Un interviu cu Stanislav Grof

Marea trezire: psihologie, filosofie și spiritualitate în psihoterapia cu LSD

 
 
Reprodus cu permisiunea lui Stanislav Grof după Capitolul 7 din volumul Higher Wisdom: Eminent Elders Explore the Continuing Impact of Psychedelics
 
 
 
Născut pe 1 iulie 1931, Stanislav Grof este considerat de mulți cel mai important cercetător din lume în domeniul psihedelicelor. El și-a început cariera la Universitatea Carolină din Praga și apoi a continuat să lucreze la Centrul de Cercetare Psihiatrică din Maryland. În aceste spații a supervizat mii de sesiuni clinice și de cercetare cu psihedelicele, considerabil mai multe decât orice alt cercetător. Așadar, putem spune că a fost martor unui spectru mai vast de experiențe umane decât oricine altcineva în istorie.

Din analizele acestor experiențe, Grof a construit o psihologie și o metafizică inovatoare, cuprinzătoare și sistematică. Contribuțiile sale din aceste domenii sunt remarcabil de versatile (multifaceted), integrând perspective psihodinamice precum cele ale lui Freud, Jung și Rank, abordări asiatice precum yoga și budismul, precum și propriile sale viziuni. Marele psiholog umanist Abraham Maslow evaluează munca lui Grof drept “cea mai importantă contribuție la teoria personalității de zeci de ani încoace.”

Plecând de la cele mai profunde experiențe ale subiecților săi, Grof a construit o viziune metafizică de proporții, pe care o schițează în cartea sa, Jocul Cosmic. Această viziune are importante elemente comune cu Filosofia Perenă, sau cu ceea ce am putea numi sophia commonalis, nucleul comun de înțelepciune și înțelegere din inima marilor tradiții religioase ale lumii.

În afară de psihedelice, el a studiat de asemenea un spectru larg de teme asociate în domeniile psihologiei transpersonale, psihoterapiei și studiilor asupra conștiinței. Împreună cu soția sa, Christina, a demarat un efort de cercetare a crizelor spirituale (spiritual emergencies) și a înființat Rețeaua pentru Crize Spirituale (Spiritual Emergence Network). De asemenea, împreună ei au pus bazele unei tehnici puternice de modificare a conștiinței fără a utiliza psihedelice, respirația holotropică, utilizată în prezent pe scară largă în întreaga lume.

Printre multiplele poziții profesionale ocupate de Grof s-au numărat aceea de cercetător la Universitatea Carolină din Praga, profesor asistent de psihiatrie la Școala de Medicină a Universității John Hopkins, director de cercetare psihiatrică la Centrul de Cercetare Psihiatrică din Maryland și profesor rezident (scholar) la Institutul Esalen. De asemenea, este președintele fondator al Asociaței Transpersonale Internaționale, și cofondator împrenă cu Christina Grof al Grof Transpersonal Training în Mill Valley, California.

Printre cărțile publicate de Stanislav Grof se numără: Realms of the Human Unconscious, Beyond the Brain (tradusă în limba română sub numele Dincolo de Rațiune. Naștere, moarte și transcendență în psihoterapie), The Holotropic Mind, The Adventure of Self-Discovery, LSD Psychotherapy, Jocul Cosmic și Psihologia Viitorului: Lecții din cercetarea modernă asupra conștiinței.
 
 
***
 
 
M-am născut în Praga, Cehoslovacia, unde am obținut diploma de doctor în medicină la Școala de Medicină a Universității și apoi doctoratul de la Academia Cehoslovacă de Științe. Decizia de a studia medicina a venit în urma lecturii Introducerii în Psihanaliză a lui Freud, care mi-a produs o impresie puternică, și apoi m-am specializat în psihiatrie și mi-am completat studiile în psihanaliză.

Însă pe măsură ce m-am implicat mai mult în acest domeniu, am ajuns într-un punct în care am resimțit un conflict în ceea ce privește relația dintre teoria și practica psihanalizei. Odată cu trecerea timpului, m-au interesat din ce în ce mai tare progresele teoretice ale psihanalizei. Psihanaliza oferă în numeroase și diverse domenii explicații aparent geniale pentru o gamă variată de probleme misterioase – simbolistica viselor, simptomele nevrotice, psihopatologia vieții de zi cu zi, înțelegerea religiei, mișcările sociopolitice, artă și multe altele. M-a incitat acest aspect al psihanalizei.

Totuși, am devenit din ce în ce mai conștient de ceea ce poate fi realizat folosind psihanaliza ca unealtă clinică, iar asta a fost o cu totul altă poveste. Psihanaliza avea un spectru foarte restrâns de indicații, iar pacienții trebuiau să se potrivească cu anumite criterii specifice pentru a putea fi considerați candidați viabili pentru această formă de terapie. Cei care se potriveau cu aceste criterii trebuiau să accepte să dedice o durată exorbitantă de timp în terapie: între trei și cinci sesiuni pe săptămână, timp de mai mulți ani. Iar în multe cazuri, chiar și după acești ani, rezultatele nu erau chiar extraordinare!

Mi-a fost foarte greu să mă adaptez la această situație. Pentru a deveni psihanalist, trebuia să studiezi medicina. Iar în medicină, dacă într-adevăr înțelegem o problemă, de obicei putem să facem intervenții destul de dramatice. În cazul bolilor cu care am avut un succes limitat, înțelegem motivele eșecurilor noastre. Dacă vorbim de boli precum cancerul sau SIDA, știm destul de bine unde e problema și ce ar trebui să schimbăm ca să ajungem la rezultate mai bune. Însă aici mi s-a spus că psihanaliza oferă o înțelegere teoretică solidă a problemelor cu care ne confruntam și, fără îndoială, într-un timp destul de lung puteau fi dobândite prea puține rezultate. Nu reușeam să înțeleg de ce.

Situația mi se părea dezamăgitoare, așa că am început să regret că alesesem psihiatria ca profesie. Îmi place să desenez și să pictez, iar la început intenția mea era să lucrez în studiourile de film Barrandov Film din Praga, în departamentul de filme animate. Când am întâlnit pentru prima oară scrierile lui Freud, deja fusesem intervievat și acceptat de Jiri Trnka, artistul de frunte din domeniul animației. Așa că la momentul conflictului meu dureros cu psihanaliza, am început să reflectez nostalgic la vechea mea pasiune pentru filmele animate, și să rememorez planurile inițiale. Aveam un puternic sentiment că alegerea psihanalizei ca drum în viață fusese o greșeală de proporții. Dar apoi s-a întâmplat ceva important în viața mea.

Pe la jumătatea anilor 1950, când aveam acest conflict, am lucrat în departamentul de psihiatrie al școlii de medicină din Praga. Eram în epoca de aur a psihofarmacologiei: descoperirea primelor tranchilizante, reserpina și clorpromazina, și introducerea lor în laboratoare și în cabinetele clinice de psihiatrie. Chimia părea să rezolve curând majoritatea problemelor din psihiatrie, nu-i așa?

Într-o zi, departamentul de psihiatrie a primit în cutia poștală o cutie plină cu fiole. Pachetul a venit cu o scrisoare care spunea că substanța din recipiente era LSD-25. Proprietățile psihoactive puternice ale acestei substanței fuseseră descoperite în luna aprilie 1943 de dr. Albert Hofmann, un chimist care lucra pentru Compania Farmaceutică Sandoz din Elveția. Acesta ingerase accidental substanța când o sintetiza. Scrisoarea vorbea despre un studiu pilot condus cu această substanță pe un grup de pacienți cu condiții psihiatrice și voluntari sănătoși. Rezultatele preliminare sugerau destul de ferm că substanța putea oferi o înțelegere fascinantă a psihozelor. Pe baza acestor observații, reprezentanții Sandoz sugerau două posibilități.

Prima era că drogul putea fi utilizat pentru a produce o condiție similară psihozelor obișnuite, dar care dura doar câteva ore. Se credea că această experimentală “psihoză manechin” putea face posibil studiul anumitor parametri, înainte, în timpul și după sesiunea cu LSD, și că putea conduce la date importante legate de ce se întâmplă la nivel fiziologic și biochimic în corpul pacienților atunci când funcționarea lor mentală este atât de profund schimbată. Ideea era că acest proces putea da rezultate care puteau fi aplicate apoi pentru înțelegerea schizofreniei și altor psihoze întâlnite în mod natural [adică fără să fie provocate de vreo substanță].

Dar scrisoarea de la Sandoz mai făcea o propunere, una care avea să îmi influențeze profund destinul vieții personale și profesionale. Sugera că LSD-ul putea fi util ca un fel de unealtă neconvențională de antrenament care le putea oferi psihiatrilor, studenților și asistentelor oportunitatea de a petece câteva ore în lumea pacienților lor. În urma acestei experienței, ei ar fi putut să îi înțeleagă mai bine, să comunice cu ei mai eficient și, cu puțin noroc, să conducă la rezultate terapeutice mai bune. Am fost foarte entuziasmat. N-aș fi ratat această oportunitate pentru nimic în lume.
 
 
Ați luat LSD înainte să administrați substanța unui pacient?
Da. În toți anii mei de cercetare a psihedelicelor, întotdeauna am experimentat personal cu substanțele psihoactive înainte de a le administra altora. Așa că am fost unul dintre primii voluntari cehi care a luat LSD. Mi s-a dat o cantitate de 150 de micrograme. Asta s-a întâmplat pe 13 noiembrie 1956. Era ziua Sfântului Stanislav, ziua mea onomastică – ceva ce se sărbătorește în Cehoslovacia laolaltă cu zilele de naștere. Cu siguranță, a fost o onomastică memorabilă.

