Extinderea conceptului de „perinatal” al lui Stanislav Grof

Posted by
Reading Time: 40 minutes

 

O aprofundare a cercetării asupra înfricoșătoarelor experiențe aproape de moarte

Christopher Bache, Ph. D.

Reprodus cu permisiunea autorului după articolul Expanding Grof’s Concept of the Perinatal: Deepening the Inquiry into Frightening Near-Death Experiences, apărut în Journal of Near-Death Studies, vol. 15, nr.2, iarna 1996

ABSTRACT: Acest studiu sugerează că pentru a explica fenomenologia experienței perinatale, conform descrierii regăsite în opera lui Stanislav Grof, trebuie să postulăm că pacientul ce trăiește o asemenea situație a depășit cumva granița subiectivă individuală. În acest studiu este incorporat conceptul de “câmp morfic” al lui Rupert Sheldrake, cu scopul de a sugera că în astfel de sesiuni pacientul poate fi cel mai bine conceptualizat ca specia însăși, sau ca un câmp morfic al minții speciei. De asemenea, sunt explorate unele explicații posibile ale înclinației lui Grof către psihologia personală în prezentarea sa asupra dinamicilor perinatale. În final, sunt rezumate implicațiie acestei extinderi a teoriei perinatale pentru înțelegerea înfricoșătoarelor experiențe aproape de moarte (near-death experiences – NDE).

Într-un articol precedent publicat în această revistă, am propus o interpretare a terifiantelor experiențe aproape de moarte, afirmând că toate cele trei întruchipări ale acestui tip de experiență – experiențe inversate, infernale și lipsite de sens ale vidului – pot fi înțelese ca fiind înrădăcinate în dimensiunea perinatală a conștiinței (Bache, 1994). În acel proiect acceptam formularea lui Stanislav Grof asupra dimensiunii perinatale, întrucât se aplica foarte bine problemei înfricoșătoarelor experiențe aproape de moarte. Îmi propun să aprofundez acea analiză în această lucrare, privind cu un ochi critic conceptul de “perinatal” propus de Grof. Așadar, voi critica descrierea nivelului perinatal al conștiinței aparținându-i lui Grof, și voi propune o extindere a acestui concept. Dacă va avea succes, acest exercițiu în teoria transpersonală ne va aprofunda înțelegerea dinamicilor experiențelor de tip NDE.

În cărțile sale, Grof a tratat nivelul perinatal a conștiinței ca un domeniu în care se intersectează și se combină într-o manieră complexă dimensiunea personală și cea transpersonală. Chiar dacă nu a conceptualizat niciodată în mod reductiv planul perinatal ca simpla retrăire a nașterii biologice, fără îndoială analiza lui Grof s-a axat mai mult pe componenta personală a ecuației, lăsând neexplicate unele dinamici transpersonale importante. Scopul acestui studiu este de a corecta acest dezechilibru propunând un raționament care să explice apariția fenomenelor transpersonale în experiențele perinatale, raționament care merge dincolo de formularea lui Grof. Către finalul acestui studiu voi identifica o serie de întrebări nesoluționate în abordarea lui Grof, și voi valorifica teoria cauzalității formative și a câmpurilor morfice aparținându-i lui Rupert Sheldrake, pentru a schița unele răspunsuri la aceste întrebări. Extinderea acestei teorii nu urmărește să desființeze analiza exhaustivă grofiană a Matricilor Perinatale de Bază (Birth Perinatal Matrices – BPM), ci intenționeză să facă un pas înainte în vederea unei expuneri echilibrate a acestui domeniu complicat. Putem face pași înainte în domeniul inițiat de Grof numai pentru că trăim într-un mediu intelectual pe care cărțile sale l-au constituit.

Expunerea problemei

Există în cărțile lui Grof o ambiguitate subtilă în ceea ce privește descrierea nivelului perinatal al conștiinței. Pe de-o parte, experiența perinatală este definită ca fiind o categorie separată a experienței, ireductubilă la categorii personale (Grof, 1975, 1980, 1988), în timp ce pe de altă parte greutatea explicației lui Grof înclină experiența personală în mod hotărâtor în direcția psihologiei personale. Grof a demonstrat că experiența perinatală combină elemente din experiența personală cu unele din experiența traspersonală, și că ea reprezintă o întrepătrundere dinamică a acestor două nivele ale conștiinței. Prin urmare, ne-am aștepta ca o explicație completă a experienței perinatale să fie una echilibrată între aceste două moduri de funcționare ale conștiinței, o expicație care ar tinde în fiecare direcție la fel de mult. Totuși, ceea ce obervăm este o explicație care se bazează mai mult pe logica părții personale, exprimând-o pe aceasta în mai mare detaliu decât partea transpersonală. Indiferent de câte ori autorul ne reamintește că experiența perinatală nu poate fi redusă la trauma nașterii, volumul impresionant de explicații pe care le oferă în tocmai acea direcție nu poate decât să-l determine pe cititior să conceapă nivelul perinatal în mod disproporționat, în funcție de nașterea biologică. Chiar și cuvântul folosit pentru a desemna acest nivel al conștiinței, “perinatal” subliniază aceeași tendință.

Într-adevăr, alcătuirea frazelor lui Grof din unele pasaje cheie întărește această inclinație. De exemplu, în Beyond the Brain (1985), stă scris: “Elementul central al dinamicii complexe a procesului de moarte-renaștere pare să fie retrăierea traumei biologice a nașterii” (p. 140). Dacă trauma nașterii este “centrală”, atunci componentele transpersonale ale experienței perinatale nu sunt centrale și trebuie să reprezinte un fel de strat suprapus pe acest nucleu fundamental. Aceasta nu este o simplă lacună semantică, ci o reflexie precisă a direcției generale a analizei lui Grof. El demonstrează foarte convingător că tiparele simptomatologiei fizice și psihice ale experienței perinatale oglindesc într-o manieră condensată și supradeterminată experiența fătului de dinainte, din timpul și de după naștere. Între timp, logica apariției experiențelor transpersonale perinatale este explicată ca nefiind o paralelă fermă la experiența biografică. Chiar dacă admite faptul că subiecții pot experimenta nivelul perinatal aproape în totalitate în termeni filosofici sau spirituali, impulsul de bază al analizei grofiene de până acum este de a înțelege că experiențele biografice formează nucleul tematic al experiențelor perinatale și de a interpreta generarea experiențelor transpersonale ca printr-un fel de rezonanță tematică.

Întrucât acesta este un aspect important al teoriei transpersonale, să-l lăsăm pe Grof însuși să-l circumscrie. Din nenumăratele locuri în care el discută relația complexă dintre elementele personale și cele transpersonale în experiența perinatală, cea mai completă expunere apare în The Adventures of Self-Discovery (1988). După ce autorul reamintește cititorului că procesul perinatal transcende biologia individuală și că trebuie să evităm capcana de a înțelege experiența nașterii ca un principiu explicativ absolut, el continuă prin a rezuma aspectele transpersonale ale experienței perinatale. El descrie inconștientul de la nivelul perinatal ca fiind organizat în sisteme extrem de condensate (sisteme COEX) care stochează experiența în clustere congruente tematic. Grof scrie:

“Desfășurarea dimensiunii perinatale este adesea însoțită de experiențe transpersonale, ca de exemplu viziuni arhetipale ale Mamei Supreme sau ale Teribilei Zeițe-Mamă, viziuni ale iadului, purgatoriului, paradisului, viziuni de identificare cu animale sau experiențe din viețile precedente. Ca în cazul diferitelor sisteme COEX asociate, legătura dintre fenomenele transpersonale și matricile de bază (BPM) este similaritatea emoțiilor sau a senzațiilor fizice trăite la naștere. Identificarea cu fătul din diferite stadii ale procesului naștere pare să ofere un acces selectiv la teme din domeniul transpersonal care implică stări emoționale și experiențe psihosomatice similare.

Unele dintre aceste teme îmbracă forma secvențelor arhetipale; altele înfățișează situații din băncile de memorie colectivă ale umanității, sau chiar scene din arhivele holografice ale naturii corespunzătoare regatului animal, vegetal sau mineral.” (pp. 10-11)

Totuși, această explicație lasă o problemă importantă fără răspuns, și anume: ce rol terapeutic au aceste experienșe? De ce ar fi nevoie ca persoanele ce lucrează cu traume fetale nerezolvate să trăiască experiențe chinuitoare de suferință colectivă sau secvențe arhetipale cumplit de dureroase? Punând această întrebare, presupun desigur că aceste experiențe au în realitate un rol terapeutic, și că apariția lor nu este pur și simplu aleatorie sau accidentală. Această presupunere pare să fie întemeiată de constanța cu care aceste experiențe înrudite tematic au ieșit la iveală în aproximativ același moment în parcursul terapeutic a câtorva mii de subiecți. Explicația lui Grof că persoanele accesează astfel de experiențe pe baza unei similarități cu conținuturile emoționale sau a senzațiilor fizice [de la naștere] ne ajută să înțelegem “cum” se întâmplă asta, dar nu “de ce”. El susține că aceste confruntări pline de suferință sunt extrem de benefice pentru indivizii implicați, întrucât ele sunt parte a procesului de moarte-renaștere, însă această explicație singură nu este suficientă pentru a circumscrie întregul fenomen. Ea lasă neadresată întrebarea fundamentală: De ce ar fi necesar ca angajarea unei suferințe colective de o asemenea magnitutidine să facă parte din procesul de moarte-renaștere al cuiva?

