Tiparele astrologice din Odiseea (II)

Posted by
Timp de lectură: 24 minute

 
 

John Frawley

Reprodus cu permisiunea autorului, după Natal Lectures II

 
 

Două fire narative
Scipio și Africa
Primul fir narativ al Odiseei: Călătoria Sufletului prin sfere

Saturn
Jupiter
Marte
Soarele
Venus
Mercur
Luna

Călătoria lui Avraam

 
 

Două fire narative
Bună ziua și bine v-am găsit la partea a doua din această scurtă serie de prelegeri despre astrologia din Odiseea. Să recapitulăm puțin unde am ajuns cu povestea. Nu l-am întâlnit încă pe Odiseu, și nici nu-l vom întâlni ceva vreme de acum încolo. Tot ce-am discutat până acum se rezumă la cele două povești aparent fără legătură [cu restul poemului]: moartea lui Agamemnon și oamenii care mănâncă vitele Soarelui. Abia acum, după aceste povești preliminare, începe cu adevărat acțiunea poemului.

În Odiseea există două fire narative aparent separate: avem povestea călătoriilor lui Odiseu din Troia înapoi în Ithaca, și a faptelor sale odată ajuns acolo; și mai avem povestea lui Telemah, fiul lui Odiseu, și a aventurilor sale, [trăite] pe când se afla în căutarea tatălui său. Din cele mai vechi timpuri, comentatorii au susținut ideea că aceste fire narative se îmbină perfect. Iar dacă ele nu se potrivesc deloc, așa cum au sugerat comentatorii mai extremi, de fapt avem de-a face cu două poeme diferite, pe care cine știe ce băgăcios le-a lipit împreună la un moment dat, mai mult sau mai puțin aleatoriu.

Însă odată ce recunoaștem tiparele astrologice din Odiseea, care se vor revela a fi izbitor de limpezi – chiar este foarte surprinzător că nimeni nu pare să le fi văzut până acum – odată ce recunoaștem aceste tipare, vedem că aceste două fire narative nu doar că se îmbină perfect, ci de asemenea se intersectează: punctul lor de legătură este, în fiecare dintre cele două povești, exact punctul unde această îmbinare are sens, exact punctul în care tiparul astrologic aferent uneia dintre cele două povești se îmbină cu tiparul celeilalte. După aceste două povești preliminare, uciderea lui Agamemnon și mâncatul vitelor Soarelui, care ne-au oferit o serie de indicii despre ce se va întâmpla [în continuare], trecem la firul principal al poveștii. Iar punctul de plecare pentru ce avem de analizat aici, primul dintre aceste tipare astrologice clare, este pogorârea [descent] sufletului prin sfere, prin sferele cosmosului astrologic.

Așa cum am mai spus, interesul meu pentru arheologia astrologică este în mare parte non-existent, și de aceea s-ar putea să am niște informații depășite aici, dar cu siguranță ultima oară când am verificat, opinia academică generală era că prima mențiune pe care o avem despre această idee a pogorârii sufletului prin sfere o avem de la Cicero, care a scris despre ea, și insist asupra acestui cuvânt: a scris despre ea – în opera sa Visul lui Scipio. Asta s-a întâmplat la șapte sau opt sute de ani distanță de momentul finalizării compunerii Odiseei. Iar ceea ce a scris Cicero a fost apoi, la alte câteva secole distanță, dezvoltat de Macrobius în al său Comentariu despre visul lui Scipio.

 

Scipio și Africa
Dacă îmi permiteți aici o scurtă digresiune despre Scipio, una care la prima vedere nu este foarte importantă, dar care are o relevanță considerabilă atât pentru momentele ulterioare ale poveștii, cât și una de netrecut cu vederea atunci când vorbim despre astrologia natală, întrucât mitologia este deosebit de importantă. Vom vorbi despre Scipio și Africa. În istorie regăsim unul sau două momente când efectiv mitul și istoria s-au conectat. E aproape ca și când mitul ar coborî pe Pământ și și-ar desfășura esența luând chipul istoriei umanității. [În astfel de momente,] întreaga istorie a omului este potențată și capătă statutul de mit. Și probabil aproape bâjbâind către ceva tot de acest fel, în legendele Vestului Sălbatic apar oameni la fel de măreți precum legendele pe care le-au lăsat în urma lor, și așa mai departe. Ceva de acest fel observăm și în Războaiele Punice, extrem de îndelungatele războaie dintre Cartagina (din Africa) și Roma, iar importanța acestui lucru și motivul pentru care-l discutăm aici ține de semnificația astrologică și mitică a Africii. Acest aspect apare din nou și din nou ca foarte important în miturile ce stau la baza semnificației diferitelor stele fixe, de pildă. Vom da peste Africa din nou mai târziu în povestea lui Odiseu.

Din punct de vedere mitologic, Africa este fără îndoială locul unde n-ai vrea să te găsești [the wrong side of the tracks]; e un loc rău, unde se cântă acea muzică de pletoși și mâncarea e mult prea condimentată, iar femeile nu poartă nici pe departe destule haine. N-ai cum să vrei să ajungi nici măcar în apropierea Africii. De aici nevoia de a ne separa de ea, de pildă trecând Marea Roșie, sau rămânând pe partea noastră de Mediterană, aflată în contrast cu lucrurile rele care ți se întâmplă dacă treci de cealaltă parte a Mării, după cum vom vedea mai târziu și în Odiseea, când echipajul ajunge în Africa, [și] după cum reiese din povestea lui Antoniu și a Cleopatrei, regina africană. Ce se întâmplă când Antoniu, cel mai mare luptător, ajunge acolo? Își pierde cu totul energia și entuziasmul [loses his mojo], în cel mai literal sens, lucru evidențiat și de Shakespeare. Același motiv îl remarcăm și-n povestea lui Eneas și a reginei Dido a Cartaginei. Eneas ajunge pe țărmul Cartaginei, și ar fi putut trăi fericit până la adânci bătrâneți cu Dido (nu are sens să spunem că Dido era o persoană “rea” – dimpotrivă, era o fată chiar drăguță), însă ea nu îi era sortită, și de aceea el este nevoit să o refuze și să plece înapoi pe mare, lăsând-o pradă suicidului. Destinul său este să navigheze înapoi către partea bună, nobilă, a Mediteranei, și să pună bazele Imperiului Roman.

