Un Socrate modern: Gabriel Liiceanu

Posted by
Timp de lectură: 7 minute

 
 
Mercur în Gemeni (I)
 
 

 
 
Autorul Jurnalului de la Păltiniș (1983), al Ușii interzise (2002) și al Scrisorilor către fiul meu (2008) s-a născut cu Mercur în Gemeni. Înzestrat cu vorbirea inspirată și puterile vizionare tipice pentru Mercur-Neptun (careu, 4°11), Liiceanu este însă în primul rând un Mercur-Jupiter (conjuncție, 2°59′): bucuria de a învăța, abilitatea pentru limbi străine, mintea preocupată de marile cărți, marile idei, studii înalte, filosofie, mintea aptă de a dobândi înțelepciunea.
 
Demnă de remarcat în harta lui astrologică este formidabila conjuncție Saturn-Uranus (1°23′): două energii total opuse, una orientată către viitor, care predispune la revoluție, descoperire permanentă și comportament rebel, iar cealaltă orientată spre trecut, foarte conservatoare, tradiționalistă și încăpățânată, care se descarcă exact pe Soare, obligându-l să integreze aceste tendințe nemiscibile chiar în inima personalității. Simplist spus, Liiceanu este o combinație între un filosof ca Schopenhauer (Soare-Saturn) și un rebel ca Percy B. Shelley (Soare-Uranus). Titlul primei lui cărți Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii (1975) pare că circumscrie dinamica perechii arhetipale Saturn-Uranus (limită-depășire). Pasajul de deschidere al cărții Despre limită (1994), un tratat filosofic despre Saturn, dezvăluie de asemenea un univers definit de Saturn-Uranus (limită-libertate):

Această carte s-ar fi putut intitula la fel de bine Despre libertate. Mi s a părut însă că este mai potrivit ca elementul care face ca libertatea să fie libertate umană – limita deci –, şi nu libertatea pur şi simplu, să dea titlul acestor pagini. Am numit libertatea care, ca să funcţioneze, are nevoie de limite „libertate gravitaţională“. Cartea s-ar fi putut atunci intitula Despre libertatea umană ca libertate gravitaţională.

Dar lucurile nu se opresc aici: ca și cum combinația Saturn-Uranus pe Soare nu ar fi de ajuns, Soarele domnului Liiceanu primește și atingerea celorlalte două planete transpersonale: Soare-Pluto (sextil, 2°09′), Soare-Neptun (trigon, 4°26′). Este ca și cum și-ar fi asumat colectarea în propria personalitate a energiilor tuturor ambasadorilor galaxiei – cum a numit Dane Rudyar pe Uranus, Neptun și Pluto – pentru a străluci cu ele mai departe în lume.
 
Însă cred că adevăratul lui atu este Saturn cazimi (conjuncție, 0°16′), termen astrologic moștenit din perioada în care astrologia a trecut pe la arabi, ce desemnează cea mai puternică demnitate accidentală a unei planete, aceea de a fi în inima Soarelui, condiție asemănătoare unui copil care ar sta așezat exact în poala regelui, bucurându-se de toate favorurile acestuia. Saturn cazimi este în deplină coerență cu faptul că a dat culturii romane traduceri din Platon (greaca veche) și Heidegger (germană), texte cu un grad uriaș de dificultate. Astfel, în 1977, la vârsta de 35 de ani, la momentul în care

  • Jupiter îi traversa tripla conjuncție Saturn-Soare-Uranus
  • Neptun începea opoziția la conjuncția Mercur-Jupiter,

Liiceanu și Thomas Kleininger încep traducerea lui Heidegger în românește:

Vreme de zece ani, aproape zi de zi, ne-am întâlnit la mine acasă, în Intrarea Lucaci, ca doi funcționari conștiincioși: de la 10 dimineața la 10 seara. Nu mai eram prieteni. Deveniserăm rude. Timp de zece ani, Thomas a făcut parte din familia mea. Am tradus împreună trei volume din Heidegger. Eram fericiți. Ne instalam pe o insulă numai a noastră, pe care nimeni altcineva nu putea pune piciorul.

