Tiparele astrologice din Odiseea (IV)

Posted by
Timp de lectură: 23 minute

 
 

John Frawley

Reprodus cu permisiunea autorului, după Natal Lectures IV
 
 

Pierderea echipajului. Pierderea scenariilor
Aventuri abstracte și cotidiene
Povestea Întoarcerii Acasă: mișcarea în direcția solară (sensul acelor de ceas)

Casa a XII-a
Casa a XI-a
Casa a X-a
Casa a IX-a
Casa a VIII-a
Casa a VII-a și Descendentul
Casa a VI-a
Casa a V-a
Casa a IV-a
Casa a III-a
Casa a II-a
Casa I și Ascendentul

Nunta Soarelui cu Luna

 
 
Bună, și bine v-am regăsit la partea a patra și ultima din această serie de prelegeri despre Odiseea. Dacă v-au mai rămas dubii în legătură cu prezența tiparelor astrologice în poem, vă promit că orice îndoială se va fi risipit până la finalul acestei prelegeri.

Să recapitulăm unde ne aflăm cu povestea. Odiseu a pierdut absolut totul: și-a pierdut întreg echipajul, corabia, toate comorile strânse pe drum, a rămas și fără haine. El a ajuns pe tărâmul poporului mercurial, și se află acum la curtea regelui și reginei acestui tărâm al lui Mercur. Țineți minte că locuitorii acestui ținut sunt “șoferii de taxi”, cei care-l vor conduce acasă pe Odiseu, pentru că într-un final el a devenit cu adevărat pregătit să meargă acasă. Faptul că și-a pierdut echipajul l-a purificat, dezvăluindu-i adevărata sa natură solară. Așadar, acum poate merge acasă pentru a se nunti cu Luna – doamna Odiseu, Penelopa, care [de zece ani] îl așteaptă.

 

Pierderea echipajului. Pierderea scenariilor
Acum vreau să insist puțin asupra acestui fapt al pierderii echipajului, și să încerc să extrag precis ce s-a întâmplat în realitate aici. Dispariția graduală, om după om, a membrilor echipajului său, pe parcursul diverselor aventuri, îmi amintește într-o mare măsură de ce spunea Maimonide când ne atenționa că ne închinăm fără încetare la idoli, închinarea la idoli fiind cel mai aprig condamnat păcat în Scripturi. Evident, [condamnarea acestui păcat] nu înseamnă că trebuie să-i vânezi și să-i ucizi pe toți cei pe care îi bănuiești c-ar fi vinovați. Avem destulă treabă să ne punem propria casă în ordine, n-avem nevoie să ne îngrijorăm de ce fac alții. În orice caz, [Maimonide] spune că dacă suntem furioși, noi ne închinăm de fapt unui idol: venerăm altarul furiei; dacă suntem pofticioși, venerăm altarul desfrâului; în fiecare dintre aceste cazuri ne închinăm unui idol. Ca atare, Maimonide nu exprimă această idee în termeni astrologici, dar ea ar putea la fel de bine și ușor să fie transpusă astfel. Am putea la fel de bine să spunem că ne închinăm la altarul lui Marte atunci când suntem furioși, la altarul lui Venus când suntem pofticioși, și așa mai departe. Așadar, o interpretare a situației lui Odiseu, care și-a pierdut treptat întreg echipajul, ar fi aceea că el pierde treptat posibilitatea de a se închina acestor stranii altare, până când tot ce-i rămâne este Unicul Adevăr, [și se descoperă a fi] personajul-Soare, înaintând pe singura Cale adevărată. Însă țineți minte că Odiseu nu e o persoană unică. După cum ne clarifică primul cuvânt al Odiseei, el este “omul” – eu, tu, ființa umană individuală [în genere] – pe drumul său prin viață.

O altă manieră de a limpezi situația de acum a lui Odiseu sau poziția în care se găsește – aceea de a fi pierdut absolut totul – este prin recurs la piesa Hamlet, mai precis momentul în care actorii intră în scenă. Reacția imediată și firească la intrarea actorilor din Hamlet este că mai întâi remarcăm o grămadă de oameni obișnuiți pe scenă și abia apoi, brusc, apar “actorii”. Dar nu e tocmai așa, pentru că, prin definiție, actorii sunt “oamenii obișnuiți”. Actorul nu este personajul remarcabil, actorul este persoana care pretinde că este Ahile, Odiseu, Hecuba, Priam și așa mai departe. Se ivește pe scenă trupa de actori, și după cum subliniază Polonius într-un discurs extraordinar de surescitat – chiar și pentru standardele lui – acești actori au câte un scenariu pregătit pentru orice ocazie: ei pot juca în tragedii, comedii, piese pastorale și orice combinație dintre acestea. La fel cum și noi avem câte un scenariu pentru fiecare situație, iar când suntem deodată confruntați cu o situație pentru care nu avem un scenariu pregătit, devenim foarte confuzi și încercăm din răsputeri să reîncadrăm cât mai repede situația respectivă astfel încât să se potrivească cu unul dintre scenariile noastre gata-pregătite. Hamlet îi cere unuia dintre actori să țină un discurs, iar acest actor rostește unul extrem de pasionat despre căderea Troiei și despre moartea Hecubei, regina Troiei. Hamlet este de-a dreptul uluit de performanța actorului: “cum reușește oare acest actor, care nu are nimic de-a face cu situația [pe care o joacă], să fie atât de pasionat în privința Hecubei? Ce e el pentru Hecuba? Ce e Hecuba pentru el?”. Apoi Hamlet însuși este prins de această idee de a juca după un scenariu, și-ncepe să tune și să fulgere despre ce-o să-i facă lui Claudius: “O să-i dau un pumn în față, îi scot ochii, îl calc pe degete!” și așa mai departe. Dar nu trece mult și se surprinde în mijlocul acestei tirade: “Ce vorbesc eu aici? De ce spun aceste mizerii?”. “[De ce] Să-mi vărs în vorbe focul, ca o târfă, / Să-njur întocmai ca o târâtură.” Dar asta nu e adevărat, el a văzut dincolo de scenariu, și din acest moment nu mai poate juca după nici un scenariu, ci poate să fie numai persoana lui autentică. Această devenire este foarte similară cu ce-a trăit Odiseu până acum, întrucât și el și-a pierdut toate scenariile posibile.

