Tiparele astrologice din Odiseea (III)

Posted by
Timp de lectură: 28 minute

 
 

John Frawley

Reprodus cu permisiunea autorului, după Natal Lectures III
 
 

Cele trei fire narative ale Odiseei
Povestea Marilor Peregrinări: mișcarea în direcția lunară (în sens invers acelor de ceas)

Casa a XII-a
Casa I
Casa a II-a
Casa a III-a
Casa a IV-a
Casa a V-a
Casa a VI-a
Casa a VII-a
Casa a VIII-a
Casa a IX-a
Casa a X-a
Casa a XI-a
Casa a XII-a

 
 
Bună din nou, și bine v-am regăsit la partea a treia din seria de prelegeri despre implicațiile astrologice din Odiseea. Înainte să încep, îmi cer scuze pentru vocea mea, care nu are cea mai bună zi; însă știind că așteptați cu nerăbdare să aflați ce urmează, n-am vrut să amân momentul apariției acestei părți a poveștii.

 

Cele trei fire narative ale Odiseei
Așa cum am amintit mai înainte și cum vom vedea în continuare, există două mișcări importante implicate în firul narativ principal al Odiseei: mișcarea Soarelui și a Lunii. Conform Genezei, Soarele și Luna au fost “atârnate” pe cer în a patra zi a Creației. De ce? Lumina exista deja, deci n-au fost puse acolo pentru a da lumină. Ei bine, pentru că, prin mișcările lor opuse, ele țes pânza vieții noastre. [Pe de-o parte] avem Soarele, care răsare în Est și apune în Vest, iar atunci când analizăm o hartă astrologică se mișcă în sensul acelor de ceas, adică într-o așa-zisă “mișcare primară”. [Iar pe de altă parte] avem Luna, care este singurul obiect din hartă care, pentru câteva ore, are o mișcare aparentă în sens opus: chiar dacă în general Luna urmează sensul mișcării Soarelui de la Est la Vest, peste fundalul înstelat, ea mai descrie încă o mișcare aparent inversă. Direcțiile de mișcare ale acestor corpuri celeste stau în spatele celor două fire narative principale ale poveștii. Per ansamblu, spuneam că sunt trei fire narative. Pe primul, cel care începe acolo unde Telemah pleacă de acasă în căutarea tatălui său, l-am discutat deja. Și, după cum am văzut, această plecare ne livrează o imagine clară a motivului călătoriei sufletului prin sfere.

Ca să reluăm povestea de unde am rămas, [în această călătorie] ne aflăm pe palierul lui Mercur. Țineți minte că pe Odiseu l-am întâlnit pentru prima oară pe palierul solar – pentru că el e domnul Soare; asta vrea să spună de fapt și povestea –, revelându-și adevărata esență solară. Apoi am dat peste acea frumoasă fată care-și spăla rochia de nuntă pentru că venise vremea să se mărite, și care-l duce pe strălucitorul Odiseu acasă să-i cunoască părinții – nimeni alții decât regii egali ai ținutului Mercur. Vom continua, așadar, din acest loc hipermercurial.

Cât despre celelalte două teme narative – de două mii de ani, comentatorii meditează și își confruntă ideile în legătură cu felul în care ele se potrivesc, încercând să descopere dacă se îmbină așa cum ar trebui și să răspundă întrebării dacă în realitate aparțin aceleiași opere. Pe măsură ce astrologia din spatele narațiunii devine din ce în ce mai limpede, răspunsul care se profilează evident este că ele se potrivesc fără nici o îndoială, exact așa cum trebuie. Iar motivul este că, întrucât povestea angrenează umanitatea de două mii de ani încoace, acest fapt implică destul de clar că ea trebuie să fi fost bine scrisă. Artistul a făcut o treabă bună, căci dacă nu le-ar fi potrivit așa cum trebuie, Odiseea ar fi căzut demult pradă uitării.

 

Povestea Marilor Peregrinări: mișcarea în direcția lunară (în sens invers acelor de ceas)
După călătoria sufletului prin sfere, urmează secțiunea numită “Marile Peregrinări” [The Great Wanderings]. Aceasta este relatarea lui Odiseu a celor întâmplate până acum, spusă la cină celor din ținutul Mercur, în care le povestește prin ce peripeții a trecut de când a părăsit Troia și până a ajuns aici. După cum vom vedea, această poveste ne poartă jur-împrejurul hărții astrologice, în direcția Lunii, adică în sens invers acelor de ceas (În direcția Lunii, adică ca atunci când dansați în sens invers în jurul cazanului!). Această asociere cu Luna se potrivește cu [titlul de] “Marile Peregrinări”, căci care altă planetă guvernează peregrinările dacă nu Luna?

Apoi urmează celălalt fir narativ, care continuă povestea din momentul în care Odiseu părăsește ținutul Mercur, în care Homer ne spune ce se întâmplă când eroul ajunge înapoi în Ithaca. Aici remarcăm că vocea naratorului este cea care vorbește. Trebuie să fim foarte atenți să nu cumva să “importăm” noțiuni de secol XX despre narator; teoriile despre discursul narativ din secolul XX au fost inventate cu principalul scop de a-i amuza pe academicienii francezi. Acestea au avut un efect nemaipomenit asupra literaturii și cinematografiei moderne, iar ca urmare știm că (sofisticați mai suntem!) trebuie să păstrăm o oarecare rezervă atunci când naratorul ne spune ceva. Vocea naratorului poate fi doar una din mai multe; ea nu trebuie să ofere neapărat o perspectivă de sus, ci poate fi o relatare parțială a poveștii, sau chiar una înșelătoare – fie deliberat, fie accidental. Ceea ce nu se poate spune despre naratorul din opera lui Homer. Ce ne spune Homer e adevărul gol-goluț. Dacă Odiseu ne-ar spune “O, vai, am căzut și mi-am julit genunchiul, dar am fost curajos și n-am plâns”, putem fie să-l credem, fie să nu, în funcție de ce știm deja despre Odiseu. Însă dacă Homer ne spune că Odiseu a căzut, a fost curajos și n-a plâns, știm că e adevărat și că într-adevăr așa au stat lucrurile. Din acest motiv, narațiunea homerică ne poartă jur-împrejurul hărții astrologice în direcția solară, într-o mișcare prin case în sensul acelor de ceas: pentru că Homer ocupă poziția Soarelui, de acolo sus din cer el poate vedea totul, la fel cum și naratorul său știe tot ce se petrece aici pe Pământ. Această mișcare solară, narațiunea homerică a întoarcerii lui Odiseu acasă în Ithaca și întâmplările de acolo, ni-l revelează apropiindu-se de integrarea deplină a adevăratei sale naturi solare, iar până la sfârșitul acestui proces el devine, fără putință de tăgadă, domnul Soare. Această devenire este, desigur, întregul scop al poveștii.