Războaiele Punice reprezintă o confruntare de mai târziu dintre Cartagina, cetatea întemeiată de regina Dido, și Roma, cetatea întemeiată de Eneas. O interpretare posibilă este că cei din Cartagina au încercat [în aceste războaie] să ceară socoteală, să răscumpere blestemul pe care Dido l-a aruncat asupra Romei. Aceste războaie au durat foarte multă vreme, și Roma a fost în mai multe rânduri cât pe-aci să fie înfrântă, atunci când cartaginezii au reușit să-și instaleze tabăra la marginea Romei, însă aceștia n-au reușit să captureze cetatea. Apoi sorții s-au schimbat, iar armatele romane conduse de Scipio – despre visul căruia scria Cicero – ajungeau la porțile Cartaginei. Cele două armate erau acum aliniate pe câmpul de luptă: [de-o parte] armata cartagineză condusă de Hannibal, cea romană condusă de Scipio [de cealaltă]; războiul stătea să izbucnească. Cei doi lideri schimbă atunci mesageri și decid să se întâlnească în persoană, pe câmpul dintre cele două armate. Ajutoarele lor s-au mobilizat, au încropit un cort, și acolo s-au întâlnit Hannibal și Scipio. Acești doi reprezentanți – dacă vă puteți imagina, e ca o întâlnire între un reprezentant al Faraonului și un reprezentant al lui Moise (din mitologia iudeo-creștină), sau la fel, una similară cu cea dintre Cleopatra și Octavian – un apogeu, un epitom al intersecției dintre două planuri distincte. Și nici n-avea rost o asemenea întâlnire între Scipio și Hannibal: n-a avut loc nicio luptă unu-la-unu, n-avea rost să încerce să negocieze vreo înțelegere de pace sau ceva similar. Așa că ei n-au făcut nimic altceva decât să stea în acel cort, fiecare absolut pe cont propriu – cu un ceainic plin și o farfuriuță cu biscuiți digestivi cu ciocolată – și să poarte o mică discuție. Nimeni, vreodată, n-a știut despre ce-au vorbit ei atunci. Mie mi-ar fi plăcut să știu ce-au discutat.

Despre ce discuți dacă ești într-o asemenea poziție încât trăiești mitul pe Pământ? Toate acestea indică Africa, asupra căreia vom reveni în mai multe rânduri, deoarece este un subiect important. Suntem tentați să spunem că mitologia fundamentează astrologia, însă mitologia nu poate sta la baza astrologiei, întrucât ele operează la același nivel, fiind doar căi diferite de a reprezenta același adevăr profund. Mitologia este ca o versiune ilustrată a astrologiei, ca un manual de astrologie cu o mulțime de poze, lucru care face mitologia atât de interesantă. Iar atunci când descoperim cheia destul de simplă în care trebuiesc citite miturile, asta ni le deschide și ni le face disponibile, deschide-te Sesame! merge destul de bine cu mitul.

 

Primul fir narativ al Odiseei: Călătoria Sufletului prin sfere
Să revenim la Odiseea. Povestea începe. Fiul lui Odiseu, Telemah, stătea în palat în compania acelor oribili pețitori, care lucrau deliberat și dimpreună [complotând] să-l scoată pe Odiseu afară din propria casă, din propriul cămin, și așteptând ca Penelopa să se decidă cu care dintre ei se va mărita, lucru pe care ea nu se grăbește deloc să-l facă. Apoi deodată un vizitator divin își face apariția la palat, îl bate pe umăr pe Telemah și-i spune: “Ridică-te, părăsește-ți casa, lasă toate acestea în urmă și pleacă în această călătorie!”.

Vă sună familiar? Alt personaj stătea [altădată, într-o zi] în cortul său, mâncându-și cina, când deodată apare un înger și-i spune: “Părăsește-ți casa, părăsește-ți familia și pleacă în această călătorie!”. Este vorba despre Avraam. Țineți minte că povestea lui Avraam, din Pentateuh, a fost scrisă aproximativ în aceeași perioadă în care a fost scrisă și Odiseea, și a fost scrisă într-o manieră similară cu aceasta din urmă, tot prin prelucrarea unei tradiții orale șlefuite de-a lungul mai multor secole. Și în povestea lui Avraam (asupra căreia vom reveni în prelegerile viitoare), regăsim același tipar al călătoriei sufletului prin sfere. Mai mult, povestea este scrisă în timpul perioadei de captivitate babiloniană, cu cel puțin șapte sute de ani înainte de prima atestare a acestui motiv al pogorârii sufletului prin sfere.

 

Saturn
Așadar, Telemah fiind inspirat îi dă ascultare acestui vizitator divin, se ridică, împachetează în grabă câte ceva și pleacă în căutarea tatălui său. Să acceptăm pentru moment faptul că avem de-a face cu o călătorie a sufletului prin sfere; așadar, de unde începem? Vom începe cu sfera lui Saturn, sfera cea mai exterioară. Închipuiți-vă că sunteți Homer, și compuneți acest poem, și trebuie să-l trimiteți pe Telemah într-o călătorie unde va întâlni un personaj-Saturn, pentru a putea incepe această poveste a pogorârii. Cum va trebui să fie acest personaj? Da, el va trebui să fie bătrân. Așadar, primul loc în care călătorește Telemah este palatul regelui Nestor. El avea toată Mediterana la dispoziție, putea merge oriunde altundeva, (putea să se îndrepte spre Egipt, unde erau țigări nostime și fete care dansează) dar nu, el l-a ales pe Nestor, domnul Bătrânețe [Mr. Old]. Încă din vremea în care grecii se războiau cu troienii, Nestor era considerat un bărbat foarte bătrân, “antic”. În Iliada este portretizat ca un personaj chiar amuzant; restul eroilor stau în jurul lui ca niște adolescenți rebeli, iar Nestor le vorbește încontinuu despre vremea când “eram tânăr și eroii chiar erau eroi, noi eram în stare să facem x, y și z”, iar ei se gândeau, “Oh, mai taci, bătrânelule”. Toate acestea se întâmplau cu zece-doisprezece, poate treisprezece ani înainte de momentul nostru din Odiseea, deci dacă Nestor era bătrân atunci, cu siguranță acum este și mai bătrân, așadar se pliază foarte bine ca personaj-Saturn.