Haideți să ilustrăm într-o manieră foarte prozaică această idee a “pierderii scenariilor”. Ce sunt aceste scenarii? Probabil că majoritatea celor care citesc această prelegere fie fumează, fie au fumat tutun la un moment dat în viața lor. Fără îndoială, știți acele momente când fumezi o țigară chiar dacă nu vrei neapărat să o faci. Nu mă refer la situația când, dependent, fumezi pentru că ai o sete nestăpânită de-o țigară, în acest caz chiar o vrei. Mă refer la momentele când nu-ți vine să fumezi, dar fumezi oricum, pentru că face parte din scenariul de Fumător. Deodată vine momentul. Iată, o ceașcă de cafea, pauza de ceai de la serviciu: “sunt fumător, deci acum voi fuma o țigară, fie că vreau sau nu”. Odiseu a pierdut aceste scenarii. [Pentru el], ele nu mai funcționează.

Să ne amintim unde suntem cu povestea: Odiseu este dus de valuri pe țărmul ținutului Mercur, unde o întâlnește pe Nausicaa, minunata prințesă a acestui ținut, care ieșise la râu să-și spele rochia de mireasă, disperată să se mărite cât mai repede. Ea îi aruncă o singură privire și-și zice: “În regulă, el e potrivit”; așa că-l duce acasă să-i cunoască părinții. Dar Odiseu nu mai are nici un scenariu, motiv pentru care el nu arată nici cea mai mică fărâmă de interes amoros față de Nausicaa. Nu se deranjează nici măcar să-i facă unele complimente de complezență, tot ce vrea este să meargă până la capăt pe drumul său, să meargă acasă.

 

Aventuri abstracte și cotidiene
S-a susținut că mișcarea lui Odiseu în epopee este una centripetă, nu centrifugă. Motivul este că aceasta este și mișcarea Soarelui. Soarele este focalizat pe centrul orbitei sale, mișcarea centripetă este cea importantă pentru el. Iar motivul pentru care el este focalizat pe centrul orbitei sale este că acolo suntem noi. De aceea Soarele se trezește din pat în fiecare dimineață: pentru a ne ține nouă de cald. El nu are o năzuință centrifugă de a pleca departe, de a explora noi teritorii. El nu se întreabă: “Oare cum o fi viața în acea galaxie îndepărtată?”. Acea năzuință centrifugă de a pleca mai departe este același lucru cu tentația sirenelor: “mai mult, mai mult, poți cunoaște mai mult”. Asta face versiunea de Odiseu a lui Dante: pleacă dârz mai departe, și despre această versiune discută și Tennyson. Aici apare o problemă, sau cel puțin pe mine această problemă m-a pus în dificultate: De ce l-a portretizat Dante pe Odiseu astfel, complet contrar imaginii pe care o avem din Odiseea? Răspunsul e unul foarte simplu: Dante nu a cunoscut Odiseea, așadar al său Odiseu sau Ulise nu e același cu cel pe care-l avem în vedere aici. E același personaj, dar portretizat în două feluri absolut diferite, din perspective radical diferite. La fel stau lucrurile și cu Batman: Batman din filme nu este același cu cel din serialul lui Adam West.

Chiar dacă în Odiseea Homer vorbește despre pelerinajul fiecărui om – al meu, al tău – în căutarea adevăratei și unicei sale Căi prin viață, diferitele aventuri prin care trece Odiseu par într-o oarecare măsură “abstracte”, dacă ținem cont de ce i se întâmplă. Confruntarea cu monștrii cu un singur ochi, mâncători de oameni, sau vârtejurile care te sug înăuntru și te devorează pentru totdeauna: acestea nu prea fac parte din experiența noastră cotidiană.

Sau poate fac? Poate că nu sunt chiar atât de abstracte. Sunt sigur că toți bărbații care citesc această prelegere sunt cât se poate de conștienți de puterea și calitățile periculoase ale unui anumit monstru cu un singur ochi, care te poate închide în peștera lui și devora încet-încet. De asemenea, toți bărbații care citesc această prelegere și care au petrecut timp – sau doar s-au gândit să petreacă timp – cu o femeie sunt destul de conștienți de existența unui anumit vârtej, care te atrage înăuntrul lui, din ce în ce mai adânc, și rămâi acolo pentru totdeauna. Deci aceste povești nu sunt chiar atât de abstracte pe cât ar putea părea [la prima vedere]. De fapt, ele nu sunt deloc separate de viața noastră cotidiană. Și insist, nu e de dorit să reducem poveștile la niște simple alegorii [fixe:] “înseamnă asta și atât”. Slavă Domnului, Odiseea nu a fost scrisă de domnul Freud. Dar în orice caz, [și] aceasta este o fațetă, o manieră prin care această poveste arhetipală poate avea relevanță pentru viața noastră cotidiană. [Povestea] Nu e ceva ce se întâmplă numai undeva pe un “tărâm al poveștilor” sau doar pe ecranele de cinematograf. Ea se desfășoară în inima omului.

