțe dificile, ostile, umilitoare, dăunătoare, unele amenințând chiar viața. Și chiar dacă la început acea persoană se simte ca o victimă neajutorată în mâinile unor forțe ostile, aceste experiențe pot fi văzute ca exteriorizări ale procesului spiritual de proporții prin care trece ea. Ideal, acest proces este pe cât posibil parcurs în interior, dar în măsura în care o persoană își suprimă experiența de moarte din interior, procesul va fi exteriorizat. În orice formă s-ar desfășura, moartea egoului este absolut neplăcută. În cele din urmă, reprezintă experiența de care ne temem cel mai mult, e de nesuportat, absolut groaznică, am face orice ca să ieșim din ea.

Astfel, ajungem să nu mai trecem prin acest proces în interior, pentru că îl suprimăm, iar apoi, așa cum spune Jung, ceea ce nu ajunge la conștiința noastră, ceea ce rămâne inconștient, se întoarce asupra noastră din exterior, ca soartă. Pe scurt, atunci când nu angrenăm acest proces în interior, el se va actualiza în evenimente exterioare. Astfel, putem spune că această convergență de evenimente sincronistice negative se suprapune cu un proces psihospiritual. De exemplu, în secvența perinatală, organismul matern – vreme de nouă luni perceput ca un domeniu atemporal care ne hrănește și ne protejează, ca un temei al ființei noastre, ca sprijin emoțional și biologic – acum ne expulzează din pântec, contractându-se cu o forță uimitoare. Iar atunci când retrăim această experiență, de pildă într-o stare modificată de conștiință, putem avea experiențe foarte vii ale evenimentului nașterii, sau versiuni arhetipale ale acestuia – confruntări cu Kali sau cu Marea Zeiță Mamă, în general experiențe foarte înfricoșătoare. Dacă nu reușim să parcurgem acest proces în interior, dar am activat deja acea parte din inconștient, viața ne va constrânge să îl parcurgem în exterior, și vom atrage tot felul de experiențe negative; de exemplu: un șef îngrozitor de represiv și nedrept sau sentimentul că relația de iubire ne sufocă. Simptomatologia perinatală va fi trăită în mediul înconjurător, în relații, la job, și așa mai departe.

Asta ne face să vedem că sincronicitățile sunt asemeni viselor sau stărilor neobișnuite de conștiință sau viziunilor, o irumpere din inconștient în conștiință. În toate aceste trei forme de fenomene sincronistice pe care le-am inclus în categoria umbrei, cu cât depunem eforturi mai consistente în direcția înțelegerii de sine, a atenției față de sine și a discernământului psihologic, cu atât mai repede putem dobândi capacitatea de a vedea experiențele, evenimentele și persoanele exterioare așa cum sunt și ne putem elibera de imaginile distorsionate ale inconștientului. Adesea, când o persoană ajunge într-un stadiu foarte intens al procesului perinatal, evenimentele exterioare pot apărea deodată foarte diferite. Brusc, relația constrângătoare, despre care vorbeam mai sus, nu mai este atât de claustrofobică. De ce? Pentru că a avut loc o transformare interioară, și putem vedea lumea exterioară cu alți ochi; sau, desigur, suntem dintr-o dată capabili să ieșim din relația respectivă, conștientizând că de fapt suntem liberi în loc de sentimentul sunt prins aici și nu pot scăpa.

Atunci când Stan Grof trecea prin ultimele sale experiențe perinatale, în 1967, voia să viziteze America, dar comuniștii din Cehoslovacia îi refuzaseră cererea pentru viză. Dar, brusc, în dimineața de după sesiunea finală din această secvență – o experiență foarte puternică de renaștere, în care era ținut în brațe de însuși Dumnezeu – a găsit viza de ieșire în căsuța poștală și a putut pleca în America. E ca și cum situația fără ieșire în care comuniștii îi țineau captivă posibilitatea de a pleca și însăși viața lui s-ar fi risipit, pentru că interiorul și exteriorul sunt parte din același gestalt.

Trecând peste categoria acestor tipuri de sincronicitate negativă și axându-ne acum pe interpretarea sincronicităților, cred că cel mai important lucru care poate fi spus este că sincronicitatea reprezintă o invitație la reflecție într-un câmp de semnificații posibile. De cele mai multe ori, ele nu ne transmit un mesaj fățiș, chiar dacă uneori se întâmplă asta și e foarte evident. Însă cred că cel mai adesea ele cheamă la reflecție. Uneori, tricksterul se joacă cu noi – “Autostrada e pentru jucători” (Highway’s for gamblers). Trebuie să avem o înțelegere de sine foarte bine-definită. Această calitate e absolut necesară pentru că, de pildă, dacă nu suntem conștienți de o năzuință interioară către un sens mai puternic decât poartă în realitate evenimentul interior, vom proiecta acest sens dorit asupra evenimentului. Aceasta este inflația narcisică despre care discutam mai sus. Hillman interpretează această tendință ca o “cădere în arhetipul Sinelui”, o stare în care suntem posedați de Sine, ca atunci când cineva vede semnificații în orice lucru minuscul. “O, Doamne, numărul acela de înmatriculare îmi transmite că trebuie să merg la această școală și nu la cealaltă.” Sau, un alt exemplu, o persoană care ia LSD și deodată “firul de praf cosmic” întins pe covor începe să îi descopere sensuri profunde în cele mai triviale lucruri. Nu spun că această semnificație profundă n-ar exista în psihicul acelei persoane, însă o capacitate de a recunoaște în mod corespunzător sincronicitățile necesită un dialog constant între înțelegerea de sine și înțelegerea celuilalt. Așadar, ceea ce vreau să spun e că trebuie să avem o relație personală (Eu-Tu) cu celălalt, nu o relație obiectivizată (I-it relationship). Aceasta din urmă poate îmbrăca două forme: pe de-o parte, atitudinea scepticului, care trăiește într-un vid cosmic, pentru care nu există un sens propriu-zis în afara proiecțiilor noastre; și, pe de altă parte, perspectiva ce stă sub semnul inflației narcisice a sincronicităților, unde evenimentul este luat drept un ecran alb peste care persoana își proiectează complexul și nevoia de o anumită semnificație. Desigur, în cel din urmă caz, este proiectat inconștientul, iar asta nu poate reprezenta o formă utilă de comunicare cu anima mundi, ci va fi o comunicare distorsionată de proiecțiile acelei persoane. De aceea, atitudinea noastră în legătură cu sincronicitățile, felul în care le abordăm, este foarte similară cu atitudinea față de iubire.