Dar pe lângă aceste expresii profund saturniene – tenacitate și anduranță ieșită din comun, întreprinderi solitare, efort pe termen lung, recuperarea unor opere străvechi sau unor vârfuri ale cunoașterii umane – semnătura astrologică a lui Saturn cazimi pune dintr-o dată într-o lumină diferită preocuparea lui notorie pentru “morală” care i-a făcut atâția dușmani, stăruința de a pune lucrurile la punct, sau de a le re-așeza la locul lor:

…să știți că m-a atins foarte tare faptul că ați folosit cuvântul “intransigență”. În ce vă spun eu nu e vorba de intransigență. […] Dacă în momentul de față România arată așa cum arată – și nu arată deloc grozav – este pentru că, mai presus de orice, nu a existat o elementară limpezire morală. Nu se poate ca patruzeci și cinci de ani să fi trăit într-o teroare permanentă și apoi să trecem cu zâmbetul pe buze mai departe ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Teoria astrologică spune că planeta aflată în cel mai strâns aspect cu Soarele devine cea mai vizibilă, cu ea ne arătăm lumii. Alex. Ștefănescu redă foarte plastic această dimensiune saturniană (pasajele îngroșate) a lui Liiceanu (de notat și accentele jupiteriene de pe Mercur):

Gabriel Liiceanu nu poate fi frivol. Când se angajează într-o discuție, indiferent de subiect, o face cu gravitate și ridicându-se la o mare altitudine intelectuală. În viața de fiecare zi, acest mod de a reacționa poate deveni comic, prin inadecvare. Nu se poate să nu zâmbești constatând că filosoful recurge la o retorică solemnă – ca și când l-ar explica pe Heidegger – pentru a-l contrazice pe Alexandru Mironov, într-o ședință a Consiliului de Administrație de la TVR, sau… pentru a învăța pe cineva să gătească legumele după o metodă chinezească.
 
În scris, însă, impresia este de seriozitate și de dramatism al ideilor. Gabriel Liiceanu își pune de fiecare dată în funcțiune – chiar și când scrie despre gunoaiele Bucureștiului sau despre activistul de partid de altădată – întreaga mașinărie a minții. Judecă orice subiect dintr-o perspectivă filosofică. Pe unde trece el cu gândirea, rămâne nu o cărare, ci un drum pavat. Numai Eminescu – așa cum îl știm din publicistică – îi mai uimea (și speria) pe cititori printr-o asemenea anvergură, nereglabilă, a inteligenței.
 
Comparația cu Eminescu este bună și pentru a defini talentul literar al lui Gabriel Liiceanu. Ca și publicistul de la Timpul, Gabriel Liiceanu are un mod elaborat, greoi și foarte expresiv de a folosi cuvintele. El nu scoate frazele dintr-o pălărie de scamator, ci dintr-un presupus haos lingvistic. Efortul de exprimare este atât de mare, încât creează o impresie de eroism al comunicării și impresionează prin el însuși, chiar indiferent de mesaj.
 
Frazele lui Gabriel Liiceanu, de o eleganță căutată, uneori teatrale, sunt lipsite de grația și de spiritul ludic cu care ne încântă cele scrise – sau spuse – de Andrei Pleșu. Dar au o elocvență brutală, obsedantă. Ironiile filosofului se transformă în diatribe devastatoare, avertismentele – în prevestiri apocaliptice, duioșiile – în imnuri înălțate către cer.

Mulți dintre noi am întâlnit la un moment sau altul al vieții un om ieșit din comun, dar nu am făcut ceva decisiv legat de asta. Însă în 1967, la 25 de ani, pe când marea conjuncție Uranus-Pluto a anilor ’60 îi face careu la conjuncția Mercur-Jupiter, Liiceanu îl cunoaște pe Constantin Noica, la îndemnul căruia se înscrie la Facultatea de Limbi Clasice (absolvită în 1973). După cum se vede, atunci când vine în contact cu condițiile propice de manifestare ale acestei energii, persoana Mercur-Jupiter își trăiește evenimentele majore ale vieții. Citându-l din nou pe Alex. Ștefănescu (sublinierile indică acum teme mercuriene tipice), Liiceanu:

Face parte din grupul restrâns de tineri asupra cărora Constantin Noica își exercita vocația de “antrenor cultural”. Sub îndrumarea marelui filosof, care după anii de închisoare și de domiciliu forțat fusese uitat de societatea românească, studiază cu adevărat operele lui Platon și Aristotel, Kant și Hegel, Carnap și Heidegger, aprofundează greaca veche, latina și germana, învață să gândească și să scrie pe cont propriu. […]
 