Ceea ce este cel mai presant la această problemă e faptul că nivelul de suferință atins în aceste episoade transpersonale este exponențial mai înalt decât orice ar putea deriva din nivelul personal al psihicului. Chiar și păstrând în vedere efectul de amplificare al sistemelor COEX (Grof, 1975), suferința perinatală înrădăcinată [în] transpersonal este atât de severă față de cea înrădăcinată personal încât ar putea reprezenta un salt cuantic al agoniei.

Un exemplu va ilustra mai bine acest aspect. Următoarea relatare, nepublicată anterior, provine din segmentul perinatal al unei sesiuni avansate cu doză mare de acid lisergic dietilamid (LSD) a unui profesionist cultivat:

“Eram captiv într-o teroare pe care sunt incapabil să o descriu cât de cât clar. Era o nebunie dezlănțuită, un câmp de haos, durere și distrugere pulsând caleidoscopic. Era de parcă întreaga rasă umană se adunase laolaltă din toate colțurile globului și o luase cu totul razna. Oamenii se atacau cu o sălbăticiune turbată, potențată de o tehnologie de tip science-fiction. Era o multitudine de curenți care se intersectau și-mi străbăteau câmpul vizual, fiecare dintre aceștia compus din mii de oameni. Unii oameni din acești curenți ucideau în nenumărate feluri, alții erau uciși, alții fugeau panicați, alții erau prinși, alții priveau și urlau în teroare, alții priveau și-și simțeau sufletul sfâșiat de nebunia speciei, iar “eu” eram toate aceste experiențe. Nu eram “eu” în nici un sens personal, ci mă lărgisem îndeajuns încât să cuprind mii, chiar milioane de alte persoane. Intensitatea morții și a nebuniei este imposibil de descris. Chiar și acum, de fiecare dată când încerc, răbufnesc în plâns.

Tot încerc și nu reușesc să cuprind conceptual conținutul acestei dureri. Problema este de a găsi un soi de cadru referențial. Singurele categorii pe care le am la îndemână sunt aproximări simpliste ce pot transmite doar o senzație vagă. Suferința cuprinde întreaga istorie umană. Ea este arhetipală și în același timp o particularitate speciei. Ea cuprinde cele mai nebunești crunte și inimaginabile orori, dincolo de orice lume science-fiction. Ea implică nu doar ființele umane ci și miliarde și miliarde de bucăți de materie în explozii galactice agonizante. Oroare dincolo de orice limită. Este o convulsie a speciei umane, o convulsie a universului întreg. În câmpul meu vizual pluteau scene tragice de suferință provocate de natură și prin indiferența umană. Mii de copii înfometați de pe întregul mapamond, trupurile lor umflate de moarte, ochii lor privind în gol spre o umanitate care i-a ucis încet prin neglijență și printr-un sistematic abuz ecologic. O groază de violență între bărbați și femei – violuri, bătăi, intimidări, răzbunări – cicluri peste cicluri ale distrugerii.”

Când cineva este de mai multe ori cufundat într-un asemenea chin, pe parcursul mai multor sesiuni, întrebarea care se ivește în chip natural e următoarea: “De ce mi se întâmplă asta? Cum poate fi asta o componentă semnificativă a procesului meu terapeutic?”. Absența unui răspuns la această întrebare și chiar absența întrebării înseși se află într-un contrast izbitor cu profunzimea explicației propuse de Grof, referitoare la rădăcinile personale ale suferinței perinatale. În această privință, analiza lui Grof este subtilă și penetrantă. Însă în ceea ce privește componenta transpersonală a acestei probleme, prezentarea lui este incompletă, cu toată bogăția și detaliile ei.

E cazul să introduc aici o scurtă clarificare. Experiențele din viețile anterioare reprezintă un caz intermediar complicat aflat undeva între transpersonal și personal. Pe de-o parte, ele sunt transpersonale – și așa le-a clasificat și Grof – pentru că ele bat dincolo de identitatea personală minte-corp a prezentei încarnări. Pe de altă parte, ele sunt diferite de celelalte experiențe transpersonale dat fiind că reprezintă parte a existenței individuale extinse a cuiva. Ele sunt experimentate ca fiind “ale mele”, cu toate că nu țin de sinele meu curent; ele fac parte din descendența mea unică. Prin urmare, în direcția obiectivelor acestui studiu, voi sugera să clasificăm experiențele încarnărilor precedente în registrul personal, în sensul unui nivel personal extins. Experiențele perinatale pe care urmăresc să le înțeleg sunt acelea care bat dincolo de istoria karmică individuală a cuiva, ca de exemplu cele rezumate de Grof în următorul pasaj:

“Un subiect se poate experimenta pe sine ca fiind fost o mie de soldați ce și-au dat sufletul pe câmpurile de luptă din întreaga lume, de la începutul vremii, sau ca victimele torturate ale Inchiziției Spaniole, ca prizonierii lagărelor de concentrare, ca pacienții în faze terminale de boală, ca indivizi îmbătrânind în decrepitudine și senilitate, ca mame și copii în timpul travaliului, sau ca deținuți maltratați continuu în azile de nebuni.” (1975, p. 116)

Întrebarea pe care o propun în acest studiu este următoarea: Care este valoarea terapeutică a trăirii unor astfel de experiențe? Dacă omul accesează o astfel de suferință colectivă printr-un soi de rezonanță emoțională sau fizică cu experiența nașterii, atunci care este funcția terapeutică a acestei experiențe? Asupra cărui aspect se concentrează efectul terapeutic al acestor experiențe și cu ce scop? Dacă vom putea oferi un răspuns acestei întrebări, atunci s-ar putea să obținem astfel o nouă viziune asupra eficacității terapeutice posibile a înfricoșătarelor experiențe aproape de moarte.

Anticipând, voi sugera în cele ce urmează că pentru a răspunde la aceste întrebări va trebui să căutăm dincolo de subiectul individual care are aceste experiențe, adică să privim către colectivul din care el face parte. Va trebui să ne lărgim definiția de lucru a “pacientului” pentru ca aceasta să includă întreaga specie umană. În acest salt conceptual ne va fi de folos inspirația oferită de conceptul de “câmp morfic” al lui Rupert Sheldrake, concept care în acest context poate fi înțeles ca o rafinare a noțiunii jungiene a inconștientului colectiv.

Prin contrast, Grof discută de fiecare dată impactul terapeutic al experienței de tip moarte-renaștere numai în cheie personală, numai în termenii pacientului ca individ. El ne îndreaptă constant atenția înspre transformările psihospirituale ale individului care trăiește această experiență, iar în câteva locuri el insistă asupra transformărilor suferite de antagonistul karmic al subiectului (1985, 1988). De exemplu, în lucrarea LSD Psychotherapy (1980), Grof scrie:

“Activarea potențialului distructiv și autodistructiv în individ [italice adăugate]este unul dintre cele mai importante aspecte ale procesului de moarte-renaștere. Scene de agresiune dezlănțuită și distrugere în masă, precum și orgii sadomasochiste, sunt componente standard ale deplierii dimensiunii perinatale. În acest context, cantități enorme de energie distructivă sunt mobilizate și descărcate, rezultatul fiind o reducere dramatică a sentimentelor și tendințelor agresive.” (p.281)

Ulterior, în Beyond the Brain (1985), atunci când Grof rezumă repercursiunile spirituale ape psihoterapiei experiențiale, întreaga discuție se poartă în jurul individului, fără nici o mențiune a faptului că ar putea fi afectate și câmpurile mai largi ce conțin în ele însele indivizii. În mod similar, în The Adventure of Self-Discovery (1988), Grof afirmă că experiența secvenței moarte-renaștere și reconectarea cu dimensiunea spirituală interioară a psihicului “determină schimbări profunde în ceea ce privește sistemul de credințe filosofice și spirituale, ierarhia fundamentală a valorilor și strategia generală de viață [a individului].” (p. 9)

Accentul asupra dezvoltării spirituale a individului este un alt indicator al înclinației lui Grof către planul personal. Desigur, evoluția descrisă de el este un proces în care individul transcende propria identitate, însă tocmai acest aspect crează ambiguitatea din prezentarea lui Grof. Secvența moarte-renaștere culminează cu descoperirea că, la nivel profund, individul este mult mai mult decât sinele său format din minte și trup, însă discursul lui Grof referitor la impactul acestei descoperiri ne concentrează mereu atenția asupra subiectului individual.