Să luăm de exemplu iubirea romantică. Mă gândesc la o persoană care este convinsă de faptul că nimeni nu ar putea să o iubească, sau că nu-și va găsi niciodată un partener romantic potrivit. Indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent de deschiderile care s-ar ivi, de afecțiunea pe care ar primi-o de la alții, acea persoană rămâne blocată și crispată într-un soi de armură rigidă. E clar că aceasta e o relație obiectivizată; o astfel de persoană nu îl vede propriu zis pe celălalt ca Tu, pentru că și-a blocat această capacitate. Dar se poate întâmpla și invers. Aici mă refer în special la cazul inflației de sincronicități. De pildă, o persoană care a luat Ecstasy/MDMA la un festival se îndrăgostește la prima vedere de cineva care dansează lângă ea, simțind că și-a găsit sufletul pereche, iar după ce se duce efectul drogului, totul se schimbă la 180 de grade. Același lucru se poate întâmpla într-un bar, între oamenii sub influența alcoolului. Astfel de situații favorizează proiecția animei ideale sau a animusului asupra unei persoane, iar dimineața următoare, dacă nu chiar peste zece ani, proiecțiile se retrag și nu e tocmai plăcut. Și în acest caz avem o relație obiectivizată, pentru că nu a existat de la bun început o relaționare cu un Tu, cealaltă persoană nu a fost văzută propriu-zis ca un subiect, care are propria sa realitate, propriile nevoi și calități. Tot ce se vede sunt proiecțiile inconștiente, iar acestea înlocuiesc efectiv persoana, care în loc de om devine un ideal divin întrupat. Același lucru este valabil pentru un obsedat (stalker) care își formează o relație intimă cu cineva cu care nici măcar nu a vorbit vreodată. Așadar, acestea sunt relațiile pe care le-am numit obiectivizate.

Pe de altă parte, o relație autentică Eu-Tu necesită ascultare, reciprocitate, un dialog propriu-zis, o corectare, o revizuire a propriei persoane și o deschidere față de realitatea interioară a celeilalte persoane, sau a evenimentului, pentru a putea vedea cealaltă persoană sau evenimentul nu prin lentila psihicului posedat de complex. Așadar, înțelegerea de sine și deschiderea față de celălalt sunt esențiale pentru o relație autentică Eu-Tu, fie că e vorba de sincronicități sau de o relație romantică.

O ultimă idee despre iubirea romantică. Tradiția psihologiei abisale subliniază necesitatea de a fi conștienți de proiecția animei sau animusului, a partenerului ideal, asupra celuilalt. Dar atunci când cineva este posedat de complexul Afroditei și proiectează anima/animusul asupra celuilalt, există o tendință de a-i sugera acestei persoane să integreze acest complex și să nu se lase păcălită că divinul se găsește în cealaltă persoană, ci de fapt în sine și așa mai departe. Într-o anumită măsură, e util să ne reamintim acest lucru, dar dacă îți descoperi divinitatea dinăuntru, atunci trebuie să recunoști în egală măsură și divinitatea din celălalt. E posibil ca divinitatea din mine să o recunoască pe cea din tine, și astfel poate avea loc o autentică nuntă sacră – o hieros gamos – între doi oameni. Aici relația devine o relație autentică Eu-Tu, unde nu ne rezumăm la a proiecta nevoia de anima sau de animus asupra celuilalt, ci devenim atenți și deschiși la prezența divinității iubite (the divine beloved) în celălalt, păstrând totodată conștiința umanității sale și a finitudinii, mortalității și imperfecțiunilor proprii. Astfel, menținerea unei relații de iubire necesită o reciprocitate în percepția umanității și divinității din celălalt, iar în acest caz poate exista într-adevăr o legătură divină. Divinitatea nu este doar în interior, ci poate fi de asemenea constelată într-o relație romantică, într-o prietenie, în relația dintre părinte și copil și așa mai departe.