 

Povestea Întoarcerii Acasă: mișcarea în direcția solară (sensul acelor de ceas)
Să revenim, deci, la poveste: Odiseu se află în ținutul Mercur, așteptând taxiul – nu uitați asta: e vorba de corăbii cu navigație prin satelit, care n-au nevoie de un echipaj ca să fie conduse, care te duc acasă singure. Între timp, la castel se află acea oribilă mulțime de pețitori, care în mod deliberat îi mănâncă prezența lui Odiseu în propriul cămin – deci au nevoie să fie “rezolvați”. L-am văzut pe Odiseu devenind și accesându-și adevărata natură solară, pregătindu-se pentru momentul plecării acasă. Chiar dacă a pierdut tot, și chiar dacă privind oarecum exterior el pare mult mai puțin capabil de a se întoarce acasă și de a rezolva situația decât dacă s-ar fi dus acasă direct după încheierea războiului troian – atunci când îi avea alături pe camarazii săi, când avea arme, comori – deci chiar dacă nu mai are absolut nimic, abia acum el poate într-adevăr să o facă.

Povestea Marilor Peregrinări ale lui Odiseu, expusă în prelegerea trecută, înainta pe harta astrologică în sensul Lunii, în sensul invers acelor de ceas. Pe de altă parte, Povestea Întoarcerii Acasă, pe care o vom studia acum, înaintează pe hartă în direcția opusă, direcția solară, în sensul acelor de ceas. Povestea pe care ne-a spus-o Odiseu, și pe care am tratat-o anterior, reprezintă ca atare o serie de evenimente trecute. Începusem cu povestea aventurilor lui Telemah, plecat în căutarea tatălui său. Apoi am întrerupt această relatare pentru a discuta pe larg ce ne informează Odiseu că “s-a mai întâmplat”. Acum am revenit la momentul “acum” [din poveste]: Odiseu se pregătește să părăsească ținutul Mercur și să se îndrepte către casă. Unele dintre aceste povești le-am tratat deja, dar acum analizăm tiparul [astrologic] dintr-un alt sens. Am văzut că acest tipar astrologic era exprimat în aventurile lui Telemah, care îl vizitează mai întâi pe Nestor, apoi pe Menelaos, etc. Era vorba despre pogorârea sufletului prin sfere. Acum vom analiza [poveștile] dintr-o altă perspectivă, aceea a mișcării Soarelui prin Case. Chiar dacă unele episoade pe care le analizăm sunt aceleași, iar pe unele nu le-am discutat încă, nu se pune problema că am forța interpretarea acelorași povești în cheia a două tipare diferite. Ambele tipare sunt relevante, pentru că pogorârea sufletului prin sfere și tiparul Caselor astrologice sunt legate între ele în mod semnificativ: ordinea sferelor este cea care dă Caselor Astrologice semnificația pe care acestea o au. Casa I semnifică ceea ce semnifică pentru că este legată de Saturn, Casa a II-a înseamnă bani, avere etc., pentru că e legată de Jupiter, Casa a III-a de Marte, a IV-a de Soare, și așa mai departe.

 

Casa a XII-a
Așadar, ne deplasăm pe hartă la fel ca în cazul Marilor Peregrinări – unde am început într-un cal de lemn – adică un animal mai mare decât capra –, deci pornind cu Casa a XII-a. Ce să găsim în această Casă dacă nu animale mai mari decât capra? Ne întoarcem la prima oprire a lui Telemah: Nestor, îmblânzitorul de cai, care, după cum am văzut prima dată când l-am întâlnit, închina o jertfă lui Poseidon pentru a-l ține în locul său. Din punct de vedere mitologic, caii și marea sunt motive înrudite. Poseidon a creat caii izbind cu tridentul său pământul, deci aceștia au fost creați din pământ și din mare – marea semnificând patimile și dorințele noastre. Calul este același “pumn de țărână” ca și noi, însă cu un alt ingredient suplimentar. Faptul că Poseidon a creat calul și acest animal este sacru pentru Poseidon explică de ce troienii – a căror cetate fusese ridicată din nămol de însuși Poseidon – au fost atât de încântați să vadă calul de lemn: “Hei, e animalul nostru!”. De aceea a avut Odiseu ideea inspirată de a construi un cal de lemn, și nu un arici sau o vacă de lemn. Astfel, îmblânzirea cailor – de către Nestor, îmblânzitorul de cai – și menținerea sub control a dorințelor sunt echivalente. Toate acestea fac trimitere la temele Casei a XII-a, a “răului făcut cu propria mână” [self-undoing]. Ce se întâmplă atunci când ne guvernează dorințele? Fără îndoială, aici prin “dorințe” nu le înțelegem doar pe cele rele – țigările, whiskey-ul și femeile sălbatice – ci orice dorință. Dacă dorințele preiau controlul, ne facem rău cu mâna noastră, ceea ce ne retrimite la întrebarea: la ce altar ne închinăm? Casa a XII-a, a răului auto-provocat, este despre închinarea la orice alt altar, mai puțin cel care trebuie. Așadar, Casa a XII-a este Casa răului auto-provocat. Însă tot ea este bucuria lui Saturn, iar [în poveste] Nestor este domnul Saturn, “bătrânul”, cel care face ce trebuie. De asemenea, Nestor este cel care poate îmblânzi caii și care-l poate menține pe Poseidon [natura apetentă] calm și la locul lui. Aceasta este latura pozitivă a lui Saturn, cea care ne permite să ne eliberăm din temnița răului auto-provocat.