Așadar, ne aflăm în ținutul Mercur: unde frumoasa fată și părinții ei dejunează cu străinul adus acasă de ea. În acele vremuri, era o mare gafă de etichetă să începi să pui întrebări musafirului tău de cum punea piciorul pe ușă. Mai întâi trebuia să îi dai mâncare și vin, și abia după se cădeau întrebările de genul “cine ești?”, “de unde vii?”, “cu ce te ocupi?” și așa mai departe. Prin urmare, în acest stadiu [al narațiunii], nimeni nu știe încă cine este Odiseu; momentan, el rămâne un bărbat oarecare adus în ținut de acele fete.

 

Casa a XII-a
La masă se mai află un bard, care se ridică, își ia lira și începe să cânte epopei eroice. Dat fiind că războiul de la Troia se încheiase de puțin timp, și prin aceste locuri circulau “marile vești”: povestirile despre eroii care au luptat la Troia. Astfel se face că bardul începe să cânte faptele lui Odiseu din războiul troian, începându-și povestea cu momentul în care Odiseu se afla în pântecul calului de lemn. Unde anume ne găsim pe harta astrologică, dacă Odiseu este în pântecul unui animal mai mare decât o capră? În Casa a XII-a. Din câte îmi amintesc, Casa a XII-a este Casa recluziunii, a sarcinii [confinement], asemeni perioadei în care femeia “ține închis” [confine] fătul înaintea nașterii. Asta înfățișează destul de precis situația lui Odiseu, aflat în pântecul întunecat al calului de lemn, locul de recluziune [confining place] din Troia.

 

Casa I
Din acest loc, el se naște în Casa I, care după cum știm este tărâmul lui “eu”. Așa cum mărturisește și Toma d`Aquino, Ascendentul este locul în care sufletul aterizează odată parașutat în starea incarnată, și de aceea el are o importanță pivotală în [analiza] hărții natale. El este cuiul de care este atârnat [nailed] eul în realitatea vieții sale pe pământ și a felului său de a-l locui. Remarcăm acest motiv al nașterii în povestea pe care o cântă bardul: Odiseu și camarazii săi ies din calul de lemn, asemeni unui prunc din pântecul mamei sale. Odiseu se înființează în lume la Troia, însă la fel cum spuneam mai devreme când discutam despre Elena, îi spunem Troia dar “Troia” este un termen vag. Orașul unde se întâmplă ca atare nașterea este Ilium, care în greacă veche înseamnă “noroi”.

Iată o imagine clară înfățișând sufletul lui Odiseu ivindu-se din locul [tenebros al] recluziunii, [aterizând] în noroi, devenind locuitorul acestui pumn de țărână [handful of dust] pe care îl purtăm cu toții înlăuntru. Însă nu uitați primul cuvânt al poemului: “Omul”. Aici nu e vorba doar de Odiseu, de aventurile unei oarecari persoane obiective, ci despre fiecare dintre noi: eu, tu, ființa umană – fiecare plecând în călătoria sa odată cu momentul nașterii. Însă în acest moment al poveștii Odiseu iese în evidență, pentru că reacția lui atunci când bardul cântă despre asta este foarte puternică – imaginați-vă cât de emoționat trebuie să fi fost. Aici remarcăm o similitudine cu o idee din Hamlet: “piesa e capcana ce-n curând / Va prinde-n ea pe rege şi-al său gând”. Spunem o poveste cuiva care se dovedește a fi atât de asemănătoare cu ce a trăit el, cu experiența lui proprie, încât e firesc ca reacțiile lui emoționale să fie atât de puternice încât să nu le mai poată ascunde și să se simtă nevoit să spună la rândul său adevărul. Mesenii sunt foarte absorbiți de povestea bardului, însă nimeni nu e nici pe departe la fel de absorbit ca Odiseu, care plânge și suspină. Aceștia își dau coate zicându-și între ei: “de ce e omul ăsta atât de supărat? de ce plânge? cine este acest bărbat?”. Până la urmă se clarifică pentru toată lumea că el este Odiseu. Iar apoi, pentru că “identitatea secretă” i-a fost dezvăluită, el însuși continuă povestea [de unde rămăsese bardul].

Dacă citim povestea ca un fir liniar, (la primele lecturi, cu siguranță în această cheie o citeam, ca o linie dreaptă, de la punctul A la punctul B) pare să nu existe nici un motiv pentru care majoritatea aventurilor lui Odiseu se succed într-o anumită ordine. Însă gândind poemul în această cheie liniară, la fel de bine am putea să amestecăm din nou poveștile, nu s-ar schimba nimic: o punem pe Calipso aici, Ciclopul dincoace – cum influențează asta firul narativ al poveștii? Numai dacă interpretăm firul narativ ca o mișcare prin casele astrologice putem înțelege de ce sunt poveștile aranjate în ordinea în care sunt aranjate. De asemenea, pe suprafața hărții astrologice remarcăm paralele, ecouri, contrabalansări, o poveste echilibrând-o pe alta. Dacă înțelegem povestea ca o linie dreaptă, toate acestea sunt pur și simplu ratate. Dacă, pe de altă parte, gândim povestea pornind de la harta astrologică, aceste elemente dau semnificație, ele explică motivul pentru care povestirile sunt puse în ordinea în care sunt puse, și adaugă o adâncime în plus firului narativ.

Așadar, în poveste ne aflăm la nivelul Casei I. Dintr-un loc întunecat al recluziunii, Odiseu s-a născut în lume. Troia a fost arsă până la temelii, războiul încheiat, și toți eroii greci au plecat către casele lor, iar Odiseu trebuie și el să plece acasă pentru că, la fel ca oricare dintre noi, el este Călătorul, Pelerinul, principala noastră menire fiind aceea de a întreprinde această călătorie prin viață, până la destinația noastră stabilită ca punct final al călătoriei.

 

Casa a II-a
Care este următoarea oprire în această călătorie? Ei bine, până acum am fost în Casa I, va urma deci Casa a II-a. Prima oprire pe drumul de la Troia către casă este în Țara Kikonilor: Odiseu și ai săi acostează, sar din corabie și merg să atace și să jefuiască cetatea. Ce au în vedere în această scenă eroii? Ne aflăm în Casa a II-a, așadar ei se preocupă cu posesiunile: protagoniștii strâng munți de comori. Odiseu vrea să plece mai departe repede, însă echipajul său refuză. Să nu uităm că Casa a II-a nu este numai Casa banilor și a posesiunilor, ci desemnează și gâtul și ce intră prin el. Astfel se face că ei se așează la o masă a lăcomiei, unde își fac inventarul comorilor prăduite. Dar este aceasta o idee bună? Bineînțeles că nu, știm sigur că [un astfel de comportament] atrage consecințe. Așadar, kikonii supraviețuitori se mobilizează și le răpesc câțiva dintre camarazi, luptători de mare clasă, apoi se întorc și atacă echipajul lui Odiseu, ucigând mulți dintre oamenii acestuia.

