Uranus opoziție Uranus (II): Lester Levenson și eliberarea emoțională

Posted by
Timp de lectură: 51 minute

 

Este tranzitul Uranus opoziție Uranus prea departe de domeniul uman ca să poată fi simțit?
Intotdeauna, răspunsul la asemenea întrebări se află în cea mai bună carte de astrologie: viața!

Acest articol este episodul al doilea al seriei Prea departe de domeniul uman, despre cum tranzitul mijlocului vieții (Uranus opoziție Uranus) este o fază privilegiată a ciclului uranian care intensifică la maxim impulsul prometeic în viața nativului, și corespunde cu deschiderea de noi orizonturi, avansuri incredibile, chiar descoperiri epocale. Deși rezultatul este inerent diferit pentru fiecare, toți oamenii traversează acest tranzit important al mijlocului vieții și beneficiază de intensificarea impulsului prometeic. Dar este foarte probabil că participarea la acest proces ar amplifica rezultatele și le-ar face mai profunde. Acesta este darul astrologiei.

Prin exemplele prezentate în această serie sper ca un număr cât mai mare de oameni să se pregătească pentru tranzitul Uranus opoziție Uranus, să își formuleze cu curaj intențiile și să participe cu multă încredere la el. Ce a fost posibil pentru mulți alții va fi cu siguranță posibil și pentru tine!

Primul episod al seriei a fost despre Kary Mullis și testul PCR.

 

Cuprinsul articolului

  1. Lester Levenson și eliberarea emoțională
  2. Harta natală a lui Levenson
  3. Umbra Perfecțiunii
  4. Context: Tranzitul Lună Neagră-Soare
  5. Astrologia descoperirii metodei eliberării emoționale
  6. Rezonanță arhetipală după moarte
  7. Metoda Sedona în Romania
  8. Uluitoarea poveste a descoperirii metodei Sedona
  9. Go all the way, film cu mărturii despre Lester Levenson
  10. Audiobook-ul Puterea iubirii (română)

 

1. Lester Levenson și eliberarea emoțională

Lester Levenson (1909-1994) a fost un întreprinzător american care a cunoscut succesul lumesc însă, așa cum vedem adesea, cu prețul unei vieți nefericite și problemelor de sănatate. In 1952, ajuns la vârsta de 42 de ani și confruntat cu o problemă de sănatate foarte gravă—practic trimis să moară acasă—Levenson a reușit o auto-vindecare miraculoasă. Metoda de eliberare emoțională formalizată ulterior de el presupune abandonarea sistematică, printr-o decizie specială, a dorințelor de bază (aprobare, control și securitate). Rezultă ameliorarea funcționării practicantului și, în timp, descoperirea esenței ființei. Acest articol abordează povestea descoperirii lui Levenson din perspectivă astrologică. Pentru cine nu este interesat de astrologie, puteți trece direct la capitolul 8, Uluitoarea poveste a descoperirii metodei Sedona.

 

2. Harta natală a lui Lester Levenson

Lester Levenson: 19 iulie 1909, Elizabeth, New Jersey, SUA

Atrage atenția în hartă tripla conjuncție Mercur-Neptun-Soare, cu Neptun foarte aproape de mijlocul distanței dintre Soare și Mercur (midpoint), fapt ce sudează cele trei planete într-un singur tot. Semnul acestei triple conjuncții este Racul, domeniul emoțiilor.

Uranus face opoziție la tripla conjuncție Mercur-Neptun-Soare, iar cel mai strâns aspect din această configurație complexă este opoziția Uranus-Neptun (1°35’a), arhetipul revoluției de catifea și al trezirii spirituale. Nu este deci de mirare că cea mai mare realizare a vieții lui Levenson este atingerea libertății spirituale (Uranus-Neptun) și nu milioanele de dolari. De fapt Levenson a întrupat această trezire spirituală (Soare -> Neptun-Uranus), devenind o învățătură vie (Mercur -> Neptun-Uranus).

Deși toate configurațiile hărții natale a lui Levenson sunt semnificative, pentru analiza de față vom reține în plus numai conjuncția Luna-Venus și trigonul pe care aceasta îl formează cu Saturn.

 

3. Umbra Perfecțiunii

Conform Laurei Walker, Luna Neagră în Balanță are ca temă Umbra Perfecțiunii, iar Frica primară este frica de singurătate/izolare. Ea spune că pentru vindecarea și transcenderea Umbrei Perfecțiunii:

trebuie confruntată nevoia de a judeca. Această Umbră este puternic legată de călătoria prin judecata Lumii de Jos și de renașterea ulterioară într-un nou întreg. (a se vedea tranzitele Lunii Negre). Este de fapt o călătorie pentru a găsi ce este cu adevărat valoros. Atunci când devenim capabili să vedem că iubirea este cu adevărat singurul lucru de valoare, descoperim incluziune în loc de separare. Începem să iubim toate părțile, nu doar unele dintre ele. Când înțelegem că totul este interconectat, vedem că teama de separare este o iluzie. Vindecarea umbrei perfecțiunii constă în a vedea perfecțiunea noastră interioară (și a celorlalți), permițând ca “idealurile” lumii exterioare, materiale, să dispară.

Practic cam tot procesul de vindecare descris la finalul articolului (Uluitoarea poveste a descoperirii metodei Sedona) și mai ales secțiunea Ce este fericirea? este o relatare pas cu pas a vindecării Umbrei Perfecțiunii. Să vedem cum a fost totul posibil.

 

4. Context: Tranzitul Lună Neagră-Soare


15 ianuarie 1952, tranzit Luna Neagră

Incepând din septembrie 1951, Luna Neagră în tranzit a traversat conjuncția natală Mercur-Neptun-Soare a lui Levenson. Spre finalul acestui tranzit, exact în perioada care ne interesează, ianuarie-aprilie 1952, în care Levenson a suferit un infarct masiv și a fost trimis să moară acasă, dar s-a vindecat miraculos, Luna Neagră i-a traversat Soarele (conjuncție). Iată cum descrie acest tranzit Laura Walker în The Astrology of the Black Moon, a Guide to healing the Shadow side:

În timpul conjuncțiilor și opozițiilor dintre Luna neagră în tranzit și Soarele natal, experimentăm un nivel profund de criză personală. Acest tranzit, mai mult decât oricare altul, ne coboară în străfundurile Lumii de Jos pentru a ne re-alcătui. Depresia, nivelurile scăzute de energie, tristețea, apatia, lipsa de speranță și frica sunt frecvente. Acest tranzit poate declanșa, de asemenea, gânduri de sinucidere. Deseori trăim un eveniment critic sau o circumstanță impusă din lumea exterioară. Informații despre ceilalți și/sau despre lumea din jurul nostru ies la iveală, determinându-ne să punem la îndoială convingerile anterioare. Odată cu aceste noi cunoștințe, deplângem pierderea vechii perspective sau paradigme. După tranzit, experimentăm o schimbare de perspectivă, nivelul nostru de energie începe să revină și descoperim că ni se prezintă noi oportunități. Devenim împuterniciți de ceea ce am învățat și, în consecință, începem să ne recreăm viețile în moduri dramatice.

Potrivirea dintre descrierea de mai sus și evenimentele din viața lui Levenson este izbitoare (vezi Uluitoarea poveste a descoperirii metodei Sedona). Iată continuarea descrierii tranzitului:

Conjuncția Lunii Negre în tranzit cu Soarele natal este mult mai profundă decât opoziția. Conjuncția ne drenează toată energia. În esență, în timpul conjuncției, Luna Neagră provoacă degenerare și curăță resturile psihologice care ne blochează de la auto-realizare.

Are loc la fiecare 8 ani și 10 luni aproximativ și pregătește terenul pentru schimbări dramatice în viață. Când Luna Neagră se apropie la mai puțin de trei grade de semnul Soarelui nostru, devenim extrem de obosiți. Este crucial să ne abandonăm acestui lucru și să dormim ori de câte ori este posibil. Încercarea de a forța atunci când am putea să ne odihnim nu ajută acest proces. Trebuie să intrăm în starea de somn inconștient cât de des putem în timpul lunii în care Luna Neagră se află în apropierea Soarelui nostru, astfel încât Luna Neagră să poată îndepărta ceea ce trebuie să plece. Nu uitați, Luna Neagră lucrează la niveluri nevăzute, inconștiente. Putem facilita ciclul de moarte și renaștere prin care trecem, odihnindu-ne și dormind cât de des putem.

Unele zile sunt mai grele decât altele în timpul acestui tranzit. Simțim că purtăm o povară grea și că vom fi luați de val în orice moment. Este o perioadă extrem de emoțională, mai ales dacă mai există și alte aspecte în joc în hartă. Conjuncția Lunii Negre ne forțează să ne privim trecutul în față. Avem senzația că mergem cu spatele, ținând la distanță armata trecutului. Dar cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ne întoarcem, să privim înainte și să lăsăm trecutul în urmă. Trecutul trebuie să rămână în trecut. Examinarea trecutului face parte din procesul acestui tranzit, deoarece ultimii nouă ani (de la ultimul tranzit al Lunii Negre către Soare) degenerează. O renaștere va avea loc pe terenul trecutului degenerat.

Nu există o metaforă mai bună pentru acest tranzit decât cea a Phoenixului care coboară în flăcări și apoi renaște. Atunci când trecem prin acest tranzit, suntem întocmai ca pasărea Phoenix. Dar putem plonja în adâncuri zgâriindu-ne, târându-ne cu ghearele și zbătându-ne în încercarea de a ne opri căderea, sau putem plonja cu capul înainte într-o coborâre grațioasă, controlată și intenționată. Este alegerea noastră. Insă dacă știm ce ni se întâmplă și știm că totul conduce la o recompensă, de ce nu am încerca măcar să ne abandonăm procesului? Este aproape imposibil să îmbrățișăm acest proces (pentru că intensitatea și puterea coborârii sunt practic prea arzătoare pentru a fi atinse), dar îl putem facilita. Să ne gândim la asta: Luna Neagră arde vechiul nostru sine pentru a da naștere unei versiuni mai bune și trebuie să devină foarte, foarte fierbinte pentru a face asta.

Pe măsură ce Luna Neagră face conjuncția exactă cu Soarele și începe să se îndepărteze, începem imediat să ne simțim mai bine. Apare o mare ușurare. Este nevoie de puțin timp pentru ca trupurile noastre să se adapteze, dar apărem înapoi în lumea din jurul nostru ca o versiune mai rafinată a noastră. Perspectiva noastră s-a schimbat și începem o nouă viață cu o perspectivă nouă.

 

5. Astrologia descoperirii metodei eliberării emoționale

La urma urmei, de ce nu se vindecă toți oamenii confruntați cu o problemă serioasă de sănătate? Ce îl deosebește pe Levenson de ceilalți, care este substratul astrologic al vindecării sale?

In cazul lui, faza de opoziție a ciclului lui Uranus a avut loc aproximativ între septembrie 1951—iunie 1955. După descrierea biografică de la final (secțiunea Uluitoarea poveste a descoperirii metodei Sedona), descoperirea metodei de eliberare emoțională a avut loc cam între 15 ianuarie—15 aprilie 1952. Dar, dincolo de această suprapunere semnificativă, mai există oare și alte dovezi pentru a putea afirma o legătură directă între acest tranzit și vindecarea miraculoasă a lui Levenson?

In primul rând este imposibil de trecut cu vederea caracterul de ruptură al descoperirii lui Levenson, tipic uranian. Apoi, faptul că procesul a continuat și după momentul descoperirii inițiale/vindecării, sincron cu tranzitul opoziției lui Uranus, pledează de asemenea pentru legătura dintre tranzitul Uranus-Uranus și descoperirea lui Levenson. Dar, așa cum vom vedea mai jos, răspunsul său la criza  existențială prin care a trecut este explicat foarte clar de ansamblul tranzitelor acelei perioade.

Astfel, în toată perioada descoperirii, Pluto în tranzit îi activează trigonul natal Luna-Saturn (conjuncție cu Luna și trigon cu Saturn), în acord cu procesul de profundă transformare emoțională (Luna). Influența lui Pluto intensifică maturitatea emoțională tipică trigonului natal Luna-Saturn la un nivel supra-uman. Fără îndoială că relația natală armonică între Luna și Saturn a facilitat procesul, altfel foarte dificil, de cufundare în trecut, examinare și muncă (Saturn) asupra emoțiilor (Luna).