 

Casa a XI-a
Înaintând în mișcarea solară – și o numim astfel pentru că literalmente urmărim Soarele, care răsare în Est și apune în Vest, trecând în drumul său peste Mijlocul Cerului (de aici urmând că mișcarea solară este cea în sensul acelor de ceas) – următoarea oprire este la curtea lui Menelaos, în Casa a XI-a – bucuria lui Jupiter. Cu siguranță avem de-a face cu temele tipice acestei Case: țineți minte că Menelaos era individul cu, probabil, cele mai multe posesiuni din lume. Aici primim darurile regelui, prea-plinul, răsplata. Curtea generosului Menelaos abundă în festinuri și cadouri.

 

Casa a X-a
Apoi urmează Casa a X-a, nivelul lui Marte – căci date fiind semnificațiile lui Marte, Casa a X-a îi este asociată. Iar în povestea călătoriei lui Telemah, la acest nivel are loc ambuscada pusă la cale de pețitori. La fel ca în cazul lui Odiseu și al Marilor sale Peregrinări în jurul hărții în sensul Lunii, care atunci când a ajuns în Casa a X-a a fost nevoit să aleagă să cârmuiască mai aproape de Scylla sau de Caribda – mai aproape de acea creatură gen câine cu șase capete, care avea să-i prindă și să-i înfulece jumătate din echipaj, sau de acel vârtej care atrage și distruge totul – tot astfel și în călătoria lui Telemah în jurul hărții, [de data asta] în direcția solară. Și la fel cum în primul caz Pallas Atena a intervenit și i-a oferit lui Odiseu un pic de îndrumare divină în privința parcursului mai favorabil, tot așa și cu Telemah care, confruntat cu provocarea Casei a X-a, este ajutat de zeiță: “Nu o lua pe aici, mergi pe-acolo! Doar așa vei putea înainta mai departe.” Eroul trebuia să aleagă drumul potrivit pentru a nu fi distrus pentru totdeauna de ambuscada pețitorilor, la fel cum Odiseu trebuia să aleagă drumul potrivit pentru a o evita pe Caribda și astfel distrugerea totală. Despre asta vorbește Casa a X-a: a face ceea ce trebuie, a alege răul cel mai mic în orice situație.

 

Casa a IX-a
Apoi, în mișcarea noastră solară în jurul hărții, țineți minte că l-am întâlnit pe Odiseu. Acum ne aflăm, bineînțeles, în Casa a IX-a, care este bucuria Soarelui. Unde altundeva l-am fi putut întâlni pe eroul nostru solar, dacă nu în Casa a IX-a, Casa solară [prin excelență]? Am putea spune că acesta este domeniul în care survine intervenția divină în viață, intervenție care eliberează potențialul solar ce zace în noi.

 

Casa a VIII-a
Suntem în a IX-a, urmează, în drumul nostru prin Case în sensul acelor de ceas, Casa a VIII-a. Vă amintiți că aici întâmpinam probleme tehnice. Homer se scărpina pe creștet: “În regulă, nu-l pot ucide pe Odiseu pentru că asta ar însemna sfârșitul poveștii. Ce să fac acum?” Aici Odiseu are parte de cel mai grav naufragiu dintre toate. Plutește zile întregi pe apa oceanului pe o bucată îngustă de lemn, iar când în cele din urmă ajunge la țărm, se îngroapă în acel maldăr de frunze. Acesta e maximul de “îngropăciune” de care poate avea parte eroul nostru. Am putea chiar să interpretăm [această falsă îngropăciune] ca o experiență în apropierea morții, ca o moarte simbolică. Astfel Homer reușește să-și “omoare” eroul, evitând în același timp rușinea de a-l ucide literalmente și de a sfârși prematur povestea. Vă amintiți că Odiseu era îngropat în acest maldăr de frunze, naufragiat, lipsit de veșminte, după ce plutise pe apa oceanului zile întregi fără apă, mâncare, sprijin de niciun fel. Și ce s-a întâmplat apoi?

 

Casa a VII-a și Descendentul
Ei bine, a întâlnit această superbă domnișoară, aproape disperată să se mărite, care i-a aruncat o singură privire și s-a gândit: “Oh, vai. [El ar fi potrivit]”. Așadar, am pătruns pe teritoriul Casei a VII-a. În egală măsură, Nausicaa și părinții ei erau cât se poate de încântați de posibilitatea ca fata să-l ia pe Odiseu de bărbat, dar după cum am vazut, toate scenariile lui s-au risipit. El nici măcar nu ia în calcul asta ca posibilitate, întrucât nu e Calea lui. Și așa se face că el se urcă în corabia magică ce-l poartă acasă, înapoi în patria sa.

Odiseu este eroul solar. În esență, el e Soarele însuși, iar noi am urmărit parcursul Soarelui prin Case, începând cu Casa a XII-a și până în Casa a VII-a. Acum am părăsit Casa a VII-a și înaintăm în sensul acelor de ceas, și iată-ne ajunși pe punctul Descendentului. Ce se întâmplă cu Soarele când ajunge pe Descendent? Ei bine, apune. Iar când Soarele apune, nu-l mai poți vedea. Astfel, imediat ce marinarii îl lasă pe Odiseu pe coasta patriei sale, Pallas Atena, zeița lui protectoare, își face apariția din nou. Ea îl deghizează, astfel ca nimeni să nu știe cine este. Acesta este unul dintre acele momente din poveste care ar fi foarte greu de explicat în orice alt fel decât prin recurs la tiparul astrologic. De ce are loc deghizarea aici, și nu în orice alt episod al poveștii? Odiseu nu a primit “inspirația” deghizării în ținutul lui Mercur, localnicii i-ar fi putut găsi una pe măsură – doar sunt mercurieni, pot face orice! Dar nu, asta se întâmplă doar când ajunge acasă. Doar în momentul în care trece peste Descendent, Odiseu nu mai poate fi văzut, iar restul poveștii așa rămâne: deghizat. Nimeni nu poate vedea că el este într-adevăr Soarele. [În poveste,] se insistă foarte mult asupra faptului că atunci când marinarii îl lasă pe Odiseu pe țărmul patriei sale, Ithaca, Venus – Luceafărul de Dimineață – se afla foarte sus pe cer. Ce ne indică acest fapt? Dacă o vedem pe Venus, Luceafărul de Dimineață, foarte sus pe cer, înseamnă că vine Soarele. Țineți minte cum o numeau romanii pe Venus (ca Luceafăr de Dimineață): “Lucifer” – aducătorul de lumină, care ne anunță că Soarele va răsări în curând. Iar asta e exact ce se întâmplă [și în povestea noastră]: Odiseu pune piciorul pe pământul său natal. Într-adevăr, Soarele vine. La acest nivel, și nu mai devreme, deducem din poziția Luceafărului că Soarele va apărea. Pețitorii din palatul lui Odiseu încep să audă profeții: “Aveți grijă, Odiseu se întoarce acasă.” Dar de unde să se întoarcă? Nu existau agenți CIA care să-i fi interceptat e-mailurile. Dar cumva se știe că el e pe drumul de întoarcere. Iar din nenumăratele identificări ale lui Odiseu cu Soarele – cum ar fi momentul când s-a prins de pântecul berbecului pentru a scăpa din peștera ciclopului – aceasta este una deosebit de evidentă.