În prima scenă când îl întâlnim pe Nestor, el închină un sacrificiu zeilor, o acțiune tipic saturniană. Sacrificiul este ceva ce ține de Saturn. Nu are nicio noimă să sacrifici ceva lipsit de valoare, ceva pe care nu pui preț, așadar el face ce trebuie. Iar sacrificiul este făcut pe plajă, pentru a-l îmbuna pe Poseidon, zeul mărilor. De-a lungul scenei ce-l înfățișează pe Nestor, este accentuată necesitatea de a face ceea ce trebuie făcut, de a respecta regulile jocului, manualul de reguli pentru viață scris de Saturn. Așadar, Nestor încearcă să-l îmbuneze pe zeul mărilor, oceanelor, al apei, iar când dăm de apă în astrologie și mit, vorbim aproape de fiecare dată despre apă sărată. Singurul loc unde apare apa dulce în Zodiac nu este într-una din zodiile de apă: Vărsătorul [semn de aer] este cel care poartă pe umăr [vasul cu] apă dulce. Apa Racului, a Scorpionului, și a Peștilor este apă sărată. Aceasta este esența dorinței, oceanul este marele simbol al dorinței. N-ai cum să îmblânzești oceanul, așa cum le zicea și regele Cnut curtenilor săi sicofanți, poate vei reuși să-l traversezi dacă ești norocos, dar nu-l vei putea îmblânzi, iar dacă oceanul decide că vrea să-și arate puterea, nu prea mai ai ce să faci. Trebuie să încerci să faci ce-a făcut și Nestor: să-l îmbunezi, să ții forfota dorințelor sub control, ceea ce face parte din responsabilitățile lui Saturn. E ca în mitul în care Hercule se luptă cu Alphard [Hidra], această mare creatură a dorințelor, căreia-i cresc la infinit capete noi de fiecare dată când el reușește să-i taie unul. Pentru că asta fac și dorințele noastre: de regulă, afirmăm cât de virtuoși am fost pentru că tocmai am reușit să suprimăm, să zicem, nevoia de a mâca un tort, și în loc de asta ieșim în oraș, bem trei sticle de scotch și ne mai și cumpărăm o pereche nouă de pantofi. Felul în care Hercule gestionează această situație este să arunce o stâncă peste teribila creatură; deci o ucide cu un element saturnian, aruncă peste ea piatra cunoașterii tradiționale [the rock of the lore], acel set de zece reguli care ni s-au dat pentru a putea ține dorințele sub control, pentru că dacă nu le controlezi, nu prea poți să realizezi nimic.

Aceasta este prima noastră întâlnire: sufletul, adică Telemah, este nimeni altcineva decât Soarele – și ce-a făcut Telemah până acum cu viața lui? Nimic – . Cu alte cuvinte, el este sufletul încă neformat, plecând în căutarea a noi experiențe (gonind pe autostradă). Telemah ajunge la cortul lui Nestor – domnul Saturn – și după cum vă puteți închipui, nu e prea nerăbdător să-și facă veacul pe-acolo. E ca și cum ar trebui să stai la ceai cu o mătușă bătrână: “ok, mi-am împlinit datoriile. Acum, trebuie să plec.” Așa că pleacă mai departe, către următoarea oprire din călătoria sa. Înspre care sferă plecăm când trebuie să-l părăsim pe Saturn în pogorârea noastră prin sfere? Este vorba, desigur, despre Jupiter.

 

Jupiter
Așadar, să ne imaginăm că suntem Homer: cum vom evidenția faptul că eroul a ajuns acum la sfera lui Jupiter? Ce calitate va abunda la personajul-Jupiter? Ei bine, averile, el va trebui să fie foarte bogat. Astfel, Telemah ajunge la palatul regelui Menelaos, și țineți minte că el este fiul lui Odiseu, care la rândul său este rege, deci n-avea cum să fi fost crescut în sărăcie; știe cum arată bogăția și abundența. Însă când Telemah și partenerul său de drum ajung la palatul regelui Menelaos – domnul Jupiter – eroul se uită uimit jur-împrejur și-i șoptește însoțitorului său: “pe toți zeii, omul ăsta chiar are o grămadă de lucruri”. Iar Menelaos îi aude și spune [ceva de genul]: “ei bine, poate că există cineva pe Pământ care are tot atât de multe ca mine, însă mai degrabă nu”. Și asta spune totul; Jupiter este central aici. Așadar, personajul-Jupiter va fi bogat, jovial, dar nu în sensul modern, care este mai degrabă o corupere a sensului inițial, acela de a spune glume amuzante tot timpul, ci în sensul unei extraordinare expansivități. În momentul când ajungem la curtea lui Menelaos, – țineți minte că abia l-am părăsit pe Nestor, domnul Saturn, care închina un sacrificiu pe plajă – [remarcăm] că sacrificiile nu sunt nicidecum primul lucru pe ordinea de zi a lui Menelaos. Ajunși la palatul lui Menelaos, aici vedem că avea loc o mare sărbătoare, în cadrul căreia sunt cununate șapte cupluri. Nu se putea un singur cuplu, pentru că asta n-ar fi fost de-ajuns în tărâmul lui Jupiter, tărâmul abundenței. Mâncare pe săturate și băutură curgând, iată o imagine a generozității însăși. Descrierea lui Menelaos – și sunt sigur că Chaucer s-a inspirat din Odiseea pentru asta – mă duce cu gândul la un pasaj deosebit în care vorbește despre versiunea sa de personaj jupiterian, Franklin: “În casa lui ningea cu mâncare și băutură”. Iar Chaucer știa astrologie (vom reveni asupra lui mai târziu), unele dintre poemele sale mai puțin importante sunt de fapt hărți astrologice puse pe versuri. Hărțile nu s-au păstrat, doar aceste versuri au supraviețuit, și sunt deosebit de interesante.