Foarte interesant din perspectiva conjuncției natale Luna-Venus a lui Levenson, el a descris procesul de vindecare emoțională din 1952 ca fiind în esență înlocuirea “non-loving feelings” (Luna) cu “loving feelings” (Venus), proces desfășurat sub influența tranzitului lui Pluto peste această conjuncție. De asemenea, tranzitul Pluto-Venus (conjuncție perfectă), care aduce de obicei situații de viață de tip “coborâre în infern”, produce transformări capitale în percepția și manifestarea iubirii. In această cheie se explică plângerea dragostei pierdute, Nettie, vindecarea geloziei și vindecarea “izvorului angoasei: dorul de a schimba acea zi, ținut viu de atâția ani în suflet, o suferință îngropată adânc erodându-i fericirea”. In deplin acord cu scara la care lucrează Pluto, Lester a ajuns foarte profund, la:

dorința de a schimba totul, de la cei dragi până la întreaga lume. Voia să schimbe Statele Unite, alte țări, conducătorii guvernelor, vremea, finalurile filmelor pe care le văzuse, felul în care erau administrate afacerile, taxele, armata, președintele. Nu se putea gândi la ceva ce nu-și dorise să fi schimbat într-un fel sau altul. Ce revelație! Acum înțelegea că fusese o victimă a acestei nevoi de a schimba totul. Începu să dizolve totul. De fiecare dată când își amintea un eveniment sau o persoană care l-au făcut să sufere, fie îndrepta amintirea cu iubire, fie o dizolva, transformând-o. Astfel, opera lui a atins o nouă dimensiune, iar progresele au accelerat.

In fapt, intensitatea clocotitoare a lui Pluto a fuzionat pur și simplu conjuncția Luna-Venus într-o nouă entitate. O altă interpretare plauzibilă a tranzitului lui Pluto peste conjuncția natală Luna-Venus ar fi o transformare de proporții uriașe a sentimentelor, emoțiilor și  amintirilor (Luna) lui Levenson în iubire (Venus). Cum? Venus la intensitatea lui Pluto a fost rezervorul mereu plin, capabil să dizolve toate situațiile neplăcute din trecut și să le umple cu iubire. In faza finala a perioadei ianuarie—aprilie 1952, acțiunii lui Pluto i se adaugă și Jupiter de la celălalt capăt al trigonului Luna|Venus-Saturn, expansionând procesul și asigurându-i succesul deplin:

Spre finalul lunii a treia, intrase într-o stare extatică pe care n-o putea descrie altfel decât ca un milion de orgasme traversându-i simultan tot corpul. Starea nu-l părăsi deloc, și văzu că, deși nu simțea ceva sexual, asta căutase tot timpul la sex, fără succes. Se simțea ușor. Săptămânile treceau, iar el simțea explozii de fericire în fiecare clipă. Toți oamenii și toate lucrurile deveniseră extrem de frumoase. Căuta în continuare sentimente de corectat, dar parcă nu mai avea ce. Din când în când îi mai venea câte ceva, dar gândul dispărea imediat.

In plus, toată perioada discutată Neptun tranzitează și el conjuncția Luna-Venus (sextil), influență ce permeabilizează tot bagajul emoțional și invită la depășirea limitelor obișnuite, din spațiu-timp ale iubirii.

Deși toți avem când și când parte de câte o lovitură norocoasă, în general ne lipsește determinarea pentru a materializa aceste momente în transformări semnificative și de durată. Tranzitul de la Pluto la Saturn (trigon) i-a dat însă lui Levenson tăria morală, determinarea supraomenească și capacitatea de efort necesare pentru a merge până la capăt.

Totuși, cel mai probabil, deși toate aceste impulsuri arhetipale ieșite din comun acționau conjugat, tot nu ar fi produs rezultatele excepționale relatate de Levenson fără tranzitul Uranus-Mercur (conjuncție perfectă) al cărui ritm alert este foarte ușor perceptibil în Uluitoarea poveste a descoperirii metodei Sedona.

O lună întreagă a stat întrebându-se și cercetând. La început, a încercat să respecte ordinele doctorului. O vreme și-a petrecut o bună parte din fiecare zi în pat, odihnindu-se, dar la un moment dat n-a mai rezistat. Mintea îi era hiperactivă, iar acest proiect de cercetare i se părea cel mai fascinant pe care-l făcuse vreodată. A lucrat la fel de intens cum lucrase și în alte proiecte, prin încercare și experiment. A purtat dialoguri cu sine însuși, punând mai întâi întrebarea și apoi explorând toate răspunsurile posibile, acceptându-le pe unele și respingându-le pe altele. Astfel, Lester a ajuns să trăiască prima lui mare revelație, și a primit primul răspuns important.

Tarnas a descris tranzitul Uranus-Mercur ca pe o formă specială de extaz, de tip prometeic, în care creștetul capului se deschide iar mintea este inundată cu înțelegeri:

Cu fiecare secundă, totul căpăta un sens nou. Adesea, i se întâmpla să ajungă brusc la o înțelegere extrem de profundă și completă a unei probleme care-l măcinase dintotdeauna. Acum înțelegea mult mai clar filosofiile pe care le studiase, și vedea gânditori care au plecat pe un drum bun, dar s-au abătut de la calea cea dreaptă din cauza unor idei provenite din depozitul lor de sentimente neîndreptate. Începu să-și simtă mintea ca de cristal: limpede, tăioasă. Culorile păreau mai aprinse și totul avea un contur mai pronunțat.

Revenind la întrebarea dacă tranzitul Uranus-Uranus este responsabil de realizarea lui Levenson, să ne amintim că în esență tranzitele lui Uranus aduc răsturnarea bruscă a tuturor structurilor bine stabilite (văzând că vechea mea soliditate nu e decât un gând, fundațiile de beton armat ale ființei mele au început să crape). Este semnificativ că Uranus tranzita zodia Racului, fapt ce explică încă o dată accentul pus pe schimbarea radicală a calității emoțiilor trăite.

Un argument remarcabil în favoarea rolului determinant al tranzitului Uranus-Uranus în evenimentele prin care a trecut Levenson este faptul că călătoria spirituală a lui Levenson a continuat și după vindecarea din aprilie 1952, în deplin acord cu acest tranzit și de asemenea cu tranzitul lui Uranus peste toată configurația natală Mercur-Neptun-Soare. Astfel, Uranus a furnizat combustibilul de rachetă ce a susținut până la capăt procesul de trezire spirituală a lui Levenson.

Astfel, tranzitul Uranus-Uranus poate fi înțeles ca fundal pe care s-au desfășurat evenimentele și totodată ca impuls finalizator determinant, așa-numita pasă de gol.

 

6. Rezonanță arhetipală după moarte


noiembrie 2017: tranzite la harta natală a lui Levenson

Ne amintim de cea mai importantă configurație din harta lui Levenson: tripla conjuncție Mercur-Neptun-Soare în opoziție cu Uranus. Cum am observat, axul acestei configurații este opoziția Uranus-Neptun. De aceea este interesant că în momentul în care metoda eliberării emoționale (Sedona) a intrat în Romania (noiembrie 2017), harta lui Levenson suferea câteva tranzite foarte importante. Pluto impacta exact inima acestei configurații din harta lui Levenson, prin opoziție cu Neptun (0°20’a) și conjuncție cu Uranus (1°55’a). Altfel, Pluto în tranzit activează cu intensitate mesajul trezirii spirituale (Uranus-Neptun) promis în harta lui Levenson și manifestat în viața sa la începutul lui 1952 sub influența lui Uranus.

Apoi, ne amintim de trigonul natal Luna|Venus-Saturn al lui Levenson, direct legat de munca susținută (Saturn) asupra emoțiilor, amintirilor (Luna) și iubirii (Venus). In noiembrie 2017 acesta este potențat atât de Saturn cât și de Uranus într-o configurație de trigon major, consolidând (Saturn) și descoperind revelația (Uranus) eliberării emoționale.

Prin aceste activări simultane exact ale complexelor arhetipale implicate în trezirea lui Levenson din 1952, avem o conexiune directă la acel proces, sugestia unui lineaj spiritual.

Ca un ultim amănunt semnificativ, la momentul finalizării acestui articol (august 2022), Pluto în tranzit face un aspect perfect la Soarele natal al lui Levenson (opoziție, 0°38′) dezvăluind, așa cum se vede, cele ascunse ale sale.

 

7. Practica Sedona în Romania

La noi în țară această metodă este promovată de grupul Enalogos, care oferă cursuri practice de inițiere în metoda Sedona și susține săptămânal o întâlnire online gratuită la care poate participa oricine. Experimentarea directă cu ajutorul unei sesiuni ghidate este cea mai ușoară și mai potrivită cale pentru a te convinge de validitatea metodei de eliberare emoțională.

Meditații ghidate în format audio disponibile gratuit aici. Tot ce ai de făcut este să te relaxezi și să raspunzi “DA” la fiecare întrebare, iar la final să constați rezultatele.

 

8. Uluitoarea poveste a descoperirii metodei Sedona

La spital

După două săptămâni, Dr. Schultz veni în vizita lui obișnuită de dimineață. Își consultă pacientul, apoi își trase un scaun și se așeză.

– Astăzi te externez. Starea ta e stabilă și n-am motiv să te mai țin aici. Asta nu înseamnă că te-ai făcut bine. Nici pe departe. Vei avea nevoie de o lungă recuperare și de consultații la anumite intervale de timp. Dar nu mai e nevoie să rămâi în spital. Poți să continui odihna la pat și tratamentul acasă.

Doctorul îi schiță apoi programul de odihnă, tratamentul, vizitele, dieta, activitățile sociale (zero), chiar și viața sexuală (iarăși zero). Lester era surprins, dar hotărât să urmeze ordinele doctorului.

– Cât va mai continua așa, domnule doctor?, întrebă. Cât trebuie să o las mai moale? Știu că nu-mi puteți spune cu exactitate, dar puteți măcar să mă ajutați să-mi fac o idee?

Lester îl privea atent pe doctor, așteptând un răspuns. După un timp vag îndelungat, Dr. Schultz răspunse enigmatic.

– Câți ani ai, fiule?

Nu era tocmai răspunsul așteptat. Lester se întreba ce-ar putea urma. Ceva din stilul doctorului îl incomoda.

– Am 42 de ani, zise, așteptând mai departe.

Dr. Schultz privea impasibil pe fereastră, îngândurat. Un timp, amândoi au rămas nemișcați. Apoi doctorul a dat din cap cu o mișcare decisivă care-l îngrozi. Vorbi abrupt și cu un aer de finalitate:

– Mă tem că de acum încolo, așa va trebui să trăiești.

– Cum adică, de acum încolo?

O senzație de greață i se aprinse în vintre și îi urcă doctorului până în stomac:

– Adică nu te mai poți aștepta să trăiești o viață normală de acum încolo. Văzând expresia șocată de pe chipul lui Lester, continuă.

– Tocmai ai suferit o intervenție chirurgicală foarte dificilă pe inimă. Ai mare noroc că ești în viață! Altcineva ar fi murit de mult după un asemenea atac.

Doctorul făcu o pauză, apoi își drese glasul, continuând:

– Sunt conștient cât de greu îți este să auzi o asemenea veste, însă te asigur că nici mie nu îmi face plăcere să fiu mesagerul.

Doctorul se ridică abrupt și se îndreptă către fereastră, mereu cu spatele la pacientul său.

– Mi-aș dori să îți spun altceva, să te asigur că în câteva luni totul va reveni la normal și că îți vei continua viața de unde ai rămas… Se opri brusc, întorcându-se cu fața către Lester.

– Dar nu pot. Nu pot să te mint. Îmi pare rău.

Lester se înfuriase:

– Îți pare rău? Ei bine, și mie! Mi-ai salvat viața… pentru ce? Ca să fiu un invalid câte zile mi-au rămas? Ce nenorocită de viață mai e și asta?