 

Casa a VI-a
Așadar, am trecut peste punctul Descendentului și ne îndreptăm în jos, intrând în Casa a VI-a. Odiseu s-a întors în Ithaca, ce va face el mai întâi? “Evident, se va duce țintă la palat și-i va spinteca pe pețitori.” Nici vorbă. Unde va merge? EI bine, intrăm în Casa a VI-a, [căreia îi sunt asociați] servitorii și animalele mai mici decât capra. Odiseu merge să-l vadă pe unul dintre servitorii săi, credinciosul său porcar Eumaeus. Eumaeus este cel care are grijă de porci, dar puteți ghici câte animale are el în grijă? Trei sute șaizeci de porci și patru câini. Nu ni se spune care sunt numele acestor câini, dar aș îndrăzni să speculez că pe unul îl cheamă Solstițiul de Iarnă, pe unul Solstițiul de Vară, pe unul Echinocțiul de Toamnă și pe unul Echinocțiul de Primăvară – fiind probabil strigați [prin gospodărie] cu diminutive de la aceste nume. Deci avem 364 de capete, iar Eumaeus este servitorul lui Odiseu – acestea sunt animalele eroului nostru. Și aici identificarea lui – personajul-solar – cu Helios este una cât se poate de evidentă. Helios avea și el o mulțime de animale – vitele Soarelui. Câte vite avea Helios? Ei bine, câte una pentru fiecare zi a anului. Vorbim despre domnul Soare aici, da? Odiseu petrece deci niște timp cu servitorul său și cu porcii, iar Eumaeus se comportă foarte ospitalier – el este până la urmă, servitorul lui. [Însă un detaliu esențial este că] Odiseu nu și-a lepădat încă deghizarea. Eumaeus n-are nici cea mai vagă idee cu cine are de-a face, el crede că e doar un cerșetor bătrân care s-a întâmplat să “aterizeze” în Ithaca.

 

Casa a V-a
Pe cine va mai întâlni Odiseu în continuare? După Casa a VI-a urmează Casa a V-a – a copiilor. Bineînțeles, e o pură coincidență, episoadele din poveste sunt aranjate absolut la întâmplare și n-au nici o legătură cu vreun tipar astrologic, nu-i așa? Dar cine își face apariția acum? Nimeni altul decât Telemah, fiul său. Ultima oară când l-am văzut pe Telemah, el urma să evite ambuscada pețitorilor. Iată că a mai navigat prin părțile estice ale Mediteranei și acum s-a întors acasă în Ithaca. Dintr-un motiv numai de el știut, nici Telemah nu se duce țintă la palat: “Bună, mamă! Am ajuns! Doamne, am mare nevoie de-o baie fierbinte și de-o ceașcă de ceai.” Nu. Și el merge mai întâi la casa servitorului, iar acolo îl întâlnește pe tatăl său. Odiseu îl întâlnește pe fiul său – elementul specific Casei a V-a. Dar el nu l-a mai văzut pe acesta de când era un prunc, deci e imposibil ca Telemah să-l recunoască, cu sau fără deghizare. Totuși, întâlnirea are loc, iar tatăl și fiul, cum s-ar spune, s-au reunit din nou.

 

Casa a IV-a
Încotro se va îndrepta acum? Trecem în Casa a IV-a; acum și numai acum poate Odiseu să meargă la palat, literalmente acasă. Să nu uităm că el încă este deghizat. În acest episod accentul cade pe casă, pe cămin, el nu ajunge pur și simplu într-o clădire oarecare, ci acasă. Locul este foarte frumos descris: felul în care Odiseu vede acest palat pe care el l-a construit – și nu apelând la o firmă locală de construcții și la un arhitect, ci efectiv cu mâinile lui – și felul în care această revedere îl emoționează. Iar când ajungi acasă, care este primul lucru care se întâmplă? Exact, câinele vine în întâmpinarea ta. Așa și în poveste. Homer expune totul foarte clar: da, vorbim despre lucruri ce țin de cămin. Și iată că acest câine bătrân, care era la palat acum douăzeci de ani când Odiseu a plecat la Troia (“Douăzeci de ani, ce câine bătrân!”), acum e pe jumătate mort, groaznic de împuțit, și odihnește pe o grămadă de gunoi la intrarea în palat. Dar când Odiseu ajunge, el își ciulește urechile și-și recunoaște stăpânul. Dă o dată, de două ori din coadă, fericit, și apoi moare. Da, Odiseu a ajuns acasă.