Prima mea experiență cu LSD a fost un pic neobișnuită. Preceptorul meu era interesat de electroencefalografie (EEG) și voia să afle cum afectează LSD-ul undele cerebrale. Astfel, o condiție pentru a participa la o sesiune cu el era să mi se facă o EEG înainte, în timpul și după sesiune. În perioada sesiunii mele, el era interesat cu precădere de ceea ce se cheamă “conducerea” sau “antrenarea undelor cerebrale” – încercarea de a le schimba frecvența printr-un mijloc exterior, fie acustic sau vizual. Așa că am fost de acord nu doar să mi se facă aceste electroencefalograme, ci de asemenea să-mi fie “antrenate” undele cerebrale în mijlocul experimentului.

La vreo două ore și jumătate de la începutul sesiunii, când efectul drogului era în punctul culminant, o asistentă a venit să facă acest experiment. Mi-a cerut să stau întins și mi-a lipit electrozii pentru EEG de craniu. Apoi, a adus în încăpere o uriașă lumină stroboscopică, pe care a pus-o deasupra capului meu. Mi-a cerut să închid ochii și a pornit-o. In câteva momente, s-au pornit aceste incredibile străfulgerări de lumină, dincolo de orice mi-aș fi putut imagina.

În acel moment, credeam că așa trebuie să fi fost în epicentrul exploziei atomice din Hiroshima. Astăzi înțeleg acea experiență mai degrabă ca o dharmakaya – experiența atemporală a nondualității care, conform descrierilor din Cartea Tibetană a Morților, apare atunci când murim. În orice caz, după ce-a fost pornită lumina stroboscopică, conștiința mi-a fost catapultată în afara corpului. Am pierdut contactul cu asistenta, cu clinica, cu Praga, apoi chiar și cu planeta. Aveam senzația că conștiința mea nu avea absolut nicio graniță, și devenisem întreaga existență.

Apoi experiența a îmbrăcat o formă astronomică. Un timp care mi-a părut o eternitate era ca și cum întregul univers devenise terenul de joacă al conștiinței mele. Aveau loc tot felul de procese astronomice incredibile, pe care nu puteam sub nici o formă să le înțeleg, darămite să le numesc. (Experiența a avut loc înainte să citesc despre subiecte precum Big Bang-ul, găurile negre, găurile albe, quasari sau pulsari.)

În timp ce se întâmplau toate acestea, asistenta urma cu meticulozitate protocolul. A început cu două frecvențe, a adus treptat una dintre ele la șaizeci de hertzi, apoi a dus-o la frecvența inițială și a pus-o la jumătatea spectrului alfa, apoi în spectrul teta și, în fine, în spectrul delta. Am considerat acest efort de a cuprinde enormitatea experienței mele folosind aceste artificii științifice de-a dreptul inutil și ridicol. Într-un final, asistenta a oprit stroboscopul, iar conștiința mea și odată cu ea întreg universul au început să se micșoreze rapid. Am reușit să găsesc planeta, apoi orașul Praga, clinica și în final propriul corp. N-aveam nici cel mai mic dubiu: conștiința mea era separată de corp. Îmi luase ceva timp să mă realiniez cu corpul meu și să refac într-un final legătura dintre cele două. Nici nu mai e nevoie să o spun, dar am fost foarte impresionat de ceea ce tocmai mi se întâmplase.

Experiența fusese enormă și părea că e începutul unei noi vieți. Mă mai jucasem cu lumina stroboscopică înainte, dar tot ce simțisem fuseseră niște imagini frumoase înfățișând tipare geometrice și culori. Nu trăisem nimic de felul experienței pe care o avusesem combinând stroboscopul cu LSD. Așa că mi-am dat seama că substanța fusese cumva cheia experienței mele fantastice. Interesul meu în psihiatrie, care era la cel mai jos nivel, primise un impuls extraordinar. Am decis să-mi dedic viața studiului stărilor neobișnuite de conștiință.

M-am alăturat unui grup de cercetători care lucrau în Praga și aveau acces la diferite substanțe psihedelice, și care făceau un studiu comparativ asupra acestor substanțe. Aveam un grup de aproximativ patruzeci de subiecți, marea majoritate specialiști, care erau dispuși să participe la acest studiu. Fiecare urma să treacă pe la institutul de cercetare, unde le erau administrate în zile diferite psihedelicele pe care le sudiam.

Am lucrat cu LSD, LAE, psilocibină, psilocină, DMT, DET și DPT. Am avut legături cu cercetătorii canadieni Humphry Osmond și Abe Hoffer, și am inclus în studiul nostru două chimicale suplimentare oferite de aceștia, adrenocromul și adrenolutina. De asemenea, grupul nostru a primit prestigiosul premiu Purkyne din partea Academiei Cehoslovace de Științe pentru descoperirea proprietăților psihedelice ale benactizinei.

Zilele dedicate acestor experimente au fost structurate cu un orar complet și detaliat. Am colectat mostre de sânge și urină din oră în oră. De asemenea, am folosit o serie de teste psihologice și analize fiziologice – puls, tensiune arterială, EEG, răspunsul galvanic al pielii, flicker fusion și așa mai departe. Toate acestea au fost realizate după modelul dublu-orb: nici subiecții, nici cercetătorii nu știau ce substanță era administrată în ziua experimentului, iar într-o zi din serie era administrată o substanță inactivă – placebo – în locul uneia dintre substanțele psihedelice.
 
 
Testele au fost realizate pe subiecți normali sau pe pacienți?
Substanțele au fost administrate unor oameni “normali” – psihiatri, psihologi, fiziologi și biologi, precum și unor voluntari civili. Am fost cu toții niște cobai. Întrucât cercetarea a fost făcută în spiritul modelului “psihozei experimentale” – căutarea unor posibile cauze biologice ale psihozelor – studiul a inclus de asemenea pacienți psihiatrici, persoane diagnosticate ca psihotice sau schizofrenice. Însă aceste persoane nu au primit substanțele psihedelice, ei au avut rolul de grup de control.

I-am corelat (matched) pe aceștia cu subiecții din grupul nostru experimental după o serie de parametri diferiți – vârstă, sex, IQ, și așa mai departe. Erau aduși în institutul de cercetare pentru o zi, în care li se făceau aceleași teste ca participanților din grupul experimental, numai că nu le erau administrate substanțe active, ci doar un placebo. Am încercat să stabilim dacă descoperirile noastre pentru subiecții normali care luaseră psihedelice converg cu valorile observate la pacienții schizofrenici.

Se credea că LSD-ul determină o “psihoză toxică”. Se considera că experiențele pe care le avusesem și observasem la alții sunt cumva produse artificial prin interacțiunea dintre acest drog și procesele neurofiziologice și biochimice din creier. Dar apoi am observat ceva interesant: o incredibilă variabilitate a reacției la psihedelice între indivizi. Le dădeam mai multor oameni aceeași substanță, în aceeași doză și în aceleași circumstanțe, și fiecare avea o experiență complet diferită.

Uneori, sesiunea era mai cu seamă o experiență estetică, cu viziuni incredibil de colorate, asemeni unor imagini caleidoscopice, vitraliilor dintr-o catedrală gotică sau arabescurilor din moscheile musulmane. Se asemănau cu ceea ce numim astăzi fractali – reprezentări grafice generate pe calculator ale ecuațiilor nonliniare. Pentru unii, sesiunea a îmbrăcat forma unei psihanalize personale profunde, cu regresii în copilărie sau chiar în perioada de sugar, retrăirea unor traume, perspective interesante și așa mai departe. Alții au avut experiențe mai cu seamă somatice – dificultăți de respirație, dureri de cap, greață sau chiar vărsături. În timpul sesiunilor, uneori oamenii deveneau deprimați, maniaci sau paranoici. Alții se simțeau furioși sau vinovați. Iar unii au experimentat extazul sau o absolută fericire și pace.

Am descoperit, așadar, o variabilitate interindividuală la fel de uimitoare [precum experiențele în sine]. Când am repetat sesiunile cu aceiași subiecți, același dozaj și în aceeași stare mentală și același mediu (same set and setting), fiecare nouă sesiune a fost diferită de cele precedente. Mai mult, am putut observa o progresie de la straturile superficiale ale inconștientului la unele mai profunde. Unul dintre clienții mei a numit acest proces de arheologie chimică “decojirea cepei inconștientului”. În acel moment, mi-am dat seama că psihedelicele nu provoacă “psihoze toxice”, ci catalizează procesele psihologice și psihosomatice. Am conștientizat că substanțele nu provoacă experiențe artificiale prin interacțiunea cu creierul. Mai degrabă, prin faptul că potențează nivelul energetic al psihicului, ele aduc în fața conștiinței conținuturile din adâncul inconștientului.

În lumina acestor observații, nu părea foarte deplasat să considerăm LSD-ul o unealtă comparabilă cu un microscop sau telescop. La fel ca aceste dispozitive, LSD-ul face posibilă observarea și studiul unor procese care în mod normal nu fac parte din experiența noastră de zi cu zi. În acel moment, a început să mă intereseze LSD-ul ca un mijloc de a accelera psihoterapia. Știam din psihanaliza freudiană că dacă ajungeam la sursele inconștiente ale simptomelor și problemelor interpersonale, asta putea avea implicații terapeutice. Și așa ne-am pomenit cu o unealtă care ne putea duce acolo mai rapid și în dimensiuni mai profunde decât era posibil doar prin abordări verbale. Cu această descoperire, mi-am readus experimentul în domeniul clinic. Am demarat un studiu cu un grup de clienți care aveau probleme emoționale și psihosomatice serioase, și în cazul cărora toate formele tradiționale de tratament fuseseră un eșec.
 