Tot în 1975, Constantin Noica, de puțină vreme pensionat, se mută într-o cameră modestă dintr-o cabană din Păltiniș, în apropiere de Sibiu, și face din ea noul sediu al școlii lui de filosofie. “Din acel moment – își amintește Gabriel Liiceanu – a început partea cea mai spectaculoasă a aventurii noastre. De cum aveam câteva zile libere, ne repezeam, cei trei-patru elevi ai lui, la Păltiniș și, în izolarea totală a muntelui, “la 4000 de picioare deasupra omenirii”, cum îi plăcea lui Noica să spună, în plimbări care durau ore și, în orele serii, în cămăruța încălzită cu lemne, aveau loc cele mai fascinante discuții la care am luat parte vreodată, cele mai pasionante înfruntări de idei, se făceau cele mai subtile, aprige și prietenești observații pe marginea textelor proprii, supuse judecății celorlalți.”
 
Experiența, desfășurată în perioada 1977-1981, este consemnată de Gabriel Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniș, care, în mod surprinzător, trece de cenzură și apare sub formă de volum, în 1983, la Ed. Cartea Românească. Apariția are un ecou imens în mediile intelectuale.

Pentru a pune lucrurile în perspectiva corectă față de cei care l-au tot atacat în ultimii ani spunând că este lipsit de har, este bine să amintim că Jurnalul a zguduit peisajul cultural al vremii (cunoscută și sub numele Epoca de Aur) și a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor în 1983. Cumva explicabil dacă ne uităm pe tranzite și vedem că la momentul publicării cărții, Liiceanu era pe finalul lui Uranus opoziție Uranus, acel tranzit care a adus realizări remarcabile marilor personalități din istoria stiinței și culturii, nu? Cartea e saturată de energia prometeică prin temă (descrierea unei inițieri), fiindcă narează evenimente petrecute pe acest tranzit (Uranus-Uranus) și în plus este scrisă chiar în timpul acelei perioade! Tema centrală a cărții este relația maestru-discipol care, implicând învățarea, este tipică pentru Mercur. Îmi amintesc că am auzit o singură critică la adresa cărții, undeva prin ’88-’89. Am rămas mirat atunci, ca și acum, de faptul că cineva pare să fie total incapabil să perceapă esența demersului lui Liiceanu. La finalul emisiunii în care autorul era înfierat (împreună cu tot grupul de la Păltiniș), am înțeles și motivul: ascultasem emisiunea în limba română a unui post din URSS, ceva gen Vocea Rusiei sau Russia Today de azi. Virulența atacului m-a făcut să înțeleg că Liiceanu și ideile lui reprezentau un pericol mortal pentru orânduirea comunistă.
 
La un moment dat credeam că am priceput ceva important despre el, anume că este unul dintre oamenii cu adevarat mari pe care i-a dat țara asta lumii. Dar, mai ales după anii 2000, am văzut prin ziare și la televizor percepții total contrarii: elitist, impostor, profitor, “basist”, plagiator, chiar insinuări că ar fi fost plasat de Securitate în anturajul lui Noica. Va rămâne în istorie ca filosof? Nu am calificarea necesară pentru a mă pronunța dar, nu știu de ce, înclin să cred că nu va fi reținut precum marile nume ale filosofiei germane de exemplu, ci mai curând drept un Socrate modern. Însă am certitudinea că Gabriel, așa cum îl numea afectuos prietenul său Andrei Pleșu, va fi numărat printre marii scriitori și povestitori ai literaturii române. Citind Scrisori către fiul meu (2008) de exemplu, am descoperit pagini care stau foarte bine alături de Portret al artistului la tinerețe al lui Joyce.
 
Criticii săi, îndreptățiți parcă de un trai imaculat și a căror sete de puritate ar putea găsi păcate capitale până și îngerilor, par să ignore faptul că, la fel ca noi toți, domnul Liiceanu este om, deci are dreptul și la defecte. Cât despre mine, eu am deplină încredere în virtuțile lui Saturn: pot să pariez că un secol de acum încolo numele Liiceanu va fi unul dintre reperele fundamentale ale culturii române, în timp ce detractorii săi de acum vor fi demult înghițiți în negura uitării.
 
 
Alte articole din seria Mercur in Gemeni:
Cheia astrologică ascunsă pentru Romeo și Julieta
Făt-Frumos și calul lui înaripat: Chris Bache, Ph.D.
Bob Dylan – Are my songs literature?
Prea mare pentru un premiu Nobel: Alexander Shulgin
Mircea Cărtărescu: Copilul etern al literaturii române
Un shaman al erei informației: Edward Snowden
 
 

One comment

Leave a Reply to Cristina Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.