Având în vedere că am delimitat unele întrebări lăsate deschise în expunerea lui Grof, să trecem acum la încercarea unor răspunsuri pentru aceste întrebări. Alegând această cale vreau să subliniez faptul că acest proiect nu scade nimic din analiza lui Grof, ci urmărește să o extindă facând-o mai consecventă cu ea însăși.

Regândind planul Perinatal

Este din ce în ce mai comun în tagma scriitorilor de formație transpersonală să vorbească aproape ca de un fapt divers despre cele trei “nivele” ale conștiinței: personal, perinatal, transpersonal. În timp ce Grof însuși a fost cel care a standardizat aceste trei categorii, tot el a fost destul de clar atunci când a afirmat că planul perinatal nu are același statut ca celelalte două nivele, pentru simplul motiv că nu persistă în timp. Simptomatologia perinatală se consumă în ședințele de pihoterapie experiențială și în cele din urmă dispare. De-a lungul terapiei extinse, la un moment dat subiecții nu vor mai experimenta complicații perinatale, întrucât tranziția către stări de conștiință transpersonale va fi devenit mai puțin problematică. În timpul în care domeniul perinatal este încă activ din punct de vedere operațional, el apare ca fiind o intersecție a nivelelor personal și transpersonal, manifestând caracteristici ale ambelor.

Prin urmare, să oferim ca mobil metodologic un model al conștiinței format doar din două nivele, personal și transpersonal, denumind zona de suprapunere a acestor două nivele – “domeniul perinatal”. Acest lucru este consecvent cu descrierea generală a lui Grof și reprezintă numai o diferență de accent. În acest model, termenul de “perinatal” desemnează nu un “nivel” distinct, ci doar o zonă de interpenetrare a altor două moduri fundamentale de existență a conștiinței. Am putea să înțelegem acest domeniu ca o undă staționară aflată între tărâmul personal și cel transpersonal. Este ca o zonă mediană cu două funcții: de punte și de tampon (buffer) între aceste două lumi. Conștiința funcționează diferit de fiecare parte a acestei zone care are rolul de a media și integra aceste diferențe.

Avantajul trecerii la acest model mai simplu al conștiinței este în primul rând plusul de claritate conceptuală. Acest model subliniază faptul că planul perinatal se regăsește “la jumătatea drumului” dintre nivelul personal și cel transpersonal, și că participă complet în ambele. Ceea ce este același lucru cu a spune că el este complet echilibrat în structura sa, luând parte la desfășurarea ambelor nivele și îndeplinind funcții distincte dar integrate în ambele. Planul perinatal nu se bazează mai mult pe nivelul personal decât se bazează pe cel transpersonal. Atunci când terapia progresează până în acest punct, munca interioară a omului nu este în mod necesar centrată pe trauma nașterii, cu toate că în anumite condiții ar putea fi. (Voi reveni ulterior asupra acestui aspect.) [Planul perinatal] nu este un domeniu care poate fi mai bine înțeles în categorii personale și mai prost în categorii transpersonale, ci mai degrabă el reprezintă un mod operațional al conștiinței în care nivelul personal și cel transpersonal se combină, împărtășind din ambele tipare și structuri organizaționale. Este un mod în care rădăcinile conștiinței individuale se întrepătrund cu solul pădurii inconștientului colectiv, în care capătul uneia și începutul celuilalt se estompează până în momentul în care dispar.

Într-adevăr, datele adunate de Grof despre planul perinatal indică faptul că aici dualitatea dintre “sine” și “împrejurimi” se dizolvă, fiind înlocuită de un dans holografic în care sinele și înconjurătorul se mișcă într-o armonie ritmică, amestecându-se la nivele din ce în ce mai adânci până ce ajung să fie expresia unei singure structuri. (design) În timpul fazei perinatale de explorare interioară, lucrul poate începe de la nivelul personal, cu alte cuvinte poate începe de la trauma nașterii, dar de fiecare dată se va încheia la nivelul colectiv, pentru că procesul moarte-renaștere consumă categoriile personale și deschide omul către o lărgire a împrejurimilor, care capătă o realitate mai adâncă.

Dată fiind natura sa hibridă, descrierea noastră a conceptului de perinatal va fi diferită în funcție de unghiul din care privim: din punctul de vedere personal ori din cel transpersonal. Din perspectiva personală, domeniul perinatal pare să fie o pivniță a inconștientului personal, în care păstrăm fragmentele nedigerate de experiență, fragmente din acele experiențe care ne-au pus serios în pericol integritatea fizică sau psihică. [Domeniul perinatal] Este repertoriul celor mai serioase provocări suferite în existența noastră. Așadar, nu e de mirare că aici experiențele fetale apar atât de des, întrucât ele derivă din acea perioadă a vieții noastre în care eram în punctul cel mai vulnerabil, în care era cel mai ușor să fim copleșiți de împrejurimi.

Cu toate acestea, din perspectiva transpersonală, domeniul perinatal arată destul de diferit. Din acest unghi, domeniul perinatal apare ca nucleul smintelii existenței atomare. Este repertoriul încercărilor noastre individuale și colective de a trăi în minciuna separației, de a ne preface că existăm ca ființe autonome și ca specie separată, izolată de țesătura înconjurătoare a existenței. Ca atare (as such), el reprezintă ignoranța filosofică și boala psihospirituală supremă. Nivelul perinatal reprezintă sminteala unei specii întregi care încă nu și-a folosit întreaga conștiință de sine pentru a penetra până la rădăcinile existenței sale, unde și-ar fi descoperit legătura naturală cu întregul vieții.

Din perspectiva personală, experiența perinatală îmbracă forma faptului de a fi atacat și de a riposta, de a ucide și de a fi ucis, până ce suntem complet și cu desăvârșire distruși [ca ego]. Totuși, odată ce facem tranziția către perspectiva transpersonală descoperim că aceleași experiențe sunt de fapt încercări pline de iubire de a ne salva din închisoarea auto-impusă a existenței autonome, demontând acest mod de a exista, descoperim că sunt încercări de a ne elibera de efortul nechibzuit de a tăia legăturile cu fluxul mai mare al vieții înseși. Ceea ce este resimțit ca atac nemilos dintr-o perspectivă, devine izbăvire iertătoare în cealaltă. De fapt nu suntem nicidecum uciși, ci născuți într-o realitate mai mare, mai esențială și mai “reală” decât realitatea fizică.

Dacă dorim să dezvăluim logica apariției suferinței colective în contexte perinatale, sugestia mea este că trebuie să începem prin a privi viața în felul în care ea ne apare din perspectivă transpersonală. Experiențele transpersonale revelează conexiuni care sunt ascunse lumii materiale formate din trupuri/minți distincte. În virtutea economiei, să preluăm doar două astfel de experiențe. Prima a apărut în The Adventures of Self-Discovery (Grof, 1988) și provine dintr-o sesiune cu doză mare de LSD.

“Ce a urmat a fost o formidabilă expansiune a conștiinței. Mă aflam dincolo de orbită în spațiul interstelar, privind cum galaxii peste galaxii erau create chiar în fața ochilor mei. Simțeam că mă mișc mai repede decât viteza luminii. Treceau galaxii pe lângă mine, una după alta. Mă apropiam de o explozie centrală de energie din care păreau să provină toate lucrurile din univers. Era chiar Sursa tuturor lucrurilor create. În vreme ce mă apropiam din ce în ce mai mult de această zonă, simțeam căldura incandescentă emanată de această Sursă. Era ca un cuptor imens (furnace), cuptorul universului.

Senzația de căldură creștea exponențial, la fel și intensitatea luminii. Am recunoscut că senzația de ardere pe care o trăiam era arderea Focului Purificator. Aproiindu-mă, am simțit că identitatea mea trecea de la a fi manifestarea acestei Energii, la a fi însăși Energia. Părea că am pătruns pentru un moment în nucleul acestui Cuptor Universal al creației cosmice. Experiența era ecstatică și mă umplea cu sentimentul unei puteri infinite.

Deodată am înțeles principiul fundamental al organizării cosmosului. Era Conștiința Universală jucând o serie infinită de drame într-o manieră asemănătoare cu ce vedem reprezentat pe scenele de teatru sau în filme. În această dramă, ea [Conștiința] joacă jocul unei pierderi de sine cu scopul regăsirii de sine. Conștiința Universală plonjează în starea de separare, respingere, durere, rău, agonie și întunecare numai pentru a experimenta bucuria infinită de a-și redescoperi starea originară: imaculată, sigură și binecuvântată. Identitatea ei adevărată este unitatea indivizibilă, dincolo de negativitate și dincolo de orice fel de dualitate. Pentru a face această călătorie, ea a trebuit să-și creeze iluzia spațiului, materiei și timpului, și odată cu acestea – categoriile răului, întunericului, durerii și distrugerii.” (pp. 143-144)

Cea de-a doua experiență seamănă destul de mult cu prima, însă există o diferență de nuanță. De asemenea, și ea provine dintr-o sesiune cu doză mare de LSD.