Pe măsură ce povestea se desfășoară, observăm că, treptat, Odiseu își pierde toți oamenii, până rămâne absolut singur. Dar țineți minte că această călătorie este devenirea sa întru ceea ce este cu adevărat. De asemenea, oamenii lui nu sunt persoane exterioare [ființei sale], ci fațete ale lui însuși. Pe măsură ce ne apropiem mai mult de nucleul esenței noastre, anumite lucruri se desprind de noi. Trecând prin viață, observăm că unele lucruri care mai înainte ni se păreau importante, acum nu prea mai contează, mergem înainte – sperăm – din ce în ce mai aproape de caracterul nostru solar, iar [în acest proces] renunțăm la ce este irelevant, neesențial, renunțăm la acele părți care ne ascund, care ne obturează esența. Așadar, această primă aventură ni-l arată pe Odiseu și celelalte fațete ale sale preocupându-se de probleme ce țin de Casa a II-a, împotmolindu-se în toate lucrurile acestei Case, literalmente luând prea multe bagaje după ei. De asemenea, tot în acest pasaj ne este oferit un indiciu cu privire la adevărata natură a lui Odiseu. [Să nu uităm,] povestea este despre cum Odiseu crește devenind potrivit pentru rolul său, cel de erou solar, pentru a ocupa locul lăsat liber în vârful ierarhiei de moartea lui Agamemnon, lucruri despre care am aflat de la începutul poemului. Așadar, kikonii atacă, și o fac pe timpul zilei. Cât e ziua de lungă Odiseu și ai săi reușesc să le țină piept, însă la venirea nopții, kikonii capătă un avantaj și începe măcelul. “La venirea nopții” adică – cum s-ar zice – atunci când Odiseu, domnul Soare, rămâne fără combustibil, când nu-și mai poate duce la bun sfârșit responsabilitățile solare. Totuși, la acest nivel, identificarea lui cu Soarele rămâne încă foarte vagă, abia schițată, spre deosebire de momentul când va găsi drumul de întoarcere în Ithaca și când va fi devenit pe deplin personajul-Soare. În orice caz, Odiseu și oamenii care i-au mai rămas reușesc să scape în cele din urmă de atacul kikonilor.

 

Casa a III-a
Următoarea oprire – Casa a III-a. Protagoniștii noștri naufragiază pe coasta Africii. “O, nu!” Știm deja cum stau lucrurile cu Africa, am mai discutat despre ea la nivelul [jupiterian al] lui Menelaos din călătoria sufletului prin sfere. Știm că Africa este un loc deosebit de rău, plin de plăceri senzuale. Aici oamenii te îndoapă cu mâncăruri delicioase, țigările sunt “amuzante”, femeile frumoase și se întâmplă tot felul de lucruri teribile. [De ce ar fi un loc rău?] Pentru că tot ce ține de senzual te distrage de la propria ta datorie. Țineți minte povestea lui Antoniu și a Cleopatrei (și aici vă trimit la All for love, articolul pe această temă de pe site-ul meu) sau pe cea a lui Enea și Dido, unde Enea trebuia să renunțe la ideea de a avea o viață de familie fericită cu Dido pentru a-și urma și împlini destinul de a întemeia Roma. Așadar, Odiseu și ai săi pun piciorul în Africa, unde îi întâlnesc pe lotofagi, [o populație] care se hrănește numai cu fructul florii de lotus. Ce planetă guvernează lotusul? Vorbim despre o floare ce crește pe lângă apă, deci este guvernată de Lună. Ce planetă își are bucuria în Casa a III-a? Luna. Deci unde ne aflăm acum? Pe tărâmul Lunii, unde au loc lucrurile cu adevărat “lunatice”, și unde Luna este elevată foarte sus. Continuând, băștinașii le dau celor din echipajul lui Odiseu să mănânce lotus, iar în clipa în care aceștia pun limba pe fruct își pierd complet interesul pentru orice. “Vezi-ți de călătorie, Odiseu, mergi acasă singur. Și nu ne deranja, noi rămânem aici.” Tot ce vor să facă e să stea acolo, să nu facă nimic și să mestece frunze de lotus. Sună de parcă tocmai ar fi pasat o țigară “amuzantă”, însă nu asta e ideea. Nu e nimic amuzant în acest mâncat de lotus, nu e ca o petrecere unde toată lumea își acordă un mic viciu. Dimpotrivă, lotusul este unicul element pe baza căruia subzistă cei din acest ținut. Efectiv, mâncatul de lotus e viața lor. Toate acestea țin de Casa a III-a, casa rutinei noastre zilnice. Ce li se întâmplă oamenilor lui Odiseu? Ei bine, ei se pierd, se rătăcesc fără speranță în rutina zilnică, devin prizonierii Africii, își uită destinul, uită de călătoria către casă, sau, cum spune Homer, “își uită drumul de întoarcere”. Așadar, nu e vorba despre unii care încearcă cine știe ce substanță năstrușnică, ci despre faptul de a te pierde în lume. Știm bine cum funcționează asta: mergem la muncă, apoi la supermarket, ne uităm un pic la TV, ascultăm niște muzică, intrăm pe Facebook și uite cum s-a dus ziua. Și tot așa se mai duce una, și încă una, și încă una. Asta încearcă să ne indice și Homer și același este motivul pentru care Odiseu nu vrea ca oamenii săi să stea să mestece lotus și efectiv îi târăște până la corabie, unde îi leagă de băncile vâslașilor. Trebuie să facă asta, pentru că altminteri ei nu pleacă de acolo: sunt cât se poate de fericiți cu televizorul și Facebook-ul.