Mai mulți dintre voi mi-au pus câteva întrebări și n-aș vrea să le trec cu vederea. Cineva mă întreba dacă voi scrie vreodată “The Passion of the Eastern Mind”, de vreme ce am publicat deja “The Passion of the Western Mind”. Bineînțeles că n-aș putea face asta, și o să explic imediat de ce. Mintea occidentală are un fel de continuitate dinamică ce se păstrează în toată complexitatea și multivalența ei, pe care mintea orientală nu o are. În Orient există mai multe culturi și tradiții de sine stătătoare – cea chineză, cea indiană, cea japoneză și așa mai departe – care sunt foarte diferite și nu prezintă aceeași continuitate în evoluție precum se întâmplă în Occident. În tradiția noastră, toată lumea citește Homer, Geneza și Shakespeare și există un fel de lineaj sau descendență (lineage) pe care nu o întâlnim în Orient. Acestea fiind spuse, v-aș recomanda o carte foarte bună pe acest subiect. A apărut acum doi sau trei ani și este opera fundamentală a unui cercetător de mare calibru, Robert Bellah – o autoritate în domeniul istoriei și sociologiei religiei. A decedat în iulie anul acesta [2013], la vârsta de 86 de ani. În timpul vieții, a predat la Harvard și la Stanford. Titlul cărții pe care vreau să v-o recomand este “Religion in Human Evolution. From the Paleolithic to the Axial Era”. Cartea ne poartă până în Grecia antică, Israel, China – confucianism, daoism – și India – până la budism. Este un minunat studiu multidisciplinar, cartea este ușor de citit, foarte frumos scrisă. E ca o istorie a religiei într-un context evoluționist, care începe de la evoluția primatelor. E o lucrare care merită citită. Chiar dacă Bellah nu este un jungian, am discutat cu el și mi-a spus că l-a citit pe Jung și i-a plăcut “Răspuns lui Iov”. Autorul se înscrie într-o tradiție sociologică – Faber, Durkheim, Hegel și așa mai departe – însă e foarte citit și un cercetător foarte bun. Împreună cu studenții mei de la cursul de Filosofie, Cosmologie și Conștiință (Philosophy, Cosmology and Consciousness) am citit și studiat câte un capitol pe lună în ultimii ani, și a fost o experiență minunată.

Altcineva îmi punea o întrebarea mai generală despre conștiință, iar recomandarea mea a fost o carte care nu este jungiană per se, dar care are suprapuneri importante cu teoria lui Jung. Este vorba de o carte scrisă de Stanislav Grof, cel care a fondat psihologia transpersonală împreună cu Abraham Maslow și Tony Sutich, publicată la SUNY Press, intitulată “Psihologia viitorului” – o minunată trecere în revistă a cercetărilor lui Grof, însă autorul discută de asemenea multe dintre noile dezvoltări din studiul conștiinței. E o carte foarte bună.

În continuare, vom trece la partea astrologică a discuției noastre, dar înainte de asta aș vrea să răspund la întrebările voastre, dacă sunt legate strict de sincronicitate. Am răspuns deja la câteva întrebări în pauze și în timpul discuției, atunci când au fost pe subiect, dar dacă aveți întrebări care vă macină și care credeți că ar aduce un plus de valoare discuției noastre, vă rog să le puneți acum.

Întrebare: “Am fost impresionat de remarcile dumneavoastră despre inflația narcisică și mă întrebam dacă folosirea excesivă a divinației și a tehnicilor divinatorii ar putea conduce la inflație printr-o utilizare greșită a sincronicităților.”
Cred că da. Întreaga cultură mesopotamiană a avut o orientare religioasă predominant divinatorie. E o manieră de a citi voința zeilor, ca să zic așa. Respingerea oricărei forme de divinație, faptul de a nu acorda atenție niciunui fel de semn sau sincronicitate ar putea de asemenea să indice o formă de inflație. De exemplu, atitudinile de tipul: “eu sunt căpitanul sorții mele, toate acestea sunt superstiții, îmi pot croi singur drumul în viață”; trecând cu vederea prezența subtilă a sensurilor care ne-ar putea ajuta să navigăm mai înțelept prin viață. Însă narcisismul se poate manifesta și la polul opus, mai ales atunci când e vorba de o atitudine defensivă, în care persoana nu are încredere în viață. De exemplu, unii astrologi nu se duc la cumpărături când Mercur e retrograd, sau nu ies din casă dacă planetele nu au ajuns într-un anumit loc. În acest caz, astrologia servește unui fel de tulburare compulsivă, unei nevoi de a controla viața, mai degrabă decât unei atitudini în care participăm propriu-zis la viață. Divinația poate fi subordonată unui impuls de a controla viața, iar nu de a participa la ea. Cred că motivul face diferența. Iar când o persoană este obsedată de divinație, acesta poate fi un indicator al unei probleme psihologice reflectând o anumită neîncredere în univers și în viață. Uneori e bine să nu ne uităm în frunzele de ceai sau la tranzitele astrologice, ci doar să ne încredem în univers, în intuiția noastră, în sfatul unor prieteni de încredere, și să mergem mai departe. Așadar, da, divinația poate să fie pusă în slujba unui impuls narcisic. De fapt, totul poate. Egoul se poate adapta la orice.

Întrebare: “Am discutat despre sincronicitate în ultimele zile și, în calitate de astrolog, aș vrea să vă întreb în legătură cu o corelație pe care am făcut-o legat de trecerea din Era Peștilor în Era Vărsătorului. E ca și cum în ultimii două mii de ani am fi fost captivi într-o stare de izolare (isolationism), în peștera Peștilor, iar apoi făcând trecerea în lumea matematică a Vărsătorului, am senzația că ideea de sincronicitate nu este tocmai bine primită, pentru că nu am dovedit-o [științific]. Însă, desigur, în legătură cu sincronicitățile care au loc la câteva minute după decesul cuiva, nimeni n-ar putea planifica așa ceva. Așadar, v-aș ruga să vorbiți puțin despre această trecere și dacă credeți că intrarea în noua Eră ne oferă libertatea de a recunoaște din nou sincronicitatea ca atare și de a o readuce în comunitate, în conștiința colectivă (mass consciousness).”