 
În această perioadă v-ați pierdut interesul față de practica psihanalitică convențională, nu-i așa?
În mare, da. Îmi amintesc că primele sesiuni cu LSD încă le spuneam pacienților să stea culcați pe canapea, iar eu stăteam pe un fotoliu la capul lor, așa cum făceam în sesiunile clasice de psihanaliză. Mă așteptam să obțin descrieri ale experiențelor lor și să le ofer interpretări. Dar la scurt timp mi-am dat seama că înțelegeam doar un spectru restrâns al experiențelor lor – cele pe care le-am putea include în domeniul biografic, pentru care mă pregătiseră studiile mele de psihiatrie și psihanaliză. Unul după altul, clienții terapiei mele cu LSD au început să avanseze foarte departe de teritoriul experiențial limitat al biografiei postnatale și al inconștientului personal. Brusc, am început să văd multe lucruri despre care nu citim în cărțile de psihanaliză.

Inițial, asta mi-a produs un disconfort. Clienții mei treceau prin niște experiențe deosebit de intense, iar eu n-aveam nici cea mai vagă idee ce se întâmplă cu ei. Erau convinși că mor, că pierd controlul sau că înnebunesc, și se temeau că nu vor mai reveni la realitatea obișnuită. De asemenea, mulți dintre ei și-au experimentat nașterea biologică, cu manifestări fiziologice extreme. Eram confuz și nu eram sigur încontro ne va duce experimentul cu această substanță misterioasă.

Astfel, am decis să fac și eu câteva sesiuni cu doze mai mari, pentru a putea înțelege din interior ce se întâmplă. Aceste sesiuni au fost extrem de dificile și solicitante, și m-au dus pe tărâmul inconștientului pe care îl numesc astăzi domeniul perinatal. Chiar dacă aceste sesiuni au fost foarte dificile pentru mine, le-am găsit deopotrivă de vindecătoare și transformatoare. Ca urmare, am început să fiu din ce în ce mai în largul meu cu aceste stări la alte persoane. Am reușit să îi ghidez și să îi sprijin pe clienții mei, indiferent de unde îi duceau călătoriile lor interioare.
 
 
Aceste experiențe timpurii v-au readus în prim-plan amintiri ale unor experiențe cu stări mistice sau neobișnuite de conștiință pe care le-ați avut, poate, când erați mai tânăr?

Pe la sfârșitul anilor 1940, când eram un student de șaptesprezece ani, am petrecut patru luni într-o închisoare comunistă. Asta s-a întâmplat la un an după lovitura de stat care a dus la instaurarea comunismului în Cehoslovacia și la hegemonia sovietică în țara noastră. Un coleg de școală adusese la școală una dintre acele scrisori în lanț, pe care trebuia să le copiezi și să le trimiți la zece prieteni. În scrisoare i se cerea poporului ceh să scrie la Ambasada Americană din Praga și să solicite o intervenție pe lângă Națiunile Unite care să determine organizarea unor alegeri libere în Cehoslovacia, dar comuniștii au împiedicat asta. Unul dintre cei care au primit o copie a broșurii au raportat-o la poliție. Poliția l-a arestat și interogat pe inițiatorul acestei acțiuni și, în două ore, au obținut numele tuturor celor care au primit broșura. În acea după-amiază, doi oameni îmbrăcați în haine de piele m-au ridicat de la apartamentul meu și am fost închis timp de patru luni.

Prima parte a șederii mele aici a cuprins interogatorii destul de dure. Eram ținuți într-o celulă și nu știam niciodată când vor veni gardienii să ne ia, dar de obicei asta se întâmpla noaptea. Ne duceau într-o cameră mică, unde o lumină puternică era îndreptată direct în ochii noștri. Doi bărbați pe care nu-i puteam vedea ne puneau întrebări legate de anumite aspecte ale istoricului nostru personal. Apoi, după un timp care varia de la un interogatoriu la altul, ne lăsau să plecăm. Nu știam dacă ne vom întoarce peste douăzeci de minute sau peste două ore, sau dacă ne vor lăsa să dormim restul nopții.

Interogatoriul a continuat încă vreo zece zile, timp în care eram deprivat de somn și stresat. Ca urmare, am început să intru în anumite stări neobișnuite de conștiință. Țin minte că, în ciuda situației precare, ceva din mine nutrea o fascinație față de aceste stări. Aveam senzația că nu e doar un deranjament al stării mele mentale obișnuite, ci o deschidere către o cu totul altă dimensiune a existenței, plină de posibilități la care nici nu visasem. Acum văd această experiență ca o introducere într-un tărâm pe care aveam să-l explorez întreaga viață.

În tot acest timp, am insistat că nu citisem broșura, dat fiind că o primisem la sfârșitul unei pauze dintre ore și o pusesem în buzunar să o văd mai târziu. După patru luni de carceră, într-un final am avut parte de un proces și am fost achitat din cauza “lipsei de dovezi”. Când le spun această poveste prietenilor mei americani, le vine greu să creadă că era posibil să petreci patru luni într-o închisoare doar pentru că ai primit o broșură, dar la acea vreme aceasta era realitatea vieții noastre.
 
 
Înainte de asta, ați avut experiențe cu spiritualitatea sau un interes față de această dimensiune?
Nu am avut nici un fel de expunere formală la religie în tinerețe. Asta are legătură cu o mică dramă din istoria familiei mele. Familia mamei mele era catolică, iar familia tatălui meu nu era religioasă. Când părinții mei s-au hotărât să se căsătorească, părinții mamei mele au insistat să facă o cununie religioasă, dar biserica lor a refuzat să-i căsătorească pe ai mei, pentru că după criteriile lor, tatăl meu era păgân. O vreme a persistat o stare de mare agitație și părea că nunta nu va mai avea loc.

Dar părinții mamei mele au venit cu o soluție genială: au făcut o donație financiară însemnată la biserică, iar biserica a decis să relaxeze criteriile și să permită căsătoria cu un păgân. Astfel, visul părinților mei a devenit realitate, iar nunta a fost un eveniment foarte fastuos. Locuiau chiar peste drum de biserică și au putut să blocheze traficul și să pună covoare de la altar până la casă, astfel că invitații au mers direct de la altar la petrecerea de nuntă. Părinții mei au fost atât de deziluzionați de toată tărășenia încât au decis să nu ne impună mie și fratelui meu nici o religie. Au vrut să ne lase să luăm singuri această decizie când aveam să ajungem la vârsta potrivită.

Astfel, la orele de religie de la școală, fratele meu și cu mine aveam o oră liberă. Puteam să mergem la o plimbare, să citim sau să ne jucăm. Așadar, n-am avut absolut nici un fel de expunere formală la religie. Din acest context, am plecat la școala de medicină, care cu siguranță nu era un loc care cultiva conștiința mistică. Am studiat medicina într-o perioadă în care țara mea era controlată de Uniunea Sovietică și condusă într-un regim marxist, iar conducătorii se străduiau nespus să ne protejeze mințile ca nu cumva să fie poluate de ceea ce ei considerau a fi “opiul maselor”. Orice ar fi adus cât de puțin a misticism sau idealism era ridiculizat sau cenzurat.

Cu toate acestea, un anumit aspect a fost important pentru dezvoltarea mea spirituală. Mama mea era discipolă a lui Paul Brunton. El era un filosof englez care petrecuse mult timp cu Sri Ramana Maharshi în India și care a scris multe cărți populare în care și-a descris aventurile spirituale. Călătorise în întreaga lume și avea grupuri de discipoli în mai multe țări, care îi frecventau conferințele și meditau împreună cu el. Când aveam vreo doisprezece sau treisprezece ani, mama m-a dus la câteva ședințe de acest fel. Mă fascina ce spunea Brunton și am început să citesc foarte multă literatură indiană.

Problema mea era că acești oameni nu se limitau doar la a discuta despre filosofia și religiile indiene, ci mai și meditau. Iar eu nu puteam sub nici o formă să fac asta. Stăteam pur și simplu acolo plictisit de moarte și simțeam că e o colosală pierdere de vreme – părea că sunt atât de multe lucruri interesante de făcut. Dar interesul meu față de India nu m-a părăsit. Paradoxal, adevărata mea trezire spirituală a venit unde te-ai fi așteptat cel mai puțin – din laborator și din studiile mele clinice. După ce am avut câteva sesiuni psihedelice, a început să-mi fie ușor să meditez și am considerat asta o activitate firească.
 
 
Când ai început să observi experiențele mistice, cum au fost receptate rezultatele tale de colegii tăi care nu erau implicați direct în experimentul psihedelic?
La început, cu tot acel entuziasm, am făcut câteva încercări să le împărtășesc observațiile mele. Dar la scurt timp mi-am dat seama că nu era înțelept să discut despre ele. Cei care nu erau direct implicați nu credeau că așa ceva e posibil sau că are vreo relevanță explicativă (heuristic relevance). Exista tendința de a respinge aceste experiențe ca simple fantasmagorii induse în mod toxic.