Aceasta este semnificația esențială a Casei a III-a: rutina zilnică. Celelalte sensuri ale aceleiași Case, precum frații și surorile, vecinii, sau chiar comunicarea, derivă din această semnificație primară. Pentru că, de pildă, pe frații și surorile noastre nu ni-i alegem, în felul în care alegem persoanele de Casa a VII-a, sau de Casa a IX-a, ei sunt pur și simplu acolo. Oameni în prezența cărora suntem “aruncați” și cu care trebuie să negociem de fiecare dată rutina noastră zilnică. Faptul că Odiseu și-a legat oamenii de navă pentru a-i putea scoate din Africa relevă exact aceeași idee; la fel cum face și momentul când Moise le-a zis pe ton imperios celor din poporul lui Israel să-și miște fundurile și să traverseze marea Roșie: “[plecați] departe de Africa, departe de seducătoarele oale pline de carne din Egipt, departe de castraveți, pepene, usturoi și toate celelalte lucruri drăguțe. Plecați în deșert!” – toate acestea pentru împlinirea pelerinajului, îndreptat înspre a lor
Țară a Făgăduinței [Promised Land]. Același lucru îl face și Odiseu în această scenă, care reprezintă una dintre contrabalansările pe care le-am menționat anterior. Țineți minte această idee pentru că vom reveni la “oameni legați de nave” mai târziu, când vom discuta Casa a IX-a, cea opusă Casei a III-a – vom remarca un echilibru foarte clar de-a lungul hărții. Cu riscul de a mă repeta, aici oamenii lui Odiseu nu sunt persoane individuale exterioare lui, ci reprezintă fațete ale sale, deci Odiseu însuși este cel ce înfruntă tentațiile Casei a III-a. Ceva de genul: “Nu, acum nu o să stau pe Facebook, o să îmi urmăresc destinul! Pot să stau pe Facebook și mâine.”

 

Casa a IV-a
Odiseu și echipajul său posomorât navighează mai departe, iar următoarea lor destinație este Țara Ciclopilor. Am intrat în Casa a IV-a, Fundul Cerului, punctul cel mai de jos în călătoria Soarelui împrejurul hărții. Așadar, unde se regăsește acum domnul Soare? Ei bine, ciclopii îi țin captivi, pe el și echipajul său, într-o peșteră. Povestea ciclopilor este atât de cunoscută încât nu trebuie să o repet, însă trebuie notat că Homer accentuează aici o breșă în ospitalitate. Suntem în Casa a IV-a, vorbim despre cămin și despre cum ne purtăm acasă, iar ospitalitatea era un lucru important și de preț în lumea lui Homer, mai important decât este pentru noi, modernii. Cum ne comportăm când primim pe cineva în vizită? Dar atunci când suntem noi înșine musafirul? Ceea ce accentuează Homer este faptul că ciclopii nu au deloc maniere. Să te apuci să-ți mănânci musafirii la micul dejul sigur nu se încadrează la “bune maniere”, e o etichetă inacceptabilă, la fel cum e și faptul că ciclopii pun o stâncă la intrarea în peșteră. În vreme ce o rostire de genul “Poți sta cât vrei, nu e o problemă” ar putea fi spusă cu cele mai ospitaliere intenții, “Trebuie să stai cât vreau eu să stai” nu poate ține de nici un fel de ospitalitate, așa cum directorul închisorii Lubyanka nu e renumit pentru ospitalitatea lui. Aflat în harta astrologică pe Fundul Cerului, Odiseu, personajul-Soare, sau cel-care-va -deveni-personajul-Soare, este captiv într-o peșteră, înfricoșat că nu va mai ieși de acolo niciodată, că Soarele nu va mai răsări niciodată pentru el și că va rămâne blocat în această noapte eternă. Cum va reuși domnul Soare să scape din peșteră? Ei bine, el și cei câțiva supraviețuitori rămași din echipaj vor scăpa prinzându-se de pântecele unor berbeci, care, așa cum am spus și mai înainte, sunt creaturi solare. Berbecul este animalul solar [prin excelență] pentru că, spre deosebire de o vacă [sau un taur], el nu poate fi înjugat, și nici călărit. Nici Odiseu nu se urcă pe spinarea animalului călare, evadând în galop din peșteră asemeni unui cowboy, ci se prinde strâns de burta lui – moment în care el ajunge cel mai aproape de a deveni una cu berbecul (nu la fel de aproape pe cât a ajuns să se “contopească” cu calul de lemn”, dar oricum foarte aproape de el), iar creatura solară fuge afară din peșteră. Iată ce face Soarele, în târziul acestui miez de noapte: răsare din peșteră, din cea mai adâncă profunzime a nopții. Păstrând în vedere cadrele generale ale poveștii, mai devreme spuneam că Odiseu își deapănă povestea pe tărâmul lui Mercur, acel loc hipermercurial unde corăbiile au deja navigație prin satelit și se cârmuiesc singure. Aici miracolele sunt perfect posibile, deci Homer îl putea scoate pe erou din peșteră într-o mare varietate de feluri, însă el alege să-l elibereze de acolo identificându-l cu animalul solar, berbecul. Așadar, la fel cum stăteau lucrurile în episodul din Casa a II-a, cel cu lupta contra kikonilor, și aici avem mai multe indicații clare ale faptului că Odiseu crește devenind din ce în ce mai potrivit pentru rolul de personaj solar.

 

Casa a V-a
Am părăsit Casa a IV-a, ce urmează acum? Casa a V-a, o să ne distrăm pe cinste. Odiseu ajunge pe o insulă plutitoare, iar cele ce țin de această Casă nu diferă deloc, sunt oarecum detașate de viață, distractive, plăcute. Este insula plutitoare a idilelor, și totul pe această insulă este absolut perfect. Suntem în Casa a V-a, deci o să fie o mulțime de copii. Regele acestei insule, Eol, are doisprezece copii – șase fete și șase băieți – căsătoriți unii cu ceilalți și conviețuind într-o stare de beatitudine. Casa a V-a este locul în care-și are bucuria Venus, și iată câte căsnicii frumoase și fericite. Odiseu se gândește: “ce loc minunat!”, iar Eol, domnul-De-Treabă, îi oferă cadou un sac cu vânturi, vânturi foarte ascultătoare, care vor face tot ce li se va zice, și care, [mai presus de orice], îl vor duce acasă. Astfel , Odiseu și echipajul său se îmbarcă din nou și pornesc pe mare. Totul merge de minune, însă, atunci când putea deja vedea malul patriei, Odiseu adoarme, și echipajul său – sau mai bine zis facultățile sale inferioare sau non-solare ale lui însuși – umblă la sacul primit, gândind “Ce-o fi având în acest sac? Pesemne vreo comoară pe care vrea s-o țină pentru sine și să n-o împartă cu noi. Ia să-l deschidem.” Aceștia deschid sacul plin cu vânturi, și toate ies afară deodată, stârnind mare agitație pe mare și o dezastruoasă furtună. Desigur, asta se întâmplă atunci când ne bucurăm [prea tare] de stările idilice plăcute și pline de beatitudine: aproape sigur una dintre facultățile noastre inferioare va interfera și va reuși cumva să strice totul. Tot în această scenă găsim una dintre acele contrabalansări despre care vorbeam, pentru că aici, la nivelul Casei a V-a, Odiseu adoarme iar echipajul său îi provoacă tot felul de probleme, la fel cum se întâmplă în călătorie în punctul opus al hărții, la nivelul Casei a XI-a, când Odiseu adoarme din nou: eroul solar își ia ochii de la țintă. De asemenea, atât la nivelul Casei a V-a din poveste cât și la nivelul Casei a XI-a, apare un fenomen similar retrogradării. Eroul merge înapoi. După dezastruoasa furtună, el ajunge din nou pe insula lui Eol – domnul De Treabă – și-i zice: “Auzi, poți să-mi mai dai niște vânturi din acelea?” Dar Eol își transformă radical atitudinea, și se supără foarte tare pe Odiseu pentru că n-a avut destulă grijă de darurile prețioase pe care i le-a dat, devenind absolut ostil: “Nu, ți-am dat deja ce aveai nevoie. Ți-ai bătut joc. Valea!” Același lucru se întâmplă și cu momentele tipice Casei a V-a: nu te poți întoarce la prima beatitudine. Cum spune și domnul Keats:

“Bucuria își ține mâna-n trupul de fecioară,
Alături cu Plăcerea care doare
Și mierea dulce în Venin o schimbă”

[Odă la melancolie, trad. Aurel Covaci]

– ei bine, Homer avea cunoștință de acest adevăr încă de pe-atunci. Atât despre Casa a V-a: eroii au avut partea lor de relaxare și au dat-o-n bară.

 

Casa a VI-a
Trecem acum la Casa a VI-a: o să fie neplăcut. Odiseu și ai săi ajung pe Insula Laestrygonienilor, iar laestrygonienii nu sunt o companie plăcută, ba îi fac pe ciclopi să pară de treabă – măcar ei stăteau cu tine la un pahar de vin și la o vorbă înainte să te mănânce; laestrygonienii, nici vorbă: ei sunt o rasă de uriași sălbatici și absolut necruțători. Aceștia îi vânează pe oamenii lui Odiseu cu sulițele, la fel cum ar vâna cineva peștii dintr-un pârâu, apoi îi cară la adăpost ca să-i mănânce. Au, fără îndoială, inimi de gheață, și e firesc să fie așa, doar ne aflăm în Casa a VI-a [care este asociată cu]: relele lumii, dintre care boala este exemplul primordial. Boala este un personaj cât se poate de rece: ea nu varsă vreo lacrimă după decesele și teroarea pe care le provoacă, ea nu are conștiință, nu se frământă: “Vai, mi-aș fi dorit să nu-i rănesc pe acești oameni atât de tare.” Tot așa sunt și laestrygonienii, sunt ca o întrupare, ca o personificare – sau mai degrabă, personificare parțială – a Bolii. De asemenea, cu Boala nu poți să stai la dezbateri, și nici cu laestrygonienii nu există vreo cale de comunicare sau posibilitatea de a încheia o înțelegere de pace. De aceea, Odiseu va trebui să scape de ei vânturându-și spada.

Am văzut că Luna își are bucuria în Casa a III-a [și ce acte facilitează această demnitate], și că Venus o are în Casa a V-a, acum iată-ne la nivelul Casei a VI-a, bucuria lui Marte. Într-un fel, această bucurie a lui Marte în Casa a VI-a este totuna cu lucrurile dureroase, cu situațiile neplăcute pe care lumea le aruncă în noi – dintre care Boala este un exemplu primordial – însă totodată ea reprezintă momentul în care punem mâna pe sabie, în care luăm bisturiul în mână, pentru a face ceva în legătură cu asta. De aceea, chirurgia este o profesiune specifică Casei a VI-a și nu Casei a VIII-a, cum se crede în general, întrucât menirea operațiilor chirurgicale este să ne țină departe de Casa a VIII-a. Așadar, această bucurie a lui Marte este totodată sinonimă cu a ridica sabia pentru a pune ordine în lucruri. Asta face și Odiseu în această scenă: pune mâna pe spadă și o mânuiește ușor și decisiv, la fel de ușor și decisiv precum laestrygonienii, care îi “harponau” pe membrii echipajului său. Nu are timp să se oprească să dezlege cablurile de prindere ale navei, așa că le taie direct, ceea ce reprezintă o folosire adecvată a lui Marte. Nu are rost să te joci cu energia marțiană, să încerci să fii delicat: [acest] Marte este o sabie, folosește-l cum folosești o sabie și va funcționa.

 

Casa a VII-a
Am terminat treaba în Casa a VI-a, încotro acum? Spre Casa a VII-a, e timpul pentru relații! Așadar, protagoniștii ajung pe insula lui Circe. Circe este fiica Soarelui și a lui Perseis, care la rândul ei era fiica Oceanului, adică fiica naturii apetente. Așa cum era, poate, de așteptat din partea uneia din neamul dorințelor [descendant of the desires], Circe îi “droghează” pe membrii echipajului lui Odiseu. Ei rămân aceeași, nu se schimbă cu nimic, în afara faptului că acum arată ca niște animale. Să nu uităm că oamenii lui Odiseu nu sunt persoane separate, ci diferite părți ale lui însuși. Prin urmare, drogul lui Circe scoate la iveală adevărata natură animalică a acestor fațete ale eroului. De multe ori, aspectele vieții ce țin de Casa a VII-a se pricep să reveleze natura animalică în fel și chip. Însă deoarece el este partea solară, incoruptibilă – esența sufletului – Odiseu are asupra sa o plantă protectoare care îl izbăvește de efectele acestui drog, planta numită moly care crește numai în ceruri. Însă foarte interesant e că Odiseu nu face nimic cu această plantă: nu o mănâncă, nu și-o pune pe corp și nici nu face vreun ritual cu ea, pur și simplu o are. Și e de-ajuns atât. E ca și cum ar purta după sine o mică bucată de Rai. Această mică bucată de Rai îl protejează [de farmecele lui Circe,] iar el rămâne singurul netransformat în animal. În toiul situațiilor Casei a VII-a, acest lucru se poate întâmpla numai dacă există ceva în inima noastră care să ne salveze de a deveni complet absorbiți de ele. Iarăși, există asemănări și ecouri între ce se întâmplă aici și ce se întâmplă la nivelul Casei a III-a, cea a rutinei zilnice. Partea lunară [the Moon bit] a ființei noastre, simbolizând partenerul de viață, așa cum am văzut, este exaltată în Casa a III-a. [În orice caz,] oricât de plăcute ar fi cele ce țin de Casa a VII-a, ele nu reprezintă valoarea supremă, destinația finală [a călătoriei]. Odiseu rămâne cu Circe un an, și e foarte fericit cu ea: are parte de mâncare, băutură, și-n plus, doarme-n pat cu o zeiță, ceea ce probabil nu e chiar așa de rău. Însă, întrucât el este domnul Soare, după un an – adică după un ciclu solar complet – vine din nou momentul plecării. I-a fost de-ajuns episodul cu Circe, acum trebuie să plece mai departe în călătoria sa. Care să fie următoarea destinație?