Deci avem bogăție, această imensă cantitate de mâncare și băutură; cum altfel va trebui să fie domnul Jupiter? (Începeți să remarcați că Homer nu se teme să-și clarifice cu insistență ideile. Acest individ nu era doar puțin “jupiterian”, dimpotrivă.) Va trebui să fie generos, pentru că așa este și Jupiter. Menelaos îl încarcă pe Telemah cu mai multe daruri decât poate duce, ceea ce, într-un sens, îl enervează pe erou, pentru că el trebuie să meargă să-l caute pe tatăl său, ce va face [pe mare ] cu toate aceste cadouri? “Zilele astea, în toate avioanele în care mă urc trebuie să plătesc pentru bagajele în plus. Ce neplăcut!”

Ce mai e posibil ca Jupiter să fi făcut în trecut? Ei bine, el a călătorit: a fost pe Nil, de partea cealaltă a lumii care este, desigur, un teren deschis pentru persoana Jupiter pentru ca lui nu prea-i plac aceste constrângeri de tip saturnian. Dacă-i spui domnului Jupiter că n-are voie să treacă dincolo, ce va face el? Exact asta. A ajuns în zona Nilului, a tras pe nas toate chestiile dubioase pe care le-a găsit de tras. [Lăsând gluma laoparte,] Cu fiecare detaliu pe care Homer îl adaugă, [el ne convinge că Menelaos] este [un personaj] jupiterian. Este el timid și retras? Nici vorbă, este cât se poate de gălăgios. Toți regii-luptători au asociat câte un epitet ieșit din comun, iar el este Menelaos-cel-cu-strigăt-de-luptă-răsunător. Ce va face el odată ajuns pe câmpul de luptă? Ei bine, el e domnul Jupiter, deci va începe să strige cât de mare și tare este el, și cum va face el cutare și cutare. Și chiar dacă lumea lui Menelaos este și ea destul de exagerat încărcată (individul are mai multe lucruri decât oricine de pe întreg Pământul), el continuă să exagereze constant tot ce spune.

Ce mai putem spune despre Jupiter? Ei bine, el este milos, o calitate foarte importantă a esenței jupiteriene. Iar asta trimite la forma idealizată a lui Jupiter. Jupiter este mai mult decât doar mâncare, băutură și veselie. El reprezintă de asemenea apogeul milei avizate, înfăptuite cu înțelepciune, nu a aceluia care închide ochii la orice pentru că nu vrea să fie deranjat. Jupiter analizează situația, încearcă să o înțeleagă, ca în proverbul “să înțelegi totul înseamnă să ierți totul”. Mila [tipic jupiteriană a] lui Menelaos este aratată prin mila arătată față de soția lui, Elena, care provocase Războiul Troian, acest război care a adus atâtea pagube și suferință regilor greci, și, bineînțeles, și mai multă suferință de partea troienilor. Însă el o iartă pe Elena.

Voi clarifica în trecere o eroare des-întâlnită. E ceva obișnuit să vorbești despre “răpirea Elenei” sau, în mitologie, despre “răpirea Europei” – când Zeus în chip de taur și această nimfă “și-au făcut de cap” – însă acestea nu trebuiesc înțelese în sensul modern al cuvântului. Aici nu există nimic care să indice siluire, coerciție sau violență sexuală. E vorba de fapt despre semnificația literală a cuvântului [rape],
care înseamnă doar “a fi purtat” [carried off]. Această rădăcină face parte integrantă din cuvântul “extaz” [rapture], ca atunci când te “extaziază” [enraptured] audiția unei anumite piese muzicale, și ești purtat de valul ei, și asta într-un mod plăcut. Deci, în cazul așa-zisei răpiri a Elenei, nu există nici un element coercitiv. Într-o zi, tânărul și chipeșul prinț troian Paris apare la curtea lui Menelaos, semănând foarte mult cu Johnny Depp tânăr, și reginei Elena îi este de-ajuns o singură privire ca să gândească: “Oh, Doamne, o să pun eu mâna pe el”, și nu mai știe cum să facă să ajungă pe corabia lui Paris îndeajuns de repede pentru a se întoarce [cu el] la Troia.

Aceasta e o parte foarte importantă a poveștii; ce anume avem în vedere în această idee a aducerii Elenei la Troia? În mit, oridecâteori dăm de câte o fată tânără, cum era și Elena, vorbim despre suflet – acest punct, acest lucru născut în lume. Ea este adusă la Troia, dar când vorbim despre Troia ne referim la o regiune geografică mai largă. Locul unde se desfășoară de fapt acțiunea este Ilium, iar Ilium este cuvântul grecesc pentru “noroi” [mud]. Deci, Elena, tânăra domnișoară, sufletul, este transportată cu voioșie
în “noroi”. Iarăși, suntem înapoi în Grădina Edenului, unde s-a suflat într-un pumn de țărână. E aceeași poveste, pentru că ne confruntăm cu același schelet subiacent realității și adevărului. Un alt lucru foarte important despre Elena, înafara faptului că a fost iertată, este că ea e doamna Jupiter. Nimeni nu rulează acele țigări mai bine decât ea! Așa că ea este cea care face țigările, umplute cu un amestec special de plante despre care aflase în Egipt – locul unde se practicau astfel de lucruri – , și le împarte tuturor. Și aceste țigări îi fac pe toți să se simtă exact cum vor să se simtă: orice durere e ameliorată, orice problemă – ștearsă din orizont. O fată deșteaptă într-adevăr! Și cu asta se încheie vizita la palatul lui Menelaos, și, cum vă puteți închipui, Telemah s-a simțit mai în largul său aici decât în vizita sa la curtea regelui Nestor.