Odată stârnit, nu se mai putu opri din tunat și fulgerat. Frustrarea, furia și mânia se revărsară până când senzația de greață din stomac i se opri în gât și-l făcu să se înece și să tușească. Doctorul îi ținu ligheanul, Lester vomită și se prăbuși extenuat pe perne. Ridicându-se să se șteargă la gură, capul îi tremura. Și doctorul tremura, ducând ligheanul murdar la baie. Îl lăsă pe jos, apoi se aplecă deasupra chiuvetei, sprijinindu-se de ea cu ambele mâini și atingând cu fruntea oglinda rece a dulapului cu medicamente. În ciuda anilor de experiență, aceste situații încă îl afectau. Era cu gândul acasă. Voia să fie acolo, să se termine odată ziua asta, să se relaxeze la un pahar. Cu un oftat prelung, se îndreptă și reveni în salon.

– Voi semna documentele de externare astăzi, dar poți să mai rămâi dacă vrei, a spus încet. Dacă ai nevoie de timp să te organizezi, îi voi spune asistentei și n-o să fie nicio problemă. Nu știa ce să îi mai spună.

Lester îi răspunse:

– Nu, e în regulă. O să plec azi, după-amiază. Nu cred că mai are sens să prelungesc șederea.

– OK, tu decizi. Dar nu uita că te poți răzgândi oricând și să rămâi dacă vrei.

Rămase tăcut o vreme, analizând chipul livid al lui Lester.

– Te rog să ai grijă când ajungi acasă. Trebuie să fii foarte precaut. Este crucial. Nu trebuie să urci pe scări. Și îți vor trebui încălțări fără șireturi. Știi tu, mocasini.

– Mocasini?

– Va trebui să rogi pe cineva să îți cumpere o pereche. Ar fi bine să nu te apleci ca să îți legi șireturile pentru că în poziția asta pui presiune pe inimă.

Lui Lester i se părea ridicolă ideea, însă răspunsul lui nu reflecta asta:

– În regulă, cum spui.

Nu suportase niciodată mocasinii, dar ce mai conta acum. Apoi, privindu-l pe doctor cum se îndreaptă către ușă, îi veni în minte o întrebare.

– Doctore, nu o să mor, nu-i așa? Adică, poate că de acum o să o las mai moale, dar nu o să mor, nu?

Dr Schultz se opri.

– Nu știu, zise, întorcându-se către Lester. Aș vrea să-ți pot spune că nu, dar nu pot. Adevărul e că pur și simplu nu știu. Ai avut un atac de cord foarte grav. Poți să mai trăiești un an-doi, sau poate mori mâine. Pur și simplu nu știu.

– Mulțumesc că ai fost sincer cu mine, doctore. La revedere.

 

Lester merge acasă

În acea după-amiază, s-a dus acasă, în penthouse-ul lui, de parcă s-ar fi dus în mormânt.

– E un mormânt, se gândea, iar eu sunt un om mort. Presupun că va trebui să mă obișnuiesc cu asta.

Surorile lui voiau să îl ajute și s-au oferit să stea cu rândul și să aibă grijă de el, însă Lester le-a expediat rapid. Voia să fie singur. S-a băgat în pat și a dormit vreo trei zile, trezindu-se doar să mănânce, să-și ia medicamentele și să meargă la baie, târându-se apoi ca un animal rănit înapoi în grotă. În ziua a patra, ceva s-a schimbat. După masa de prânz, stătea pe un scaun, privind pe fereastră spre Central Park.

Ninsese. Copacii străluceau, iar parcul arăta ca un tărâm de poveste. Lester se gândea cât de frumos era totul, dar apoi și-a dat seama că nu-i făcea nicio plăcere. Nu avea nicio reacție, nici măcar la frumusețe. Era asemeni unui invalid, fără speranță de mai bine. Tot ce aștepta erau ani întregi petrecuți în același apartament, îngrijind un cadavru firav ce n-avusese bunul simț să moară. Acest gând l-a înfuriat atât de tare, încât s-a ridicat de pe scaun cu o energie pe care nu o mai simțise după atac, s-a dus direct la dulapul cu medicamente din baie și a numărat pastilele. A găsit un stoc decent de medicamente mai noi, sedative și pastile de inimă. Printre ele erau si pastilele cu morfină pe care i le prescrisese un doctor cu câțiva ani în urmă pentru durerea provocată de niște pietre la rinichi. Fără îndoială, erau destule să-l ia de pe această planetă dacă ar fi vrut-o. Iar morfina părea să aducă o moarte atât de bună, să plutești spre lumea cealaltă pe un nor călduț și confortabil părea atât de roz.

Cu siguranță era o moarte mai bună decât una provocată de un alt atac de cord. Acum avea de ales. Pentru prima oară de când căzuse bolnav, a simțit că are un oarecare control asupra a ce i se întâmplă. Astfel, s-a gândit la ce-ar trebui să facă. Să ia pastilele acum și să termine odată cu toată tărășenia asta? Se hotărî că nu e cel mai bun moment. În fond, le putea lua oricând dacă lucrurile luau o turnură neplăcută. A revenit în scaunul său și a început să analizeze situația pe toate părțile, vorbind singur cu voce tare:

– Încă respiri. Orice ar zice acești doctori sau altcineva despre viitor, încă respiri și asta e tot ce contează. Poate că există speranță, până la urmă. Bine, cu ce să încep?

Întrebarea i-a reactivat senzația că se scufundă, și i-a trecut iar prin minte că poate ar fi mai bine să ia toate pastilele odată. Măcar așa ar fi scăpat de chin și luptă. Pentru ce se luptase atâta în această viață? Pentru un dram de fericire, atâta tot, pe care nu o descoperise niciodată cu adevărat. Doar câteva minute sau ore, din când în când. Trecătoare… așa i se părea viața… trecătoare… efemeră… mereu schimbătoare… Îți zici că ai reușit să pui totul la punct și acum te poți relaxa, dar imediat vine ceva și te întorci de unde ai plecat, iar și iar… străduindu-te să obții ceva ce nu poți păstra cu niciun chip.

– Ce sens mai are viața până la urmă? Are vreun sens? Ce naiba caut pe planeta asta?

I se părea că venirea lui pe lume, și tot ce trăise n-avea niciun sens. Ce rost putea fi în faptul că n-a obținut nimic cu adevărat important, că nu i-a rămas nimic altceva decât un trup muribund? Și până și trupul avea să i se preschimbe în țărână. Tot ce acumulase pe plan material și toate reușitele vieții i se păreau goale și lipsite de sens.

Țărână ești… Și în țărână te vei întoarce… / Dacă nu te prinde războiul, te fac taxele arșice.

Îl bufni râsul. Poezioara asta prostească avea ceva adevăr în ea. Viața i se părea atât de stupidă, dar în timp ce-i revenea gândul de a lua pastilele, și-a dat seama că nu poate să renunțe așa ușor. În străfundurile minții lui colcăia ceva… gândul ademenitor că poate ar găsi un răspuns la frământările lui dacă ar ști unde să caute. Nu mai avea nimic, decât un pic de timp. Și chiar dacă trupul îi era pe jumătate mort, mintea îi rămăsese intactă. Încă putea gândi.

– Oare să încerc?, se întrebă cu voce tare. Șovăi un moment, dar apoi se hotărî, ridicând din umeri.

– Ce Dumnezeu? N-am nimic de pierdut. Dacă nu merge, pot oricând să iau pastilele. Era cât se poate de sigur că, dacă n-avea să reușească, asta era soluția. N-avea nici cel mai mic dubiu.

Odată rezolvată problema, n-a mai trebuit să-și mai bată capul cu ea. Își simțea mintea mai limpede ca niciodată, și, pentru prima oară de când se îmbolnăvise, putea să spună că îi era cu adevărat foame. Așa că se duse în bucătărie să-și pregătească o masă pe bune. Încă era slăbit, așa că a luat-o ușor și nu s-a forțat în niciun fel. Mâncând, mintea i se activă intens explorând noi gânduri, întrebări și posibile locuri unde ar putea să-și caute marele răspuns. Noul proiect îl emoționa și simțea că renaște. Revigorat și întărit de hrană, se întoarse pe scaunul său de lângă geam.

– Unde să încep?, se întrebă. Ei bine, în primul rând, care sunt întrebările? Ce e viața? Ce sens are totul? Există vreun motiv pentru care am venit pe lume, și dacă da, care? Ce e viața? Ce anume caut?

– Un pic de fericire, atâta tot, își răspunse tot el.

– Bine, atunci ce e fericirea? Cum o poți atinge? Unde se găsește? Ce e viața? Ce rost are lumea și relația mea cu ea? Cum am ajuns în situația asta deplorabilă? Există vreo cale de ieșire?

Știa deja răspunsul la această întrebare. Nu e nicio scăpare, doar moartea. Dar se gândi că dacă ar găsi răspunsurile la aceste întrebări, viața lui nu se va fi scurs în zadar. Ar putea înțelege ceva din tot ce a trăit, și n-ar fi puțin lucru.

Mai întâi, a căutat în dicționar definițiile cuvintelor “fericire” și “viață”. N-a găsit nimic din ce nu știa deja. Apoi s-a dus să caute în biblioteca acumulată de-a lungul anilor. Cărțile lui Freud erau acolo, dar nu credea că va găsi ceva util acolo. Încercase analiza freudiană ani de-a rândul, și nu-l ajutase cu nimic. Pe deasupra, citise toate cărțile lui Freud care fuseseră traduse în engleză și nu găsise nimic. Nu, Freud nu avea răspunsurile pe care le căuta el. A trecut apoi cu privirea peste alții: behaviorismul lui Watson, apoi Jung și Adler. Iarăși, nimic din ce căuta.

Apoi a trecut la filosofi. Începu să scoată cărți de pe rafturi și să le arunce pe jos de-a valma. Îi citise pe toți din scoarță în scoarță, de mai multe ori, dar poate că îi scăpase ceva. Până la urmă, la acea vreme, n-avea întrebări atât de punctuale. Își luă mai multe cărți și se întoarse pe scaunul de la geam. Începu să citească, frunzărind cărțile una după alta, oprindu-se să mai citească câte o pagină sau un paragraf. Își simți capul îmbâcsit de atâtea informații, iar gândurile îl luau cu asalt.

Din ce în ce mai agitat, s-a întors la bibliotecă, în dreptul unor alte rafturi, dedicate medicinei, fizicii și ingineriei.

Avea cărți despre orice, așa că vreme de două zile n-a făcut decât să citească. Camera era un dezastru, cărți peste tot, unele zăcând deschise pe podea, aruncate într-un moment de frustrare. Singurele volume rămase pe rafturi erau o carte de bancuri și câteva biografii pe care le primise cadou.

– Unde să mai caut?

Apoi își zise:

– Mereu ai fost un băiat deștept. Nu ai câștigat tu o bursă Rutgers după examene dificile, în urma cărora erau aleși doar trei candidați? Chiar dacă ești evreu, iată că n-au reușit să te oprească. Tu ai câștigat-o! Iar la școală, nu erai tu elevul model? Nu ai citit tone de cărți despre om, de la inginerie și fizică până la psihiatrie, filosofie și medicină? Ei bine, șmecherule, dacă ești așa deștept, ce ți-au adus tot studiul și cunoașterea asta? Migrene, pietre la rinichi, ulcer, apendicită, durere, necazuri, tristețe și, în final, un atac de cord care trebuia să te omoare și n-a reușit. Ce îți mai trebuie ca să revii la realitate?

– Pentru un băiat așa deștept, Lester, ești foarte prost! Toată cunoașterea asta nu ți-a ajutat la nimic. Și iată-te căutând în continuare, dorindu-ți și mai multe cărți, scrise de cineva care la rândul său nu și-a găsit răspunsurile.

– Gata, își spuse. Gata cu porcăria asta.

Luând această decizie, simți ca și cum cineva i-ar fi luat povara vieții de pe umeri. Deodată se simți ușor, aproape că-l lăsau genunchii. Îi era clar acum că toată viața căutase aceste răspunsuri. Știa fără niciun dubiu că dacă răspunsurile lui s-ar fi găsit în vreunul din locurile obișnuite, ar fi ajuns deja la ele. Așa că trebuia să caute în altă parte. Credea că știe unde. Trebuia să se dezbare de toată cunoașterea aceea inutilă, să renunțe la tot ce a învățat, să se întoarcă în laborator și să înceapă de la zero.