 

Casa a VIII-a
Pe vremea când citeam Odiseea și începeam să observ în fundal tiparul astrologic al Caselor, undeva în mintea mea mișuna gândul că poate forțez interpretarea în această cheie, că poate mă forțez să găsesc aceste elemente astrologice în poveste, că poate inventez totul. Însă în acest punct [al poveștii] am renunțat să mă mai îndoiesc, pentru că dovezile erau indubitabile: după episodul de la nivelul Casei a VII-a a relațiilor, în mișcarea sa inversă acelor de ceas de-a lungul hărții, Odiseu ajunge pe tărâmul morților, adică în domeniul Casei a VIII-a. Deci dacă aveați vreun dubiu în legătură cu prezența acestui tipar astrologic [al Caselor] în Odiseea, cred că a sosit momentul să renunțați, pentru că el pur și simplu este acolo. E mult mai ușor să accepți realitatea prezenței astrologiei în Odiseea decât să inventezi cine știe ce artificii interpretative pentru a lămuri conținutul acestui tipar în orice manieră alta decât prin recurs la astrologie. Cineva ar putea zice: “O, e pur și simplu o întâmplare că pare așa”. Dar marii artiști nu lasă nimic la voia întâmplării. Nu putem spune că Homer s-a așezat într-o zi pe gânduri, zicându-și [în această manieră artificială]: “În regulă, l-am scăpat de Circe, ce-aș putea să-l pun să facă acum? Cum ar suna o continuare interesantă a poveștii?”

Cât despre temele asociate Casei a VIII-a – am avut deja nenumărate morți până acum, în fiecare stadiu al poveștii au mai murit din oamenii lui Odiseu. Pe de altă parte, Odiseu n-are cum să moară încă, din rațiuni evidente: nu suntem nici la jumătatea poveștii și el încă nu s-a apropiat deloc de destinație, pelerinajul încă trebuie să continue. Așadar, moartea trebuie să apară în alt fel: Odiseu coboară în Infern. Literalmente, el intră în Casa Morții, unde întâlnește alți eroi decedați cu care stă un pic la discuții. Remarcăm aici un echilibru între temele Casei a II-a și cele ale Casei a VIII-a. Țineți minte că în Casa a II-a Odiseu și ai săi au intrat în belele pentru că au vrut să rămână să bea și să mănânce cu lăcomie. Acolo ei luau toate acele lucruri asupra sau înăuntrul lor. “La mine, la mine, la mine: mâncarea, băutura, comorile prăduite, toate ale mele“. Acum, Odiseu trebuie să dea afară acele lucruri: trebuie să sape o groapă și-n ea trebuie să toarne vin, orz, miere, lapte – lucrurile plăcute ale vieții – și apoi trebuie să sacrifice un berbec și o mioară și să jure că va face alte jertfe mai bogate imediat ce va ajunge acasă. Așadar, iată diferența dintre scena din Casa a VIII-a și cea din Casa a II-a: aici el folosește aceste daruri, mâncarea și băutura, pentru un scop mai înalt, nu doar pentru a-și hrăni muritoarea humă. Această idee este un ecou la ce-am spus mai devreme despre Virgil, care sublinia că civilizația s-a dus pe pustii când oamenii au început să mănânce vaci, adică mai exact să le mănânce fără a jertfi vreuna: mai întâi jertfești animalul zeilor, apoi poți să-l mănânci – așa e în regulă; ce nu e în regulă e să mănânci doar pentru că simți că ai o poftă cât toate zilele. Se întrevede diferența dintre ce face Odiseu aici, în Casa a VIII-a, și ce se întâmplă în Casa a II-a, atunci când întreg echipajul se îndopa cu două guri în țara kikonilor.

 

Casa a IX-a
Tocmai am traversat Casa Morții, trecem acum la Casa a IX-a, a înaltei cunoașteri [higher learning], iar în poveste, următoarea oprire e pe tărâmul sirenelor. În general, sirenele sunt portretizate drept niște fete extrem de frumoase care te ademenesc cu farmecele lor feminine, care te seduc și te abat de la drumul tău în viață, dar asta nu e nici pe departe îndeajuns de tentant ca să-l distragă pe cel-ce-va-deveni eroul solar al Odiseei. Ceea ce înfruntă el aici este adevărata tentație. Nu doar voluptatea sirenelor îl ademenește pe eroul nostru, ci cântecul lor, minunatul cântec care te atrage făgăduindu-ți Totul – întreaga Cunoaștere. Sirenele știu totul, deci despre asta cântă (“Îți voi spune [Totul]…, îți voi spune… Vino, vino.”) – cântecul care-i duce pe marinari la pierzanie. Trebuie notat că nu se spune niciodată că această cunoaștere ar fi una “rea”. Sirenele nu-ți spun secretele magiei negre sau ceva ce n-ai voie să știi, nici minciuni sau nimicuri: cunoașterea pe care ți-o dau este reală. Numai că nu avem nevoie de atâta cunoaștere. [În Casa a IX-a] Eroul nostru solar va fi distras de ea, la fel cum, [distras de materialitate] echipajul său acumula prea multe bagaje fizice în Casa a II-a, a posesiunilor. Și aici există riscul de a acumula prea multe bagaje [spirituale], tipice Casei a IX-a.