Apoi experiența [mea] s-a transformat într-o experiență extrem de puternică și emoționantă a Arborelui Cosmic. Energia a devenit un arbore masiv de energie radiantă, suspendat în spațiu. Incredibil de mare, copacul era în întregime compus din lumină. Nucleul copacului se pierdea în spatele strălucirii imaginii, însă crengile și frunzele erau vizibile în jurul marginilor lui. Mă experimentam ca fiind una dintre frunzele lui. Viețile membrilor familiei mele și ale prietenilor apropiați erau frunze grupate în jurul meu pe o mică ramură. Toate trăsăturile noastre distinctive, ceea ce ne făcea să fim acești indivizi, păreau din această perspectivă destul de neimportante, aproape numai variații arbitrare ale acestei energii fundamentale.

Am fost purtat în jurul copacului și mi-a fost arătat cât de ușor este să treci de la experiența unuia la experiența altuia, și-ntr-adevăr era ridicol de ușor. Vieți diferite din orice parte a globului erau pur și simplu experiențe diferite ale arborelui. Alegerea guverna întreaga experiență. Diferite ființe, făcând toate parte din Ființa Însăși, își aleseseră pur și simplu fiecare una din aceste multiple experiențe.

În acest punct eu devenisem arborele. Nu vreau să zic că aveam întreg spectrul experienței lui, însă știam că sunt această singulară și cuprinzătoare Conștiință. Știam faptul că identitatea Ei era adevărata mea identitate. Deși cu ani în urmă mă apropiasem de monism, acum experimentam fluxul neîntrerupt al conștiinței în cristalizări ale întrupării. Experimentam felul în care conștiința se manifestă pe sine în forme separate, rămânând unificată în același timp. “Deci așa funcționează”, mi-am zis. Știam realmente că există o singură Conștiință Unică în univers. Din această perspectivă, identitatea mea individuală și cea a celorlalți îmi apărea temporară și aproape chiar trivială. Faptul că mi-am experimentat adevărata Identitate m-a umplut cu un sentiment profund de întâlnire cu numinosul.” (Grof și Bennett, 1992, pp. 165-166)

Cititorii acestei reviste vor recunoaște temele întrepătrunderii și includerii, teme care apar atât de des în experiențele profunde aproape de moarte. Lumea experimentată aici nu este lumea obiectelor distincte pe care o știm în modul nostru obișnuit, senzorial, de funcționare a conștiinței, ci un nivel mai profund al realității ochit într-o stare neobișnuită extremă. Granițele fizice care par atât de ferme în modul senzorial par a fi extraordinar de poroase, chiar non-existente în această stare. Distincțiile dintre sine și ceilalți, dintre individ și specie, dintre specie și galaxie, și dintre galaxie și cosmos par să se susțină numai între anumite limite.

Dedesubtul acestor granițe se află o rețea ce strânge laolaltă toate formele fizice de viață în configurații ce se ascund vederii fizice. După cum a demonstrat în repetate rânduri Grof în cărțile sale, și după cum demonstrează sutele de mii de oameni ce au trăit experiențe aproape de moarte, omul poate accesa aceste configurații subtile. Putem experimenta Unitatea ce stă la baza întregii lumi fizice, și astfel putem învăța direct de la sursă că adevărul interconectivității participative subsumează adevărul mai relativ al distinctivității. Să trecem acum la examinarea experienței perinatale în contextul deschis de aceste observații.

În cadrul experienței perinatale, omul experimentează o stare de angoasă personală, de natură psihodinamică și fetală, combinată cu o angoasă colectivă. Uneori această angoasă colectivă este concentrată asupra unor anumite grupuri din istoria umană, alteori ea vizează specia umană ca întreg, planeta, sau chiar galaxia. Orice formă ar lua, angoasa este de fiecare dată experimentată ca o expansiune a identității. Dacă la început ea poate să nu fie resimțită astfel, pe parcurs, odată cu repetiția ei, experiența angoasei se mișcă de fiecare dată în această direcție. Acea durere perinatală poate fi la început experimentată ca fiind durerea altcuiva, situată “undeva înafară”, în timp ce eu sunt “aici înăuntru” experimentând-o. Cu toate acestea, în cele din urmă acest mecanism de apărare cedează, odată ce granița dintre “înăuntru” și “înafară” se dizolvă și durerea este complet apropiată. În acest punct nu mai poate fi vorba de un “eu” care experimentează, de exemplu, angoasa miilor de soldați ce au murit pe câmpurile de luptă de-a lungul istoriei, ci mai degrabă vorbim despre ceva mai mare decât conștiința personală.

Este important să înțelegem nu doar semnificația extensiei de conștiință ce a avut loc, ci și consecvența acestei extensii cu conștiința de sine (self-awareness) uzuală a cuiva. Conștiința cuiva se poate deschide către limite de necrezut pentru sinele anterior, însă această expansiune începe de fiecare dată și este conseventă cu conștiința de ființă umană individuală a cuiva. Experiența repetată a domeniului periantal oferă individului acces la un mod de conștiință în care granițele identității minte/corp sunt lărgite în mod sistematic pentru a cuprinde porțiuni din ce în ce mai mari ale istoriei umane și planetare. Pentru o vreme, eu chiar sunt aceste mii de soldați. Experiența lor este experiența mea. Eu sunt milioane de oameni murind de foame și neglijență. Eu sunt planeta zvâcnind în explozii vulcanice.

Concluzia ce pare să urmeze din aceste observații este următoarea: Terapia vindecă prezentul pacientului. Dacă “pacientul” din aceste stări intense de conștiință a trecut dincolo de persoana sa individuală, putem specula că vindecarea obținută prin aceste exerciții trece de asemenea dincolo de persoana individuală. Dacă conștiința ce experimentează aceste chinuri este într-adevăr una ce depășește nivelul personal, după cum au mărturisit nenumărați pacienți, atunci poate că vindecarea ce are loc se concentrează dincolo de nivelul personal. În acest punct, pacientul ar putea să nu mai fie subiectul individual, ci ceva cu mult mai mare.

Aici avem o ghicitoare de rezolvat. Un regim terapeutic, care probabil a fost inițiat de o persoană pentru beneficiul său personal, începe depășească experiența de viață a acelei persoane (trecând chiar dincolo de viața karmică extinsă a acesteia) și începe să angajeze suferința speciei înseși. Face asta în repetate rânduri, și într-o manieră sistematică, activând forme colective de angoasă de proporții masive. Faptul că suntem obișnuiți să interpretăm psihoterapia mai ales în cheie personală, combinat cu faptul că aceste terapii aduc un beneficiu enorm individului, au complotat să ne orbească față de posibilitatea că aceste experiențe ar putea să aibă de asemenea un impact terapeutic asupra unor sisteme care depășesc planul individual. Mai departe, nu este imediat evident cine sau ce ar trebui să fie acest “pacient extins”. Dacă impactul terapeutic al acestor experiențe bate dincolo de individ, către ce anume bate? Cum ar trebui să conceptualizăm acest “ceva mai mare” ce pare atât de profund implicat în procesul nostru devindecare?

Aici ne-ar putea fi de ajutor teoria cauzalității formative și a câmpurilor morfice, teorie propusă de Rupert Sheldrake. Expunerea lui Sheldrake este subtilă și complexă, ceea ce mă va forța să mă rezum la a sublinia, printr-o evidentă suprasimplificare a teoriei, implicațiile acesteia pentru problema noastră imediată.

Conceptul lui Sheldrake de “Câmpuri Morfice”

Sheldrake folosește termenul de “câmpuri morfice” ca o categorie generală ce include mai multe tipuri de câmpuri, inclusiv câmpuri morfogenetice, câmpuri comportamentale (behavioral), câmpuri sociale și culturale, și câmpuri mentale. Aici voi insista în primul rând asupra câmpului numit de Sheldrake “mintea de grup” (Sheldrake, 1989, pp. 247-248).