Se gândi:

– Problemele sunt dinăuntrul meu. Trupul, mintea, emoțiile mele. Atunci și răspunsurile trebuie să se găsească tot acolo.

Sufletul era laboratorul, și acolo se hotârî să caute mai întâi. Se simțea bine. S-a întors la scaunul său și a început căutările.

 

Încep să apară răspunsurile

O lună întreagă a stat întrebându-se și cercetând. La început, a încercat să respecte ordinele doctorului. O vreme și-a petrecut o bună parte din fiecare zi în pat, odihnindu-se, dar la un moment dat n-a mai rezistat. Mintea îi era hiperactivă, iar acest proiect de cercetare i se părea cel mai fascinant pe care-l făcuse vreodată. A lucrat la fel de intens cum lucrase și în alte proiecte, prin încercare și experiment. A purtat dialoguri cu sine însuși, punând mai întâi întrebarea și apoi explorând toate răspunsurile posibile, acceptându-le pe unele și respingându-le pe altele. Astfel, Lester a ajuns să trăiască prima lui mare revelație, și a primit primul răspuns important.

La aproximativ o lună de la începutul călătoriei sale lăuntrice, a ajuns la întrebarea despre fericire. Deja respinsese câteva răspunsuri, și ajunsese din nou față în față cu sine însuși:

– Ce este fericirea?

Răspunsul care i-a venit atunci a fost:

– Fericirea e atunci când ești iubit.

Ce simplu părea! Continuă:

– În regulă, ai spune că ești fericit în acest moment? Te simți fericit? Răspunsul era “nu”. Apoi replica:

– OK, atunci înseamnă că nu ești iubit!

– Dar asta nu e tocmai adevărat. Familia te iubește.

Căzu pe gânduri. Își amintea fețele lor îngrijorate când era grav bolnav în spital, își aminti bucuria din ochii lor când s-a întors acasă după un sejur atât de lung pe alte meleaguri, auzi din nou vocea dulce a surorii sale, Doris, care-l întreba la telefon: “Cum te simți, dragule?” O, da. Era cât se poate de clar că este iubit. Apoi toate femeile din viața lui… Putea să numească cel puțin două care s-ar fi măritat cu el pe loc dacă le-ar fi cerut. Știa asta pentru că el fusese cel cerut, iar când a refuzat, ele au rupt relația. Dar în viața lui erau și bărbați care îl iubeau ca prieten, pe care îi cunoscuse dintotdeauna, prieteni adevărați care i-au fost alături în tot felul de probleme, care încă îl sunau regulat, doar ca să-l salute și să-l întrebe ce mai face, oameni care se bucurau să petreacă timpul cu el. Era iubit.

Deși avea parte de atâta iubire în viața lui, tot nu era fericit, iar asta îl șoca. Însemna că “a fi iubit” nu e răspunsul la “ce este fericirea”, așa că renunță la această pistă și încercă o abordare nouă.

– Poate că fericirea e de găsit în realizările noastre, se gândi. Își aminti momentul când a câștigat bursa Rutgers, când Kelivinator i-a mărit salariul, când și-a luat primul apartament, când a deschis primul Hitching Post, când a dat lovitura cu lemnul canadian. Mândru? Da. Fericit?

– N-aș zice.

Se întrebă în continuare:

– Păi și atunci? Am fost vreodată fericit, și dacă da, când? Prima parte era ușor de rezolvat.

– Bineînțeles că am fost fericit uneori.

Dar când anume? Începu să se gândească mai bine…

– Oare atunci, cu ani în urmă, în verile când plecam în drumeții cu prietenii?

– Am fost fericit atunci. Sigur, nu tot timpul.

– Care au fost exact acele momente?

Prima imagine care îi apăru în minte a fost una dintr-o vară, când l-a ajutat pe tovarășul Sy să-și instaleze cortul. Sy ajunsese târziu, pe seară, și rămase fără una din frânghiile cortului, care se rupsese. Lester l-a ajutat, au râs și s-au simțit bine, bucuroși de prietenia lor și că se au unul pe celălalt.

– Am fost fericit atunci. Pufni în râs amintindu-și. Gândindu-se la această întâmplare, parcă se simțea bine și acum.

– Când ai mai fost fericit?, se întrebă, iar următoarea amintire a fost din facultate, atunci când Milton i-a încredințat cel mai tainic secret, că s-a căsătorit fără știrea părinților. Nimeni nu trebuia să afle, dar n-a putut să nu-i zică celui mai bun prieten al lui, Lester.

– Am fost foarte fericit atunci.

Oare pentru că secretul l-a făcut să se simtă special? Medită câteva clipe. Nu era asta. Nu, era expresia de pe chipul lui Milton când povestea despre superba lui soție și repeta cât de mult o iubea – pur și simplu n-au mai putut să aștepte până după facultate. Lester își aminti cum o clipă a simțit un spasm de invidie, dar privindu-i mai atent chipul radiind iubire al lui Milton, și-a dat seama că poate fi cât se poate de fericit pentru prietenul lui. Chiar și acum, după atâția ani, simțea aceeași fericire, stând cu ochii închiși, recapitulând în minte scena.

– Da, am fost fericit atunci.

Pe măsură ce-și revedea trecutul, amintirile fericite apăreau din ce în ce mai rapid. Și-o aminti pe June într-o zi când aveau întâlnire și drumul până la ea, cât de nerăbdător era să o vadă. Inima îi cânta îndrăgostită.

– Am fost fericit și atunci.

Apoi își aminti de Nettie.

– Dumnezeule, de când nu m-am mai gândit la ea. Nici nu voia neapărat, era prea dureros. Dar iată că acum se gândi. Fugise de această durere toată viața.

– Am obosit. E capăt de linie și pur și simplu nu mai pot să fug. Așa că se forță să privească și să cerceteze. O, da, am fost fericit cu Nettie.

Îi străfulgerau în minte clipele când o ținea în brațe atât de tandru și parcă voia să se contopească cu ea. Momente de la petreceri, când li se încrucișau privirile pe neașteptate și se simțea inundat cu iubire. Își aminti zâmbetul ei, soarele licărindu-i prin păr, fața serioasă când stăteau și învățau împreună, mirosul ușor floral al părului ei, sunetul râsului și vocea caldă în noapte: “Te iubesc, Lester.”

Se destinse și se lăsă inundat de imagini, iar acestea îl pătrundeau și deblocau mult-tăinuita durere într-o revărsare. Îl durea inima, dar i-a trecut când barajul lui protector, construit cu grijă, s-a rupt, și a reușit, pentru prima oară, să-și plângă dragostea pierdută, pe Nettie, iubita de ea. Sentimentul de doliu părea să irumpă dintr-un hău fără fund al durerii și-al singurătății, și a continuat ore în șir. Când s-a terminat totul, era foarte slăbit, stors de energie. S-a ridicat din scaun când și-a mai revenit în simțiri, s-a târât până în pat și a dormit ca un mort.

 

Ce este fericirea?

A doua zi, se trezi dimineața devreme, odihnit și revigorat. Primul gând:

– Ei, ce este fericirea?

Îl amuză propria lui tenacitate, rostogolindu-se din pat spre duș. Exploră în continuare întrebarea care puse stăpânire pe mintea lui în timp ce-și pregătea micul dejul. Ce este fericirea? Care este numitorul comun al tuturor acestor momente? Care era numitorul comun între Sy, Milton, June și apoi Nettie? Știa cumva că are legătură cu iubirea, dar nu și-a dat seama din prima cum. Când a înțeles, într-un final, răspunsul era atât de pur și cuprinzător nu-i venea să creadă că nu-l văzuse până atunci.

– Fericirea e atunci când iubesc! Îi era clar acum că acestor oameni le purta un sentiment de iubire extrem de intens, și că tocmai de acolo provine fericirea, din faptul de a iubi.

Acum înțelegea pe deplin că fericirea nu era atunci când ești iubit. Conștientiza că, dacă nu simți iubire față de cei care te iubesc, nu ai cum să fii fericit. Poate că pe ei i-ar face fericiți iubirea pe care ți-o poartă, dar nu și pe tine, atâta vreme cât nu iubești la rândul tău. Era o idee cu totul nouă și copleșitoare, și chiar dacă știa instinctiv că e corectă, vechea pregătire științifică nu-i dădea voie să o accepte fără teste și verificări. Așa că privi înapoi în trecut, rememorând acele perioade din viață când fusese iubitor și fericit, și observă că, atunci, persoana cealaltă nu-l iubea neapărat. Apoi privi în celălalt sens, către perioadele mai triste, știind exact ce căuta. Într-adevăr, atunci nu iubise cu adevărat.

Se gândi la momentele când iubise, cu Nettie și June. Le iubise, avea nevoie de ele, le dorea cu ardoare. Dar acum se întreba: fusese într-adevăr vorba de iubire atunci?

– Nu, a fost dureros… Am suferit pentru că ele nu mă iubeau. Și chiar dacă eu numeam ceea ce simțeam iubire, de fapt tot ce voiam era să le posed, crezând că am nevoie de iubirea lor ca să fiu fericit. Asta era cheia! Simțise nevoie și o lipsă de iubire, așteptându-se ca ele să-i ofere iubirea, să-l facă fericit.

Îi veni să râdă. I se părea atât de ridicol. Gândul că cineva l-ar putea face fericit i se părea cel mai amuzant lucru posibil. Știa mai bine: nimeni nu putea să-l facă în niciun fel.

– Mereu am fost mândru, încăpățânat și autonom, sigur că n-am nevoie de nimeni și nimic. Ce glumă bună!

Adevărul era că în tot acest timp murise pe dinăuntru, trăind o nevoie de iubire și crezând că trebuie să o caute la altcineva. Lacrimile-i curgeau pe obraz, iar Lester nu se mai putea opri din râs, conștient că tot ce căutase vreodată era de găsit chiar în el însuși.

Fusese ca un profesor uituc care-și caută ochelarii peste tot, dar numai pe cap nu se uită.

– Ce păcat, gândi. Ce păcat că n-am înțeles asta mai înainte. Tot acest timp, atâția ani pierduți… ce păcat.

– Dar stai puțin! Dacă fericirea e atunci când simți iubire pentru celălalt, înseamnă că fericirea este în mine.

– Și ce dacă am fost neiubitor în trecut? Știu că nu pot schimba trecutul, dar măcar poate pot să îndrept ce simt acum. Oare aș putea să transform ce simt în iubire?

Se hotărî să încerce. Începu cu ultima experiență a nefericirii, ziua când a plecat de la spital.

– În primul rând, oare m-am simțit văduvit de iubire în acea zi?

– Da, răspunse cu voce tare. Nimănui nu-i păsa de mine, nici asistentelor, nici femeilor de serviciu, nici măcar doctorului Schultz. Nu le păsa. Bolnav cum eram, m-au dat afară, m-au trimis acasă să mor ca să nu fie nevoiți să-și vadă eșecul… La naiba cu ei. Să se ducă naibii cu toții.

Îl șoca tonul vehement din propria-i voce. Corpul îi tremura de furie și se simțea slăbit. Îl ura din răsputeri pe doctor. Simțea această ură arzându-i în piept. Apoi își reveni.

– Frate, asta nu are cum să fie iubire. Cum aș putea să transform acest sentiment? se întrebă. Oare aș putea să simt acum iubire pentru doctor? Nu, ce naiba? De ce aș vrea asta? Ce a făcut el vreodată ca să merite iubirea mea?

– Nu asta e ideea, răspunse tot el. Nu contează dacă el merită sau nu iubire, ideea e dacă tu poți sau nu să faci asta. Poți să transformi pur și simplu un sentiment de ură într-unul de iubire? Nu pentru binele celuilalt, ci pentru binele tău?

Îi trecu prin minte acest gând și deodată simți cum îi dispare tensiunea din piept. O ușoară relaxare, o scurtă dizolvare, și brusc, senzația arzătoare dispăru. La început, nu-i venea să creadă. Părea prea ușor, așa că reconstitui mental scena cu dr. Schultz de la spital. Era surprinzător că tot ce simți era un vag resentiment, nici pe departe ura arzătoare de mai devreme. Se întrebă dacă ar putea să o facă din nou.