Ați pus o întrebare foarte complexă. Dacă e să-i comparăm cu majoritatea oamenilor din zilele noastre, oamenii de acum 2000 de ani, sau chiar acum 1000 de ani, trăiau într-un univers mult mai sincronic, erau mult mai atenți la astfel de fenomene, deci nu cred că sincronicitatea reprezintă un semn că părăsim Era Peștilor. Conceptul de sincronicitate a devenit necesar în modernitate pentru că înainte de asta, fenomenele de acest tip erau explicate prin apel la Providență, voința zeilor sau soartă. Fie că vorbim de creștini, stoici sau păgâni, pentru fiecare dintre aceștia existau anumite forțe care constelau ceea ce astăzi numim fenomene sincronistice. Personal, nu am o înțelegere intuitivă a acestei treceri din Era Peștilor în Era Vărsătorului, la fel cum am pentru arhetipurile planetare sau pentru marile cicluri [cosmice]. În Aion, Jung oferă o interpretare destul de vastă asupra acestei treceri și, în special, asupra Erei Peștilor. În lumea contemporană, există o tendință de a demoniza Era Peștilor, de a o vedea ca o perioadă întunecată, fiind asociată cu eonul creștin, iar Era Vărsătorului este văzută ca o utopie, ca în muzicalul Hair. Totuși, în calitate de astrologi, știm că fiecare arhetip, planetă sau semn are propria lumină și propria umbră. Iar întrucât constelațiile nu sunt împărțite pe segmente de 30 de grade, demarcate clar, nu putem spune cu certitudine când se termină un semn și când începe altul, și de aceea există o controversă foarte mare în legătură cu momentul unei astfel de treceri (cusp). Nu pot să spun mai multe pentru că problema se află în afara competenței mele, atât din punct de vedere empiric, cât și intuitiv. Ce pot să vă spun, și ceea ce discut pe larg și în Cosmos and Psyche, se bazează foarte mult pe o cercetare empirică, pentru că putem recunoaște și cartografia ciclurile planetare în istorie. Pe de altă parte, nimeni nu știe ce s-a întâmplat ultima oară la trecerea dintre Pești și Vărsător de acum 25.000 de ani, și de aceea nu putem identifica un tipar și înțelege semnificațiile mai profunde. La polul opus, tiparele din ultimii 2.500 de ani, pe care le analizez cu atenție în Cosmos and Psyche sunt destul de tangibile, se bazează pe un consens în ceea ce privește istoria și arhetipurile planetare, și au o fundație empirică și intuitivă mai solidă.

Întrebare: “Ați spus că urmează să discutați despre situația planetară curentă, însă voiam să vă întreb care este interpretarea dumneavoastră pentru careul Uranus-Pluto.”
Vom discuta despre asta imediat ce terminăm aici și vă voi răspunde atunci.

Întrebare: “În primul rând, aș vrea să vă mulțumesc pentru acest curs. A fost extraordinar, și aș vrea să știți că ați putea să strănutați acum și aș izbucni în plâns. Sper să reușesc să-mi pun în cuvinte întrebarea. Pe parcursul prelegerii, mi-am luat notițe, însă e posibil să fi înțeles greșit pe alocuri. În orice caz, ați folosit divinul transcendent ca sinonim al lui Dumnezeu?”

Nu, nu tocmai sinonim. Dumnezeu cu “D” mare, așa cum apare în tradiția iudeo-creștină, este expresia noastră monoteistă a divinității transcendente. De exemplu, în gândirea filosofică greacă, pentru Platon și întreaga tradiție neoplatonică, nu se vorbește despre Dumnezeu, ci despre Unu, sau despre nous – rațiunea divină. La Platon avem Binele, Adevărul și Frumusețea, înțelese ca Unu, dar el nu considera acestei Idei drept Dumnezeu, însă în platonism există o oarecare ambiguitate între “zei” și “Zeu”, un soi de monoteism latent. Pe de altă parte, în budism, divinitatea transcendentă apare sub forma experienței Nirvana, moksha – eliberarea. Ei nu asociază această idee cu vreun zeu. Budiștii se țin departe de această controversă între “zei” și “Zeu”. Eu discutam mai degrabă despre diferitele forme pe care le-a îmbrăcat divinitatea transcendentă în religiile axiale, iar în Occident, această formă este Dumnezeu, cel superior și transcendent în raport cu această lume pe care, conform tradiției patriarhale, a creat-o. Pe de altă parte, conform lui Platon, ne aflăm cu toții într-o peșteră în care vedem ceva ce credem că este realitatea, dar de fapt sunt doar umbrele proiectate pe ziduri de realitățile dinafara peșterii, iar în afara peșterii se află Adevărul, acolo unde sunt și Ideile arhetipale. Pentru Platon, această dimensiune coincide cu divinitatea transcendentă. Așadar, divinitatea transcendentă se poate numi Brahman, Nirvana, Dumnezeu.

Întrebare (aceeași persoană): “Corectați-mă dacă greșesc, cred că ați spus că efortul lui Dumnezeu de a-și conștientiza umbra se desfășoară prin umanitate, mai cu seamă prin ruptura dintre bărbați și femei, deși poate mai potrivit ar fi ruptura dintre masculin și feminin. Deci ce vreau să întreb, asta înseamnă anima mundi? Suprimarea femininului reprezintă confruntarea lui Dumnezeu cu umbra Sa feminină sau este această ruptură teribilă o proiecție de-a noastră, așa cum ați spus mai devreme când vorbeați despre trickster?”