În cărțile sale (1981, 1989, 1991), Sheldrake a susținut că membrii individuali ai fiecăriei specii sunt conectați într-o rețea de felul unei cuprinzătoare “minți a speciei”, care constituie un fel de schiță dinamică a speciei (dynamic blueprint). Inovația lui Sheldrake a fost aceea de a fi sugerat că acest câmp nu conține doar schița formei fizice și a tendințelor comportamentale a speciei, ci de asemenea colectează și încorporează în sine cele mai noi experiențe ale membrilor acesteia, sintetizând în mod constant la nivel central experiențele diverse ale părților ei fizic distincte. Astfel, câmpurile morifce pot fi interpretate ca având rol de mediere între părțile și întregul unei specii, și de asemenea între trecutul și viitorul acelei specii. Ele sunt văzute ca prelungind trecutul în prezent, simultan colectând experiențe din prezent ce permit inovații în viitor. Spre deosebire de conceptul timpuriu de inconștient colectiv al lui Carl Jung, Sheldrake insistă că teoria lui poate fi testată empiric, deoarece în principiu putem testa frecvența la care o nouă abilitate este dobândită de către o specie. Nu vom ști răspunsul final la această problemă pentru încă o vreme de-acum în colo, însă primele rapoarte ale unor încercări de a testa această ipoteza inovatoare sunt încurajatoare (Sheldrake, 1989).

Sheldrake sugerează că între individ și câmpul morfic al speciei se află numeroase câmpuri intermediare ce corespund subgrupurilor variate din care individul face parte, ca de exemplu: familia, comunitatea, națiunea, rasa și cultura. Analog, câmpul-specie se adăpostește într-o serie de câmpuri mai mare care cuprind, spre exemplu, planeta, sistemul solar, galaxia, și așa mai departe. La fel ca Gregory Bateson (1972, 1979), Sheldrake oferă o viziune a unor câmpuri adăpostite în câmpuri, care sunt la rândul lor adăpostite în alte câmpuri, cu linii de comunicație traversând de la cel mai mare la cel mai mic și invers, de la cel mai mic la cel mai mare câmp.

Teoria lui Sheldrake sugerează că procesele mentale care operează la nivelul unei ființe umane individuale ar putea fi oglindite de unele procese similare ce operează la nivelul minții speciei, ceea ce face loc enormelor diferențe implicate. Așadar, așa cum noi ne amintim în mod consecvent experiențele complexului nostru individual minte/trup, la fel și mintea speciei și-ar aminti enormele experiențele sale. Așa cum integrarea și administrarea experiențelor noastre individuale reflectă inteligență și alegere conștientă, la fel mintea-speciei ar putea poseda aceleași capacități de rang înalt. În mod similar, cel mai mare sistem din care face parte specia umană ar putea de asemenea poseda aceste capacități, și așa mai departe. Pierdem curând șirul progresiei, însă nu avem nevoie să știm harta întregului teren pentru a dezvălui logica experiențelor perinatale transpersonale, ceea ce reprezintă obiectivul acestui studiu.

Câmpuri Morfice și Experiență Perinatală

Este impresionant cât de bine se potrivește ipoteza câmpurilor morfice a lui Sheldrake cu datele experiențiale ale lui Grof. Dacă îmbinăm aceste perspective apar noi posibilități de înțelegere a ocurenței suferinței transpersonale în contextul muncii interioare individual. Simplu spus, s-ar părea că ceva mai mare decât individul, și totuși ceva din care individul face parte, profită de oportunitatea de a se vindeca deschisă de individ. Urmându-l pe Sheldrake, voi sugera că acest “ceva mai mare” ar putea fi mintea speciei, o conștiință ce colectează, reține și integrează experiențele tuturor membrilor ei. Această ipoteză derivă dintr-o analiză fenomenologică a experienței perinatale și rămâne de natură speculativă până la momentul în care teoria lui Sheldrake va fi confirmată empiric.

Dacă presupunem pentru moment că dinamicile minții speciei oglindesc dinamicile psihicului personal cel puțin într-o anumită măsură, atunci putem specula că așa cum experiențele problematice se pot aduna și pot bloca funcționarea sănătoasă a individului, la fel unele blocaje similare pot apărea la nivel colectiv. Acest fapt sugerează că angoasa umană nerezolvată de-a lungul istoriei ar putea fi încă activă în memoria minții speciei, împovărându-i viața tot așa cum angoasa individuală nerezolvată ne-o împovărează pe-a noastră. În continuarea acestei paralele, dacă angajarea conștientă a suferinței nerezolvate anterior oferă o descărcare terapeutică la nivel personal, același lucru s-ar putea întâmpla la nivelul speciei. În mod nrmal ne-am aștepta ca o astfel de angajare și descărcare să îmbrace forma unor mișcări sociale de masă ori forma unor transformări culturale în care un număr mare de perosane confruntă și absorb într-un fel sau altul ceva din moștenirea durereoasă a trecutului lor colectiv. Cu toate acestea, în contextul psihoterapiei experiențiale intense, o nouă posibilitate pare să se întrevadă.

În vreme ce urmărim și dezvăluim rădăcinile durerii noastre în timpul psihoterapiei cu LSD, descoperim că suferința noastră individuală este încrustată într-o rețea istorică a suferinței. Viața individului pare să cristalizeze în ea tendințe ce bat dincolo de indiidual, atât din punct de vedere social cât și istoric. Odată cu desfășurarea și dezvăluirea vieții noastre interioare în arena psihedelică, suntem brusc deschiși dincolo de existența noastră individuală, și putem acum cuprinde aspecte variate ale unor împrejurimi mai largi, iar aceste împrejurimi ni se impun imediat ca fiind experiențele istorice ale speciei noastre. De asemenea, această experiență nu este una a transformării în altceva decât ceea ce suntem, ci mai degrabă una a atingerii unor nivele mai adânci din ceea ce suntem deja. Nu devenim mintea speciei, ci mai degrabă deschidem acea porțiune a ființei noastre în care suntem deja mintea speciei. Iar când se întâmplă asta, suferim.

Unii suferă mai mult decât alții, dar toți suferă. Natura extremă a acestei suferințe poate fi parțial explicată prin principiul sumei, care reflectă viziunea că psihicul stochează experiența în clustere experiențiale (sisteme COEX) a căror energie totală este suma tuturor părților lor. Dacă includem în aceste amalgamuri complexe și traumele din încarnările precedente, extindem semnificativ explicația teoretică a angoasei extreme ce poate surveni. Totuși, consider că principiul sumei nu este suficient în sine pentru a explica întreaga amploare a angoasei perinatale. Există temeiuri în favoarea acestei concluzii. În primul rând, cantitatea efectivă de durere poate depăși orice dimensiune explicabilă rezonabil chiar în termenii unui lung șir de încarnări. Totuși, și mai grăitoare este calitatea stranie a acestei suferințe. Durerea are un caracter colectiv. Tiparele ei organizaționale sunt tiparele organizaționale ale speciei, nu ale vreunui individ. Devenirea ei este devenirea grupurilor de persoane proiectate pe fundalul mileniilor. După cum a demonstrat Grof, există paralele somatice și emoționle între această direre și durerea personală pe care omul o experimentează simultan. Cu toate acestea, dincolo de analiza lui Grof, ar trebui să postulăm că există o structură de vindecare operantă în cel puțin două direcții: prima, orientată individual, a doua orientată către specie.

În acest punct aș dori să admit ceea ce ar putea fi o discrepanță între conceptul lui Sheldrake al rezonanței morfice și felul în care folosesc eu acel concept. Ideea că un indivit poate media o eliberare cathartică la nivelul speciei sugerează transferul unei anumite forme de energie mentală sau pishică, menționând că termenul de “energie” este folosit oarecum metaforic în acest context. Pe de altă parte, Sheldrake susține că rezonanța morfică nu se aseamănă cu nici o altă formă de rezonanță, precum cea acustică sau electromagnetică, în sensul că nu implică un transfer de energie de la un sistem la altul, ci mai degrabă “un transfer nonenergetic de informație” (1989, p. 108). Deocamdată nu îmi este foarte clar dacă această discrepanță poate fi eliminată printr-o clarificare semantică sau dacă ar trebui să afirmăm că cel puțin unele forme de rezonanță morfică implică un transfer energetic de informație.

Aceste două direcții de vindecare, la nivel individual și la nivel de specie, sunt adesea atât de profund intercalate în experiența perinatală încât poate fi dificil să le distingem. Totuși, în lucrarea Realms of the Human Unconscious (1975), Grof a prezentat o relatare a unei experiențe de moarte a ego-ului în care aspectele individuale și colective ale procesului erau neobișnuit de bine diferențiate. Conceptul de “moarte a egoului” se aplică de fapt mai adecvat la nivel personal decât la nivel transpersonal. Nu dispunem încă de o terminologie potrivită pentru tranziția comparabilă colectivă, iar atunci când va exista una ea va trebui să reflecte formele variate pe care aceasta le poate îmbrăca. Relatarea următoare ne va permite să marcăm atât paralele cât și diferențele dintre cele două direcții de vindecare.