 

Casa a III-a
Noi mergem mai departe pe hartă și intrăm în Casa a III-a. De ce vom avea parte aici? Ei bine, de extraordinar de multă conversație. Odiseu discută pe îndelete cu doamna Odiseu despre… Odiseu. Să nu uităm că doamna Odiseu nu și-a mai văzut soțul de douăzeci de ani – o grămadă de timp, mai ales dacă ținem cont că ea n-a avut fotografii de-ale lui pe noptieră. Deci ea nu știe că acest cerșetor împuțit este Odiseu deghizat. Această lungă conversație dintre ei este o scenă extraordinar de emoționantă, pentru că ea nu-l poate recunoaște, dar repetă încontinuu că știe că Odiseu se va întoarce. Iar el îi răspunde că da, într-adevăr Odiseu se va întoarce, și o va face la următoarea lună nouă. Bineînțeles că atunci se va întoarce, pentru că Odiseu este Soarele, iar Penelopa este Luna. Iar atunci când se va întoarce Soarele și Luna vor fi conjuncte: Luna nouă. Așadar, acum suntem în Casa a III-a. Am trecut peste cuspida Casei a IV-a, peste Nadir, cel mai de jos punct din călătoria Soarelui [în jurul hărții], iar când trece peste Nadir, Soarele începe să răsară pe cer. Astfel, încep să apară mici scăpări în deghizarea lui Odiseu, încep să apară scurte momente când cineva i-ar putea intui identitatea. “Poate că e el. Dar, e posibil? Ar putea fi. Nu, sigur nu.” Dar aceste mici scăpări devin din ce în ce mai evidente pe măsură că Soarele urcă din ce în ce mai sus pe cer, de la cuspida Casei a IV-a și până la punctul Ascendentului.

 

Casa a II-a
Din Casa a III-a, după această lungă conversație cu Penelopa, trecem în Casa a II-a. Ce anume va fi subliniat aici? Posesiunile lui. Iar o anumită posesiune a lui este descrisă pe larg și în foarte mare detaliu. Este vorba despre arcul său, care nu e un arc oarecare, ci unul care i-a aparținut însuși lui Apollo, zeul Soarelui, un arc pe care nimeni în afară de Odiseu nu-l poate încorda. Aici avem o descriere lungă, stăruitoare, a neprețuitelor sale posesiuni, între care aceasta este cea mai importantă. Penelopa s-a hotărât în sfârșit că, întrucât nu apare nici un semn că Odiseu s-ar întoarce, e vremea să se mărite cu unul dintre pețitori – sau cel puțin că trebuie să spună că va face asta. Astfel, ea organizează un concurs: cel care va reuși să încordeze acest minunat arc al lui Odiseu, care a aparținut însuși zeului Soarelui, pe acela îl va lua de bărbat. Dar Penelopa este doamna Odiseu, deci n-are cum să fie atât de naivă. Ea știe cât se poate de sigur că nici măcar unul dintre pețitori nu va reuși să încordeze arcul, dar alege să disimuleze: “Haide să-i lăsăm să se facă de râs, și poate cu voia zeilor își vor da seama că nici unul nu e capabil și, resemnați, vor pleca.”

 

Casa I și Ascendentul
Așadar, testul arcului este organizat, și nici unul dintre pețitori nu reușește să încordeze arcul, și vine acest bătrân și puturos cerșetor care este Odiseu deghizat: “O, haideți, acordați-mi și mie o șansă.” Pețitorii râd și-și bat joc de el, îl ridiculizează pe moșneag încercând să distragă atenția de la umilința suferită de ei toți, zicând: “Da, lăsați-l și pe el să încerce.” Însă acest test nu constă numai în încordarea arcului – ceea ce nici unul dintre pețitori nu reușise. Penelopa aranjase în linie dreaptă un șir de topoare. Câte? Ce surpriză: douăsprezece. Iar fiecare dintre aceste topoare are două capete, și câte un inel de care sunt atârnate de zidul palatului – ca să nu stea pe jos, în dezordine. Iar testul complet este să încordezi arcul și să lansezi o săgeată prin toate cele douăsprezece inele – o treabă într-adevăr demnă numai de un erou solar. Avem douăsprezece topoare – douăsprezece luni într-un an –, și fiecare topor are câte două capete – câte unul pentru zi și unul pentru noapte –, iar săgeata trebuie să meargă în linie dreaptă, exact prin toate cele douăsprezece inele care leagă cele douăsprezece luni. Așadar, ea trebuie să urmeze traiectoria eclipticii, singura cale neabătută din întreg Zodiacul, din întreg Cosmosul. Acum Odiseu se identifică total cu Soarele, pentru că aceasta e treaba Soarelui: să călătorească pe acel drum drept și neclintit. Iar a deveni un erou adevărat asta înseamnă: a urma acea cale unică, neabătută. Țineți minte că semnificația originară a cuvântului păcat este “a rata ținta”, ceea ce Soarele nu poate face niciodată. “Păcatul” este săgeata care nu merge în linie dreaptă prin toate cele douăsprezece inele de pe aceste topoare. Soarele nu-și deviază niciodată cursul, nici într-o parte, nici în alta. Așadar, Odiseu are în mână lucrul său. El încordează arcul, ceea ce nimeni altul nu poate să facă, și trage săgeata direct prin toate inelele.