Cred că înțeleg unde bateți, e o întrebare foarte profundă. Ceea ce urmează să spun va reflecta, firește, limitările mele omenești. Nimeni nu are un răspuns din perspectiva lui Dumnezeu asupra acestei probleme. Atunci când vorbea despre Dumnezeu, Jung sublinia că se referă la imaginea lui Dumnezeu (God-image). Imaginea lui Dumnezeu evoluează, se transformă. Cumva, s-a ferit să spună ceva definitiv despre cum este în realitate Dumnezeu, ținând cont, probabil, de limitările propriului psihic. Însă atunci când a abordat ideea pe care ați menționat-o – Dumnezeu și umbra Sa, suprimarea femininului etc. – el se referea cu precădere la tradiția teologică occidentală patriarhală și formele sale specifice de simbolizare a Divinității. El vorbește despre acel Dumnezeu care le-a vorbit oamenilor și care a fost consemnat în Biblie, cel cu care s-a confruntat Iov, cel care, conform Genezei, i-a dat afară din Paradis pe Adam și Eva, cel care a hotărât să se întrupeze sub forma Fiului și care s-a lăsat răstignit pentru a-și mântui creația. Întreaga dramă pe care o descrie Jung în Răspuns lui Iov, poate fi văzută ca o dramă psihologică. Însă această dramă nu este specifică doar oamenilor și proiecțiilor lor, ci poate fi văzută ca un proces evolutiv al psihicului sau chiar al sufletului lumii – anima mundi – care constelează esențialmente patriarhatul, experiențele foarte puternice ale tuturor oamenilor – bărbați și femei – ale lui Dumnezeu Tatăl. Sau, în alte epoci ori la alte popoare, experiențe ale Marii Zeițe Mamă și multe alte forme de zei și zeițe. În Occident, acestă meta-narațiune, acest mythos, ne-a posedat, dominat și modelat psihicul într-un fel formidabil, despre care Jung nu discută. Foarte probabil, într-o carte viitoare voi discuta măsura în care debutul modernității, și în special vârful Revoluției Copernicane, implică o transformare extraordinară a imaginii lui Dumnezeu. Prin această transformare umanitatea devine Sinele heliocentric, iar noi începem să întrupăm Logosul solar, de pildă în momentul când Michelangelo pictează Capela Sixtină, și tot atunci începe Revoluția Copernicană, odată cu Kepler și Newton, iar totul pare să indice un fel de iluminare divină; o extraordinară putere s-a pogorât în ființa umană. Nu este întâmplător că știința s-a născut într-o cultură creștină, așa cum au subliniat mai mulți, de pildă Alfred North Whitehead sau [inaudibil].

James Hillman spunea că atunci când Jung a ales să vorbească despre “imaginea lui Dumnezeu” și nu, literal, despre Dumnezeu, aceasta a fost dislocarea absolută a Subiectului (the ultimate displacement). Această “dislocare” este un termen postmodern, însă îl putem înțelege foarte ușor dacă ne gândim cum Revoluția Copernicană a dislocat Pământului din poziția sa de centru. Așa cum afirmă Edinger, acest lucru a implicat un efort imaginativ grozav din partea lui Copernic, care a trebuit să facă un salt deasupra Pământului, pentru a putea vedea că Pământul nu este fix. Din punctul de vedere al lui Edinger, pentru a vedea acest lucru, Copernic a trebuit să se dez-identifice (disidentify) îndeajuns de propria subiectivitate. În esență, psihologia abisală face același lucru cu egoul uman. Ne face să ne distanțăm (disidentify) de subiectivitatea noastră egoică îndeajuns de mult pentru a putea vedea că acolo se află într-adevăr un ego, influențat adesea de propriile noastre complexe și așa mai departe. Așadar, această dislocare a subiectului reprezintă o parte importantă a coborârii și detronării (descent and dethronement) egoului uman. James Hillman are o idee interesantă în acest sens, dar mai întâi trebuie să menționez că el a fost în biserică la înmormântarea lui Jung, iar preotul care a oficiat slujba a menționat că Jung a fost un eretic, spre încântarea lui Hillman. Bineînțeles, la fel de ereticul James nu putea să nu rezoneze cu asta. Ideea lui Hillman este că întreaga discuție despre “imaginea lui Dumnezeu” transformă și atribuie un sens nonliteral tuturor judecăților despre Dumnezeu. Însă ceea ce vreau să subliniez este că asta nu înseamnă că totul se reduce la un construct uman: nu e ca și cum câțiva membri dintr-un club așa-zis patriarhal s-ar fi întâlnit într-o zi și ar fi complotat să producă imaginea unui Iahve atotputernic, dominator, care să guverneze întreaga istorie. În realitate, e vorba de o mutație din interiorul psihicului colectiv, pe care foarte mulți oameni – bărbați și femei – au trăit-o. E imposibil ca o imagine să aibă un efect atât de convingător asupra unui întreg imperiu, să zicem Imperiul Roman, fără ca acea imagine să aibă o forță arhetipală (potency). Foarte multă lume a experimentat această mutație, însă lucrurile nu se opresc aici, pentru că lucrurile evoluează. Iar în Răspuns lui Iov, Jung afirmă că evoluția pare să se îndrepte către un adevărat punct culminant, iar acest lucru are de-a face cu relația dintre spirit și materie, minte și corp, masculin și feminin, Dumnezeu și umbra Sa. Nu mă refer aici literalmente la cum este în sine Dumnezeu, ci mai degrabă la câmpul participativ reciproc pe care [îl împart] anima mundi, ființele umane și această forță arhetipală care s-a exprimat în multiple forme – care a vorbit cu Moise, care i s-a adresat la masă, în bucătărie, lui Martin Luther King, și i-a dat tăria de a merge mai departe și de a-și risca viața an după an. Poate că acest Dumnezeu trece printr-o transformare și poate că depinde de ființele umane pentru a putea evolua, și poate că această evoluție este un eveniment participativ, nu doar un simplu dualism cosmic.