“[…] Brusc, simfonia mea sălbatică a preluat controlul. Era de parcă aș fi fost în vârful unui carusel, eram atras treptat dincolo de marginea prăpastiei, pierdeam controlul și eram incapabil să opresc plonjonul pe care-l presimțeam înaintea mea, inevitabil. O analogie care mi-a venit în minte a fost că totul era de parcă aș fi înghițit un butoi de dinamită cu fitilul deja aprins. Nu aveam cum să ajung la fitil, dinamita urma să explodeze, nu puteam face nimic în legătură cu asta. Ultimul lucru pe care îmi amintesc că l-am auzit înainte să încep această cursă descendentă în carusel era o muzică ce suna de parcă ar fi venit dintr-un milion de căști. În acest moment capul îmi era enorm, iar eu aveam o mie de urechi, fiecare având o cască pe ea, în fiecare cască o altă muzică. Asta a fost cea mai mare confuzie pe care am simțit-o vreodată. Eram conștient că mă aflu pe o canapea, dar muream exact acolo și nu puteam face nimic în legătură cu asta. De fiecare dată când aș fi încercat să opresc procesul mă panicam și simțeam o teroare profundă. Singurul lucru pe care-l puteam face era să merg înainte. Într-o scurtă clipă, am auzit cuvintele “crede și supune-te”, “crede și supune-te”; nu mai eram întins pe canapea și nu mai aveam identitatea mea prezentă. Începuseră să se desfășoare mai multe scene, și păreau că se întâmplă toate în același timp, dar mai bine permiteți-mi să le separ și să încerc extrag ceva sens din ele.

Prima scenă era un plonjon într-o mlaștină plină de creaturi hidoase. Aceste creaturi veneau spre mine, dar nu puteau să mă atingă. Dintr-o dată mlaștina s-a transformat într-un canal din Veneția, chiar de sub Podul Suspinelor. Familia mea, soția mea și copiii mei se aflau pe pod și mă priveau pe mine, plutind în mlaștină. Nu aveau pe fețe nici o expresie, pur și simplu stăteau acolo și mă priveau.

Cea mai bună cale de a descrie acest carusel și această pierdere a controlului ar fi să le compar cu mersul pe o suprafață foarte, foarte alunecoasă. Suprafețe de felul ăsta peste tot în jurul meu, și toate devenind în cele din urmă foarte alunecoase, iar eu neavând nimic de ce să mă mai țin. Cineva, care nu mai eram eu, aluneca, aluneca, și cădea din ce în ce mai adânc în uitare. Scena care a pus în cele din urmă capăt morții mele a fost una foarte oribilă, desfășurată într-o piață dintr-un oraș medieval. Piața era înconjurată de zidurile unei catedrale gotice, iar din nișele statuilor aflate în aceste ziduri de fațadă și din burlanele și streșinele cu gargui veneau spre mine animale, persoane, combinații de oameni și animale, diavoli, spirite – toate personajele ce apar în picturile lui Hyeronimous Bosch – coborau de pe zidurile catedralei către mine, în piață. În timp ce acolo în piață, în fața acelei catedrale gotice, animalele, oamenii și demonii se apropiau și mă presau, am început să trăiesc o agonie intensă, o durere, o panică, teroare și oroare fără seamăn. Era ceva ca o linie de presiune între tâmplele mele, și muream. Eram absolut sigur de asta – muream –, și am murit. Acea presiune m-a copleșit, iar când moartea mea se săvârșise, am fost aruncat într-o altă lume.”

În acest moment al expunerii, un cititor care este familiar cu opera lui Grof ar putea pe bună dreptate să se aștepte ca următorul paragraf să descrie o scenă de renaștere spirituală, căci omul acesta tocmai a trăit o experiență foarte profundă de moarte a ego-ului. Există în această relatare ecouri ale unor aspecte ale experienței fetale: capul mărit, confuzia și pierderea controlului, plonjonul în prăpastie, mediul alunecos, slinos, un “canal” venețian recunoscut pentru apele sale poluate, și presiunea de la nivelul tâmplelor. Nu mai este nimic de procesat la nivelul personal, moartea lui pare compltă. Totuși, el nu face încă tranziția către renaștere. Relatarea continuă:

“S-a dovedit însă că această lume exterioară în care fusesem propulsat nu era decât o continuare a morții, totuși la cu totul și cu totul alt nivel. Acum dispăruseră panica și teroare; tot ce îmi rămăsese era sentimentul angoasei și durerea de a participa la moartea tuturor oamenilor. Începeam să trăiesc patimile Domnului nostru Isus Hristos. Eu eram Hristos, dar de asemenea eram și toți ceilalți oameni, căci Hristos și restul oamenilor mureau cu toții, în vreme ce noi toți ne purtam ca într-o procesiune funebră către dealul Golgota. În acest moment al experienței mele nu mai exista nici un fel de confuzie; viziunile erau perfect clare. Durerea era intensă, iar tristețea era pur și simplu agonizantă. Apoi am văzut cum o lacrimă de sânge curgea pe chipul lui Dumnezeu. Nu am văzut chipul Lui, însă vedeam cum începea să curgă această lacrimă, și curgea peste lume iar Dumnezeu Însuși participa la moartea tuturor oamenilor și la suferința tuturor oamenilor. Tristețea din acest moment era încă atât de intensă încât mi-e greu să vorbesc despre ea. Ne deplasam către Golgota, iar acolo, într-o agonie mai mare decât tot ce am trăit vreodată, am fost răstignit pe cruce odată cu Hristos și cu toți ceilalți oameni. Eu eram Hristos, și eram răstignit, și murisem.”

Cea de-a doua experiență a morții este considerabil diferită față de prima. Senzația de confuzie și panică a dispărut, câmpul experiențial al subiectului este clar, iar agonia s-a intensificat odată cu trecerea într-o dimensiune colectivă, în care el a devenit întreaga rasă umană. Imagistica religioasă desăvârșește această identitate extinsă, în vreme ce subiectul experimentează o moarte care e suportată de întreaga umanitate, și, după câte se pare, chiar și de Dumnezeu. Consider că ar trebui să-l credem pe cuvânt pe acest om, și să onorăm distincțiile pe care le-a făcut cu atâta grijă. Această a doua moarte nu este pur și simplu o reproiectare a experienței morții ego-ului pe un fundal mai mare, ci o nouă mișcare în simfonia moarte-renaștere. Ceva mai mare moare la acest nivel, ceva ce pare să implice și să afecteze întreaga specie. Renașterea care urmează acestor morți succesive continuă în această notă colectivă:

“Atunci când toți oamenii mureau pe cruce, a început deodată cea mai dumnezeiască muzică pe care am auzit-o în toată viață mea, era incredibil de frumoasă. Vocea îngerilor cânta, iar noi începeam să ne înălțăm încet. Asta a fost, din nou, aproape ca o naștere; moartea pe cruce se săvârșise, și auzeam un foșnet odată ce vântul bătea cu putere dinspre cruce către o altă lume. Începea apoi înălțarea treptată a tuturor oamenilor. Erau ca niște mari procesiuni având loc în enorme catedrale – lumânări și lumină și aur și tămâie, toate înălțându-se. În acest moment nu aveam nici un sentiment al existenței personale. Făceam parte din fiecare dintre procesiuni, și fiecare procesiune era în mine; eram fiecare om și toți oamenii începuseră să se înalțe. Minunăția și splendoarea înălțării este aproape imposibil de descris. Ne înălțam către lumină, mai sus și mai sus, prin ceva ca niște stâlpi maiestuoși de marmură. Lăsasem în urmă albastrul, verdele, roșul, purpuriul și aurul catedralelor, la fel și gărzile roiale ale unora dintre oameni. Ne înălțasem în alb, coloanele prin care ne înălțam erau albe și pure. Muzica era în avânt, toată lumea cânta, și apoi în acel loc a survenit o viziune.

Această viziune a venit cu un sentiment complet diferit față de tot ce am experimentat în întreaga sesiune cu LSD. Încă se simte ca o viziune – de parcă mi-ar fi fost cu adevărat oferită o viziune – e pur și simplu atât de reală. M-a atins veșmântul de Înviere al Domnului. Totuși, trebuie să înțelegeți: nu m-a atins pe mine, i-a atins pe toți oamenii, și totuși atingându-i pe toți oamenii, m-a atins pe mine. Când m-a atins, mai multe lucruri s-au întâmplat în același timp, cum s-a întâmplat de mai multe ori în această experiență. Deveniserăm cu toții foarte mici – la fel de mici ca o celulă, la fel de mici ca un atom. Cu toți deveniserăm umili, și îngenuncheasem. Am fost atunci umplut de o senzație de pace și de sentimente de bucurie și iubire, îl iubeam absolut pe Dumnezeu. În timp ce se întâmplau acestea, atingerea veșmântului a fost ca atingerea unui cablu de mare voltaj. Totul a explodat, și ne-a propulsat în cel mai înalt loc posibil – locul luminii absolute. Era liniște, nu se mai auzea nici o muzică, era lumină pură. Era de parcă aș fi fost în centrul sursei de energie cosmică. Era de parcă eram în Dumnezeu – nu doar în prezența lui Dumnezeu, ci în Dumnezeu și participând în Dumnezeu.” (Grof, 1975, pp. 145-148)

Această puternică experiență vizionară ne perimte să mai facem un pas în analiza noastră. După cum am mai spus, dacă terapia este continuată îndeajuns de multă vreme și la nivele suficient de adânci, în cele din urmă suferința perinatală se încheie. Acest lucru este perfect inteligibil într-un model personal al psihicului, pentru că se presupune că problemele interioare ale cuiva sunt finite și, prin urmare, epuizabile. Totuși, în cadrul modelului pe care l-am propus pentru acest studiu, lucrurile nu sunt atât de simple. Dată fiind ipoteza implicării câmpului morfic, trebuie să încercăm să explicăm faptul că suferința se încheie pentru individ, chiar dacă, evident, încă există multă suferință la nivelul minții speciei care așteaptă să fie descărcată. Dacă individul și specia sunt atât de intim întrețesute în căutarea integralității, cum se face că aici ele devin separate?