 

Marte
Încotro ne îndreptăm acum? Ei bine, a sosit vremea lui Marte. Așadar, Telemah trebuie să ajungă la sfera lui Marte, la personajul-Marte, dar avem o problemă: care să fie personajul-Marte pe care Telemah trebuie să-l viziteze? Ei bine, cine altul decât cel mai măreț dintre luptători? Așa că destinația potrivită ar fi Ahile, numai că Ahile e mort, și toată lumea știe, deci n-are cum să meargă acolo. Iar să meargă la oricare alt luptător, când cel mai mare dintre toți nu mai este în viață, nu are sens, e un fel de opțiune secundară. Telemah a trecut pe la supremul personaj-Saturn, pe la supremul personaj-Jupiter, să meargă acum la oricare-ar fi în stare de o încăierare nu e același lucru cu a merge la Ahile. Aici Homer s-ar scărpina pe creștet: “în regulă, care-i următoarea oprire?” Și chiar dacă probabil el nu gândea în termeni astrologici, dar ținând cont că el operează la acest nivel profund al adevărului, [întrebarea e:] care e următorul pas necesar în povestea pogorârii sufletului prin aceste sfere? Trebuie să fie un incident tipic lui Marte. Nu putem să-l vizităm personal pe personajul-Marte, deci va trebui măcar să activăm anumite elemente marțiene. Și astfel suntem purtați înapoi în Ithaca, la palatul plin de pețitorii care discută între ei. Observând că Telemah nu mai e acolo, aceștia au pus lucrurile cap la cap și și-au dat seama că el a plecat în căutarea tatălui său, însă ei nu și-l doreau pe Odiseu întors. Astfel, ei se decid să plece pe mare în căutarea lui Telemah, să-l găsească, să-i întindă o cursă și să-l ucidă. Se înarmează cu toții până-n dinți, se urcă la bordul navelor lor și pleacă și se ascund într-un golf pe unde știu că va trece Telemah, [și-l așteaptă acolo gândind că] nu există cale de scăpare din această ambuscadă. Telemah este un tânăr încă nedezvoltat, și n-are cum să se lupte cu toți și să-i învingă. Deci cum se va rezolva această situație? Printr-o intervenție divină. Acel înger [despre care vorbeam] apare din nou și-l bate pe umăr pe Telemah: “să nu mergi pe acolo, mergi pe aici și vei fi în siguranță!”. Iar Telemah, din nou, are înțelepciunea necesară de a face ce i se spune și astfel evită ambuscada.

Așadar, [în acest episod] nu are loc vreo mare bătălie, nu era posibil să aibă loc vreuna, pentru că o bătălie are numai două rezultate posibile: fie Telemah îi înfrânge pe pețitori – ceea ce face restul poveștii redundant, pentru că învingându-i pe pețitori Telemah ar deveni deja marele erou, și cu asta ar trebui să se încheie povestea (e ca și cum ne-am întreba de ce nu-l omoară Hamlet pe rege deja de pe la jumătatea actului I – pentru că astfel n-am mai avea parte de restul poveștii, nu ne-ar mai fi expuse adevărurile pe care poemul sau piesa de teatru urmăresc să ni le livreze); fie pețitorii ies învingători și-l ucid pe Telemah, însă din nou: asta ar răsturna povestea, și ar face redundant tot ce-am parcurs până acum. În regulă, sufletul nostru mișcător prin sfere a ajuns pe Saturn, pe Jupiter, însă – ce să vezi? – brusc s-a împotmolit și a murit. Așa ceva nu se întâmplă. Sufletul nu poate muri în periplul său prin sfere, pentru că el este menit să ajungă din punctul A în punctul B. Sufletul este anima, este lucrul care animă, iar dacă el nu ajunge la punctul B, dacă nu ajunge într-un trup pe care să-l anime, el nu poate avea parte de existență. El nu poate fi un animator dacă nu are ce anima. Cred că e destul de clar de ce nu avem parte de vărsare de sânge la nivelul sferei lui Marte.

 

Soarele
Iar după Marte, ce urmează? Soarele. Și iarăși, odată cu Homer ne confruntăm cu o problemă: cum facem să întâlnim personajul-Soare? Candidatul cel mai evident pentru acest titlu este Agamemnon, regele regilor, personajul-Soare prin excelență. Și-aceasta ar fi cea mai firească destinație următoare: ultima oprire a lui Telemah fusese la curtea lui Menelaos, fratele lui Agamemnon. Însă deja am parcurs povestea care deschide Odiseea și știm că Agamemnon e mort. Aici începem să înțelegem relevanța acelei povești [despre moartea lui Agamemnon].

[În prelegerea trecută] am căzut de acord că locul personajului-Soare este vacant. Însă trebuie să avem un personaj-Soare, și acesta este momentul când îl întâlnim pentru prima oară pe eroul nostru solar, Odiseu. Având în vedere că el este un erou solar, în ce moment al zilei îl vom întâlni pe Odiseu – pentru prima oară? Ei bine, când anume vedem Soarele prima oară [într-o zi]? La răsărit. Odiseu este domnul Soare, și astfel se face că prima dată când ne întâlnim cu el este la răsărit. (Păstrați în vedere faptul că publicul lui Homer locuia pe acele mici insule grecești.) Unde, mai exact, pe insulă, îl vom întâlni pe Odiseu? Ei bine, unde vedem prima dată soarele răsărind? Pe plajă, acolo vedem pentru prima oară cum răsare soarele din mare. Iar pe Odiseu îl vedem stând întins pe plajă, și primul lucru pe care-l face este să se ridice în picioare. Literalmente, “Soarele” răsare. Nu uitați această imagine pentru că, așa cum veți vedea mai târziu, în cadrul poveștii ea este una extrem de importantă. Scena în care îl întâlnim pe Odiseu, momentul din desfășurarea aventurilor lui, este cea în care îl regăsim împreună cu Calypso. Calypso înseamnă “ascunzător”, deci ea îl ascunde pe Odiseu, el este ținut în ascunzătoarea ei. Și asta e evident, pentru că dacă n-ar fi fost ascuns, Telemah ar fi știut unde se află (de fapt, întreaga Mediterană cred c-ar fi vibrat de sunetul veștilor: “ai auzit pe unde e Odiseu?”, “era cu tipa aceea, Calypso”). Odiseu este ținut așadar în ascunzătoare (“Calypso”), însă asta nu-i priește și continuă să tânjească după casă. Vrea să se ducă acasă pentru că, așa cum arată acel prim cuvânt al Odiseei, el este “omul” – ființa umană, “eu”, “tu” – pelerinul, drumețul, cel aflat în devenire: el trebuie să plece, să ia calea pelerinajului. De aceea, fără tragere de inimă, cu lacrimi în ochi și pieptul sfâșiat, Calypso îl trimite pe Odiseu înapoi pe mare. Această zi în care îl întâlnim pentru prima oară pe Odiseu este ziua în care el pleacă în cele din urmă de acolo. La începutul zilei, când am dat ochii prima dată cu el, Soarele se ridică; apoi, – pe timpul nopții – când va dormi, după cum vom vedea imediat – el nu doar că se întinde pe jos, ci se îngroapă sub un maldăr de frunze, – se îngroapă în pământ, sub nivelul pământului. Identificarea cu Soarele nu putea fi mai limpede.