Odiseu a devenit el însuși. Am intrat în Casa I, a sinelui. Dar dacă Soarele se află în Casa I, pe unde n-a ajuns el încă? Ei bine, încă n-a trecut peste Ascendent. Până acum, Odiseu a stat jos, a tras săgeata fără să se ridice din șezut. După ce trage săgeata, el se ridică în picioare. Literalmente, Soarele răsare. Odiseu își leapădă deghizarea; Soarele răsare – trecând peste punctul Ascendentului – și acum îl putem vedea. Așa cum înainte l-am pierdut din vedere pe Odiseu – Soarele – când trecea peste Descendent, acum el iese la iveală, și-și revelează adevăratul sine. Încă sunteți de părere că nu există astrologie în Odiseea? Nu prea cred.

 

Nunta Soarelui cu Luna
După acest moment, el și Telemah, împreună cu cei doi servitori credincioși ai lor, își pun armurile de bronz – bronzul fiind un metal solar – și măcelăresc toți pețitorii, care simbolizează forțele întunericului, cei care voiau să mănânce vitele Soarelui, literalmente să-i mănânce prezența din propriul cămin. Soarele s-a întors acasă, și-a încheiat călătoria, și s-a reunit din nou cu Luna, cu Penelopa. Și așa cum a anunțat, este Lună Nouă – Soarele și Luna sunt conjuncte. Însă iarăși, la fel ca în locul morții [Casa a VIII-a], Homer se confruntă cu o problemă: aici ar trebui să avem nunta dintre Soare și Lună, dar Odiseu și Penelopa sunt deja căsătoriți, deci nu se mai pot căsători încă o dată. Totuși, nunta dintre Soare și Lună trebuie să aibă loc – și pentru asta nu văd altă explicație decât cea astrologică – și se organizează o falsă petrecere de nuntă. Odiseu și fiul său tocmai i-au ucis pe toți pețitorii, și se îngrijorează: “Ce ne facem dacă familiile pețitorilor vor veni după noi?”. Astfel, pentru a câștiga timp, ei organizează această pseudo-petrecere de nuntă, știind că dacă cei din familiile pețitorilor vor auzi zgomotul de la această petrecere, vor crede că are loc o nuntă adevărată și se vor risipi, fiecare la casa lui. Și așa stau lucrurile: aceștia cred că Penelopa se căsătorește cu unul dintre pețitori. Rudele din partea tuturor pețitorilor vor considera că dacă fiul lor nu a venit în fugă să îi anunțe înseamnă că un alt pețitor a câștigat mâna Penelopei, deci nu mai are rost să rămână pe-aici. Această imitație de nuntă este, într-un sens, adevărata nuntă dintre Soare și Lună, pentru că Soarele s-a reîntors la Lună.

Dar dacă acum are loc o nuntă, ce va urma după? Ei bine, noaptea nunții. Penelopa și-a păstrat castitatea atâta vreme – și desigur, Luna este întruchiparea însăși a castității – așa că vrea să se asigure pe deplin că acest bărbat este într-adevăr Odiseu. Ea încă este puțin sceptică, în ciuda faptului că el a reușit să încordeze arcul și să tragă acea săgeată pe traiectoria dreaptă. Astfel se face că ea îl mai supune încă unui test: “În regulă. Stai aici, și eu o să mă duc să le spun servitorilor să ne aducă patul afară.” Dar Odiseu este Soarele, iar acela este patul nupțial al Soarelui și al Lunii. Și Odiseu îi replică: “Nu poți face asta. Nu le poți cere servitorilor să ne aducă patul aici, pentru că acel pat nu poate fi mutat. L-am construit cu mâinile mele, în jurul măslinului central, în jurul căruia întreg acest palat este construit. Patul, dormitorul, palatul sunt toate construite în jurul acelui copac. Nu ai cum să muți patul.” Întreaga structură a cosmosului este fundată pe unitatea dintre Soare și Lună, pe locul unde acestea se reunesc – de aici importanța Nodurilor Lunare. Acest măslin central – Axa Nodurilor – este coloana vertebrală a Cosmosului. (Aici s-ar putea găsi o paralelă cu Yggdrasil din mitologia nordică, copacul în jurul căruia este construită întreaga Creație.) Desigur, totul pentru reunirea [conciliation] solarului cu selenarul, a divinului și creatului. Și, după cum știm, divinul și creatul s-au reunit pe [lemnul unui] copac, un alt copac, cel de pe Golgota. E aceeași idee. Aici măslinul este pilonul fundamental al universului, totul este construit în jurul acestui copac, deci bineînțeles că Penelopa nu poate dispune ca servitorii să scoată patul afară.

Așadar, în mișcarea solară în jurul hărții, am parcurs întreg cercul. Am început din Casa a XII-a, acum suntem pe punctul Ascendentului, unde are loc nunta dintre Soare și Lună. Acum ce mai urmează? Soarele și Luna sunt împreună, sunt conjuncte. Ce știm că urmează să se întâmple, când Soarele și Luna sunt conjuncte? Ei bine, urmează să se distanțeze [to separate]. Odiseu a fost plecat de-acasă vreme de douăzeci de ani. Nici un telefon, nici o carte poștală, nici un cuvânt. A petrecut zece ani luptând într-un teribil război, la Troia. A trecut prin toate acele aventuri îngrozitoare cu ciclopi, cățeluși mâncători de oameni, naufragii și câteva altele pe care probabil că nu e nerăbdător să le discute cu soția. Dacă n-ar fi fost vorba de un imperativ astrologic aici, nimic n-ar fi fost mai adecvat ca final al poveștii decât să se așeze țeapăn și să rămână acolo unde este pentru totdeauna. Nu uitați că aici năzuia din tot sufletul să ajungă, acasă. Dacă nu-și dorea într-adevăr să ajungă înapoi acasă, putea foarte bine să rămână cu frumoasa Nausicaa în ținutul Mercur [Fenicia], dar n-a fost interesat. Imperativul astrologic este că Luna Nouă durează foarte puțin; Odiseu și Penelopa stau treji toată noaptea și discută, apoi el ia micul dejun și-i spune: “Trebuie să plec acum, să-mi arunc vâsla pe umăr și să merg, să merg, să tot merg, până ce voi ajunge într-un loc atât de îndepărtat de mare, încât oamenii [de acolo] să creadă că vâsla este pentru vânturat grânele.” [La care ea:] “Poftim? Ce-ai zis că trebuie să faci?”. Discret, Homer nu ne spune care-au fost exact cuvintele Penelopei la auzul acestei replici a lui Odiseu. Ne-am fi așteptat ca Odiseu să vină cu ceva un pic mai plauzibil. E ca și cum ar fi zis: “Scuză-mă dragă, trebuie să merg până la bar să mă întâlnesc cu cineva în legătură cu un câine [de vânzare], știi?” Asta nu va convinge pe nimeni de nimic, dar el trebuie să plece, pentru că asta e treaba Soarelui: el merge înainte, el nu poate fi oprit. A-l opri pe Soare din mișcarea lui înseamnă să oprești timpul. Asta încercase Calypso să facă, în lungul “sejur” al lui Odiseu acolo: ca atare, să oprească timpul în loc. Dar Calypso e o vrăjitoare, Penelopa nu. Ea trebuie să-l lase să plece.