Așadar, aveam doar câțiva oameni cu care puteam discuta aceste fenomene, cu toții experimentând activ cu psihedelicele. Însă mulți dintre colegii mei care experimentau cu psihedelicele nu erau deschiși la ideea că puteau fi relevante ontologic – că scoteau la iveală informații noi revoluționare despre psihicul uman și noi dimensiuni ale realității. Cu siguranță în cercurile academice era o tendință puternică de a pune la colț experiențele psihedelice folosind explicații reducționiste tradiționale, și de a le considera manifestări ale unei “psihoze toxice” sau ca derivate ale biografiei personale.
 
 
Iată că aveați această unealtă remarcabilă care a deschis calea unei înțelegeri cu totul noi a minții, și totuși v-ați izbit de un zid de împotrivire. Cum ați înțeles această împotrivire din partea colegilor dumneavoastră?
Oamenii erau strâns legați de cadrele teoretice, viziunile filosofice și felurile de gândire pe care le absorbiseră din educație și din traiul în cultura tehnologică a Occidentului. Am cea mai mare înțelegere și compasiune pentru această împotrivire, de vreme ce am trecut eu însumi prin această fază.

Nu e ușor să pui la îndoială autoritățile consacrate. Imaginați-vă că sunteți un novice abia ieșit de câțiva ani de pe băncile școlii de medicină, înconjurat de autorități academice cu titluri și acreditări impresionante. Iar aceștia prezintă anumite perspective ca adevăruri științifice dovedite, evidente și dincolo de orice îndoială rezonabilă. În aceste circumstanțe, nu este ușor să te încrezi în descoperirile cercetătorilor începătorilor, chiar și dacă-ți sunt ucenici.

În perioada studiilor mele medicale am participat la o conferință a lui William Laufberger, un profesor ceh de endocrinologie și neurofiziologie de talie mondială. În prelegerea sa discuta despre natura memoriei. În partea de discuții – ca și cum aș fi anticipat descoperirile cercetărilor mele ulterioare – am întrebat: “Până unde se întinde memoria noastră? De exemplu, ne putem aminti propria naștere?”. Renumitul profesor mi-a aruncat o privire de sus, usturătoare, și mi-a răspuns pe un ton ce sugera că o întrebare atât de idioată era nedemnă de un student la medicină: “Bineînțeles că nu; cortexul nou-născutului nu este mielinizat. Cum ar putea, deci, să existe o amintire a nașterii?”. Așadar, ceva din mine anticipa deja interesele viitoare. Însă cu siguranță întrebarea mea a fost foarte prost receptată.

Astăzi consider că răspunsul lui a fost nedemn de un profesor universitar. Memoria este un fenomen ce apare chiar și la organisme ce nu au cortex cerebral. Este o proprietate fundamentală a materiei vii. Cu mai mulți ani în urmă, neurobiologul Eric Kandel a primit Premiul Nobel pentru cercetările sale asupra proceselor de memorie ale moluștelor, iar acum biologii vorbesc despre o “memorie protoplasmatică” primitivă ce se regăsește chiar și la organismele unicelulare. De asemenea, apar din ce în ce mai multe studii și dovezi ce susțin sensibilitatea și capacitatea de memorare a fetușilor în pântec.
 
 
Revenind la reacția regimului marxist la substanțele psihedelice, cum a fost posibil să aveți permisiunea să cercetați un asemenea subiect?
Ei bine, când trăiești într-un astfel de regim înveți să vorbești – ce poți și ce nu poți să spui. Deprinzi o strategie de a prezenta într-un anume fel lucrurile în public. Nici nu mai trebuie s-o spun, acest tip de discriminare a fost esențial în privința studiilor psihedelice. Astfel, de pildă, eram conștienți că nu trebuia să menționăm că în timpul sesiunilor pacienții noștri făceau regresie în copilărie și că anumite conținuturi care ieșeau la iveală vădeau elemente freudiene, pentru că la acea vreme psihanaliza era interzisă, iar cărțile lui Freud erau pe lista lucrărilor interzise.

Prin viziunea sa despre lume ultra materialistă, marxismul se opune violent oricărui element spiritual, și consideră religia de orice fel un pericol pentru revoluția mondială. Nu puteam spune că unii oameni aveau experiențe mistice, pentru că știam că asta va duce la stoparea studiilor. Așadar, strategia de prezentare a rezultatelor în fața ideologilor era aceeași strategie pe care o foloseam ca să ne protejăm munca de atacurile academice. Le-am prezentat ce făceam ca fiind practic o formă de chimioterapie: iată diagnosticele paciențior, dozajele folosite, numărul de sesiuni și rezultatele. Pur și simplu nu aduceam în discuție mecanismele ce conduceau la aceste rezultate.

Dacă trebuia să mergem un pic mai departe, puteam susține cu brio ideea că cercetarea psihedelică era o sursă de dovezi importante în favoarea viziunii materialiste. Administrezi persoanei o anumită substanță într-o doză minusculă și aceasta resimte schimbări profunde ale conștiinței timp de mai multe ore. Unde s-ar fi găsit o dovadă mai bună pentru primatul materiei în raport cu conștiința? Materialismul dialectic, filosofia ce stă la baza marxism-leninismului care pe atunci ne era forțat pe gât, are implicații profunde în strategie și tactică, după cum a arătat Lenin. Te învață cum să distorsionezi faptele și să-ți prezinți poziția în maniera care servește cel mai bine scopurilor tale.

N-am vorbit despre implicațiile teoretice fundamentale ale cercetării psihedelice decât atunci când am ajuns în Statele Unite. Inițial, nu a existat nici un fel de rezistență împotriva psihedelicelor în Cehoslovacia. La momentul când părăseam țara în martie 1967, LSD-ul era listat în farmacopeea noastră oficială, laolaltă cu insulina, antibioticele din tetraciclină și alte medicamente respectabile, cu indicații și contraindicații. Orice specialist, psihiatru sau psiholog, care voia să lucreze cu LSD trebuia să treacă prin cinci sesiuni ghidate și să desfășoare treizeci de sesiuni cu pacienții sub supraveghere. După asta putea să înceapă să practice psihoterapia cu LSD.
 
 
Ce s-a întâmplat când ați luat și dumneavoastră LSD în doze mari?
În experiența mea, diferența n-a fost dată exclusiv de creșterea dozajului, ci în egală măsură de schimbarea stării mentale și a mediului înconjurător. Primele mele sesiuni s-au desfășurat într-o atmosferă de laborator, unde procedurile pe care trebuia să le respectăm provocau multiple interferențe și întreruperi – testarea psihologică, analizele fiziologice, colectarea urinei și sângelui etc. Asta nu îmi lăsa prea mult timp pentru o introspecție sistematică. Când am început să lucrez cu pacienți într-un cadru terapeutic, eram în principal focalizat pe lumea lor interioară. Spre surpriza mea, ei aveau experiențe destul de diferite de ale mele. Așa că într-o zi, când eram singur acasă, am decis să iau LSD singur, într-o doză mai mare, și să mă concentrez exclusiv pe introspecție, pentru a înțelege mai bine despre ce e vorba în experiența cu LSD.

Am luat 300 de micrograme și în mai puțin de o oră am intrat într-un coșmar claustrofobic – o situație infernală fără ieșire, pe care am asociat-o cu o criză existențială absolută. Simțeam că existența mea este complet absurdă și lipsită de sens. Nu puteam să găsesc nimic care să aibă sens în toată istoria mea. Încercam disperat să găsesc ceva de care să mă prind. Dar indiferent de elementul de care mă prindeam, următoarea secvență experiențială îl distrugea fără milă.

De exemplu, mi-a venit ideea că ceea ce dă sens vieții este cunoașterea. Și imediat după aceea m-am văzut petrecând mii de ore în biblioteci, studiind, apoi a urmat o viziune cu mine bătrân, incapabil să îmi amintesc ce mâncasem la cină! Acesta ar fi fost rezultatul final al năzuinței mele la cunoaștere și excelență intelectuală. Un alt exemplu a fost ideea că sensul vieții înseamnă să ai copii. Dar apoi am văzut că acești copii se vor confrunta cu aceeași situație – dezvoltându-se și murind după ce au trăit o viață lipsită de sens. Așa mi-am dat seama că dacă nu găsești sens în propria ta viață, a crea alte ființe ale căror vieți sunt la fel de absurde ca și a ta nu putea fi o soluție.

Această experiență a fost ceea ce în literatura spirituală se numește “noaptea întunecată a sufletului”. Devenisem conștient că în timp ce experimentam această criză, eram captiv nu doar din punct de vedere filosofic și spiritual, ci în egală măsură din punct de vedere mecanic, într-un sens cât se poate de concret. Simțeam o presiune extraordinară pe cap și maxilar, mă simțeam strivit și respiram greu. Cumva am înțeles că îmi retrăiam nașterea. Începusem să simt că nu voi reuși să remediez situația și să mă nasc dacă nu izbuteam să găsesc un sens în viața în care intram.

După o perioadă extrem de dificilă de trei ore și jumătate – care lăuntric s-a simțit mai degrabă ca o eternitate – experiența s-a deschis deodată într-o lumină și o stare de beatitudine și am simțit pe loc că viața este minunată și importantă. N-am rezolvat problema sensului vieții în mod intelectual, dar simțeam că e extraordinar să fiu în viață, să particip la existență și la conștiință. Așadar, așa s-a desfășurat prima mea confruntare cu efectele profunde ale LSD-ului, care a mers mult dincolo de experiențele mai degrabă estetice și psihodinamice pe care le avusesem înainte.