 

Venus
Așadar, l-am întâlnit pe Soare, cine urmează în voiajul sufletului nostru prin sfere? Venus! Deci cu cine ne vom întâlni acum? Exact, o frumoasă fată. O fată foarte frumoasă. Iar pentru că a sosit momentul lui Venus, cu ce-și va ocupa mintea această frumoasă fată? [Cel mai probabil] se va gândi la măritiș. Vom reveni mai târziu în poveste, la zilele pline de peripeții ale plecării lui Odiseu de la Calypso. La capătul zilei plecării, îl vedem pe Odiseu culcat într-un pat de frunze, până ce această fată frumoasă îl trezește din visele sale. Aceasta e sarcina lui Venus: Venus ca Luceafăr de Dimineață, într-un sens, ca un ceas deșteptător al Soarelui, răsărind pe cer înaintea lui și zicându-i: “Hei, Soare, e timpul să te trezești”. La fel ca Telemah la curtea lui Menelaos, unde aveam nu o singură nuntă, ci șapte, doar ca să fim siguri că am înțeles ideea – tot astfel și aici Odiseu este trezit nu doar de o singură fată frumoasă, ci de un întreg alai. Activități venusiene: fetele se joacă la marginea râului, și astfel Odiseu se trezește din somn, vede aceste frumuseți, pe jumătate dezbrăcate, – jucând volei pe plajă, deci da, chiar exista volei pe plajă în Atena antică. Iar motivul pentru care fata noastră venise la râu era ca să-și spele veșmântul de nuntă. Se hotărâse că a sosit vremea să-și găsească un soț. Odiseu se ridică din maldărul de frunze. [Privind retrospectiv,] Odiseu a luptat în Războiul Troian vreme de zece ani, locuind într-un cort în tabăra de la marginea cetății, și luptând în bătăliile aproape săptămânale. Apoi, și-a petrecut ultimii ani călătorind, destul de literal, în Infern și înapoi, străduindu-se să ajungă acasă. Coșmar după coșmar – abia naufragiase, ajungând la un pas de moarte, pentru a fi mai apoi aruncat de valuri la mal, s-a îngropat în frunze, fără să țină cont de mulțimea de târâtoare și insecte care s-ar fi putut găsi în maldărul de frunze – (poate că asta vi se pare un pic dezgustător). Însă el se ridică drept din aceste frunze și această frumoasă fată, Nausicaa, aruncă o singură privire în direcția lui și-și zice: “Wow, ăsta-i bărbatul meu! Pe el îl iau de soț!” La prima vedere, asta ni s-ar părea ceva puțin improbabil, dar nu e, exact așa stau lucrurile, pentru că, dacă ne întoarcem la acel prim cuvânt al Odiseei, ce anume avem aici în vedere? Omul, ființa umană, “eu”, iar eu sunt irezistibil de frumos “abia dacă ajung la supermarket fără să fiu asaltat de mulțime!”. Cu toții avem percepția că suntem irezistibil de frumoși, iar faptul că oricine altcineva de pe Pământ nu este în stare să observe asta nu scade nimic din frumusețea noastră irezistibilă. “E problema lor, oameni naivi ce sunt, nu înțeleg nimic, nu văd cât de minunat sunt! Acești naivi nu-și dau seama că “eu” sunt cea mai fascinantă persoană de pe Pământ, ei cred că o altă versiune a lui “eu” este cea mai fascinantă, cât de inconștient să fii?”. Deci este absolut firesc că atunci când Odiseu se ridică, când se ridică “eu”, această fată frumoasă îl vede ca întruchipare a lui Venus. În regulă, dacă cititorul se întâmplă să fie de gen feminin, imaginați-vă că un bărbat frumos vă apare înainte și vă privește – ca întruchipare a lui Venus, acesta v-ar vedea ca apogeul frumuseții și atractivității – suntem în lumea lui Venus, iar aici “eu” așa este: atractiv, frumos. Din nou, și în această scenă avem o exemplificare extrem de limpede a naturii lui “eu”.