– Să vedem. Ce-am făcut?… O, da. Oare pot să transform resentimentul în iubire?

Chicoti simțind cum resentimentul i se dizolvă în piept, apoi dispare complet. Era fericit. Se gândi iarăși la dr. Schultz, îi fixă imaginea în fața ochilor minții și se simți bucuros, ba chiar iubitor. Retrăind ultima lor întâlnire, acum vedea că nici doctorului nu-i picase bine să-i spună tot ce i-a spus. Simțea durerea lui, a celui care trebuia să-i zică unui tânăr în floarea vârstei că viața lui e gata.

– Dr. Schultz, nenorocitule, zise zâmbind, te iubesc.

– Ei, iată că a funcționat. Dacă teoria mea e corectă, atunci ar trebui să funcționeze cu orice.

Nerăbdător, încercă tehnica asupra altor momente din viața lui, iar rezultatul fu mereu același. De fiecare dată când se întreba dacă ar putea preschimba ostilitatea, furia sau ura în iubire, începea acel proces de dizolvare. Uneori trebuia să-l repete de mai multe ori, până când simți cu adevărat doar iubire pentru celălalt. Alteori, întreg procesul nu dura mai mult de câteva minute. Totuși, în unele cazuri, cu anumite persoane și cu evenimente, avea nevoie de ore întregi ca să ajungă să simtă doar iubire, dar nu se lăsa până nu era gata procesul. Astfel, își revizui fragment cu fragment toată viața. Una câte una, transformă vechile suferințe și dezamăgiri în iubire.

Începu să se simtă mai puternic pe măsură ce se dizolva povara suferinței. Era mai fericit ca niciodată, dar continuând procesul, se simți mai fericit cu fiecare mic detaliu pe care îl corecta. Nu se mai culca în pat. Avea atâta energie încât abia putea sta jos. Când obosea, ațipea pe scaun, dar după nici două ore se trezea și o lua de la capăt. Erau atâtea de corectat în viața lui, încât nu voia să se oprească până ce n-ar fi scotocit fiecare cotlon.

 

Până unde putea ajunge cu asta?

Era intrigat. Oare cât putea să o ducă așa? Simțea cum devine mai fericit pe măsură ce corectează fiecare amintire, simțea asta. Dar se întreba cât ar putea să o țină așa.

– Oare fericirea asta are vreo limită?

Până acum, nu dăduse de nicio limită, iar posibilitățile erau uimitoare. Astfel, continuă procesul la fel ca înainte, de dimineață până seara.

Simțea că îi revin puterile, dar nu voia să fie distras. Evită să se implice în activități sociale, iar uneori spunea pas chiar și duminicii în familie. Își făcea cumpărăturile în miez de noapte, la 2-3 dimineața. Erau foarte puțini oameni treji la ora aceea, și îi plăcea liniștea orașului. Își continua procesul de corectare a propriei vieți chiar și în timp ce-și făcea cumpărăturile. Și observă că, de fiecare dată când îl enerva cineva de la magazin sau de pe stradă, își putea corecta reacția cu iubire, dacă nu pe loc, atunci imediat după.

Asta îl bucura, și observă că-i iubea pe ceilalți incredibil de intens. Cum avea să spună chiar el după mulți ani:

– Când mă amestecam printre oameni, iar ei făceau lucruri care-mi displăceau și în mine se ridicau sentimente de non-iubire, îmi transformam imediat atitudinea într-una iubitoare, chiar și atunci când mi se opuneau direct. La un moment dat, ajunsesem într-un punct în care, indiferent cât s-ar fi opus cineva, eu tot puteam să-mi mențin sentimentul de iubire.

Continuă să-și corecteze viața încă o lună, cu rezultate bune, până într-o zi când se pomeni în impas. Acum procesa ultima amintire cu Nettie, ziua în care ea a ales pe altcineva. Deja îndreptase o bună parte din suferința asociată ei. Îi revenise în minte iar și iar, și uneori nu-i venise ușor deloc. De fapt, la început i se păru extrem de greu să proceseze această relație veche, dar treptat, revenindu-și în puteri, a reușit să se confrunte cu acele sentimente îngropate adânc și să le corecteze.

Dar acum, oricât ar fi încercat să înlocuiască ce simțea cu iubire, nu reușea să depășească un moment de disperare. Voia să scape, să plece de pe scaun, să alerge, să mănânce, orice l-ar fi putut scăpa de acest sentiment intens. Dar în loc să fugă, se hotărî să rămână pe poziții până va reuși să-i dea de cap. Ceva îi spunea că dacă ar lăsa acest sentiment să-l domine, ar pierde bătălia și, implicit, războiul. Rămase pe scaun, hotărât să suporte până la capăt. Se întrebă:

– Ce s-a întâmplat? De ce nu se dizolvă? Nettie, o, draga mea, Nettie. Începu să plângă. Lacrimile îi șiroiau pe obraji, iar suferința blocată în ziua despărțirii se revărsa în șuvoaie.

– De ce ai făcut asta, Nettie? striga. De ce ai făcut una ca asta? De ce m-ai părăsit, dragostea mea? Puteam fi atât de fericiți, ne-am fi căsătorit și am fi fost atât de fericiți…

– La naiba, de ce fac oamenii astfel de lucruri? Își bat joc de fericirea lor și celorlalți. Nu au dreptul să facă una ca asta… n-ar trebui să le fie permis… trebuie să existe vreo cale de a-i schimba… vreo cale de a schimba faptele lor și consecințele asupra celorlalți…

Simți din nou în stomac durerile ulcerului, și făcu legătura: cu siguranță ulcerul a debutat chiar atunci, în ultima zi cu Nettie. Băuse bere și vomitase atunci. Acela a fost începutul. Își dorea să schimbe ce s-a întâmplat. Voia să se întoarcă și să trăiască o realitate paralelă în care Nettie îl alege pe el, se căsătoresc și sunt fericiți pentru totdeauna.

– Ei bine, nu poți schimba asta, prostule, se pomeni strigând la sine însuși. Așa că ar fi mai bine să te oprești. Gândul acesta veni ca un șoc. Putea să vadă că încerca să schimbe ceva încheiat cu mai bine de 20 de ani în urmă.

Plângea:

– Nu, nu cred că s-a terminat, nu vreau să cred că s-a terminat. Simți o durere în gât. Îi venea să urle și să spargă lucruri. Dar atunci auzi, ca în reluare, ceea ce tocmai spusese:

– Nu vreau să cred că s-a terminat. Aceasta era sursa angoasei: dorul de a schimba acea zi, ținut viu de atâția ani în suflet, o suferință îngropată adânc erodându-i fericirea.

– Ei, mai ducă-se naibii, rosti, aproape în batjocură. Brusc, odată cu această rostire, problema dispăru. Nu-i venea să creadă. Se cercetă de suferință, tristețe și disperare, dar toate dispăruseră. Se gândi la Nettie așa cum o ținea el minte, atât de tânără și frumoasă, și o iubi pur și simplu. Nu mai rămăsese nimic din vechea suferință. Începu să privească în această nouă direcție.

Înțelegea acum că ulcerul lui fusese cauzat de această dorință de a schimba totul, de la cei dragi până la întreaga lume. Voia să schimbe Statele Unite, alte țări, conducătorii guvernelor, vremea, finalurile filmelor pe care le văzuse, felul în care erau administrate afacerile, taxele, armata, președintele. Nu se putea gândi la ceva ce nu-și dorise să fi schimbat într-un fel sau altul. Ce revelație! Acum înțelegea că fusese o victimă a acestei nevoi de a schimba totul. Începu să dizolve totul. De fiecare dată când își amintea un eveniment sau o persoană care l-au făcut să sufere, fie îndrepta amintirea cu iubire, fie o dizolva, transformând-o. Astfel, opera lui a atins o nouă dimensiune, iar progresele au accelerat.

După încă o lună, abia mai putea să stea pe scaun. Deveni cât se poate de energic. Iar în unele momente, când procesa anumite incidente mai dureroase, pur și simplu nu putea sta jos, așa că pleca în oraș și se plimba ore întregi, revizuind, îndreptând și dizolvând totul până reușea să consume destulă energie încât să poată sta nemișcat din nou. Uneori se simțea de parcă a prins un lanț cu multe situații care trebuiau corectate. Odată prins acest lanț, trecea prin fiecare situație, una câte una, până nu mai rămânea nimic de corectat. Un astfel de lanț era gelozia. Mereu fusese extrem de gelos dar de cele mai multe ori reușise să-și ascundă acest sentiment sub aparența nepăsării.

Dacă iubita lui se uita la altcineva sau doar menționa numele altui bărbat, o lua razna. Odată luată decizia de a corecta această tendință, o căută în toate cotloanele sufletului, cu riscul unei experiențe neplăcute. Își sonda memoria după situații în care se lăsă mânat de gelozie, le corecta, apoi căuta altele. Când avea impresia că a terminat, se testa singur imaginându-și iubita în brațele bărbatului cu care n-ar vrea nici în ruptul capului să o vadă. Era un test eficient, pentru că imediat își putea da seama dacă mai avea de lucru. Uneori, intensitatea sentimentelor aproape că-l înnebunea. Chiar și așa, a continuat procesul zile în șir, până când n-a rămas nici urmă de gelozie în sufletul lui. Când ajunsese în punctul în care se putea bucura de momentele fericite petrecute cu iubitele lui, își dădu seama că a terminat cu gelozia. Cu fiecare secundă, totul căpăta un sens nou. Adesea, i se întâmpla să ajungă brusc la o înțelegere extrem de profundă și completă a unei probleme care-l măcinase dintotdeauna. Acum înțelegea mult mai clar filosofiile pe care le studiase, și vedea gânditori care au plecat pe un drum bun, dar s-au abătut de la calea cea dreaptă din cauza unor idei provenite din depozitul lor de sentimente neîndreptate. Începu să-și simtă mintea ca de cristal: limpede, tăioasă. Culorile păreau mai aprinse și totul avea un contur mai pronunțat.

 

Lester întreabă: “Ce este inteligența?”

Parcă mă simțeam mai liber. Cu acest sentiment de libertate, m-am concentrat mai ușor și am început să îmi privesc mai atent propria minte.

– Ce este mintea mea? am întrebat. Ce este inteligența?

Brusc, în fața ochilor minții mi-a apărut imaginea unui parc de distracții, mai exact zona cu mașinuțe electrice. La spate, fiecare mașinuță rotundă avea câte un stâlp flexibil, care le conecta la tavanul electrificat. Energia necesară tuturor mașinilor provine din această sursă unică, tavanul, și se transmite către fiecare mașinuță prin acel dispozitiv din spate. Volumul de energie este reglat de șoferi, printr-o pedală de picior. Asta face plimbarea și mai interesantă. Mecanismul de viraj este construit în așa fel încât să fie extrem de sensibil. De aceea, ca să poți controla o mașinuță de acest fel, trebuie să fii foarte delicat, pentru că cea mai mică mișcare a volanului poate să te trimită în partea cealaltă. Mașinile se lovesc încontinuu, scăpate de sub control. Și, aparent, cu cât șoferii încearcă mai tare să le controleze, cu atât mai haotic devine totul.

Era o imagine a umanității în zilele noastre. Cu toții ne folosim de aceeași sursă de inteligență și putere, aflată undeva sus. Dar majoritatea dintre noi am scăpat frâiele, folosim energia doar ca să ne lovim unii de alții. Totuși, observam că pot regla volumul de putere și inteligență pentru propriile nevoi și că le pot ține sub control. Îmi plăcea asta, așa că am examinat mai departe. Am început să analizez gândirea și relația ei cu tot ce se întâmplă, și am văzut că tot ce s-a petrecut vreodată a avut un gând la origine. Iar motivul pentru care nu văzusem acest lucru înainte era elementul temporal dintre gând și eveniment. Dar apoi am descoperit că tot ce am trăit a avut la origine, înainte să se întâmple, un gând. Simțeam că dacă aș fi înțeles pe deplin acest concept și aș fi găsit o cale să-l pun la treabă, aș putea să-mi pre-determin conștient viitorul!