În timpul acestei experiențe mi-am dat seama că exista un loc în mine, în psihicul meu inconștient, de care încercam să fug. Am realizat că multe dintre lucrurile pe care le făceam în fiecare zi erau inautentice, pentru că nu erau decât încercări eșuate de a face față acestui element inconștient. Astfel a apărut în mine un impuls formidabil de a scăpa de acest lucru, de a-l elimina. Am conștientizat că viața putea fi mult mai simplă, mai satisfăcătoare, că puteam mai degrabă să plutesc (surf) prin viață decât să mă lupt cu ea, să bâjbâi prin ea și să mă poticnesc de ea.

Descoperisem sursa acestui straniu impuls liniar pe care îl simțeam în viața mea. Nu avusesem vreodată nimic care să se asemene măcar tangențial cu depresia clinică. Așa că nu era vorba de suferință în viața mea. De fapt, credeam că mă bucur de viață în majoritatea timpului. Dar viața mea era cumva forțată. Dacă citeam o carte, mă gândeam la zece alte cărți pe care aș fi vrut să le citesc. Sau dacă mergeam într-o vacanță, luam cu mine mai multe cărți. Ajungeam pe munte, schiam și mă bucuram de cerul albastru, de zăpada proaspătă și de ziua însorită. Nu reușeam niciodată să citesc toate acele cărți, dar când schiam mă gândeam la ele. Le aveam în minte și interferau cu putința mea de a fi cu totul în momentul prezent.

În sesiunile mele psihedelice, am înțeles că acest impuls forțat avea cumva legătură cu gestaltul neîncheiat al nașterii mele. Anatomic, mă născusem, dar procesul nu se încheiase la nivel emoțional. Ceva în mine nu s-a acomodat cu faptul că eram deja afară, liber. La un anumit nivel încă eram în canalul de naștere, legat de mama mea, încercând să ies. Proiectam acest sentiment asupra unor situații din viața mea de zi cu zi și simțeam mereu un impuls către ceva, o soluție de un anume fel, care întotdeauna se afla în viitor. Într-o formă extremă, această situație poate duce la ceea ce clienții mei numeau o existență de tip “bandă de alergare” sau “cursă de șoareci”. Existențialiștii numesc asta “auto-proiecție”, situația când îți închipui mereu ceva mai bun pentru tine însuți în viitor și urmărești fără încetare scopuri diferite.

În perioada mea pre-psihedelică, nu aveam niciodată timp pentru nimic. Viața era prea scurtă pentru orice aș fi vrut să realizez. Vita brevis, ars longa, acesta era motto-ul meu. Experiențele mele cu doze mari de LSD au început să mă aducă în prezent și mi-au conferit o capacitate sporită de a aprecia ce aveam. Am reușit să mă pot bucura de resursele mele prezente și să nu mă mai concentrez pe ce îmi lipsea. M-am uitat în jur și am reușit să văd cu adevărat ce se întâmplă și am renunțat să mai urmăresc mereu ceva din viitor.
 
 
Puteți să ne spuneți mai multe despre cum ați ajuns să înțelegeți importanța traumei nașterii ca parte a sistemului psihic propriu?
A fost o combinație între ce vedeam la clienții mei și ce trăiam eu însumi. Ideea globală a venit rapid, dar detaliile au fost adăugate de-a lungul timpului. Asta s-a întâmplat când lucram cu oameni cu diferite diagnostice clinice – de la depresie, claustrofobie, astm și migrene, până la psihoze și ceea ce împreună cu soția mea Christina numim “urgențe spirituale” (spiritual emergencies). Treptat am realizat că toate aceste tulburări au un numitor comun – trauma nașterii reprezintă o contribuție însemnată.

Când oamenii au reușit să retrăiască și să integreze amintirea nașterii, simptomele lor s-au atenuat substanțial sau chiar au dispărut. Începusem să înțeleg că există un bazin perinatal adânc în inconștientul uman, plin cu emoții și senzații fizice dificile, care reprezintă sursa mai multor forme de psihopatologie. Tulburările emoționale și psihosomatice de origine psihogenă nu încep de la zero după ce ne naștem, în timpul perioadei de sugar și în copilărie. De fapt, rădăcinile lor pot fi regăsite în trauma nașterii și în dificultățile vieții perinatale.

Dar încă nu ajunsesem la tabloul complet. Ulterior am descoperit că multe, dacă nu chiar toate aceste tulburări au de asemenea rădăcini mai adânci într-un domeniu al psihicului pe care acum îl numesc transpersonal – karmic, arhetipal și filogenetic. Asta mi-a confirmat ideile lui Carl Jung, care afirma lucruri similare despre aspectele istorice și mitopoetice/arhetipale ale inconștientului colectiv. Începusem să văd o imagine mult mai bogată a psihopatologiei, conștientizând că simptomele emoționale și psihosomatice sunt sisteme dinamice multinivelate. Am înțeles că rădăcinile lor pătrund adânc în fibra cosmosului și a exsitenței, și că nu sunt doar produse relativ superficiale ale biografiei postnatale individuale, așa cum sunt ele portretizate în psihiatria convențională.
 
 
Cum au decurs lucrurile pentru pacienții cu care ați lucrat, care aveau aceste tulburări despre care vorbeați – astm, tulburări psihosomatice și așa mai departe; li s-a îmbunătățit starea?
Am observat o îmbunătățire remarcabilă a stării pacienților care sufereau de diverse tulburări, de la depresii severe și nevroze, până la condiții psihosomatice și stări psihotice. Acest lucru a fost surprinzător și deopotrivă impresionant, ținând cont că am selectat expres cazurile dificile pentru studiul nostru asupra LSD – oameni care înainte nu răspunseseră la nici un fel de tratament convențional.
 
 
Au existat pacienți care n-au răspuns atât de bine la terapie?
Cele mai mari dificultăți le-am întâmpinat la pacienții care sufereau de tulburări obsesiv-compulsive severe (TOC), care erau extrem de imune (resistant) la efectele LSD-ului. Într-una din cărțile mele am descris un caz al unui pacient care avea nevroză obsesiv-compulsiv extrem de severă; am început terapia cu 100 de micrograme și n-am observat absolut nici un răspuns. Am crescut treptat dozajul la 200, 500, 1000 și, într-un final, la 1500 de micrograme. În urma lipsei totale de reacție la calea orală de administrare, am încercat de asemenea administrarea intramusculară, pentru că mă gândeam ca nu cumva să fie o problemă de absorbție în sistemul gastrointenstinal.

I-au fost administrate intramuscular 1500 de micrograme și nu s-a întâmplat absolut nimic. După primele trei ore din sesiune, s-a plictisit și i s-a făcut puțin foame, așa că l-am dus în mica noastră bucătărie. Funcționarea mentală îi era intactă, așa că l-am lăsat să folosească un cuțit mare de bucătărie, să-și taie pâine, să deschidă o conservă cu pate de ficat și să-și facă un sanviș. L-a mâncat și apoi, pe drumul către camera unde se desfășura sesiunea, am trecut pe lângă o încăpere de socializare, unde a văzut doi pacienți care jucau șah. Îi plăcea să joace șah, așa că li s-a alăturat și a reușit chiar să facă un meci destul de bun.

Au trebuit să treacă aproximativ treizeci de sesiuni înainte ca acest pacient să înceapă regresia în copilărie și să aibă un răspuns mai obișnuit la LSD. Dar n-am reușit niciodată să facem progrese notabile în tratarea simptomatologiei sale obsesiv-compulsive. Tulburarea sa era atât de severă încât putea fi inclus în categoria de pacienți care, în anii precedenți, ar fi fost trimiși să-i fie făcută o lobotomie.
 
 
Dar pacienții schizofrenici? Cum au răspuns aceștia?
Înainte să răspund la această întrebare, trebuie să aduc în discuție problemele de diagnostic asociate conceptului de “schizofrenie”. În Europa, acest concept are un sens mult mai restrâns decât în Statele Unite. Psihiatrii din țările de limbă germană, unde a apărut pentru prima dată cuvântul”schizofrenie”, restrâng acest concept și vorbesc despre Kernschizophrenie – schizofrenie nucleară. Halucinațiile și iluziile nu reprezintă baze suficiente pentru acest diagnostic. Trebuie să apară o serie de simptome primare: autism, disociere între gândire și afectivitate, ambivalență extremă și tulburări specifice ale proceselor asociative. Când am ajuns în Statele Unite am descoperit că adesea diagnosticul era înțeles într-un sens mult mai larg.

Nu am folosit terapia cu LSD în tipurile clasice de schizofrenie: simplex, hebephrenica, catatonica sau paranoides. Dar am lucrat, uneori cu succes, cu mai mulți pacienți care aveau alte tipuri de tulburări mentale severe și care puteau fi cu siguranță incluși în categoria psihoticilor. De exemplu, un pacient avea un tată brutal și alcoolic, care timp de mai mulți ani l-a abuzat fizic și psihic pe el, pe mama lui și pe sora lui, iar apoi s-a sinucis. Pacientul nostru l-a găsit într-o zi mort pe podea în casa unde locuiau, și în acel moment a intrat brusc într-o stare de panică și a fugit de acasă. A cutreierat mai multe sate, simțind că fantoma tatălui său îl urmărea și temându-se că viața îi era în pericol. În tot acest timp, a dormit în parcuri și păduri și a neglijat complet igiena de bază. N-a fost vorba de o reacție psihotică acută pe termen scurt; a durat luni întregi și n-a putut fi vindecată cu nici un fel de tratament.