Cheia rezolvării acestei probleme este următorul postulat: relevanța terapeutică a experienței individuale pentru mintea speciei îmbracă de fapt două forme, nu una singură cum a fost sugerat până acum. Prima este eliberarea cathartică a experiențelor negative. A doua este infuzia directă a experiențelor pozitive în conștiința colectivă. Dacă este adevărat că prin intermediul experienței suferinței colective a speciei se mediază cumva experiența pentru specie, atunci prin virtutea aceleiași logici, urmează de aici că experiențele transpersonale pozitive vin direct în beneficiul speciei ca întreg.

Contribuția individuală a individului la vindecarea minții speciei survine atunci când el își curăță experiențele problematice din psihicul personal. Angajarea deranjamentelor personale, inclusiv a problemelor fetale, în cadrul acestor stări extinse de conștiință, pare să creeze o punte către domeniul transpersonal printr-un soi de mecanism de rezonanță morfică, care precipită eliberarea terapeutică [a fragmentelor colective stocate] la acest nivel. Atunci când o persoană a epuizat întreaga sa suferință individuală, totuși nu există nimic în individ care să permită stabilirea acestei rezonanțe cu suferința minții speciei. În acest punct individul nu se detașează de specie, lucru care e imposibil, ci mai degrabă valoarea terapeutică pentru specie se mută de pe eliberarea cathartică spre cultivarea experiențelor transpersonale pozitive precum viziunea spirituală citată mai sus.

O examinare atentă a viziunii de mai sus sprijină această linie de argumentație. E clar că subiectul s-a străduit să exprime un aspect subtil dar foarte important al experienței sale atunci când explica: “M-a atins veșmântul de Înviere al Domnului. Totuși, trebuie să înțelegeți: nu m-a atins pe mine, i-a atins pe toți oamenii, și totuși atingându-i pe toți oamenii.” Senzația sa profundă de participare extinsă a provocat acea trecere spontană de la “noi” la “eu” și vice-versa. Relatarea subiectului este în perfect acord cu teoria câmpurilor morfice. În această stare de conștiință extinsă el este în același timp el însuși și întreaga umanitate, și astfel prin el întreaga umanitate participă la transformarea înălțătoare descrisă atât de elocvent.

La acest exemplu am putea adăuga observația că multe experiențe transpersonale din sesiunile avansate cu LSD par să aibă o funcție educativă. Acest fapt devine evident atunci când o anumită viziune sau experiență este dezvoltată treptat de-a lungul unei serii extinse de sesiuni. Fiecare sesiune pare să înceapă exact de acolo de unde s-a încheiat cea precedentă, iar temele se repetă până când au fost complet demantelate și asimilate. Sugestia mea este că subestimăm foarte tare scopul și amploarea acestei metode dacă nu recunoaștem că ea țintește nu numai la vindecarea individuală, ci într-un sens și la vindecarea întregii specii, sau a unui subset al speciei. Ceva pare să folosească aceste stări privilegiate de conștiință pentru a obține ceva pozitiv pentru întreaga specie, nu doar pentru un singur individ.

Rezumat

Rezumând ipoteza argumentată în acest studiu, am propus că dimensiunea perinatală a conștiinței este în sine, în aceeași măsură, transpersonală și personală, și că aspectele sale colective nu sunt secundare în raport cu aspectele fetale, ci la fel de esențiale. Prin urmare, am propus mai departe că valoarea terapeutică a conștientizării experiențelor de suferință colectivă (experiențe ce apar regulat în stadiul perinatal al psihoterapiei cu LSD) trece dincolo de individ, fiind relevantă pentru specia umană ca întreg. Întrepătrunderea conștiinței individului și a minții speciei iese la iveală în sesiunile orientate experiențial nu ca o excepție de la regulă ci ca o manifestare dramatică a legii câmpurilor morfice. Aceste stări elevate de conștiințe nu fac posibil ceva imposibil, ci mai degrabă amplifică și evidențiază o legătură care de obicei este atât de subtilă încât este trecută cu vederea. Chiar dacă această interpretare a experienței perinatale are implicații supărătoare pentru înțelegerea noastră convențională a identității umane, ea este surprinzător de consecventă cu unele teme din teoria cuantică. (Bohm, 1980)

Explicații posibile pentru înclinația lui Grof către planul personal

În acest punct ne-am putea pune următoarea întrebare: De ce să fi propus Grof, care are o atât de profundă înțelegere a dinamicilor transpersonale, o descriere a dinamicilor perinatale care înclină atât de mult în direcția psihologiei personale? Îmi vin în minte două posibile motive.

Primul și, cred eu, cel mai important motiv, are de-a face cu contextul istoric în care Grof și-a publicat primele lucrări. Grof a lucrat la bazele paradigmei sale în cei 10 ani petrecuți la Institutul de Cercetare Psihiatrică din Praga (1956-1965), fundamente pe care le-a rafinat în cei 6 ani petrecuți la Spitalul Spring Grove din Baltimore, Maryland (1967-1973). La acea vreme, psihiatria clinică era dominată de gândirea freudiană, și puțini teoreticieni depășeau stadiul unei sinteze eclectice cu teoria psihodinamică pentru a cartografia inconștientul personal. Pentru a fi înțeles întrucâtva de colegii săi, Grof a trebuit să-și toarne descoperirile în categorii pe care ei să le poată înțelege, chiar și atunci când îi invita să depășească acele categorii [prin conținutul teoriei sale]. O astfel de abordare a putut să conducă la o subliniere a aspectelor fetale ale experienței perinatale în detrimentul aspectelor transpersonale, ca o extensie logică a teoriei psihodinamice. În mod similar, astfel contribuțiile sale s-ar fi situat în direcția concentrării tradiționale asupra individului ca singur beneficiar al acestei forme îmbunătățite de terapie.

Într-o discuție personală (16 Octombrie 1991), Grof afirma că expunerea sa inițială a dinamicilor perinatale a fost influențată puternic de aceste considerații strategice, și nu văd nici un motiv de îndoială asupra acestei afirmații. Cu toate acestea, se poate să fi existat un factor secundar, mai subtil, un factor care este relevant pentru propunerea noastră de a înțelege înfricoșătoarele experiențe aproape de moarte ca fiind, în esență, experiențe perinatale.

Metodologia clinică de la Institutul de Cercetare Psihiatrică din Praga era terapia “psiholitică”, un procedeu ce implica o serie de sesiuni cu doze relativ mici, între 75-300 micrograme de LSD. În această formă de terapie, inconștientul era decojit strat după strat, dând la o parte în mod treptat, cu pași mici, sistemele COEX și matricile perinatale. În vreme ce inconștientul adânc funcționează în mod holografic, ceea ce face posibil ca oricare sesiune să conțină material din toate cele trei nivele, conștiința este fără îndoială mai puțin mobilizată în sesiunile cu doze mici decât în cele cu doze mari. Ulterior, la spitalul Spring Grove, metodologia clinică era aceea a terapiei “psihedelice” – terapia cu doze mari – utilizând între 300-1500 micrograme de LSD, însă tratamentul era restricționat la maximum trei ședințe. Scopul acestor câteva sesiuni era facilitarea unei experiențe mistice profunde, nu abordarea conflictelor înrădăcinate la nivel psihodinamic sau perinatal. Pentru o descriere mai completă a diferențelor dintre terapia psiholitică și cea psihedelică, vezi Grof, 1980; pentru mai multe detalii referitoare la programul din Spring Grove, vezi Grof, 1975 și Grof și Halifax, 1977.

Problema dozei este importanta aici din următorul motiv. O lectură atentă a materialului experiențial cules de Grof și o examinare precaută a propriei mele experiențe m-au condus la ipoteza că o abordare psiholitică a terapiei va tinde să accentueze componenta personală a interfaței perinatale, în vreme ce o abordare psihedelică va acccentua dinamicile transpersonale ale acesteia. Generalizările de acest fel sunt riscante pentru că foarte multe variabile influențează conținutul unei sesiuni, inclusiv personalitatea subiectului, experiența terapeutului, starea mentală prezentă și mediul înconjurător (set and setting), numărul sesiunilor precedente și așa mai departe. (Grof, 1980). Fără îndoială, putem face câteva observații asupra influenței acestui factor – doza .