Întrebare: Ce puteți spune despre al doilea Adam, termenul biblic și rolul lui în renașterea lumii?
Da, există această idee, Hristos ca al doilea Adam, arhetipul eternei reîntoarceri, al aceluiași care revine mereu într-o formă nouă, ca într-o spirală.

În general, cred că ce am spus până acum se referă nu într-atât la un proces evolutiv al psihicului uman, ci mai degrabă la un proces “cosmotheantropic”. Am putea spune că anima mundi este matricea acestui proces imaginativ cosmotheantropic. Acest cuvânt, în care se combină “cosmos”, “theos” (Divinitatea) și “anthropos” (omul), provine de la Raimon Panikkar – un extraordinar teolog și filosof, în același timp catolic și budist, spaniol și indian. Mi-a fost profesor la Harvard în 1969 și el a fost cel care a propus termenul “cosmotheandric”, însă eu am un oarecare disconfort cu partea de “andric”, pentru că acest radical este asociat în mod specific cu cuvântul grecesc pentru “bărbat”. Pe de altă parte, “anthropos” înseamnă, mai general, “om”, chiar dacă genul lingvistic este masculin.

În continuare, să trecem la partea de astrologie. Privind alinierile planetare, cea mai importantă dinamică arhetipală a timpului nostru este alinierea Uranus-Pluto, care a debutat în 2007 și va dura până în 2020. Uranus reprezintă principiul impulsului către nou, schimbarea, neașteptatul. El are o legătură cu arhetipul tricksterului, dar deopotrivă cu motivul rebelului. Arhetipul Uranus este un fel de trickster și geniu rebel. Semnificația sa astrologică este foarte înrudită cu mitul lui Prometeu, care fură focul de la zei și eliberează umanitatea de sub puterea vechilor zei. Oamenii care au un Uranus puternic în hartă tind să fie foarte agitați, să caute mereu lucruri noi. Ei sunt imprevizibili, dar totodată foarte inventivi și au o disponibilitate de a depăși limitele tradiției.

Uranus-Prometeu poate fi asociat unor calități precum viteza, progresul, uneori chiar genialitatea, originalitatea. În 1781, când a fost descoperită planeta Uranus, decadele dinainte și de după acest moment au stat sub semnul temei lui Prometeu descătușat: Revoluția Franceză, Revoluția Americană, Revoluția Industrială, debutul Romantismului. Vechea ordine era atunci înlocuită cu una nouă: începea declinul aristocrației, avea loc o eliberare a impulsului democratic, inventivitatea atingea cote spectaculoase și așa mai departe. Acesta ar fi impulsul uranian.

Să vedem acum calitățile lui Pluto. Așa cum au subliniat Arroyo, Euripide și Heraclit, Pluto, Hades Dionisos reprezintă numele aceluiași zeu. Acesta este zeul puterilor din adâncuri, care transformă, distruge și regenerează. De asemenea, am putea asocia acest arhetip cu Kali sau Shiva. Pluto intensifică tot ceea ce atinge până la proporții copleșitoare, uneori cu un potențial distrugător, însă totodată poate conferi putere și stimula forțele evolutive. Ceea ce Darwin recunoaște în natură ca principiu evolutiv este de natură plutonică. De asemenea, id-ul lui Freud, instinctele, erosul și agresivitatea, energiile elementale, vulcanice, orgasmul, procesul nașterii – toate acestea intră sub imperiul lui Pluto.

Așadar, dacă cele două principii arhetipale intră în contact, ele se activează reciproc. Atunci când Pluto se aliniază cu Uranus, el tinde să constrângă și să stimuleze cu o intensitate copleșitoare impulsul prometeic-uranian către evoluție, libertate, descoperiri și progres tehnologic, dând naștere unor perioade de mare agitație socială și politică, de distrugere a status quo-ului. Apare sentimentul că istoria accelerează sau că însăși viața noastră individuală accelerează și devine din ce în ce mai greu să ținem pasul. Există și un sens haotic, dacă ținem cont de deconstruirea structurilor. Există potențialul pentru reforme puternice și schimbări, dar și pentru violență revoluționară. Ultima oară când cele două planete au format o conjuncție a fost perioada cuprinsă între anii 1960-1972. Aceasta a fost singura conjuncție pe care au format-o cele două planete în secolul XX, iar perioada coincide exact cu dezvoltări cât se poate de revoluționare, precum mișcările feministe, mișcările pentru drepturile omului, demonstrațiile studențești și protestele anti-război sau mișcările de independență din Africa. De asemenea, complexul tinde să stimuleze puternic progresul tehnologic; de exemplu, programele spațiale, dezvoltarea foarte rapidă a computerelor. O altă temă specifică este empanciparea tinerilor (empowerment). O altă perioadă de aliniere Uranus-Pluto a fost opoziția din timpul Revoluției Franceze: 1787-1798. Cei care ați citit Cosmos and Psyche ați văzut în detaliu cum s-a desfășurat această perioadă.