Înapoi la bucuriile planetare. Casa a IX-a este bucuria Soarelui. Soarele este cel care vede totul, cel care știe totul. Casa a IX-a este Casa înaltei cunoașteri întrucât este Casa în care Soarele își are bucuria. Iar în măsura în care este domnul Soare, Odiseu vrea asta, vrea să vadă totul, să cunoască totul, deci își dorește din străfundurile ființei să audă cântecul sirenelor, de unde va afla totul. Dacă nu îl aude, nu poate să mai fie el. În continuare remarcăm un ecou al celor întâmplate în Casa a III-a, atunci când Odiseu își lega oamenii de corabie ca să-i scape de primejdiile acelei Case, pentru că acum e invers, el le cere alor săi să-l lege de catarg. [Prudent,] lor le pune ceară în urechi ca să nu fie distrași și ademeniți de cântecul sirenelor, dar sieși nu-și pune. Legat de catarg, va asculta cântecul fără să fie atras la pierzanie. (Cred cu tărie că această imagine cu Odiseu legat de catarg era în mintea lui Coleridge atunci când scria Povestea Bătrânului Marinar, și trebuie să fie așa, judecând după remarcile amuzante adresate prietenilor: “să fii legat de catarg nu era un lucru atât de rău în lumea greacă”.) Așadar, există un echilibru între Casa a IX-a, unde echipajul îl leagă pe Odiseu de catarg, și Casa a III-a, unde el îi leagă pe cei din echipajul său de băncile vâslașilor, iar asta pentru a se menține pe calea cea dreaptă. Transpunând totul în termeni mai recenți, ceea ce are în vedere Homer aici este concupiscența minții, dorința arzătoare de a ști lucruri, numai de dragul de a le ști, pe care Aquino o asociază cu un anumit grad de depravare [unchastity]. Avem de-a face cu aproximativ aceeași idee: păcatul de a te desfăta cunoscând [peste măsură], fie cu trupul sau cu mintea. Am văzut că Odiseu și-a rafinat treptat, și-a perfecționat natura solară; ce trebuie să facă Soarele? Care este datoria lui? Ei bine, el trebuie să meargă în linie dreaptă, fără a se abate în nici o direcție, trebuie să meargă pe calea Soarelui – ecliptica, linia dreaptă în jurul căreia se mișcă celelalte planete, de-o parte și de alta. Așadar, este deopotrivă de vital ca domnul Soare să nu petreacă prea mult timp desfătându-se cu temele Casei a IX-a pe cât era de esențial ca el să nu se lase atras și consumat de temele Casei a III-a. El trebuie să se mențină pe un drum drept: nu are voie nici să se piardă prea mult în lume, nici să rătăcească fără măsură în propriul intelect.

 

Casa a X-a
Iar de aici, Casa a X-a urmează cu necesitate. Casa a IX-a este despre cunoaștere, și atât pentru greci cât și în teologia mai târzie, la baza tuturor virtuților stă prudența. Nici o virtute nu era considerată o virtute adevărată dacă nu era întemeiată în prudență. Iar prudența este un lucru compus. Pe de-o parte, ea înseamnă a ști ce e bine – acesta e și sensul Casei a IX-a, a ști cum e bine să acționezi. Pe de altă parte, prudența este și acțiune bazată pe ce e bine. În acest sens, trebuie să lămurim cunoașterea din Casa a IX-a, și apoi să acționăm pe baza ei. Iar activitatea în lume este semnificația nivelului Casei a X-a: cariera noastră, slujba, cum ne comportăm în lume, micul imperiu pe care îl modelăm pentru noi înșine. Potrivit grecilor și potrivit teologilor de mai târziu, singură cunoașterea nu ne face mai prudenți. Important e să acționăm pe baza acestei cunoașteri. Într-adevăr, era considerat un viciu mult mai mic acela de a avea o cunoaștere deficitară, dar a acționa pe baza ei, decât a avea o cunoaștere perfectă și a nu face nimic cu ea – asta era mai grav, asta era adevărata răsturnare a prudenței. Așadar, din Casa a IX-a trecem în Casa acțiunii, sau chiar a calității acțiunii, după cum definește Ptolemeu Casa a X-a. În Casa a IX-a, sau, mai precis, pe drumul drept revelat de echilibrul dintre tentațiile Casei a III-a și tentațiile Casei a IX-a descoperim cunoașterea binelui, a faptei bune [the right thing to do]; în Casa a X-a ajungem să punem în practică această cunoaștere. Casa a X-a vorbește despre acțiunea dreaptă, despre a face ce trebuie făcut, chiar dacă asta nu coincide neapărat cu ce vrea ego-ul să facă. Chiar dacă nu ți se potrivește, chiar dacă nu îți e comod s-o faci, trebuie să faci ce te-a învățat cunoașterea din Casa a IX-a că trebuie să faci.

[La acest nivel,] Odiseu trebuie să-și cârmuiască nava între două creaturi oribile și distrugătoare, Scylla și Caribda. Caribda este un monstru groaznic ce trăiește pe fundul unui vârtej și care suge tot ce se află în apropiere, devorează și apoi scuipă oasele. “Scylla” sună destul de drăguț, pare că numele ar fi înrudit cu cel al unui cățeluș, și la fel, ea scoate sunete drăguțe ca de cățeluș, numai că are șase capete cu care se năpustește asupra marinarilor din preajmă, devorându-i. Mai mult, Scylla trăiește într-o peșteră. Iată încă o contrabalansare în harta noastră: acum ne aflăm în Casa a X-a și ne confruntăm cu această bestie care trăiește într-o peșteră și mănâncă oameni, la fel cum în Casa a IV-a ciclopul trăia într-o peșteră și mânca oameni. De asemenea, și în această scenă, la fel ca în casa a IV-a, Odiseu își pierde o parte din echipaj în gura unui monstru. Din motive evidente, Odiseu alege să nu le explice problema oamenilor săi, problema de a alege pe unde vor merge, pe lângă Scylla sau Caribda. Însă știind că asta e singura opțiune, că acesta e drumul cel bun, Odiseu îi determină să vâslească mai aproape de Scylla. Inevitabil, creatura va prinde și va devora o jumătate din echipajul său. Totuși, indiferent cât de neplăcut ar fi și indiferent cât de mare ar fi ghinionul celor care vor fi prinși și mâncați, tot e mai bine decât să se apropie de vârtejul pe fundul căruia trăiește Caribda, căci [dacă îi va fi dată ocazia] ea va distruge totul. Iată prețul acțiunii drepte – tema Casei a X-a: “doare un pic”. Homer ne transmite aici ideea că e mai bine să faci ce e drept și să suferi un pic, decât să nu faci ce e drept și să fii complet distrus. Pierzând șase dintre oamenii echipajului, cei rămași scapă și merg mai departe.

 