O altă pacientă din aceeași categorie era psiholog și suferea de iluzii și halucinații erotomaniace. Era îndrăgostită până la disperare de șeful ei și credea că el îi împărtășește sentimentele. Deși în viața ei sexuală nu avusese niciodată orgasm, acum experimenta în mod repetat un extaz de natură tantrică. Era convinsă că făcea sex de la distanță cu șeful ei și că el îi provoca aceste experiențe extraordinare. Situația a culminat când femeia a avut o halucinație cu vocea șefului ei care îi spunea că i-a aranjat divorțul și că o invită pe ea și pe copiii ei să vină să se mute la el în apartament. Zis și făcut, spre marea surpriză a soției șefului, care, cum era de așteptat, a chemat poliția.
 
 
Câți pacienți ați tratat cu psihedelice?
Nu știu numărul exact de pacienți pe care i-am tratat, dar cu ceva timp în urmă am contorizat că ajunsesem undeva la peste patru sute de sesiuni psihedelice de-a lungul anilor. În aceste sesiuni, desfășurate în Praga și în Statele Unite, am fost prezent cel puțin cinci ore.
 
 
Ne puteți spune mai multe despre cum se desfășurau aceste sesiuni?
Abordarea pe care o foloseam în Praga este adesea numită “terapia psiholitică”. Foloseam doze medii de LSD (100-250 micrograme) de mai multe ori. În această abordare, nu era necesar ca pacienții să țină ochii închiși, așa că ei petreceau o bună parte din sesiune privind mediul înconjurător, privindu-mă pe mine, discutând, și așa mai departe. Abordarea s-a dovedit extrem de interesantă pentru cartografierea straturilor psihicului și pentru înțelegerea proceselor psihologice relevante.

De asemenea, terapia psiholitică ne-a condus la unele idei fascinante legate de mecanismele transformărilor percepției, mai cu seamă iluziile optice din timpul experienței psihedelice. Am petrecut multă vreme încercând să înțeleg de ce clienții mei și alți subiecți din experiment aveau aceste iluzii și mă percepeau transformat în diferite feluri. De exemplu, mă vedeau ca o panteră, reptilă primitivă, stăpân de sclavi, faraon egiptean, șef nativ american, judecător suprem, guru indian, Hitler, mare șaman, diavol, Buddha sau ca magician. Iluziile optice legate de mediul înconjurător erau la fel de fascinante. De exemplu, camera de tratament s-a transformat într-o cabană de pe o insulă virgină din Pacific, Grădina Edenului, interiorul Trenului Maharajahului sau al unui Zeppelin, o cameră de tortură a Inchiziției, în iad, într-un bordel, o celulă de închisoare sau într-o cameră de execuție.

Petreceam mult timp după sesiuni lucrând cu asocierea liberă, în încercarea de a înțelege acest proces. Efortul era similar cu ceea ce se face în psihanaliză cu imaginile din vise. Totuși, la un moment dat mi-am dat seama că această strategie, reflectând trecutul meu freudian, nu era ideală pentru terapia psihedelică (și probabil nici pentru psihoterapie în general). Mi-a devenit evident faptul că înțelegerile psihologice pe care le dobândeam așa erau obținute în dauna eficienței terapeutice. Sarcina terapeutică principală era de a orienta acest proces vertical, către inconștientul profund, nu de a-l dilua prin construirea de pseudosituații orizontale, cu riscul problemelor cauzate de transfer și proiecție.

Am descoperit că stările neobișnuite de conștiință pot avea niște mecanisme terapeutice remarcabile. Aceste mecanisme sunt mult superioare procesului de a dezlega monoton nodurile din inconștient făcând inferențe din conținuturile care ies la iveală în discuția cu terapeutul. De obicei, atunci când creșteam dozajul și orientam către interior sesiunile, procesul atingea mai rapid nivelele profunde ale inconștientului – perinatal și transpersonal. Ca urmare, asta ne deschidea calea către anumite mecanisme terapeutice extrem de puternice și la posibilitățile transformării radicale a personalității necunoscute și de neînchipuit pentru psihiatrii și psihoterapeuții convenționali.

Când am ajuns în Statele Unite și m-am alăturat echipei de cercetare din Spring Grove, Baltimore, am utilizat sistematic această strategie alternativă: doze mari, acoperitoare de ochi, căști și muzică la calitate hi-fi. Această strategie este de obicei numită “terapie psihedelică”. Am lucrat cu diferite categorii de clienți – alcoolici cronici, dependenți de droguri și pacienți nevrotici. De asemenea, am realizat un studiu amplu cu pacienți care aveau cancer în stadiu terminal, încercând să vedem dacă experiențele mistice pot sau nu să atenueze frica de moarte. În afară de asta, am avut un program de sesiuni de antrenament cu LSD pentru specialiști.

Rezultatele acestei strategii de tratament – terapia psihedelică – sunt în general mult mai bune și sunt dobândite mai rapid decât în varianta psiholitică. Dar prețul plătit este că nu înțelegem de ce se întâmplă așa. Terapia psiholitică oferă o înțelegere mai bună, dar rezultatele nu sunt atât de impresionante cum pot fi în cazul abordării psihedelice. Așadar, cele două abordări sunt complementare: una oferă rezultate mai bune și mai rapide, cealaltă oferă o mai bună înțelegere a teritoriilor [psihice] implicate.
 
 
Cum v-au afectat psihedelicele credințele despre natura umană?
Am fost educat în tradiția psihanalizei, care are o viziune destul de sumbră asupra naturii umane. Potrivit lui Freud, esența noastră profundă este bestială, și toate valorile pozitive sunt fie formațiuni reacționale sau sublimări ale instinctelor primitive de bază. Dacă ne-am putea exprima adevărata natură, i-am ucide fără ezitare pe cei de lângă noi, am fura și ne-am angaja în tot felul de forme de activitate sexuală deviantă. Motivele pentru care nu facem asta sunt efectul forțelor represive ale societății umane, pe care o constituim de frica naturii, și influența supraego-ului – introiecția interdicțiilor parentale.

Această imagine a naturii umane, pe care am moștenit-o prin pregătirea mea freudiană, mi s-a dizolvat când am început să lucrez cu psihedelicele. Toate elementele psihologice subterane de care vorbește Freud apar cu siguranță și aici – impulsurile sexuale problematice, impulsurile agresive, violente, lăcomia, gelozia și așa mai departe. Dar acestea se dovedesc a fi mai degrabă ca un ecran ce ne despate de cine suntem cu adevărat și nu reprezintă adevărata și cea mai profundă natură a noastră.

Perspectiva asupra naturii umane pe care am dezvoltat-o în urma muncii mele cu psihedelice și în urma propriilor experiențe psihedelice este diametral opusă față de viziunea lui Freud. De fapt, este destul de asemănătoare cu imaginea hindusă: adevărata și cea mai profundă natură a noastră nu este bestială, ci divină. Nu suntem, așa cum spun hindușii, namarupa (nume și formă), sau ceea ce Occidentul numește “corp egotic”. De fapt, suntem Atman-Brahman, principiul creator al universului – Mintea Universală sau conștiința Absolută.

Am observat de asemenea în repetate rânduri cum persoanele angrenate în utilizarea responsabilă a psihedelicelor s-au dezvoltat în direcția pe care Abraham Maslow o descrie drept actualizare sau împlinire de sine. Cu alte cuvinte, au depășit valorile impuse de părinți și societate și au ajuns la niște meta-valori și meta-motivații. Aceste persoane au descoperit în sinea lor adevărata dreptate, frumusețe, iubirea autentică și altruismul, compasiunea și așa mai departe. De asemenea, și-au dezvoltat o legătură profundă cu cosmosul, cu ceilalți și cu natura, care au condus la potențarea conștiinței ecologice.
 
 
Cum v-au afectat experiențele din acest domeniu viziunea asupra morții?
Provenind dintr-un cadru medical materialist, obișnuiam să mă consider în esență ca trup, ca obiect material cu proprietăți newtoniene. Nu aveam nici un dubiu: conștiința mea era un produs al unor procese neurofiziologice și biochimice din creier. Din acest punct de vedere, mi se părea evident că atunci când voi muri, asta va însemna sfârșitul irevocabil al conștiinței și identității mele. Această perspectivă s-a schimbat semnificativ pe parcursul anilor în care am studiat stările neobișnuite de conștiință.

Multe dintre experiențele mele psihedelice m-au dus pe tărâmul pe care budiștii tibetani îl numesc bardo, starea intermediară de după moarte și dinainte de reîncarnare. Iar aceste experiențe au fost foarte convingătoare. N-aș putea spune că sunt absolut sigur, dar simt că e destul de plauzibilă posibilitatea ca atunci când corpul meu moare, asta să nu însemne sfârșitul activității mele conștiente. Cred că existența și conștiința mea vor continua într-o anumită formă după moarte. Și cred că această continuare se va asemăna cu ceea ce am experimentat în unele dintre sesiunile mele psihedelice.

Probabil că cel mai interesant studiu pe care l-am făcut a fost cel asupra terapiei psihedelice la pacienții de cancer în fază terminală. Am desfășurat sesiuni cu doze mari de LSD cu peste 200 de pacienți cu cancer, cu rezultate destul de remarcabile – o ameliorare dramatică a fricii de moarte, deschidere spirituală și o îmbunătățire a stării emoționale generale. Adesea, LSD-ul a avut efecte favorabile asupra durerilor cronice ale pacienților, chiar și în unele cazuri unde această durere nu trecea cu morfină sau alte narcotice.