 

Mercur
Ne-am terminat treaba cu Venus, unde ne îndreptăm acum? Exact, a sosit vremea lui Mercur! Nausicaa îl ia acasă pe acest murdar, dar minunat bărbat, înfrumusețându-l puțin înainte. Să nu uităm că pe malul râului s-a desfășurat momentul lui Venus; astfel, aceste fete îl spală, îl îmbracă într-un rând curat de haine și-l dichisesc un pic, – Odiseu trece prin experiența venusiană. Nausicaa îl ia, deci, acasă și-l duce să- întâlnească personajele-Mercur, adică pe părinții ei, regele și regina ținutului. Este momentul lui Mercur, deci avem parte de dualitate: [în poem] este foarte adânc subliniat că în acest loc regele și regina guvernează în mod egal, fiecare având exact atâta putere pe cât are celălalt. [Iar dualitatea trimite la] faimoasa androginie a lui Mercur. Acest palat [și această curte] diferă mult față de celelalte, [de exemplu] Menelaos o ține lângă el pe Elena, dar nu putem spune vreodată că ei guvernează împreună, egal; el e regele, iar Elena este doamna Menelaos și cam atât. Așadar, aici se manifestă aspectul de egalitate, dualitate, de androginie al lui Mercur. Oamenii care locuiesc în acest regat nu muncesc în nici un fel, [până la urmă] suntem pe tărâmul lui Mercur! (Ați fost vreodată la un ghișeu de taxare? Acolo nu se muncește!) Singurul lucru pe care-l fac e să ofere un fel de serviciu de taximetrie nautic purtând eroii căzuți încoace și încolo pe Mediterană. Oridecâteori un erou “cade” pe undeva, el poate suna repede la compania de taxi nautic, iar aceștia vor trimite imediat o ambarcațiune care-l va transporta [în siguranță] acasă. Așadar, un serviciu de “taximetrie” – tipic pentru Mercur! Și acest lucru e întărit și de Homer, atunci când spune că navele lor alunecă repede ca gândul – iarăși Mercur, căci cine sau ce se poate mișca mai mai rapid decât el? – Nimic! [Și să știți că] nu inventez nimic, puteți să citiți totul în carte dacă nu mă credeți, aveau chiar și dispozitive de navigație prin satelit pe acele corăbii! Să știți că întâlnim și roboți la Homer, cu două mii de ani înaintea fraților Capek, care au inventat [cuvântul] “robot”; dar despre acestea un pic mai încolo. Apropo de “navigația prin satelit”, corăbiile lor se conduc singure: avem de-a face cu un popor de oameni mercuriali, ei nu vor să spetească trudind cu condusul navei și cârmuitul. Pe nava lor, tot ce trebuie să faci este să scrii [pe o tăbliță] destinația dorită, și corabia face restul singură. Ne credem ultra-avansați pentru că avem mașini care se conduc singure, dar iată că Homer le gândise deja cu aproape trei mii de ani înainte, sub forma acestor corăbii. Suntem pe tărâmul lui Mercur, deci cărui zeu își vor închina jertfele localnicii? Bineînțeles, lui Hermes.

În regulă Homer, am înțeles ideea, suntem pe sfera lui Mercur. De asemenea, oamenii din acest regat sunt extraordinar de pricepuți inventatori. Dacă ați văzut superbul film al lui Jean Cocteau La Belle et la Bete – dacă nu, acordați-vă acest răsfăț și priviți-l – toate acele întâmplări magice din palatul Bestiei – de pildă statuile care se mișcă și capătă viață – provin direct din tărâmul mercurial din Odiseea. Aici suntem pe tărâmul lui Mercur. Ce s-a întâmplat înainte, când Odiseu era pe sfera lui Venus? Acolo eroul nostru a fost spălat și înfrumusețat, și asupra lui au căzut numeroase priviri galeșe. Din nou, aici suntem pe tărâmul lui Mercur. Cum va trebui să fie acest loc, cu ce se vor ocupa din plin cei de acolo? Ei bine, cu vorbitul, ei vorbesc o grămadă. Aproape o treime din Odiseea – și asta nu e puțin, Odiseea este o carte lungă, o treime din ea înseamnă mult – ocupă conversațiile din noaptea în care Odiseu le povestește peripețiile prin care trecuse. O cină festivă pe cinste, și foarte lungă! Și pentru că ne aflăm pe tărâmul lui Mercur, ei pun la cale un plan isteț astfel încât Odiseu să ajungă acasă în siguranță, împreună cu toate darurile primite de la ei, fără a da peste pețitori. Cum se putea întoarce acasă în Ithaca fără ca pețitorii să afle? Cui să ceară ajutor pentru asta, dacă nu celor din tărâmul lui Mercur? Iar aceștia îl ajută, pentru că sunt niște persoane foarte Mercur.

 

Luna
După Mercur, urmează Luna. Urmatoarea oprire în călătoria sufletului prin sfere trebuie să fie sfera Lunii. Cei de pe tărâmul lui Mercur îl îmbarcă pe Odiseu pe una dintre corăbiile lor care se conduc singure, și-l trimit acasă, înapoi la soția lui, Penelopa – care, după cum am discutat și în prelegerea anterioară, este foarte limpede indicată drept personajul-Lună. Și întocmai ca în cazul “stațiilor” precedente (Saturn, Jupiter, Venus, etc.), nici pe sfera selenară Homer nu ne livrează doar simple indicii de circumstanță, ci exprimă cât se poate de clar și evident referința astrologică corespunzătoare. Fără îndoială, în acest poem avem de-a face cu o călătorie a sufletului prin sfere, iar această călătorie se încheie cu întâlnirea dintre suflet și Penelopa, sfera Lunii. Și, după cum vom vedea mai târziu, când vom analiza celălalt fir epic al poemului, firul călătoriilor protagonistului, numai odată încheiată această călătorie prin sfere, numai odată reîntors la personajul-Lună, poate Odiseu să înceapă adevărata călătorie, numai atunci poate începe cu adevărat viața lui. Poate părea un pic ciudat că spun că viața lui începe după toate aventurile fantastice prin care a trecut – care însumează mai multă viață decât ar fi în stare să suporte mulți dintre noi! – însă fără îndoială, numai în acest moment [al poveștii] este posibil acest lucru.

 

Călătoria lui Avraam
Să trecem acum, pe scurt, prin cealaltă poveste despre care am spus că avea un ecou extraordinar [de similar cu Odiseea]: țineți minte vizitatorul divin care trece pe la cortul lui Avraam și-i spune: “Părăsește-ți țara, și vino după mine!” Asta i se întâmplă, în genere, sufletului. Iată-ne undeva în cer pe un nor, fericiți și zâmbitori, și un funcționar de la sediul central se apropie de noi de undeva din față, purtând după el un fel de hartă [a viitorului nostru parcurs] și o broșură cu ce așteptări să avem de la viață, și ne spune că trebuie să mergem să ne întrupăm. Observăm aceeași călătorie prin sfere și în cazul lui Avraam.