O doză mică de LSD va determina o stare mai puțin amplificată și catalizată a conștiinței, stare ce va determina, în schimb, o mai slabă rezonanță între nivelul personal și cel transpersonal în timpul fazei perinatale a lucrului [cu sine]. O rezonanță mai slabă conduce la atragerea mai puținor elemente transpersonale în procesul terapeutic. Astfel, este firesc ca secvențele perinatale să tindă să se concentreze mai mult pe retrăirea nașterii biologice. Pe de altă parte, o doză mai mare de LSD, produce o stare mult mai mobilizată a conștiinței, încurajând o mai puternică rezonanță cu domeniul transpersonal înconjurător. În sesiunile psihedelice, care sunt concepute nu pentru a depăși, ci pentru a angaja și rezolva aspectele conflictuale, elementele transpersonale vor tinde să apară o cu mai mare intensitate și frecvență în experiențele perinatale; de-a lungul terapiei, aceste elemente pot ajunge să eclipseze complet aspectele fetale ale procesului de moarte-renaștere.

Grof a afirmat în mai multe locuri că munca sa din Praga i-a oferit o perspectivă detaliată asupra straturilor conștiinței și asupra interacțiunii dintre aceste straturi, perspectivă pe care o putem observa în paradigma sa (de exemplu, în Grof, 1975). Așadar, în timpul acestor ani critici pentru dezvoltarea teoriilor lui Grof, materialul său clinic de bază a fost derivat din terapia psiholitică. Dacă presupunerea mea referitoare la influența dozei asupra înclinației experienței perinatale este corectă, atunci și acest fapt ar fi putut încuraja o descriere a dinamicilor perinatale care să încline către planul personal.

Orice s-ar fi întâmplat în trecut, în acest stadiu al discuției pare important să includem abordarea acestui factor – doza – în orice expunere de ansamblu a felului în care se manifestă interfața perinatală. Observația mea personală este că într-un regim susținut de terapie psihedelică – o opțiune de tratament pe care Grof nu o discută nicidecum în opera sa – experiențele transpersonale (precum cele descrise în citatul din secțiunea introductivă a acestui studiu) pot domina experiența perinatală într-o asemenea măsură încât să minimizeze complet importanța experienței nașterii biologice. Aspectele fetale pot apărea ca o mică gravură în deschiderea fulminantelor secvențe transpersonale. Cele două se leagă întocmai cum sunetul unei vioare solo se întrepătrunde cu sunetul orchestrei masive cu care cântă în tandem – însă în acest caz, orchestra conduce tema principală și înghite cu totul sunetul viorii.

Relevanța acestei discuții a metodologiilor de tratament pentru o interpretare perinatală a înfricoșătoarelor experiențe aproape de moarte este următoarea. Din punct de vedere fenomenologic, experiențele aproape de moarte par să se înrudească cu experiențele perinatale ce apar în contexte terapeutice cu doze mari, mai degrabă decât în contexte cu doze mici. În cadrul acestor experiențe, ceea ce iese de obicei în evidență sunt temele perinatale colective, transpersonale, iar nu temele personale, fetale. Absența temelor fetale nu este un argument în defavoarea interpretării noastre perinatale a experiențelor aproape de moarte, ci mai degrabă subliniază faptul că o astfel de experiență este o stare extrem de energizată a conștiinței, în care cei care au trecut prin astfel de stări au depășit granițele conștiinței personale. Dacă aceste persoane n-au fost complet catapultate în lumină, cu siguranță ele au fost propulsate dincolo de granițele psihicului indiviual, adânc în apele colective ale speciei minții.

Înfricoșătoarele experiențe aproape de moarte și Câmpurile Morfice

Într-o lucrare precedentă (Bache, 1994), făceam observația că cineva care a trecut printr-o experiență înfricoșătoare aproape de moarte este adesea atât îngrozit, cât și rușinat: îngrozit de faptul că a descoperit că aceste tărâmuri ale groazei și suferinței există cu adevărat, și rușinat de faptul că a negat întâlnirea ecstatică cu lumina. Am sugerat atunci că ambele reacții ar putea fi atenuate în terapie prin explicarea celui care a trecut printr-o asemenea trăire a faptului că o experiență înfricoșătoare aproape de moarte nu este o experiență alternativă de acest tip, ci una incompletă. Ea are mai puțin de-a face cu valoarea existențială a subiectului decât are de-a face cu variabilele ascunse ce determină forța și intensitatea unei experiențe aproape de moarte.

Acestor observații le putem adăuga acum perspectiva acestui studiu, conform căreia într-o experiență înfricoșătoare aproape de moarte subiectul se confruntă cu ceva ce depășește cu mult realitatea intrapsihică individuală. În acest tip de experiență, individul se confruntă cu aspecte ale minții colective, întrezărind fragmente neprocesate din experiența istorică a speciei, din sistemele COEX ale speciei. Dacă aici este vorba despre vreun pacient, acela este specia ca întreg, nu doar o singură persoană. Dacă avem de învățat vreo lecție de pe urma acestor confruntări, acea lecție este una pe care trebuie să o învățăm colectiv, nu doar individual.

Trauma dobândită în urma acestor episoade înfricoșătoare poate fi ulterioar atenuată, insistând asupra faptului că aceste confruntări pot avea un efect benefic asupra speciei ca întreg, oricât de provizoriu și incomplet cuprindem cu înțelegerea dinamicile implicate în acest proces. Dacă reamintirea traumei reprimate contribuie la vindecarea individului care și-o amintește, atunci suntem îndreptățiți să credem că atunci când un membru al speciei aduce în fața conștiinței un aspect al angoasei colective, acest lucru are un efect vindecător ce este distribuit la nivelul speciei ca întreg. Așa cum Kenneth Ring (1984) a conceput efectul posibil de iluminare al experiențelor pozitive aproape de moarte asupra întregii specii prin intermediul rezonanței morfice, tot astfel am putea și noi sugera persoanei ce a trecut printr-o experiență înfricoșătoare aproape de moarte că suferința sa ar putea avea un mic efect purificator asupra întregii minți a speciei. Chiar dacă nu putem măsura precis mărimea valului ce traversează apele inconștientului colectiv, avem destule motive să credem că sigur un val a fost pus în mișcare.

În ultimul rând, le-am putea reaminti persoanelor care au trecut printr-un astfel de episod că ideea conform căreia un individ poate suferi în numele altora apare de multe ori în tradițiile spirituale din întreaga lume. În Occident, ne reamintim cântecele “Servitorului Suferind” din Deuteronom – Isaia, care au devenit în vremea noastră baza teleologică a interpretării răstignirii lui Isus ca “moarte-sacrificiu”. În Orient avem cazul eclipsării idealului Theravadan al arahant-ului, care urmărește numai iluminarea proprie, de către idealul Mahayana al bodhisattva-ului, care urmărește iluminarea tuturor ființelor simțitoare. Se spune că experiența nirvana distruge iluzia existenței separate. Dacă acest lucru este adevărat, atunci tot ceea ce facem i-ar putea afecta pe ceilalți, inclusiv ce facem sau ni se întâmplă în timpul unei experiențe înfricoșătoare aproape de moarte.

Referințe

Bache, C. M. (1994) – “A perinatal interpretation of frightening near-death experiences: A dialogue with Kenneth Ring”, în Journal of Near-Death Studies, 13, 25-45.

Bateson, G. (1972) – Steps to an ecology of mind: Collected essays in anthropology, psychiatry, evolution, and epistemology. San Francisco, CA: Chandler.

Bateson, G. (1979) – Mind and nature: A necessary unity. New York, NY Dutton.

Bohm, D. (1980) – Wholeness and the implicate order. London, England: Routledge and Kegan Paul.

Grof, S. (1975) – Realms of the human unconscious: Observations from LSD psychotherapy. New York, NY: Viking.

Grof, S. (1980) – LSD psychotherapy. Pomona, CA: Hunter House.

Grof, S. (1985) – Beyond the brain: Birth, death, and transcendence in psychotherapy, Albany, NY State University of New York Press.

Grof, S. (1988) – The adventure of self-discovery. Albany, NY State University York Press.

Grof, S., și Bennett, H. Z. (1992) – The holotropic mind. New York, NY Harper

Grof, S., și Halifax, J. (1977) – The human encounter with death. New Yor Dutton.

Sheldrake, R. (1981) – A new science of life: The hypothesis of causative formation Los Angeles, CA: Tarcher.

Sheldrake, R. (1989) – The presence of the past. New York, NY Vintage Books

Sheldrake, R. (1991) – The rebirth of nature. New York, NY Bantam.

 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.