Iar în legătură cu partea despre aruncatul vâslei peste umăr, și faptul că trebuie să meargă până într-un loc atât de îndepărtat de mare încât cei de acolo nici să nu știe ce este o vâslă: țineți minte că atunci când Soarele apunea, când trecea prin Casa a VI-a, a IV-a, până la Casa I, scena era scufundată sub nivelul oceanului. Urmându-și mișcarea despre care am discutat în această prelegere, Soarele răsare acum în înaltul cerului, depărtându-se de ocean. Așadar unde este acel loc atât de îndepărtat de ocean încât nimeni nu are nici cea mai vagă idee ce este o vâslă? Ei bine, pe Mijlocul Cerului. Acolo trebuie să meargă Odiseu. “Trebuie să plec, dragă, trebuie să ajung pe Mijlocul Cerului, înțelegi ce spun?”. Așadar, Soarele trebuie să înainteze pe drumul său. Soarele și Luna trebuie să-și păstreze fiecare mișcarea, altminteri totul se oprește. Este exact aceeași idee ca în Faust-ul lui Goethe: în momentul în care Faust îi va spune clipei trecătoare să stea în loc, el va fi condamnat pentru totdeauna. Nu poți face timpul să se oprească. Poate că uneori ne vom dori să ne agățăm strâns de un moment: “Încet, goniți mai încet, voi armăsari ai nopții! [O lente, lente currite noctis equi!]” Însă această dorință nu ne va fi îndeplinită niciodată. Timpul merge înainte, Soarele și Luna au fiecare mișcarea sa necesară. Despre asta vorbește poemul, și nu despre Soarele și Luna de acolo sus de pe cer, ci despre Soarele și Luna din noi înșine.

Și cu asta se încheie această scurtă serie de prelegeri despre Odiseea și tiparele astrologice din această epopee. Mie mi s-a părut totul extrem de interesant, sper că și dumneavoastră. Au fost patru prelegeri despre astrologia natală și încă nu am analizat vreo hartă, s-ar putea spune multe în legătură cu asta. Următoarele prelegeri vor avea un caracter mult mai tehnic și vom analiza o serie de hărți.

Dacă sunteți dispuși să faceți o temă pentru data viitoare – una pe care o veți găsi cu siguranță utilă dacă veți alege să o faceți – există un articol numit “Despre arhitectura sufletului” [On the architecture of the soul]. Acest articol poate fi găsit pe site-ul meu la secțiunea “Magazine”, unde veți găsi toate numerele revistei The Astrologer’s Apprentice, acestea putând fi descărcate gratuit. Articolul se regăsește în ultimul număr al revistei și vorbește despre cele mai importante șapte puncte arabice. În cadrul următoarei prelegeri, care va fi despre Galileo Galilei și anumite evenimente din viața acestuia, vom discuta aceste puncte arabice, vom vedea cum apar ele în hartă, și vom analiza în profunzime semnificația lor. Așadar, dacă doriți să aruncați o privire asupra acestui articol, vă invit să o faceți.

 

Am ajuns la sfârșit! Sper că v-a plăcut, toate cele bune tuturor. La revedere!
 
 
Puteți citi partea I a acestui articol aici.
Puteți citi partea a II-a a acestui articol aici.
Puteți citi partea a III-a a acestui articol aici.
 
 

2 comments

  1. Sunt total neașteptate și foarte utile informațiile din fiecare prelegere despre Odiseea. Este frumos când cauți singur in Viață locul pentru fiecare piesă din puzzle, dar este atât de odihnitor când ești ajutat și începi să întrezărești tabloul…. Fiecare Om este pe drumul spre acasă, trăindu-și propria Odisee.

    Ce povestitor talentat este John Frawley! Am râs,…. am simțit de parcă aș fi fost chiar de față la prezentarea II. Foarte bună și traducerea, nu cred că a fost chiar ușor.

    Ar fi frumos să fie cuprinse într-o carte, toate cele 4 prelegeri împreună cu opera originală.

    Mulțumesc

    1. Singura mea dorință este ca aceste conferințe să ajungă să inspire pe cât mai mulți!

      Nici un efort nu este “prea mare” pentru a ajunge să trăiești substanța mitului. Atunci când l-am auzit pe John Frawley vorbind despre această măreață poveste, mi-am dorit să împărtășesc bucuria cu cât mai mulți. Astfel se face că puteți citi acum în limba română aceste prelegeri.

      Mulțumesc pentru aprecieri!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.