Mai presus de toate, conștientizam că sunt singurul responsabil pentru tot ce am trăit. Eu, care înainte credeam că lumea își bate joc de mine! Apoi am văzut că încercările mele de a face bani, pe care apoi i-am pierdut, au eșuat doar din cauza gândirii mele. De fapt, ceea ce căutam era fericirea, și credeam că banii o să mă ajute să o găsesc. Astfel, de fiecare dată când afacerea începea să producă bani, dar banii nu îmi aduceau fericirea pe care o căutam, începeam să-mi pierd interesul și totul se prăbușea. Mereu dădusem vina pe ceilalți sau pe circumstanțe, fără să-mi dau seama că, de fapt, ceea ce mă făcea să-mi pierd interesul și ceea ce-mi aducea afacerea la ruină era doar înțelegerea subconștientă că împlinirea materială nu este fericire.

Senzația aceasta de libertate era extraordinară, să înțeleg că nu sunt o victimă a lumii, că stă numai în puterea mea să aranjez lumea așa cum vreau să fie. Mi-am dat seama că nu sunt doar un efect al lumii, ci o pot controla și aranja așa cum doresc. Conștientizarea acestui fapt m-a făcut să mă simt extraordinar de liber. Descoperirea că fericirea este totuna cu faptul de a iubi, că propria mea gândire este cauza tuturor întâmplărilor din viața mea, m-au făcut să mă simt și mai liber, eliberat de impulsurile subconștiente că trebuie să muncesc și să fac bani, că trebuie să îmi fac iubite. Libertatea conținută în sentimentul că sunt stăpânul propriului meu destin, că sunt la cârma propriei lumi, mi-au ușurat povara atât de tare, încât am simțit că nu mai trebuie să fac nimic. Eram extraordinar de fericit și era o experiență cu totul nouă pentru mine. Simțeam o fericire la care nici nu visasem.

Așa că am decis:

– E atât de bine. Nu o să mă opresc până nu ajung la capăt.

Nu aveam nici cea mai vagă idee cât va mai ține. Nu știam cât de fericit poate fi un om. Dar eram hotărât să aflu.

 

Cât de fericit putea deveni?

În cea de-a treia lună, procesul s-a desfășurat și mai rapid. Sentimentele lui atinseseră o profunzime care aproape că-l dădea jos din picioare. Uneori i se înmuiau genunchii, dar nu conta. Suporta până când toate sentimentele erau îndreptate. Devenea din ce în ce mai fericit, întrebându-se în continuare dacă există vreo limită a acestui proces inedit.

– Cât mai pot să înaintez? se întreba, forțându-se înainte.

Tot în această a treia lună dădu peste un vechi dușman, unul pe care-l văzuse cu coada ochiului de nenumărate ori de-a lungul vieții, care pândea mereu pe-aproape, la periferia minții. Niciodată nu avusese curajul să îl confrunte față în față. Acest dușman era frica de moarte. Lester își dădea seama că frica de moarte stătuse la baza tuturor sentimentelor sale. Își ademeni acest dușman suprem să iasă la vedere. Voia să-l privească drept în față pe el, care aproape câștigase bătălia cu câteva luni în urmă. Scoțând la lumină toate sentimentele asociate fricii de moarte, începu să le dizolve. Și funcționa! Ajunsese în punctul în care, extrem de încrezător, izbucni în hohote de râs. Râdea de acest dușman care îl chinuise toată viața, nelăsându-i nicio clipă de răgaz.

Iată că ultimul dintre monștri nu era decât un sentiment. Dizolvând frica de moarte, într-o zi și-a dat seama că trupul i se vindecase. Handicapul fizic fusese corectat. Nu reuși să explice nimănui cum și de ce știa acest lucru, dar îl știa la fel de sigur cum știa că îl cheamă Lester. Trupul îi era vindecat. Spre finalul lunii a treia, intrase într-o stare extatică pe care n-o putea descrie altfel decât ca un milion de orgasme traversându-i simultan tot corpul. Starea nu-l părăsi deloc, și văzu că, deși nu simțea ceva sexual, asta căutase tot timpul la sex, fără succes. Se simțea ușor. Săptămânile treceau, iar el simțea explozii de fericire în fiecare clipă. Toți oamenii și toate lucrurile deveniseră extrem de frumoase. Căuta în continuare sentimente de corectat, dar parcă nu mai avea ce. Din când în când îi mai venea câte ceva, dar gândul dispărea imediat. Nici n-apuca să definească precis acel lucru că starea de fericire revenea în valuri și mai puternice. După câteva săptămâni, ajunsese să se întrebe dacă există ceva mai presus de această fericire. Stătea în scaun în poziția lui obișnuită, relaxat, cu picioarele întinse și bărbia atingându-i pieptul.

Nu se aștepta să primească un răspuns, dar răspunsul a venit. Așadar, ce era dincolo de această stare incredibil de înaltă care nu mai contenea? Răspunsul era pacea, serenitatea… și era cât se poate de sigur că dacă ar accepta-o, dacă s-ar hotărî să facă pasul decisiv, pacea nu l-ar fi părăsit niciodată. Și se lăsă… alunecă în ea atât de ușor… după o simplă hotărâre, era deja acolo. Totul era nemișcat. Păși într-o liniște care fusese dintotdeauna acolo, acum știa asta, dar înainte era acoperită de zgomotul neîncetat al acumulărilor sale de trecut neîndreptat. De fapt, era mai mult decât o liniște, era ceva dincolo de orice închipuire. Cuvintele păleau în fața superbității delicioase a acestei liniști. Întrebarea lui anterioară despre fericire căpătă și ea un răspuns. Fericirea nu are limite, dar când o simți mereu, în fiecare clipă, devine obositoare. Dar dincolo de ea este pacea… și tot ce trebuie să faci e să faci pasul decisiv și să treci în ea.

– Există ceva mai presus chiar și decât această pace? se întrebă. Dar întrebând, știu răspunsul pe loc.

– Pacea e nemărginită, eternă și e esența tuturor formelor de viață. Există o singură Ființare (Beingness), și e totuna cu toate cele ce sunt și cu toți oamenii, dar oamenii nu prea văd asta, orbiți de trecutul lor neîndreptat la care n-ar renunța cu niciun chip.

Văzu această Ființare ca un pieptene. El se afla pe partea netedă, iar dinții se ridicau pe partea cealaltă, fiecare crezându-se separat și diferit de ceilalți. Și era adevărat, dar doar dacă priveai pieptenele de pe partea cu dinții. În clipa în care ai fi revenit pe partea netedă, adică la sursă, îți dădeai seama că nu era deloc așa.

– Totul este unul și același pieptene. Nu există separare, decât privind de pe partea cu dinții. Totul ține de perspectivă.

 

Lester descoperă puteri naturale uimitoare

Dacă era adevărat ceea ce gândise, asta însemna că se poate acorda (tune in) cu orice punct ar fi ales. Dacă el era întregul pieptene, atunci era firesc să se poată conecta cu oricare dintre dinți. Se gândi la un prieten din California, se întrebă ce-o fi făcând atunci, și într-o clipă fu transportat în sufrageria prietenului său.

Vedea sufrageria, invitații prietenului său și pe el vorbind cu ei. Ridică telefonul și îl sună.

– Vreau doar să verific ceva. Ești în sufragerie, mai sunt alți trei oameni acolo…

Începu să descrie în detaliu sufrageria, oamenii de acolo și subiectele lor de discuție. Auzi un suspin adânc de la capătul celălalt al telefonului și întrebă dacă descrierea lui fusese corectă. Prietenul răspunse:

– Da, dar de unde naiba ai putea ști toate astea?

Râzând, Lester zise:

– Sunt chiar acolo, nu mă vezi? După un moment lung de liniște, începu să se panicheze, dar observă mirat că ceea ce simțea era panica prietenului său. Se simțea de parcă era efectiv în celălalt, simțindu-se și gândind exact ca el. Era o experiență cu totul nouă, și brusc și-a dat seama că el era celălalt… că de fapt el era toți ceilalți… findcă esența lui era esența tuturor.

Stătea pe partea netedă a pieptenelui universal. Avea o perspectivă nouă și putea vedea totul. Încercând să-și calmeze prietenul său, îi zise:

– Pe bune, glumești, nu? Când ți-am descris invitații și ce a spus fiecare, nu ai zis tu că am și eu dreptul să fac o glumă? Nu e adevărat ce am zis, nu?

Simțea cum senzația de panică se retrage, și veni răspunsul prietenului:

– Lester, nenorocitule, tu vrei să-mi spui că ai inventat toate astea?

– Bineînțeles că am inventat totul. Ce, crezi că sunt vreun soi de diliu? A fost doar o glumă.

– Aproape că m-ai prins cu asta. Tot ce ai zis e adevărat, zise prietenul, râzând și el de data asta.

– Wow, ce coincidență fantastică. Hai că nu vreau să te rețin. Sună-mă când ajungi pe la New York. O să luăm masa și o să râdem copios pe seama întâmplării.

– OK, Les, ne vedem.

Inchizând telefonul, Lester conștientiză că va trebui să fie mult mai atent pe viitor. Uitase că oamenii gândesc în concepte foarte înguste, incapabili să accepte orice depășește sfera normalului.

Deodată își aminti cum era acum câteva luni. Dacă cineva l-ar fi sunat să-i spună ceva de acest fel, l-ar fi considerat nebun. Cât de rigid era atunci, ce minte încuiată, cât de limitat… iar acum… izbucni în râs, bucuros de schimbare.

Când mi-am început călătoria, eram un materialist cât se poate de convins. Pentru mine, realitatea se rezuma doar la ce puteam să văd, să simt și să ating. Lumea mea era la fel de solidă precum cimentul. Dar în urma acestor revelații, că lumea este doar un efect al minții mele, că materia este lipsită de inteligență și că gândirea și inteligența noastră determină materia și tot ce ține de ea, și văzând că vechea mea soliditate nu e decât un gând, fundațiile de beton armat ale ființei mele au început să crape. Viața, în care n-am făcut decât să tot acumulez la nesfârșit, mi s-a dat peste cap, iar trupul mi-a fost cuprins de tremur. Am tremurat zile întregi. Tremuram ca un bătrân bolnav de nervi, știind că viziunea mea de beton asupra lumii se risipi fără cale de întoarcere. Dar nu s-a desprins așa ușor și grațios. Zile întregi am tremurat încontinuu, până când am reușit, cred, să o scutur de pe mine. Apoi, viziunea mea a trecut la polul opus față de cum fusese în lunile precedente. Realitatea și soliditatea nu țin de lumea fizică, nici măcar de mintea mea, ci de ceva cu mult mai măreț. Esența mea, însăși Ființarea (Beingness) mea este realitatea, nemărginită și eternă, și toate cele cu care m-am confundat, mai precis trupul și mintea mea, sunt doar fragmente din mine, care nu mă cuprind. Intregul meu era Ființarea.

 

Ultima mare revelație

Era aprilie 1952 când Lester a avut ultima mare revelație a stării de liniște.

– Oare doar trei luni au trecut de când eram pe moarte? se întrebă.

Îi era greu să creadă că trăise atâta într-un timp atât de scurt. Părea că trecuseră un milion de vieți, și parcă nu durase decât o clipă. Înțelegerea timpului i se schimbase radical. Meditând asupra timpului, își dădu seama că, acolo unde se afla el, în starea de liniște, nu exista timp. Era un prezent continuu. Timpul era relativ și avea sens doar într-o lume a diferențelor și-a separării. De unde era el, totul era la fel, făcut din aceeași substanță, aceeași pace inexprimabil de frumoasă și atotputernică din nucleul fiecărui atom al universului. El însuși era această pace… stând pe scaun, propriul corp i se părea minuscul și îndepărtat. Putea să-l vadă așa cum era dacă voia, dar simți cum se împrăștie în întreg universul. Corpul acesta nu era decât un fir de praf infinitezimal în imensitatea ființei lui. Era omniprezent. Nu exista mișcare, ci doar gând. Putea ajunge într-o clipă oriunde.