Casa a XI-a
Încotro acum? În Casa a XI-a, care va fi, desigur, una “primitoare”. Casa a XI-a este bucuria lui Jupiter, marele benefic. La fel cum în Casa a V-a aveam acel loc idilic, unde totul era perfect, și în acest episod Odiseu și echipajul său nimeresc pe o insulă minunată, plină de mâncăruri alese, unde poți mânca tot ce poftești, numai nu te atinge de vaci, pentru că sunt ale lui Helios! Într-adevăr, aceasta e povestea vacilor lui Helios, pe care am întâlnit-o chiar la începutul poemului. Observați cât de departe a trebuit să înaintăm ca să ajungem la ea [în ordinea temporală]. La început ni se spunea că sursa tuturor suferințelor lui Odiseu este momentul în care echipajul său mănâncă vitele Soarelui, ale lui Helios. Evident, nu e vorba de o cauză în sens temporal, ci, dacă vreți, de o cauzalitate filosofică: problema este disponibilitatea lor de a mânca ceva ce nu le aparține. Casa a XI-a este și Casa darurilor din partea regelui, a lucrurilor minunate care pur și simplu ne pică în mână, a banilor picați din cer. Însă ideea e că darurile regelui nu sunt de consumat, trebuie să le dai înapoi, jertfindu-le. Odată făcută jertfa, poți să le mănânci, însă esențial e să faci mai întâi ritualul de sacrificiu. Așa cum se întâmpla la nivelul Casei a V-a, când Odiseu adormea într-un loc primitor iar echipajul său își facea de cap, la fel și aici: Odiseu adoarme, însă înainte le spune destul de clar oamenilor săi – adică facultăților sale inferioare – să se bucure de tot ce găsesc, să dea comandă de pizza, să facă orice vor, numai să nu mănânce vacile. Dar imediat ce adoarme, oamenii lui se gândesc “Ia te uită ce de vaci! Și ce gustoase par!”, și se apucă să le gătească și apoi să le mănânce. Asta determină distrugerea tuturor oamenilor care-i mai rămăseseră lui Odiseu. Inițial ei scapă de pe insulă, dar o furtună violentă apărută ca urmare a sacrilegiului provoacă un dezastru în care întreg echipajul moare, mai puțin Odiseu. Țineți minte că vaca este animalul asociat Lunii, animalul care marchează trecerea timpului, deoarece vaca poate fi înjugată și “condusă” [driven]. De aceea, întrucât mănâncă vacile, ca atare oamenii lui Odiseu mănâncă timp, își mănâncă timpul încredințat pentru împlinirea pelerinajului.

În naufragiu, deci, sunt cu toții uciși, mai puțin Odiseu. Așadar, ca erou principal, ca facultate solară [a sufletului], Odiseu a eșuat din nou: a permis facultăților inferioare să preia comanda și să provoace acest dezastru. Însă trecând peste suferința considerabilă pe care i-a provocat-o această pierdere, acum ele [facultățile inferioare] nu mai există. Deci suntem martorii unei creșteri a înțelepciunii, o înțelepciune dobândită în urma unor experiențe dificile. Aceste evenimente extrem de neplăcute, de-a dreptul cumplite, îi rafinează treptat ființa, aducându-l din ce în ce mai aproape de nucleul esențial al acesteia – rolul domnului Soare.

 

Casa a XII-a
Din Casa a XI-a trecem în Casa a XII-a. Cu ce fel de personaj ne vom întâlni aici? Ei bine, cu o vrăjitoare. După ce și-a pierdut întreg echipajul, Odiseu ajunge pe insula vrăjitoarei Calypso, care îl ține aici ascuns [vreme de șapte ani]. În greacă, numele lui Calypso înseamnă “cea care ascunde”, iar asta se verifică în poveste, pentru că ea îl ține ascuns. Nimeni nu știe unde se află, iar lumea din bazinul Mediteranei nu vorbește despre el ca despre un norocos: “Ce bine de el, stă închis și ferit și sigur se distrează de minune împreună cu Calypso pe acea insulă”. Într-adevăr, ea este îndrăgostită până peste cap de el, și vrea să-l facă nemuritor, ca astfel să rămână cu ea pentru totdeauna. Dar asta înseamnă că vrea să oprească Soarele din mișcarea lui, că vrea să oprească timpul în loc – singurul mod prin care cineva poate deveni nemuritor. E ca în Faust-ul lui Goethe: atunci când [protagonistul] i-ar fi zis clipei să stea în loc, el ar fi fost damnat pentru totdeauna. Același lucru vrea să-l facă și Calypso, și reușește să-l țină pe insula ei șapte ani. Am văzut că eroul stătuse cu Circe un an – adică un ciclu solar complet –; aici el stă o săptămână întreagă de cicluri solare.

Odiseu petrece un timp îndelungat aici, până în cele din urmă când scapă cu ajutor din partea zeilor. Iar acesta e singurul mod prin care putem scăpa din Casa a XII-a: nu ne putem elibera singuri, prin propria voință, prin propriile eforturi, de problemele acestei Case, nu ne putem ridica în sus de șireturile propriilor ghete (șireturile ghetelor fiind echipamente specifice Casei a XII-a). Avem nevoie de un element exterior, iar în cazul lui Odiseu elementul exterior este apariția unui zeu care îi spune lui Calypso destul de ferm că nu-l mai poate ține pe insulă și că trebuie să-l lase să plece. Calypso este foarte mâhnită în legătură cu asta, dar întrucât însuși un zeu i-a zis, știe că așa trebuie să fie, așa că fără nici o tragere de inimă acceptă și privește cu lacrimi în ochi cum Odiseu își construiește o plută și pleacă pe mare. [De aici] ajunge pe tărâmul lui Mercur, unde-l găsim la masa festivă în timpul căreia Odiseu ne-a povestit toate aceste aventuri. În povestirea sa, Odiseu nu scapă nici un detaliu, nu-i este rușine să afirme că din cauza lui, și nu din cauza altora, s-au întâmplat dezastrele din Casa a V-a și din Casa a XI-a. El nu dă vina pe echipaj, ci admite că și-a luat ochii de la țintă, că trebuia să fie mai atent și să nu-i lase să provoace dezastrele pe care le-au provocat. Cei de pe tărâmul lui Mercur sunt, cum s-ar zice, șoferii lui de taxi, cei care-l vor duce acasă, pentru că acum el este în sfârșit pregătit să meargă acasă. A trăit toate aceste aventuri și a suferit dezastre, și-a pierdut întreg echipajul, s-a purificat [de orice rest care îi oblitera] adevărata natură solară, deci acum poate merge acasă, la nivelul [sferei] Lunii din călătoria sufletului prin sfere. Acum se poate reîntoarce și o poate reîntâlni pe soția sa (soția domnului Soare – doamna Lună), Penelopa.

Și cu asta se încheie Marile Peregrinări. În următoarea prelegere vom înainta de-a lungul hărții în cealaltă direcție, în direcția solară, în timp ce-l vom lăsa pe Homer să ne spună cum a ajuns Odiseu acasă, și ce a făcut acesta odată ajuns aici. Și dacă tiparele astrologice din această parte a poveștii vi s-au părut clare, stați să vedeți ce urmează! Mulțumesc pentru atenție, sper că ați găsit această prelegere interesantă. Rămas-bun!
 
 
Puteți citi partea a IV-a a acestui articol aici.
Puteți citi partea I a acestui articol aici.
Puteți citi partea a II-a a acestui articol aici.
 
 

2 comments

    1. Mulțumesc mult pentru aprecieri, exact asta este și intenția mea, să arăt cât de serioasă și profundă este de fapt astrologia… Dar efortul meu este neînsemnat față de cel al autorilor acestor articole – în cazul de față John Frawley – care adesea au muncit o viață întreagă ca să poată ajunge la acest nivel înțelegere.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.