În acest grup, mai mulți pacienți care au avut sesiuni psihedelice cu noi au experimentat experiențe reale în apropierea morții (near-death experiences) la momente ulterioare, atunci când cancerul intrase într-un stadiu mai avansat. De exemplu, un pacient avea o tumoră metastatică care îi obstrucționa ureterul, iar când l-au operat, a intrat în stop cardiac. Asta s-a întâmplat după ce avusese două sau trei sesiuni psihedelice. După, când am discutat cu el, ne-a spus că s-a bucurat foarte tare că a avut acele sesiuni, pentru că era acomodat cu teritoriul; experiența în apropierea morții l-a dus pe același tărâm pe care îl vizitase în timpul sesiunilor. A comparat cele două experiențe și le-a considerat destul de asemănătoare. Așadar, aceste observații mi-au confirmat ideile pe care le aveam despre moarte.
 
 
Au fost psihedelicele esențiale pentru dezvoltarea psihologiei transpersonale?
Au reprezentat o parte importantă din acest proces, dar nu au fost singura sursă. Psihologia transpersonală a primit influențe valoroase și din alte domenii, cum ar fi cercetările lui Abe Maslow asupra experiențelor spontane de vârf. De asemenea, această școală de psihologie reflectă o atenție asupra unor elemente fundamentale și domenii cruciale ale vieții umane pe care psihologia academică le-a ignorat, pe care le-a înțeles prost și chiar patologizat – ritualul, activitatea spirituală și filosofia orientală – lăsând pe dinafară dimensiuni vitale precum iubirea și creativitatea. Însă cu siguranță psihedelicele au fost un catalizator puternic al psihologiei transpersonale.

Când m-am mutat în Statele Unite, am fost invitat să țin ateliere la Institutul Esalen din Big Sur, California. Într-unul dintre primele astfel de ateliere, mi s-a spus că teoriile mele asupra conștiinței erau foarte similare cu ce se regăsea în prelegerile și scrierile lui Abe Maslow, cu excepția faptului că el studia experiențele mistice spontane.

La acea vreme aveam un volum gros, un manuscris intitulat Agonie și Extaz în Tratamentul Bolilor Psihiatrice, în care se găsea un rezumat al cercetării mele psihedelice din Praga. Această lucrare nu a fost publicată niciodată, nici până în ziua de azi. Ulterior, am extins materialul de acolo și l-am distribuit în cinci alte cărți. I-am trimis acest manuscris lui Abe Maslow și am primit un răspuns foarte entuziast de la el. M-a invitat să trec pe la el să ne vedem.

Am ajuns la casa lui Abe, am sunat la sonerie și mi-a răspuns soția lui, Bertha. Când am văzut-o, am avut un puternic sentiment că nu eram bine-venit. Mi se părea că îmi blochează calea cu corpul ei și că nu voia să-mi permită să intru. Mă simțeam ciudat și nu știam ce se întâmplă. Era prima noastră întâlnire și nu avusesem nici un fel de relație în trecut. Mi s-a părut foarte ciudat.

Mai târziu, am luat cina împreună și s-a înfiripat o bună legătură între noi. Atunci mi-a explicat despre ce fusese vorba și am râs cu toții de întâmplare. Când primise manuscrisul meu, Abe se recupera după un atac de cord destul de grav. Începuse să-l citească și devenise atât de entuziasmat de paralelele dintre munca mea și observațiile sale, încât Bertha s-a îngrijorat că niște emoții atât de puternice s-ar putea să-i afecteze sănătatea. Așa că, atunci când am venit să petrecem o zi întreagă în discuții despre subiecte legate de interesele noastre comune, s-a temut că discuția noastră ar fi putut să-l activeze atât de tare pe Abe încât să aibă un nou atac de cord.

La scurt timp după discuția noastră din Boston, visul lui Abe a devenit realitate. A primit o bursă însemnând o casă în Palo Alto și destui bani încât să se elibereze de sarcinile academice. Din acel moment, tot ce trebuia să facă era să gândească și să scrie. Așa arăta pentru el imaginea Paradisului. În acel punct, el și Tony Sutich au înțeles că psihologia umanistă, pe care o inauguraseră împreună în anii 1950, avea un cusur foarte grav – lăsa pe dinafară dimensiunea spirituală. Așa că au început să discute despre nevoia de a crea o nouă școală de psihologie care să corecteze acest cusur. La început, au numit-o “psihologie transumanistă”.

Abe și Tony m-au invitat să iau parte la un grup restrâns de discuții, care se întâlnea regulat în Palo Alto, unde se formulau principiile de bază ale acestei noi psihologii. Ceilalți membri erau Jim Fadiman, Sonja Margulies și Gaby Margulies. În cadrul acestor discuții, cercetarea psihedelică reprezenta o parte importantă din peisaj. Contribuțiile mele la discuții s-au bazat pe materialul meu clinic, iar Tony, Jim, Sonja și Gaby știau fiecare despre psihedelice din experiența proprie.

Am discutat despre o categorie importantă a experiențelor psihedelice. Din punctul meu de vedere, existența acestor experiențe era o lovitură mortală dată paradigmei curente a psihologiei academice și materialismului monist al științei occidentale. Am propus ca aceste experiențe să fie numite experiențe “transpersonale”. Lui Abe și Tony le-a plăcut atât de mult cuvântul încât au decis să-l folosească pentru numele noii școli de psihologie, înlocuind astfel termenul inițial “transumanist”.
 
 
Iar Maslow a susținut asta, cu toate că nu luase niciodată vreo substanță psihedelică?
Oh, da, și foarte hotărât! I-a plăcut foarte mult materialul [experiențial] și ar fi vrut și el să aibă o sesiune. Am discutat asta, dar pentru el o sesiune psihedelică era în afara oricărei discuții, date fiind problemele sale cardiace.
 
 
Ce a precipitat plecarea dumneavoastră din Cehoslovacia în Statele Unite?
Mai mulți ani, sub conducerea comunistă nu am avut voie să călătorim deloc [în afara granițelor], la început nici măcar în Rusia, dar în anii 1960 situația a început să se mai deschidă. Am fost invitat în Long Island să fac o prezentare la Conferința internațională din 1965 pe tema psihoterapiei cu LSD. Am sosit în Statele Unite în mai 1965, am stat aici câteva luni și am fost invitat să țin câteva prelegeri. Una dintre aceste prelegeri a fost la Universitatea Yale. Decanul Universității Yale mi-a ascultat prelegerea și mi-a oferit o bursă de un an, pe care am vrut să o folosesc ca să demarez un proiect de cercetare psihedelică la Johns Hopkins.

M-am întors în Statele Unite în martie 1967, pregătit să inițiez proiectul de cercetare de la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore. Din nefericire, cu o săptămână înainte de sosirea mea, fusese publicat un articol despre efectele LSD-ului asupra cromozomilor, care a generat o isterie generală din cauza posibilelor efecte dăunătoare ale LSD-ului asupra eredității și dezvoltării fetușilor. Această sperietură s-a dovedit ulterior a fi nefondată și bazată pe o metodă științifică îndoielnică, dar la acea vreme s-a luat hotărârea că n-ar fi înțelept din punct de vedere politic să demarăm un nou proiect de cercetare psihedelică la Johns Hopkins.

Totuși, într-o manieră pur sincronistică, s-a întâmplat că ultimul proiect de cercetare psihedelică încă activ să se desfășoare chiar acolo, în Baltimore. Așa că am renunțat la noul proiect de la Johns Hopkins, și m-am alăturat echipei din Spring Grove. Fusesem deja repartizat colaborator clinic și științific la Johns Hopkins, așa că a trebuit să fac un compromis. Așa am ajuns ca o parte din timp să predau aici, iar cealaltă parte să fac cercetare la Spitalul de Stat Spring Grove. În cele din urmă, am ajuns să petrec cel mai mult timp cu grupul din Spring Grove, de care mă atașasem foarte mult.

Eram foarte entuziasmat. Nu doar că mă eliberasem din cămașa de forță a regimului comunist, ci deodată mă pomenisem cu un mic grup de oameni, care erau cu toții interesați de aceleași lucruri ca și mine. Era uimitor să pot într-un final să discut deschis despre cele mai importante aspecte ale experienței psihedelice.

Din acest grup făceau parte oameni remarcabili. Walter Pahnke, cunoscut pentru experimentul “Vinerea Mare”, în care a administrat psilocibină unui grup de studenți la teologie, se alăturase echipei noastre. Cu o energie extraordinară și un entuziasm ieșit din comun, a demarat proiectul de terapie psihedelică cu pacienții de cancer în fază terminală. Sandy Unger era “creierul” din spatele proiectului din Spring Grove, și Charles Savage, unul dintre pionierii cercetării psihedelice, era și el cu noi. De asemenea, mai erau prezenți mai mulți terapeuți tineri și talentați: Bill Richards, Bob Leihy, John Reid, Richard Yensen și Franco DiLeo. Nu-mi venea să cred cât noroc am să îmi pot urmări interesele cu niște colegi și prieteni atât de simpatici, și pe de-asupra să mai fiu și plătit pentru asta.
 