Îmi era destul de clar acum că ființa mea nu se rezumă doar la corp și minte, deși nu crezusem altceva. Eu doar vedeam – atâta tot. E ușor când vezi. Așa că am renunțat la identificarea cu acel trup. Iar când am făcut asta, am văzut că Ființarea mea era toată Ființarea, că Ființarea este un ocean imens și unitar, nu ciopârțit pe bucățele numite “picături de trupuri”. Totul e acest ocean. Asta m-a făcut să mă identific cu orice ființă, persoană și atom din acest univers. Experiența este uluitoare, absolut de nedescris. Mai întâi vezi că universul e în tine, apoi vezi că tu ești universul. Apoi descoperi Unitatea universului. Atunci ai terminat pentru totdeauna cu tot ce înseamnă separare și iadul pe care-l cauzează. Atunci nu te mai poți lăsa păcălit de aparentele limitări ale lumii. Le vezi ca visuri, ca simple aparențe, pentru că știi foarte bine că Ființarea ta este nemărginită!

A fost o călătorie foarte interesantă. Nici nu știam că există lucrurile pe care le-am experimentat. Nici nu bănuiam că mintea are o asemenea putere. Dar știam că mintea mă poate păcăli, așa că m-am pregătit cu o maximă:

– Știu doar ceea ce pot să fac.

De fiecare dată când mă întrebam “Ce poți să faci?”, sufeream un șoc. Așa continuam de fiecare dată experiența până când reușeam să fac lucrul la care mă gândeam.

– Dacă eu sunt toate aceste lucruri, pot să le fac? mă întrebam. Dacă sunt atotputernic, ce putere pot manifesta?

Iar puterile n-au contenit să apară. ȘI le-am demonstrat pe toate la cel puțin doi martori. Asta pe fondul pregătirii mele de fizician. Trebuie să te duci mereu în laborator să verifici, dar e un antrenament bun. O să vă spun care a fost primul lucru pe care l-am făcut. Am lăsat o ceașcă pe masă, iar când intra cineva în cameră, îi spuneam: “Pot să mișc ceașca asta până la capătul celălalt al mesei cu puterea minții. Crezi că pot?” Dacă persoana respectivă spunea “Da”, ceașca se mișca instantaneu; dacă spunea “Nu”, rămânea pe loc. Nu voiam să impun nimic nimănui. Dacă nu acceptau, nu-i mai deranjam. Bineînțeles, la început nu aveam prea multă experiență cu această putere, așa că am făcut unele greșeli. Pe unii i-am făcut să fugă de mine și să nu-mi mai vorbească. Astfel, am învățat să-mi țin gura și să nu le deranjez credințele și convingerile celorlalți.

Odată ce dovedi fără putință de tăgadă că, într-adevăr, dobândise puterile de care obişnuia să își bată joc, văzu că dacă le păstra și dezvolta doar ca să-i uimească și să râdă de alții și de el însuși, atunci era într-o capcană. Puterile nu puteau fi scopuri în sine, așa că a renunțat la ele și a mers înainte. Apoi, în momente când cineva avea nevoie de o demonstrație ca să-și depășească propriile limitări, se întâmplau lucruri neobișnuite. Dar Lester nu simțise niciodată că el e posesorul puterilor. El era doar catalizatorul, fără urmă de egoism.

Conștientiză sursa inteligenței. Văzu că există o singură inteligență, pe care o avem cu toții. Prin urmare, cunoașterea nelimitată, omnisciența, este disponibilă tuturor. Și același lucru îl văzu în cazul puterii: cu toții avem putere nelimitată—omnipotență. Omnisciența și omnipotența sunt în fiecare dintre noi.

Contemplând sursa inteligenței și energiei, am descoperit că și ea era disponibilă într-o cantitate nelimitată, și că am putut să o accesez pur și simplu eliberându-mă de vechile mele impulsuri, inhibiții, și probleme și de atitudinea închisă. Nu trebuia să mă supun la nimic. Înțelegând acest lucru, puterea a început să se reverse așa cum n-o mai făcuse niciodată. Și fusese tot timpul la mine. Am văzut că înainte construisem ceva ca un dig în calea acestei energii și puteri, și eram în stare doar să mă chinui să depărtez puțin buștenii digului. Nu făceam nimic altceva. Însă, cu fiecare descoperire, am mai eliminat câte un buștean, lăsând fluxul infinit să se reverse—așa cum s-ar reversa apa dacă am scoate, unul câte unul, buștenii dintr-un dig. Cu cât scoteam mai mulți bușteni, cu atât mai puternic devenea fluxul, așa că tot ce trebuia să fac era să elimin toți buștenii și să las energia și puterea infinită să se reverse. Iar în anumite momente, conștientizarea propriei mele esențe mă umplea de o asemenea energie, încât pur și simplu săream din scaun. Atunci ieșeam direct pe stradă și mă plimbam ore în șir, uneori chiar zile întregi! Simțeam că trupul meu nu poate suporta atâta energie, că trebuie să merg sau să alerg până consum măcar o parte. Țin minte cum uneori mă plimbam pe străzile New York-ului în creierii nopții. Mergeam, făcând pași destul de mari, și altceva nu puteam să fac.

Odată încheiate aceste experimente, și-a dovedit că sursa tuturor fenomenelor fizice obiective este mintea, că mintea nu are limite, înafară de cele pe care și le impune mental cineva, și că acest lucru este adevărat despre orice om, fără excepție. În fiecare persoană se află capacitatea de a a avea, a fi și a face tot ce-și dorește. Conștientizarea omniscienței și omnipotenței tuturor minților l-a ridicat definitiv de pe scaun. Lester își dorea să împărtășească și cu alții descoperirile lui, voia să-i ajute să descopere și ei. Voia ca și ceilalți să știe ce Ființe incredibil de frumoase și minunate sunt.

 

Lester își împărtășește descoperirea

Mai întâi s-a dus la cei ce păreau să privească deja în direcția asta, la grupurile metafizice. Citind ziarul, a descoperit întâlnirile săptămânale ale grupurilor din New York, și a început să le frecventeze și să-și facă prieteni.

După trei luni, frecventam un grup metafizic aflat la doar două străzi distanță, grupul dr. Schaefer. Doctorul avea obiceiul de a-și chema studenții în față și a le cere să țină o prelegere. Prima dată când m-a chemat, i-am zis că nu vreau să vin și m-a lăsat în pace. Dar apoi, văzând că nu mă mai cheamă, mi-am dat seama că e prostesc ce fac. Singurul motiv pentru care nu voiam să vorbesc în public erau rămășițele vechilor mele tendințe. Totuși, nu mai erau deloc eficiente. Depășisem compulsivitatea, și chiar dacă mai rămăsese o urmă din această tendință, era asemeni unei frânghii arse. Dacă încerci să ridici de jos o frânghie arsă, se dezintegrează. Arată ca o frânghie, pare a fi una, dar nu are forță. Înțelegând asta, m-am oferit voluntar să merg la pupitru și să țin o prelegere. Pentru prima oară în viață!

Iată-mă în fața unui grup de vreo șaizeci de oameni. Urcând la pupitru, mi-am dat seama că nu am deloc emoții. Îi priveam, ei mă priveau înapoi. Iar vorbind, un gând mi s-a insinuat în fundal:

– Wow, e chiar ușor. Niciodată n-aș fi crezut că e atât de ușor! Iar aceasta a fost prima experiență de a vorbi în fața unui grup din viața mea.

De asemenea, Lester începu să citească cărți pe teme metafizice și era bucuros să afle că ceea ce trăise el mai fusese trăit și de alții. De fapt, exista o colecție destul de masivă de lucrări pe subiect. De multe ori se pomenea în centrul atenției cu noii săi prieteni, aceștia nemaicunoscând pe nimeni care să fi avut o experiență personală atât de profundă a acelor lucruri pe care le căutau și ei. Îl considerau un partener bun de discuție și erau nerăbdători să audă cum și-a atins starea de pace. Lui Lester îi venea greu să pună în cuvinte procesul propriu-zis, dar descoperi că, atunci când discuta la un nivel profund și intim cu oamenii, mereu găsea cuvintele potrivite ca să-i ajute să se descarce de blocajele emoționale acumulate.

 

Lester face un milion de dolari

Principala temă pe care o discutase în acele zile fu perfecțiunea lăuntrică a Ființei fiecăruia. Vorbind, își vedea interlocutorul în minte ca absolut perfect, atotștiutor și atotputernic—o percepție care îi ridica acestuia moralul. Însă, dacă ceilalți i-o cereau, Lester îi consilia din când în când și pe teme practice, pe baza experienței sale vaste în domeniul afacerilor. Iar în 1953 se gândi că, în ciuda tuturor realizărilor de până atunci, nu reușise încă să facă un milion de dolari. De asemenea, observă că mulți dintre noii lui prieteni aveau impresia că doar fiind săraci ar fi putut să obțină libertatea despre care citiseră în cărți. Mulți interpretau starea de liniște ca o stare de lipsă și nevoință, crezând că maxime de genul “renunță la atașamentul față de lucruri” sau “cele materiale nu-ți aduc fericirea” înseamnă că trebuie să renunți complet la ambiție, bani, prosperitate și abundență pentru a obține pacea interioară. Lester știa că lucrurile nu stau astfel, că de fapt atașamentul față de bani și lucruri era responsabil pentru starea de non-libertate și că acest atașament era doar un sentiment. Și mai știa cât se poate de sigur, pe baza propriei experiențe, că toate sentimentele pot fi îndreptate, că ne putem elibera de orice.

Așa că a pornit pe drumul către milion, pentru a dovedi că e posibil să ai realizări în lume fără să cazi într-un atașament morbid și că libertatea spirituală nu înseamnă nevoință. Dimpotrivă, libertatea era tocmai capacitatea de a avea, de a fi și de a face totul. Însă una e a spune și alta a face, iar singura cale de a dovedi era să facă. Astfel, se hotărî să-și argumenteze punctul de vedere cu afaceri imobiliare în New York. În 1953, a început să cumpere clădiri de apartamente pe credit (with no cash down). Pe unele le ținea până scotea un profit consistent, pe altele le vindea rapid ca să facă profit repede. În șase luni, deja cumpărase proprietăți de peste un milion de dolari.

Am început fără lichidități în afacerile imobiliare. Cumpăram clădiri de apartamente doar cu ajutorul ipotecilor și creditelor. Aproape fără efort, am achiziționat douăzeci și trei de clădiri de apartamente, a câte 20-40 apartamente fiecare. Mi s-a părut ușor. Toate contractele trebuiau să fie armonioase. Toate părțile implicate trebuiau să câștige. Dacă un broker era implicat, mă asiguram că și-a primit întreg comisionul. Vânzătorul câștiga obținând ce și-a dorit, adică să vândă clădirea. Iar dacă un avocat era implicat, și el își lua partea. La fiecare contract, toată lumea trebuia să câștige. Așa ar trebui să fie toate contractele. Toate părțile ar trebui să câștige de pe urma lor. Orice vânzător vrea să vândă. Orice cumpărător vrea să cumpere. Am descoperit că armonia este legea fundamentală a universului, iar atunci când suntem în acord cu ea, putem realiza lucruri mărețe fără prea mare efort.

– Care e următorul pas? se întrebă.

Dovedise că-și putea aplica teoria în domeniul afacerilor. Avea peste un milion de dolari, ce mai era de dovedit? Atunci i-a venit în minte gândul că nevoia de a acumula averi nu este totuna cu siguranța. Putea pierde totul. De asemenea, nevoia de a acumula indica o neîncredere în propria abilitate de a produce cele necesare după bunul plac.

Astfel, se hotărî:

– De azi înainte, am tot ce ce am nevoie când am nevoie. Și așa trecu la verificarea unei alte teorii.

 

Lester își testează teoria abundenței

Era cu câteva zile înainte de Crăciun, era frig, iar eu îmi doream o scurtă vacanță de două săptămâni la căldură. Los Angeles era cel mai departe de New York, așa că am spus:

– Ei bine, voi avea o vacanță în Los Angeles în timpul sărbătorilor de Crăciun și Anul Nou.