Mergând în sens invers, natura lui Uranus este de a elibera, de a activa tot ce atinge în feluri neașteptate, deosebit de creative. El stimulează ceea ce atinge asemeni unui curent electric, asemeni trăznetului și tulbură status quo-ul. Practic, atunci când Uranus îl activează pe Pluto, ceea ce se activează este energia vulcanică a acestuia. De exemplu, perioada anilor ’60-’70, când cele două planete au format o conjuncție a fost o perioadă de cutremur social, politic, artistic. Să ne gândim numai la muzica lansată în această perioadă, la transformarea moravurilor sexuale, care a determinat o schimbare majoră a modei, transformarea relațiilor între rase și între genuri, depășirea mentalității coloniale. Astfel, există foarte multe indicii care arată că această perioadă a fost ca o erupție vulcanică. Aceasta e energia specifică Uranus-Pluto. De asemenea, dacă luăm revoluția sexuală, Pluto are o legătură profundă cu id-ul și instinctele erotice, iar Uranus vine și eliberează această temă, dând naștere unei revoluții (Uranus) a sexualității (Pluto). Aceste motive pe care le întâlnim în timpul conjuncției reapar în timpul următoarei alinieri dinamice dintre cele două planete, careul. Să ne uităm puțin la primele alegeri prezidențiale din această perioadă Uranus-Pluto. Pentru prima oară, de la alegerile din anii ’60-’70, principalii candidați la prezidențiale sunt un bărbat de culoare și o femeie, Barack Obama și Hilary Clinton, în 2008. Iată cum principalele mișcări sociale ale anilor ’60 înfloresc în următoarea perioadă de aliniere a celor două planete. Același lucru este valabil pentru tema emancipării tinerilor. În urmă cu 10 ani, mișcările revoluționare sau de protest ale tinerilor erau practic moarte. Nu am văzut nimic de genul protestelor Occupy în acea vreme. Pe de altă parte, alegerile din 2008 au fost primele în care tinerii au fost activi politic de pe vremea lui McGovern, McCarthy și Robert Kennedy în 1972 și 1968, alegeri care s-au desfășurat într-o perioadă Uranus-Pluto. Putem merge mai înainte în istorie, în timpul alinierilor precedente între aceleași planete, și remarcăm mișcările revoluționare ale anilor 1840-1850, socialismul radical, marxismul, mișcarea sufragetelor și mișcarea aboliționistă, care s-au manifestat în timpul conjuncției precedente Uranus-Pluto de la jumătatea secolului XIX. Apoi, alinierea precedentă a adus Revoluția Franceză.

Ceea ce vreau să subliniez este faptul că există tipare sincronice și diacronice: tipare sincronice, adică într-o anumită perioadă de timp, în cazul nostru perioada 2007-2020 sau 1968-1972, avem o epocă în care acest complex arhetipal constituit din energii prometeice și dionisiace se activează reciproc în toate domeniile de activitate umană – politică, societate, artă, tehnologie, relații umane, cultură etc. – și conduc la o erupție a acestei energii arhetipale în mod simultan, sincronic, în toate aceste domenii, și în mai multe țări deodată, de pildă evenimentele din Primăvara Arabă; și tipare diacronice, adică mergând înapoi în istorie, până la alte perioade de aliniere, remarcăm fenomene foarte similare, de exemplu anii ’60 și Revoluția Franceză.

Revoluția sexuală îmbracă și ea o nouă formă în timpul nostru. Ne gândim la întreaga cultură a „combinațiilor” (hook-up culture) și la faptul că sexualitatea și-a extins în mod radical limitele de vârstă; oamenii își încep viața sexuală de mult mai tineri (chiar și comparând cu anii ’60), și și-o încheie la vârste mult mai înaintate (adesea, aici joacă un rol important tehnologia și farmaceuticele). Sau ne gândim la pilula contraceptivă, care apare în anii ’60. Însă nu era vorba doar de „pilulă”; e o transformare a gestaltului arhetipal. Aceeași transformare poate fi remarcată dacă urmărim filmele lui Fellini, începând cu La Dolce Vita în 1960, până la Satyricon din 1979, observăm o erupție dionisiacă din ce în ce mai puternică, evidentă de asemenea în muzica rock-n-roll, în teatru, în relațiile sexuale – sex premarital și relații extramaritale și așa mai departe. Este același lucru. Viagra face sexualitatea o parte integrantă a bătrâneții, pornografia este pretutindeni pe internet și la televizor; nu se vedea așa ceva la televizor în anii ’60. De asemenea, sexul anonim sau homosexualitatea, căsătoria între persoane de același sex. „Eliberarea gay” (gay liberation) începe în 1969 odată cu protestele Stonewall (riots) din New York, apoi este statuată prin hotărârea DOMA (Defense of Marriage Act).

Un alt exemplu aici ar fi că marijuana se legalizează în America, stat după stat. Iar apropo de Primăvara Arabă, există tot felul de proteste la adresa dictaturilor conservatoare din Orientul Mijlociu, dar așa cum s-a întâmplat și cu Revoluția Franceză, fenomenul are două laturi: pe de-o parte, insistența pe eliberare, însă pe de altă parte, o anumită disponibilitate la violență. Tot așa s-a întâmplat și cu mișcările și demonstrațiile pacifiste din anii ’60, au devenit la un moment dat violente, și nu doar din cauza acțiunilor poliției.

Clima extremă este o altă formă de manifestare a acestui complex, care n-ar fi putut să existe în alte epoci, pentru că impactul civilizației industriale asupra planetei a creat acum o situație în care arhetipurile se pot manifesta la un cu totul alt nivel. De exemplu, furtunile foarte puternice din Filipine sau fenomenele meteorologice extreme din diferite state americane ori din Europa.