 
Ați plecat din Spring Grove și de la Centrul de Cercetare Psihiatrică din Maryland la Esalen. Puteți să ne explicați această mutare?
În 1972 m-am căsătorit cu antropoloaga Joan Halifax, care mi se alăturase în Baltimore. La acea vreme începea să fie din ce în ce mai greu să primești finanțare și permisiune pentru proiecte noi în domeniul psihedelicelor. Aveam un corp imens de date de cercetare, din Praga și din Baltimore, pe care nu avusesem timp să-l analizez și să-l transpun în scris. Iar Joan nu reușea să-și găsească o slujbă rezonabilă în Baltimore.

În 1973, într-o lună am primit douăsprezece oferte diferite de la edituri americane ca să scriu o carte despre psihedelice! LSD-ul ajunsese pe prima pagină a ziarelor și atrăgea foarte mult atenția opiniei publice. Walter Pahnke murise într-un accident de scufundare în Oceanul Atlantic și îi moștenisem postul. Acum conduceam ultimul studiu oficial activ asupra psihedelicelor, și eram, logic, o sursă de informații științifice despre aceste substanțe. În acest context, mi s-a părut o idee foarte incitantă să îmi iau un an liber, în care să nu fac altceva decât să analizez datele și să scriu o carte. Astfel am semnat un contract cu Viking Press pentru prima mea carte, Realms of the Human Unconscious.

În acea perioadă, m-am întâlnit întâmplător cu Michael Murphy, confondatorul centrului de la Esalen, pe care îl știam de la primul meu trip în Statele Unite. M-a întrebat în treacăt ce fac și i-am spus că am primit un avans de la Viking Press ca să scriu o carte. După cum s-a dovedit, răspunsul său mi-a schimbat radical direcția vieții. “Dacă ai un an liber să scrii o carte, de ce nu vii la Esalen? Big Sur este locul ideal pentru un astfel de proiect. Îți vom da o locuință dacă ești de acord să predai câteva ateliere aici.” Am acceptat bucuros oferta generoasă a lui Mike și la scurt timp m-am îndrăgostit de California și m-am hotărât să rămân.
 
 
De ce a ajuns guvernul să interzică studiile cu psihedelice?
Cel mai important motiv a fost faptul că utilizarea psihedelicelor a trecut de la munca clinică supervizată la experimentarea nesupravegheată a contraculturii, devenind un fenomen de masă. Invazia acestui element dionisiac în structura puritană, rigidă, a societății noastre, care a venit la pachet cu utilizarea la scară largă a psihedelicelor, amenința sistemul (the establishment). Mai mult, cei implicați în această revoluție culturală nu se foloseau de ceea ce budiștii numesc “mijloace iscusite”. Erau provocatori și foarte ușor de identificat: aceștia erau hipioții.

Hipioții încălcau codurile sociale. De exemplu, aveau o înfățișare stranie și purtau haine diferite de restul. Bărbații își purtau părul lung și barba neîngrijită, femeile nu purtau sutien și nu se epilau la subraț. Atât femeile, cât și bărbații, pledau pentru sexul liber și apreciau nuditatea. Își vopseau mașinile în culori și tipare psihedelice. Mai mult, hipioții erau scandalagiii care protestaseră împotriva războiului din Vietnam. Folosirea necontrolată a psihedelicelor de către tânăra generație a fost probabil cel mai important factor care a dus la măsurile administrative și legislative care au urmat.
 
 
Ce efect a avut această abolire a investigării autorizate a psihedelicelor asupra domeniului psihiatriei?
A fost un adevărat dezastru! S-au blocat progrese importante în domeniul psihiatriei și s-a încetinit procesul de cunoaștere a psihicului și conștiinței umane vreme de zeci de ani. Guvernul a pus psihedelicele în mod eronat în clasa drogurilor din Tabelul I, care cataloghează aceste substanțe ca fiind fără nici o valoare terapeutică, și astfel le-a făcut extrem de greu de utilizat sau chiar studiat. Luând aceste substanțe din mâinile specialiștilor, guvernul a văduvit psihiatria de cele mai promițătoare unelte de cercetare și de cea mai puternică abordare terapeutică pe care le-a avut vreodată.
 
 
Credeți că în prezent cultura este mai pregătită să lucreze cu psihedelicele?
S-au întâmplat anumite lucruri foarte importante care au avut un efect clar favorabil pentru o eventuală reintroducere a terapiei psihedelice. De exemplu, acum există mai multe metode non-farmaceutice puternice de psihoterapie, care pot declanșa același spectru de experiențe ca administrarea unei substanțe psihedelice: terapia primară (primal therapy), terapia renașterii (rebirthing), respirația holotropică și alte tehnici de respirație. Mai sunt sesiunile maraton, aqua-energetica lui Paul Bindrim și, uneori, chiar terapia gestalt [poate produce astfel de experiențe]. Mai mult, în prezent mulți terapeuți nu au nici o problemă să lucreze cu persoane care trec prin “crize spirituale”.

Lumea e din ce în ce mai conștientă că terapia farmaceutică de rutină, care urmărește să suprime simptomele, nu este o soluție și este de fapt asociată cu efecte secundare problematice. Și există specialiști care nu se dau înapoi de la terapiile experiențiale, chiar dacă acestea implică experiențe fizice și emoționale foarte intense. Aceste experiențe nu sunt văzute ca o povară, ci ca oportunități extraordinare. Pentru ei, utilizarea psihedelicelor ar fi un pas logic către potențarea și aprofundarea muncii pe care o fac deja.

În fine, în ultimele zeci de ani, s-a vădit din ce în ce mai mult o erodare a principiilor fundamentale ale vechii paradigme științifice. Implicațiile filosofice ale fizicii cuantice, teoria holonomică a lui David Bohm, modelul holografic al lui Karl Pribram, teoria câmpurilor morfogenetice a lui Rupert Sheldrake, conceptul de structuri disipative al lui Ilya Prigogine și teoria haosului – toate acestea sunt exemple cât se poate de remarcabile. Ca urmare, specialiștii de astăzi sunt mai bine echipați să aibă de-a face cu implicațiile fenomenelor transpersonale decât erau colegii lor din anii 1950.

În lumina acestor realități, este incredibil că cercurile academice încă refuză să accepte implicațiile teoretice ale descoperirilor studiilor moderne asupra conștiinței. Aceste implicații sunt cutremurătoare, iar unele dintre ele sunt deja bine cunoscute de oameni, cum ar fi observarea experiențelor în afara corpului (out-of-body experiences) în situațiile la un pas de moarte (near-death situations). Nu putem decât să admirăm cât de puțin le-a trebuit fizicienilor de la începutul secolului XX să accepte transformarea conceptuală de la fizica newtoniană la teoriile lui Einstein asupra relativității și apoi la fizica cuantică. Spre deosebire de ei, psihiatrii au reușit să ignore de zeci de ani o adevărată avalanșă de dovezi revoluționare (paradigm breaking) cu o relevanță conceptuală similară.

Mai sunt și alți factori care ar putea influența atitudinea față de psihedelice. Oamenii care ajung acum (cartea din care a fost extras interviul a fost publicată în 2005) în poziții de putere provin din campusurile din anii 1960 și nu au aceeași frică față de aceste substanțe pe care o avea generația precedentă. Mulți dintre ei au experimentat pe pielea lor cu ele. Cred că n-ar trebui subestimat acest factor.
 
 
Cum ar trebui să reglementeze societatea psihedelicele?
Pe la începutul anilor 1970, când încă lucram la Centrul de Cercetare Psihiatrică din Maryland, cei de la Institul Național de Sănătate Mentală ne-au întrebat același lucru. La acea vreme eram singura și ultima echipă care desfășura studii oficiale, sponsorizate de guvern, asupra psihedelicelor. Erau foarte îngrijorați de utilizarea necontrolată a psihedelicelor de către tânăra generație și au venit să se consulte cu noi, în calitate de specialiști. Nu le-a plăcut răspunsul nostru, și cu siguranță nu ne-au urmat sfatul.

Sugestia noastră a fost să construim o rețea de centre în care oamenii care voiau să experimenteze cu psihedelicele puteau să meargă și să aibă sesiuni cu substanțe pure, de puritate farmaceutică. Datele generate de aceste centre puteau fi apoi folosite pentru a avansa în cunoașterea noastră despre psihedelice și stări neobișnuite de conștiință. Asta ar fi remediat situația paradoxală în care ne aflam – și în care încă ne aflăm și astăzi – în Statele Unite. În timp ce sute de mii de oameni experimentează cu psihedelicele, explorându-și cele mai adânci unghere ale psihicului, cei care știu cel mai puține lucruri despre aceste substanțe sunt specialiștii care se supun legilor. Însă tot aceștia sunt oamenii la care se presupune că ar trebui să apeleze cei care intră în necazuri în urma experimentelor lor cu psihedelicele! Paradoxal, utilizarea autorizată a psihedelicelor în astfel de centre ar putea să reducă parțial motivația tinerilor, cărora le place mereu să facă ce e interzis.
 
 
Alte articole de Stanislav Grof
Stanislav Grof: Experiențe subiective din timpul sesiunii de antrenament cu LSD
Cercetarea holotropică și astrologia arhetipală

Prezentarea matricilor perinatale
Plenitudinea și universul amniotic – Matricea Perinatală de Bază I
Izgonirea din paradis – Matricea Perinatală de Bază II
Lupta moarte-renaștere – Matricea Perinatală de Bază III
Experiența moarte-renaștere – Matricea Perinatală de Bază IV
 
 

Harta de stele a lui Stanislav Grof.