Pe deplin convins că totul este absolut corect și rezolvat mi-am făcut valiza și-am ieșit din casă. La o stradă distanță, m-am întâlnit cu un bărbat pe care nu-l mai văzusem de mulți, mulți ani:

– Hei, Lester! Te-am căutat. Îți amintești de banii pe care ți-i datoram? Am vrut să-ți plătesc. Nu știam ce s-a întâmplat cu tine.

Și mi-a dat suficienți bani ca să-mi cumpăr un bilet dus-întors către Los Angeles, ceea ce am și făcut, și am plecat imediat. Când am ajuns la Los Angeles, mi-a trecut prin cap să sun un vechi prieten care mi-a spus:

– Oh, mă bucur că ai sunat, Lester, tocmai ne-am luat un apartament nou, avem o cameră în plus și trebuie să stai la noi. Unde ești?

Și au trecut și m-au luat. În dimineața următoare eram în bucătărie și mă gândeam:

– Ei bine, măi, iată-mă în Los Angeles fără mașină. Este imposibil să te deplasezi fără una. Și am spus:

– Ei, asta-i rezolvată, și am lăsat-o baltă.

Următorul gând a fost să-l sun pe Burl, un vechi prieten cu care călătorisem cu mașina de la New York la Los Angeles în urmă cu câțiva ani. L-am sunat pe Burl, iar el mi-a spus:

– M-am gândit la tine, Lester. Unde ești? Vreau să te văd și vin imediat.

A ajuns în aproximativ cincisprezece minute. Eram la o cafea la masa din bucătărie și, fără să-i cer, și-a băgat mâna în buzunar, și-a scos cheile de la mașină, mi le-a strecurat peste masă și mi-a zis:

– Ai mașina mea atâta timp cât stai aici. Nu am nevoie de ea. Locuiesc aproape de studio și merg pe jos la serviciu”.

I-am mulțumit. Acum aveam tot ce-mi trebuia. După aproximativ zece zile, am avut sentimentul că vreau să mă întorc la New York. Era în jur de 3 ianuarie. Am sunat la TWA și mi-au spus:

– Oh, ne pare rău. Nu avem rezervări pentru 30 de zile, toate sunt ocupate. Și nici măcar nu vă putem pune pe lista de așteptare, pentru că listele de așteptare au fiecare treizeci sau mai multe persoane.

Am spus un scurt “mulțumesc”, am închis și mi-am spus:

– Ei bine, cine are nevoie de o rezervare? Când o să am chef să plec, o să plec!

Așa că, a doua zi dimineață, m-am trezit și m-am întrebat:

– Oare vreau să plec?

– Da, cred că vreau.

Mi-am făcut bagajele și am ajuns la aeroport pe la zece, am întrebat de unde pleacă avioanele spre New York, m-am dus la poartă și un bărbat încărca un avion spre New York. L-am întrebat:

– Aveți oameni care nu s-au prezentat?

El a spus:

– Da, unul. Dar așteptați până îi îmbarc pe toți. Stați aici.

În timp ce îmbarca pasagerii, o femeie a pus aceeași întrebare. El a spus:

– Nu știu, doamnă, dar dacă stați în spatele acestui om, vom afla.

Și a pus-o în spatele meu. A încărcat avionul, a mers drept spre mine, a ajuns în spatele meu, a luat-o pe această femeie de braț și a urcat-o în avion. În ceea ce mă privește, totul era 100% în regulă! S-a întors la mine și i-a căzut maxilarul! A rămas cu gura căscată când și-a dat seama ce a făcut. Așa că a trebuit să îl calmez eu, în loc să mă calmeze el pe mine. Și după ce l-am liniștit, l-am întrebat:

– Ei bine, când e următorul avion?

– Peste o oră. Oh, uite că vine chiar acum.

Ei bine, m-a urcat în acel avion, care m-a dus la New York cu două ore mai devreme decât celălalt. A fost un zbor fără escală, primul pe care l-am avut vreodată dintr-o parte în cealaltă a țării. La acea vreme, de obicei se făcea cel puțin o escală. Zborurile fără escală erau noi și puține. Asta se întâmpla în zilele avioanelor DC-6 și Constellations; nu existau avioane cu reacție la acea vreme. Nu era ușor pentru ei să traverseze țara fără escală. Apoi mi-am amintit că atunci când am închis mi-am zis:

– Cine are nevoie de rezervare? Ba mai mult, voi avea primul meu zbor fără escală.

De aceea m-a scos de pe primul zbor și m-a pus pe următorul. Așa că m-am întors la New York – am pornit fără bani și m-am întors fără bani. Mai târziu, o călătorie în jurul lumii a dovedit din nou același principiu al abundenței: “Am tot ce ce am nevoie când am nevoie”.

 

Lester rămâne în adevăr, își împărtășește descoperirea

După ultima revelație a păcii din 1952, acea conștientizare a adevărului nu l-a mai părăsit niciodată. Fie că încheia o afacere imobiliară, fie că își vizita familia, fie că își împărtășea experiența cu alții, el era întotdeauna conștient și locuia în propria Ființare a păcii. Oamenilor le plăcea să fie cu el pentru că îi vedea în același mod în care se vedea pe sine însuși: atot-frumos, atotștiutor, atotputernic, atotperfect, atoate liniștit.

Această percepție puternică se proiecta în fiecare persoană receptivă și activa acel miez interior în care fiecare era toate aceste lucruri. Mulți oameni au avut experiențe ale acestui adevăr despre ei înșiși în timp ce se aflau în prezența sa și erau dornici să experimenteze mai mult și să audă despre trăirile sale. El era întotdeauna fericit să împărtășească cu ceilalți și a început să țină conferințe despre ce realizase.

La început nu a existat niciun efort deosebit sau promovare în această direcție, oamenii auzeau de el unul de la altul și se prezentau oriunde se întâmpla să fie. Adesea, aceste întâlniri improvizate aveau loc la o cafea la o cafenea de pe West 57th Street din New York. De asemenea, au existat ocazii când conducea de la o coastă la alta și, în escalele de pe drum, începea să vorbească cu cineva, acesta se entuziasma și își suna prietenii care își sunau alți prieteni. În scurt timp, erau o sută sau mai multe persoane interesate să-l asculte vorbind. În acele momente, Lester rămânea mai multe zile, grupul închiria o sală mare de ședințe la un hotel și, până la momentul discursului său, erau adesea o mie sau mai multe persoane prezente.

El nu a perceput niciodată vreo taxă pentru munca sa și nici nu accepta bani atunci când oamenii îi ofereau. Știa că are tot ce-i trebuie atunci când avea nevoie, dovedise asta de mai multe ori, iar afacerile sale imobiliare continuau să fie profitabile. Nu avea nevoie de nimic.

În 1958, i-a trecut prin minte să se mute în California. A renunțat la apartamentul său din New York, și-a cumpărat un Chrysler nou, o rulotă de 10 metri și s-a îndreptat spre Vest. Destinația inițială era San Diego, dar, în timp ce conducea prin Arizona, a văzut un indicator spre Sedona și vocea interioară i-a spus:

– Du-te acolo.

– De ce?

– Doar du-te, i-a răspuns vocea interioară, du-te și vei vedea.

Când a intrat cu mașina în liniștitul orășel din Vestul Vechi, așezat în mijlocul stâncilor roșii impunătoare, a înțeles de ce fusese atras de Sedona. Frumusețea și sentimentul de pace erau atât de puternice, încât s-a simțit ca și cum s-ar fi întors acasă. A contactat un agent imobiliar și a vizionat o fermă izolată de 160 de acri. A cumpărat proprietatea cu bani gheață, fără ipotecă, și s-a mutat într-o casă veche de piatră pe care proprietarul inițial o construise acolo. Proprietatea era foarte liniștită, complet izolată și înconjurată din toate părțile de teren împădurit. Cel mai apropiat vecin se afla la o milă distanță, cu excepția unei femei care deținea și ocupa o căsuță mică chiar la poarta de intrare în fermă.

Se întâlneau ocazional când ieșeau la plimbare, iar într-o zi ea i-a spus cât de singură se simțea trăind atât de departe de oraș. În timp ce vorbeau, lui Lester i-a trecut prin minte că ea ar putea dori să își schimbe căsuța și proprietatea cu o casă și o proprietate similare în oraș. Când el i-a propus acest lucru, ea a fost încântată și i-a acceptat oferta de a găsi un teren potrivit și de a construi o casă pe el, conform cerințelor ei. El însuși a făcut toate lucrările. A săpat și a turnat fundația, a ridicat pereții, a pus acoperișul; a făcut totul. Pentru el, aceasta a fost dovada finală că sănătatea sa era complet refăcută și că își recăpătase puterea, energia și rezistența unui bărbat foarte tânăr.

Când a terminat de construit casa, au făcut schimb. El și-a numit noua achiziție cabana. Acum ferma sa era complet izolată și a rămas singur acolo în următorii câțiva ani. O dată sau de două ori pe lună făcea un drum în oraș pentru mâncare și provizii, dar în restul timpului era singur la fermă. Era un mod de viață foarte diferit de tot ceea ce experimentase până atunci și îi plăcea la nebunie. Cu toate acestea, munca sa cu oamenii nu s-a oprit niciodată complet.

Din când în când, conducea cele 110 mile până la Phoenix să rămână pentru câteva zile sau o săptămână la rând. De asemenea, a investit în câteva case de apartamente în Phoenix în anii 1960. După câțiva ani, a început să facă călătorii periodice de câteva ori pe an în California, unde avea un grup cu care lucra regulat. Și cam odată pe an mergea la New York. Oamenii îl căutau și la fermă, pe care el o numise “Raiul Sinelui “. În 1961, prima persoană, un bărbat pe nume Doug Dean, a venit să stea pentru o vreme la cabană. La scurt timp după ce Doug a plecat, au venit trei femei. Pe măsură ce anii au trecut, au mai venit și alții, iar până în 1975 au fost mereu câteva persoane care au locuit la cabană. Câteva femei au rămas pentru mai mulți ani, dar majoritatea oamenilor veneau pentru vreo câteva luni pentru a se liniști și a se revigora. Apoi plecau pentru a-și relua viața în lume. Era un mod de viață foarte liniștit și Lester era mulțumit. Venirile și plecările sale și ale celorlalți erau întâmplătoare și nu au putut niciodată să atingă sau să tulbure vasta liniște a stării interioare pe care o descoperise în sine în 1952. Ar fi putut continua în acest fel pentru tot restul vieții, dacă nu ar fi fost dorința sa ca toți să descopere acea stare pentru ei înșiși. Simțea unitatea sa cu totul și, așa cum a descris-o el însuși:

Am vrut ca restul din mine să descopere ceea ce am descoperit eu. Așa că, după o vreme, am început să mă gândesc cum să transmit acestă cunoaștere la mai mulți oameni.

 

9. Go all the way

Dacă ați ajuns până aici ar putea să vă placă Go all the way (Mergeți până la capăt), un film cu mărturii despre Lester Levenson (click pe cc pentru subtitrare în limba română):

 

10. Audiobook

Sau puteți asculta audiobook-ul Puterea iubirii (câteva seminarii ale lui Lester Levenson traduse în limba română):

Puterea Iubirii de Lester Levenson

Anima Mundi
Anima Mundi
Puterea Iubirii de Lester Levenson
/

Primul episod al seriei Uranus opoziție Uranus este Kary Mullis și testul PCR.

2 comments

  1. Mulțumim. Este extraordinar de prețios ajutorul pe care ni-l dăruiește acest articol.
    Felicitări pentru inspirație

    1. multumesc pentru aprecieri, dar singurul meu merit e ca gasesc – uneori – puterea sa stau cu hartile in fata. cind nu vad nimic, revin dupa o vreme, si in cele din urma reusesc sa vad ceva. deci 90% e rabdare.

      cu scrisul e un pic mai greu, trebuie sa fii consistent, sa ta arati la fata citeva ore pe zi, fara sa faci nimic altceva. ca atunci cind inveti pentru scoala. deci ajungem tot la rabdare.

      ok, am si incredere ca voi gasi ceva. stiu ca trebuie sa fie ceva, chiar daca pe moment nu reusesc sa vad nimic.

      deci nu trebuie sa fii prea destept sau inspirat, ca e destul de inteligent universul. treaba noastra e doar sa deschidem ochii.

Leave a Reply to admin Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.