Astfel, prima sferă e Saturn, unde a mers el mai întâi? Ei bine, într-un loc tipic saturnian, ca un munte sau ca un deșert, sau chiar ca un munte deșertificat. Iar Avraam merge pe muntele Bethel, unde e foamete, pentru că acolo nu crește nimic hrănitor. Deci prima lui oprire e clar într-un domeniu saturnian: foamete în munți.

Și după asta? La fel ca atunci când Telemah a mers la curtea lui Menelaos, [și în povestea lui Avraam] lucrurile încep să se miște spre belșug, a sosit momentul lui Jupiter! Avraam devine foarte bogat; are oi, boi, măgari și măgărițe, servitori bărbați, servitoare femei, cămile, și ajunge să locuiască în Egipt, tărâmul bunăstării [the land of plenty], “oala de carne a Egiptului” [flesh pot] (și nu într-un sens modern, ca de pildă așa cum ar suna numele unui club de noapte unde n-ar trebui să mergeți, ci în sensul unui vas de gătit doldora de carne).

Iar după sfera lui Jupiter, ce urmează? Sfera lui Marte: lupte și războaie. Remarcăm apoi [în poveste] marea confruntare dintre oamenii lui Avraam și oamenii fratelui său, Lot, și mai sunt și războaiele cu triburile vecine.

În regulă, am terminat treaba cu Marte, ce urmează? Bineînțeles, Soarele. Avraam merge pe Valea Regilor, și acolo îl întâlnește pe Melchisedec, care este profet, preot, și rege, fiind o combinație a tuturor acestor roluri. Melchisedec îi dă pâine și vin (taina euharistiei). Aici ne aflăm la nivelul solar al poveștii. Și astfel se face că în acest moment al ei, Dumnezeu îi face lui Avraam o mulțime de promisiuni.

Apoi? Ei bine, trebuie să avem parte și de niște evenimente tipice lui Venus. Avraam este însurat, și este însurat literalmente de câteva sute de ani, însă la acest nivel [al călătoriei] îi este permisă o incursiune cu frumoasa blondă Hagar, în urma căreia se naște un copil.

Am trecut deci de sfera venusiană, spre marea dezaprobare a Sarei, și-am ajuns acum la nivelul lui Mercur, care este exprimat în foarte multe feluri. În acest stadiu al poveștii se încheie legământul cu Dumnezeu, și contractul este semnat și pecetluit sub privirile martorilor, și se discută foarte mult: Avraam are o lungă conversație cu Dumnezeu – tipic mercurial. Mai mult, are parte de o schimbare de nume: el nu mai e Avram, ci devine Avraam. Tot aici apare și instituția circumciziei, care de altfel este și ea o idee foarte mercurială, ideea că mintea poate ordona corpul care-i este dat. Filosoful Philo spune că rostul circumciziei este eradicarea rădăcinilor [ideilor] futile ale intelectului, ceea ce mai târziu vor fi numite “concupiscența minții”, tipul de păcate în care poate cădea mintea – în aceeași manieră în care ne entuziasmăm să dăm curs concupsicenței trupului. Firește, acum vine momentul pentru povestea Sodomei și Gomorei, iar esențialul [în această poveste] este interminabila dezbatere dintre Dumnezeu și Avraam: Mercur, Mercur, Mercur… Dumnezeu spune că va distruge Sodoma și Gomora, Avraam replică: “dar dacă voi găsi o sută de oameni buni acolo?”, și Dumnezeu “se liniștește”. Apoi Avraam se răzgândește: cel mai probabil voi găsi doar vreo nouăzeci. “În regulă atunci”. “De fapt cred că pot găsi maxim vreo optzeci”. “O, bine”. Și Avraam continuă așa până când, exasperat, Dumnezeu spune ceva de genul “taci odată, omule!”. Într-adevăr, aceleași lungi discuții și dezbateri atât de caracteristice lui Mercur pe care le-am întâlnit pe același palier în povestea lui Odiseu și a lui Telemah.

Apoi ajungem la nivelul Lunii. Am trecut prin toate aceste evenimente mercuriene – în special dezbaterea dintre Avraam și Dumnezeu – așadar urmează domeniul Lunii. Astfel, în ciuda faptului că Avraam și soția lui au fiecare câteva sute de ani – ghiciți ce se întâmplă? – cei doi au un copil, ceea ce e complet neașteptat, însă totodată absolut necesar în ordinea poveștii pogorârii sufletului prin sfere: aceasta este structura fundamentală a universului.

Trebuie să spun că nu-mi propun să denigrez scripturile, reducându-le la o afirmație mitologică, însă acesta este scheletul realității create, [care rămâne același] fie că îl abordăm prin lentila mitologiei, a istoriei biblice, a astrologiei sau a unui mare artist cu umerii destul de lați și o cazma destul de trainică – precum Shakespeare, Dante, etc. – pentru a săpa suficient de adânc ca să găsească acest schelet, unicul schelet structurând unicul adevăr ce stă la baza realității noastre.

 

Acesta este primul dintre cele două fire epice din Odiseea [first of the two motions]. Mai există unul, pe care-l observăm în poveștile spuse de Odiseu însuși despre aventurile trăite, și apoi în povestea pe care ne-o spune Homer despre momentul când protagonistul se întoarce “la fermă”. Însă asta e o poveste lungă. Iar dacă credeți că astrologia exprimată până acum este cât se poate de clară, inevitabilă, evidentă, aveți puțină răbdare pentru că, sincer, încă n-ați văzut nimic. Așadar, acesta este un moment potrivit pentru a încheia [această prelegere], înainte de a trece la alte călătorii, la celălalt fir epic major din Odiseea. Atât pentru moment, mulțumesc pentru atenție. Toate cele bune tuturor! La revedere!
 
 
Puteți citi partea a III-a a acestui articol aici.
Puteți citi partea a IV-a a acestui articol aici.
Puteți citi partea I a acestui articol aici.
 
 
 
 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.