Acum suntem în 2013. Din 2012 până în 2015, Uranus și Pluto formează o aliniere exactă. Mai precis, ele se vor deplasa încolo și încoace față de punctul de exactitate, dar se vor încadra în orbul de 10 grade. Iar aspectul va fi resimțit până în 2020. Așadar, în toată această decadă, vom simți în aer această energie. Cum se va manifesta complexul arhetipal de acum încolo depinde foarte mult de felul cum vom răspunde la această energie; nu putem prezice cu exactitate o manifestare sau alta. Multe dintre calitățile activate dar nerezolvate sau neintegrate în perioada anilor ’60 se pot manifesta mai pozitiv acum. Însă totodată, avem de-a face cu fenomene stresante și tensiuni care, față de acea perioadă, sunt mult mai extreme.

Pentru cei interesați, am scris un eseu în care analizez mai în detaliu aceste dinamici arhetipale, și poate fi accesat pe internet. Inițial, a fost publicat în revista de cosmologie arhetipală, Archai, însă cred că acum este disponibil gratuit pe site, www.archaijournal.org. Dar puteți de asemenea să navigați la adresa www.cosmosandpsyche.com , iar pe pagina cu eseuri veți găsi titlul „World Transits. 2000-2020: An Overview”. În acest articol sunt abordate și celelalte alinieri planetare majore ale acestei perioade, discutate mai în detaliu decât ce v-am putut oferi aici. Sigur, alinierea Uranus-Pluto rămâne cea mai importantă.

În final, punând discuția noastră în context, avem o cantitate impresionantă de date istorice și corelații și putem înțelege multivalența simbolurilor arhetipale, iar acest efort nu se rezumă doar la ce am expus eu în Cosmos and Psyche. Sunt mii de oameni care studiază aceste corelații în întreaga lume. Aș menționa Asociația Astrologilor Britanici în Anglia, însă peste tot există centre comparabile, iar amploarea acestui tip de cercetare este impresionantă. Așa cum spunea Jung, astrologia ar putea fi văzută ca reprezentând un tip de sincronicitate la scară cosmică. Combinând asta cu o altă idee de-a lui, că sincronicitățile par să penetreze în conștiința umană în momente de mare trecere – în jurul nașterilor și morților – și dacă ne gândim puțin la tot ce-am vorbit în ultimele zile, legat de moartea vechiului mod de a fi, la transformarea radicală pe care trebuie să o suporte sinele modern, această mare criză – psihospirituală, biologică și ecologică – prin care trebuie să treacă umanitatea, nu putem să nu vedem cât de potrivit este că această enunțare sincronistică la scară cosmică a început să iasă la iveală acum. Cred că „enunțare” este un termen potrivit; „îngerul”/angelos este mesagerul. (Am supervizat o disertație doctorală a unei doamne care a scris o lucrare intitulată „Sincronicitatea și îngerii”. Împreună cu mine în comitetul de evaluare a fost și Thomas Moore.)

Toate aceste corelații astrologice care devin acum disponibile sinelui modern ar putea fi asemuite cu un scarabeu auriu care intră pe fereastra minții carteziene și o face să înțeleagă că universul este mult mai cuprinzător decât credea înainte și că în cer și pe pământ se întâmplă lucruri despre care filosofia modernă nici n-ar fi visat. Și poate că, mai presus de orice, faptul că pământul și fiecare dintre noi suntem un punct focal al sensului cosmic, al anima mundi, și că acest cosmos este orchestrat arhetipal de tiparele din viața și istoria noastră sugerează că există o oarecare grijă a universului față de noi și că suntem situați într-o devenire mai cuprinzătoare (unfolding), la care trebuie să participăm cu toată inteligența, imaginația, curajul și moralitatea noastră, înțelegând totodată că această devenire, anima mundi, este în esență mult mai mare decât noi. Cred că această perspectivă ne poate oferi acea încredere crucială în univers și în viață, de care avem nevoie pe măsură ce navigăm în această perioadă dificilă, dar în care lucruri mărețe caută să iasă la iveală prin noi.

Vă mulțumesc foarte mult, ați fost un public minunat.
 
 
Alte articole de Richard Tarnas în limba română:
Introducere în analiza astrologică arhetipală
Doi pețitori: o parabolă
Făurirea Sinelui, Dezvrăjirea Universului

Ciclul Saturn-Pluto: Războaiele Mondiale, Războiul Rece și 11 Septembrie
Ciclul Saturn-Pluto: Ascensiunea conservatorismului
Ciclul Saturn-Pluto: Contraste și tensiuni istorice
Ciclul Saturn-Pluto: Divizare, rău și teroare
Ciclul Saturn-Pluto: Determinism istoric, Realpolitik și apocalipsă
Ciclul Saturn-Pluto: Curaj moral, înfruntarea Umbrei și tensiunea contrariilor
Ciclul Saturn-Pluto: Moby Dick și adâncimile naturii
Ciclul Saturn-Pluto: Opere de artă paradigmatice
Ciclul Saturn-Pluto: Făurind structuri profunde

Însemnări asupra atacului de la World Trade Center

Rolul astrologiei într-o civilizație aflată în criză
Suflet și Cosmos
Cosmologia Arhetipală: scurtă descriere

Note asupra Dinamicilor Arhetipale și Cauzalității Complexe în Astrologie (I)
Note asupra Dinamicilor Arhetipale și Cauzalității Complexe în Astrologie (II)
Note asupra Dinamicilor Arhetipale și Cauzalității Complexe în Astrologie (III)

Idealul și Realul (I)
Idealul și Realul (II)

Sfaturi pentru astrologi
Sincron și Diacron: Rick Tarnas despre Cosmos și Suflet
Analiză arhetipală a cutremurului din Japonia
 
 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.